2.

SURSELE DE FINANŢARE

2.1. Sursele de finanţare de finanţare pe termen lung 17

2.2. Sursele de finanţare pe termen scurt 21
2.3. Costurile capitalurilor 23
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat 30
Teste de autoevaluare 30
Bibliografie minimală 31

Obiective specifice:

La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

• să diferenţiezi sursele de finanţare pe termen lung de cele pe termen
scurt;
• să integrezi sursele de finanţare în politica firmei;
• să calculezi dobânda şi costul capitalului.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 3-4 ore

Rodica Pripoaie Sursele de finanţare

Clasificare
Sursele de finanţare ale unei întreprinderi pot fi:
1. surse de finanţare pe termen lung, care la rândul lor se împart în
următoarele categorii:
a) capitaluri proprii – se formează din surse interne şi surse externe ale
întreprinderii. Sursele externe ale firmei se referă la contribuţia
asociaţiilor sau acţionarilor, contribuţia statului şi a unor organisme
specializate, iar sursele interne se referă la acele resurse proprii ale firmei
rezultate din capacitatea sa de autofinanţare.
b) datorii pe termen mediu şi lung (capitaluri împrumutate pe termen mediu
şi lung).
c) leasingul – operaţia de închiriere a unor utilaje, imobile sau echipamente
industriale care aparţin unor bănci sau societăţi financiare pentru a
satisface necesităţile chiriaşilor, dar în final bunurile respective vor fi
cumpărate de către chiriaş la un preţ stabilit iniţial.
2. surse de finanţare pe termen scurt:
a) mobilizarea creanţelor prin factoring sau scontare;
b) creditele de trezorerie.

2.1. Sursele de finanţare pe termen lung

2.1.a. Capitalurile proprii
2.1.a.1. Sursele externe de formare a capitalurilor proprii

Definiţie
A) aportul acţionarilor sau asociaţilor la înfiinţarea unei firme sub forma
capitalului social. Fiecare dintre aceştia primeşte în schimbul aportului său la
capitalul social un anumit număr de părţi sociale sau acţiuni, proporţional cu
contribuţia sa, iar acestea îi dau dreptul la o parte din capitalul întreprinderii.
Acţiunea reprezintă un titlu de proprietate care conferă posesorului ei calitatea
de asociat sau de acţionar în baza căreia deţinătorul unei acţiuni are dreptul la o
parte proporţională din profitul distribuit de firmă sub formă de dividend.
Deţinătorii acţiunilor le pot vinde la bursa de valori dacă firma respectivă este
cotată la bursă sau pe o piaţă secundară dacă firma nu este cotată la bursa de
valori. Cursul unei acţiuni poate fi mai mare sau mai mic decât valoarea sa
nominală, în funcţie de rezultatele firmei respective. Acţiunile nu aduc venituri
certe, iar deţinătorilor de acţiuni comune nu li se garantează dividende întrucât
acestea vor fi distribuite doar dacă firma va realiza profit.
Pe parcursul activităţii sale, o firmă poate emite noi acţiuni în vederea
majorării capitalului. Aceste noi acţiuni conferă noilor acţionari aceleaşi
drepturi ca şi cele vechi. Însă, acţionarii iniţiali au un drept preferenţial de a
subscrie noile acţiuni.
Preţul de emisiune al noilor acţiuni este mai mic decât cursul la bursă al
acţiunilor, astfel încât acestea să fie atractive pentru cei care doresc să-şi
Gestiune financiară 17
Rodica Pripoaie Sursele de finanţare

plaseze capitalul. Dacă preţul de emisiune al noilor acţiuni ar fi egal sau mai
mare decât cursul lor bursier, atunci potenţialii investitori şi-ar putea
achiziţiona acţiuni de la bursă sau de pe piaţa secundară, la un preţ mai mic şi
ar obţine astfel un câştig, iar noile acţiuni nu ar mai fi atractive.
Majorarea capitalului unei firme se poate realiza, nu doar prin emiterea de noi
acţiuni, ci şi prin:
- aporturi noi în numerar şi natură;
- încorporarea rezervelor;
- fuziune şi absorbţie.
Dintre acestea doar majorarea capitalului prin noi aporturi în numerar
reprezintă o modalitate de finanţare directă prin care firma îşi poate procura noi
lichidităţi. Astfel, această modalitate de finanţare directă se poate realiza sub
două forme, şi anume:
- aport nou în numerar realizat de către vechii acţionari; este dificil de
realizat întrucât trebuie ca toţi vechii acţionari să consimtă în legătură cu
majorarea contribuţiei lor la capitalul social;
- emiterea de noi acţiuni care pot fi subscrise atât de către vechii acţionari
cât şi de alţi noi acţionari.
Dreptul preferenţial de subscriere permite vechilor acţionari să cumpere acţiuni
noi la preţul de emisiune, dar numai într-un număr proporţional cu cele pe care
le deţin. Potenţialii investitori care doresc să cumpere acţiuni noi, vor trebui să
achiziţioneze mai întâi de la vechii acţionari neinteresaţi de noile acţiuni, un
anumit număr de drepturi de subscriere şi abia apoi va putea să cumpere noi
acţiuni la preţul de emisiune. Astfel, acţionarii vechi fie cumpără numărul
corespunzător de acţiuni noi, fie pot opta pentru vânzarea drepturilor de
subscriere pe care le deţin astfel încât nu vor pierde nimic din cauza faptului că
se reduce valoarea nominală nouă a acţiunilor, dar nici nu vor câştiga nimic în
plus din această operaţiune.
Majorarea capitalului prin emiterea de noi acţiuni conduce la apariţia de noi
acţionari în cadrul firmei, împreună cu care acţionarii vechi vor trebui să-şi
împartă profitul obţinut şi puterea, ceea ce poartă numele de „diluarea
profitului“ şi „diluarea puterii“. (Adochiţei, 2000, p. 59)
Majorarea capitalului se poate realiza şi prin încorporarea rezervelor, dar astfel
nu apar fluxuri financiare noi şi nici resurse financiare noi. În urma deciziei de
încorporare a rezervelor în capitalul social, firma respectivă poate opta pentru
una din următoarele două variante:
- emite acţiuni noi pe care le distribuie în mod gratuit vechilor acţionari;
- majorează valoarea nominală a acţiunilor existente.
De asemenea, tot la fel cum acţionarii şi asociaţii decid să-şi majoreze aportul
adus la capitalul social al firmei, pot opta pentru reducerea aportului lor sau
pentru scăderea din capitalul social a pierderilor înregistrate de societate.
„Operaţiunea de reducere a capitalului prin scăderea pierderea poartă
denumirea de asanare financiară“. (Adochiţei, 2000, p. 64)

Gestiune financiară 18
Rodica Pripoaie Sursele de finanţare

B) O altă sursă externă de formare a capitalurilor proprii o reprezintă

contribuţia statului sau a unor organisme financiare specializate.
Statul acordă firmelor, în anumite situaţii prevăzute de lege, prime şi subvenţii
nerambursabile. Organismele financiare pot participa cu „fonduri proprii
pentru dezvoltarea întreprinderii. Obiectivul lor este ca întreprinderea să
cunoască asemenea dezvoltare şi rentabilitate încât la sfârşitul unei perioade de
câţiva ani să poată fi introdusă în bursă, deci, ca banca să se poată retrage din
investiţie“ (Adochiţei, 2000, p. 55) şi să obţină profit.

2.1.a.2. Sursele interne de formare a capitalurilor proprii

Acestea reprezintă fonduri ce provin din activitatea proprie a firmei, adică din
autofinanţare.
Definiţie
Capacitatea de autofinanţare reprezintă creşterea resurselor reale degajate de
întreprindere din activitatea sa curentă. Aceasta este utilizată pentru menţinerea
şi dezvoltarea potenţialului economic al firmei. Capacitatea de autofinanţare se
determină ca diferenţă între veniturile încasabile şi cheltuielile efectuate.
Autofinanţarea prezintă mai mute avantaje, printre care:
- constituie un mijloc sigur de finanţare, având în vedere că în anumite
situaţii conjuncturale întreprinderea întâmpină greutăţi în colectarea de
capital de pe piaţa financiară sau monetară;
- apără libertatea de acţiune a întreprinderii, în sensul că autonomia
financiară dobândită prin autofinanţare îngăduie acesteia independenţă
de gestionare faţă de organismele financiare şi de credit, organisme care
exercită un control riguros spre a-şi asigura garanţia capitalurilor date
cu împrumut“. (Adochiţei, 2000, p. 57)
Deşi, autofinanţarea prezintă asemenea avantaje, într-o economie de piaţă
funcţională marea majoritatea a întreprinderilor apelează într-o formă sau alta
la capitaluri împrumutate. De asemenea, în favoarea recurgerii la capitaluri
împrumutate pledează şi teoria financiară a levierului financiar.

2.1.b. Capitalurile împrumutate pe termen mediu şi lung

Definiţie
Capitalurile împrumutate pe termen mediu şi lung sunt acele împrumuturi care
au o scadenţă mai mare de an. Împrumuturile pe termen mediu şi lung sunt
utilizate cu precădere pentru finanţarea activelor fixe.
Organismele financiare specializate (băncile) verifică dacă solicitanţii
creditelor pe termen mediu şi lung îndeplinesc anumite criterii pentru acordarea
împrumuturilor şi dacă o serie de indicatori se încadrează între anumite valori.
O formă deosebită a creditului pe termen lung o reprezintă recurgerea la
emisiunea de obligaţiuni.

Gestiune financiară 19
Rodica Pripoaie Sursele de finanţare

Obligaţiunea este un titlu de credit care are următoarele trăsături caracteristice:

1. reprezintă o parte din datoria contractată de firmă prin emisiunea de
obligaţiuni;
2. conferă deţinătorului ei doar un drept de creanţă asupra firmei, şi nu de
proprietate cum au deţinătorii acţiunilor;
3. deţinătorul unei obligaţiuni este creditor al firmei şi nu are aceleaşi
drepturi pe care le au acţionarii, de exemplu, de participare la profit
(distribuirea de dividende) sau de a lua decizii în cadrul A.G.A.;
4. are o anumită valoare nominală, pe baza căreia se calculează cuponul
(dobânda anuală pe care o primesc deţinătorii obligaţiunilor);
5. deţinătorii obligaţiunilor primesc o sumă fixă anuală (cuponul) spre
deosebire de acţionari care primesc dividende, doar dacă firma realizează
profit, şi care variază în funcţie de performanţele economico-financiare
ale întreprinderii;
6. preţul de emisiune al obligaţiunilor poate fi mai mic decât valoarea lor
nominală pentru a fi mai atractive, moment în care apare o diferenţă între
aceste valori cunoscută sub numele de primă de emisiune;
7. preţul de rambursare poate fi mai mare decât valoarea nominală ceea ce
conduce la apariţia aşa-numitei prime de rambursare;
8. obligaţiunile pot fi cotate la bursa de valori, tot la fel ca şi acţiunile unor
societăţi comerciale. Societatea respectivă poate să cumpere obligaţiunile
de la bursă la un preţ ce poate fi inferior valorii de rambursare ceea ce va
conduce la realizarea unei economii.
Deţinătorii obligaţiunilor, spre deosebire de acţionari, sunt confruntaţi cu „mai
puţine riscuri, securitatea acestora fiind mai bine asigurată. Motivului de
securitate i se adaugă şi cel de lichiditate, deoarece posesorul de economii
preferă să-şi investească banii în titluri negociabile la bursă, avantaj neoferit de
întreprinderile cu dimensiuni reduse /…/ Particularitatea acestui împrumut
constă în aceea că întreprinderea face apel la economia publică, astfel că
solicită finanţarea de la un ansamblu de indivizi şi nu de la o instituţie
financiară. Datoria întreprinderii se materializează în obligaţiuni.“ (Adochiţei,
2000, p. 68)
Pentru asigurarea echilibrului financiar firmele trebuie să asigure o anumită
corelaţie între scadenţa creditelor pe termen mediu şi lung şi durata de
amortizare a imobilizărilor care au fost finanţate din aceste împrumuturi.

2.1.c. Leasingul
Definiţie
Leasingul este operaţia de închiriere a unor utilaje sau imobile care aparţin
unor bănci sau societăţi financiare în vederea satisfacerii nevoilor chiriaşilor,
dar în final bunurile respective vor fi cumpărate de către chiriaşi la un preţ
stabilit care are în vedere faptul că acei chiriaşi au plătit, timp de mai mulţi ani
chirie.
„Pentru întreprinderea chiriaşă avantajul de bază constă în procurarea bunurilor
necesare dezvoltării fără a angrena fondurile proprii. Leasingul se substituie
astfel creditului. Obţinerea aceloraşi bunuri prin credite ar reprezenta însă
Gestiune financiară 20
Rodica Pripoaie Sursele de finanţare

dezavantaje, ar necesita, parţial, un suport propriu şi ar angaja şi limita,

posibilităţile întreprinderii de a obţine alte credite.“ (Basno, Dardac, & Floricel,
1995, p. 261)
Leasingul este o formă specială de credit pe termen mediu şi uneori pe termen
lung ce reprezintă o sursă de finanţare pe termen lung pentru întreprinderi.

2.2. Sursele de finanţare pe termen scurt

2.2.a. Mobilizarea creanţelor
2.2.a.1. Factoringul

Definiţie
Factoringul este o operaţiune prin care vânzătorul creditor cedează creanţele pe
care le deţine asupra clientului debitor unui „factor“ care devine beneficiarul
creanţelor. Factorul preia tot riscul legat de neachitarea creanţelor de către
debitori. Vânzătorul creditor care cedează creanţele factorului poartă
denumirea de „aderent“.
Aderentul cedează creanţele sale factorului întrucât este interesat să-şi
recupereze cât mai rapid sumele datorate de clienţii săi şi să nu mai ţină
evidenţa debitorilor şi urmărirea lor în caz de neplată. În schimbul creanţelor,
aderentul primeşte de la factor valoarea actuală a acestora dar diminuată cu un
comision, o dobândă, şi o garanţie. Această garanţie îi va fi restituită
aderentului în momentul încasării creanţelor de către factor, în măsura în care
debitorii îşi achită datoria la scadenţă. Garanţia este reţinută de factor
aderentului pentru a se asigura împotriva riscului de neîncasare la scadenţă.
Dobânda se percepe de către factor pentru perioada care mai este până la
scadenţa creanţelor. Comisionul perceput de factor este pentru gestionarea
creanţelor şi încasarea acestora.
Factoringul este „favorabil furnizorilor, care efectuează numeroase livrări în
loturi relativ mari, care au o activitate sezonieră sau clientelă dispersată, şi care
întâmpină greutăţi de încasare a creanţelor, fapt ce a permis extinderea
factoringului, înfăptuit prin unităţi specializate, sau ca o operaţiune
componentă în activitatea unor bănci ce tind să se universalizeze.“ (Basno,
Dardac, & Floricel, 1995, p. 264)
Operaţiunea de factoring descrisă anterior mai poartă denumirea şi de factoring
cu finanţarea imediată a aderentului, întrucât vânzătorul creditor primeşte
imediat, în momentul cedării creanţelor către factor, valoarea acestora mai
puţin reţinerile specificate anterior.
Mai există însă şi o altă variantă, care poartă numele de factoring cu finanţarea
ulterioară a aderentului, întrucât aderentul cedează factorului creanţele
comerciale ce vor fi încasate de la clientul debitor. Finanţarea se va face
ulterior după ce factorul va încasa creanţele de la debitor. Pentru această
operaţiune factorul percepe doar un comision pentru gestionarea creanţelor şi
nu mai este afectat de riscul de neîncasare a acestora.

Gestiune financiară 21
Rodica Pripoaie Sursele de finanţare

2.2.a.2. Scontarea
Definiţie
Scontarea este operaţiunea prin care beneficiarul unei cambii o cedează unui
alt beneficiar (de regulă banca) în schimbul valorii actuale a cambiei. Agenţii
economici apelează de regulă la această operaţiune atunci când au nevoie de
lichidităţi şi nu mai pot aştepta până la scadenţă. Banca percepe pentru
scontarea unei cambii un comision, scontul (dobânda percepută de la scontare
până la scadenţă) şi o garanţie care va fi restituită în momentul încasării
cambiei.
Valoarea scontului ce trebuie plătit băncii se determină pe baza relaţiei:

Vn ⋅ Ts ⋅ N z
S=
365
unde:
S = scontul;
Vn = valoarea nominală a cambiei;
Ts = taxa scontului;
Nz = nr. de zile de la scontare până la scadenţă.
De exemplu, dacă S.C. „Beta“ S.A., beneficiarul unei cambii, în valoare de
365.000 lei, scadentă pe 25 iunie a.c. o prezintă la bancă spre scontare pe 1
iunie a.c. Taxa scontului practicată de banca respectivă este de 10%,
comisionul este de 1.000 lei, şi garanţia de 10% din valoarea nominală a
cambiei până în momentul încasării acesteia. Să se determine ce sumă va
încasa S.C. „Beta“ S.A. în momentul scontării?
Rezolvare:
S.C. „Beta“ S.A. va încasa valoarea actuală a cambiei şi anume:
Va = Vn – S – Comisionul - Garanţia

unde:
Va = valoarea actuală a cambiei;
Vn = valoarea nominală a cambiei;
S = scontul.

Vn ⋅ Ts ⋅ N z
iar S=
365

unde:
Vn = 365.000 lei;
Ts = 10% = 0,10;
Nz = nr. de zile de la scontare până la scadenţă = 25 zile.
365.000 ⋅ 0.10 ⋅ 25
S= = 2.500 lei
365

Gestiune financiară 22
Rodica Pripoaie Sursele de finanţare

Garanţia = 10% · 365.000 = 36.500 lei

Deci: Va = 365.000 – 2.500 – 1.000 – 36.500
Va = 325.000 lei.

2.2.b. Creditele de trezorerie

Definiţie
Creditele de trezorerie sunt credite pe termen scurt, de până la 1 an, ce au ca
scop finanţarea ciclului de fabricaţie şi comercializare.
Creditele de trezorerie se împart în două categorii:
i) avansurile în cont curent (descoperirile de cont curent);
ii) creditele specializate.
i) Avansurile în cont curent reprezintă facilitatea acordată de bănci clienţilor
lor de a putea plăti într-o anumită limită stabilită, chiar dacă aceştia nu au
disponibilităţi în contul curent. Limita până la care pot face plăţi poartă
denumirea de „overdraft“.
Aceste credite sunt pe termen scurt dar „în fapt soldurile debitoare ale
conturilor curente se menţin de-a lungul vremii, ceea ce implică creditarea
curentă, de către bancă a activităţii întreprinderilor respective, reprezentând o
modalitate de angajare în susţinerea lor, cu exceptare de la formele şi
precauţiile tradiţionale: temei material, utilizare, garanţie.“ (Basno, Dardac, &
Floricel, 1995, p. 208) Suma creditului (a descoperirii de cont curent) variază
în funcţie de evoluţia soldului contului curent.
Din punct de vedere al întreprinderii aceste avansuri în cont curent reprezintă o
siguranţă în ceea ce priveşte efectuarea plăţilor, dar implică şi o serie de costuri
mai mari decât creditele obişnuite, costurile reprezentând dobânzile plătite în
funcţie de soldul efectiv al creditului.
ii) Creditele specializate sunt utilizate pentru a acoperi o serie de necesităţi
legate de procesul de producţie, cum ar fi, de exemplu, pentru unităţile cu
activitate sezonieră, creditele pentru stocuri sau creditele de prefinanţare
(pentru finanţarea producţiei destinată exportului sau instituţiilor publice).

2.3. Costurile capitalurilor

Sursele de formare a capitalului implică un anumit cost, fie că sunt utilizate
pentru formarea capitalului propriu, fie că duc la constituirea capitalurilor
împrumutate.
Definiţie
Preţul capitalului propriu îl reprezintă dividendele care trebuiesc să fie suficient
de mari încât să-i satisfacă pe acţionari. Altfel acţionarii nu-şi vor imobiliza
banii dacă nu le aduc un venit suficient, ci îşi vor vinde acţiunile şi îşi vor plasa
capitalul într-o altă afacere. Deci, dividendele reprezintă costul capitalului
propriu.

Gestiune financiară 23
Rodica Pripoaie Sursele de finanţare

„Costul capitalurilor proprii pot fi considerate dividendele ca fiind

rentabilitatea minimă pe care o pot atinge aceste capitaluri pentru a-i atrage pe
alţii.“ (Adochiţei, 2000, p. 84)
Preţul capitalului împrumutat diferă în funcţie de durata creditului, de cine
oferă creditul, precum şi în funcţie de cererea şi oferta de capital de pe piaţă.
Pentru estimarea costului capitalului împrumutat se vor face previziuni pe bază
de date statistice referitoare la împrumuturile medii anuale şi dobânzile medii
plătite. Astfel, pe baza evoluţiei trecute şi prezente a acestor elemente se va
extrapola tendinţa acestora în viitor. Astfel, costul capitalului împrumutat îl
reprezintă cheltuielile cu dobânzile plătite.
Definiţie
Costul capitalului propriu (dividendele) şi costul capitalului împrumutat
(cheltuielile cu dobânzile) formează costul capitalului total. Costul mediu
ponderat al capitalului total se poate determina cu relaţia:
‫ܲܥ‬ ‫ > ܦ‬1 ܽ݊
‫∗ ݇ = ܭܲܯܥ‬ +‫∗ݎ‬ ∗ ሺ1 − ‫ݐ‬௜ ሻ
‫ ܲܥ‬+ ‫ > ܦ‬1 ܽ݊ ‫ ܲܥ‬+ ‫ > ܦ‬1 ܽ݊
unde:
CMPK = costul mediu ponderat al capitalului;
k = costul capitalului propriu (rata dividendelor);
r = costul capitalului împrumutat (rata medie a dobânzii);
CP = capital propriu;
D > 1 an = datorii cu scadența mai mare de un an;
ti = cota impozitului pe profit.

De exemplu:
Să se calculeze costul mediu ponderat al capitalului total al unei firme din
România, dacă cota impozitului pe profit este de 16% şi care prezintă
următoarea situaţie:
Finanţare Valoare Cost (%)
(mii lei)
CP 60.000 15 %
DTML 40.000 10 %

Rezolvare:
‫ܲܥ‬ ‫ > ܦ‬1 ܽ݊
‫∗ ݇ = ܭܲܯܥ‬ +‫∗ݎ‬ ∗ ሺ1 − ‫ݐ‬௜ ሻ
‫ ܲܥ‬+ ‫ > ܦ‬1 ܽ݊ ‫ ܲܥ‬+ ‫ > ܦ‬1 ܽ݊
unde:
k = 15% = 0,15;
r = 10% = 0,10;
CP = 60.000 lei;
DTML = 4.000 lei;
ti = 16 % = 0,16.

Gestiune financiară 24
Rodica Pripoaie Sursele de finanţare

Deci, CMPK va fi de:

6.000 4.000
CMPK = 0,16 ⋅ + 0,10 ⋅ ⋅
6.000 + 4.000 6.000 + 4.000
⋅ (1 − 0,16) = 0,1296 = 12,96%
În ceea ce priveşte costul capitalurilor împrumutate, dobânda se poate exprima
fie în sumă absolută, fie sub formă de rată în procent. Dobânda exprimată sub
formă de sumă absolută se calculează pe baza relaţiei:
D=C 0 ×n×i
unde:
D = dobânda exprimată în sumă absolută;
n = durata creditului;
i = rata dobânzii.
Rata dobânzii (i) reprezintă „venitul unei sume de 100 lei plasată pe o perioadă
de un an şi depinde de cererea şi oferta de capitaluri.“ (Adochiţei, 2000, p. 82)
De asemenea, dobânzile se pot grupa în:
- dobânzi simple – cele care nu dau naştere la alte dobânzi;
- dobânzi compuse – cele care generează în permanenţă alte dobânzi care
se vor adăuga la capitalul împrumutat.
Dobânda simplă se determină cu ajutorul uneia din următoarele relaţii:
1) dacă perioada pentru care se acordă creditul este exprimată în ani, relaţia
de calcul este următoarea:
Ds = C 0 ⋅ n ⋅ i
unde:
Ds = dobânda simplă;
Co = capitalul împrumutat;
N = nr. de ani;
i = rata dobânzii.
2) dacă perioada creditării este exprimată în luni, relaţia pentru dobânda
simplă se scrie astfel:
C0 ⋅ n ⋅ i
Ds =
12
unde:
n = nr. de luni.
3) dacă durata pentru care se acordă creditul este exprimată în zile, dobânda
simplă se calculează astfel:
C0 ⋅ n ⋅ i
Ds =
360
unde: n = nr. de zile.
Dobânda compusă se calculează cu ajutorul relaţiei:
Gestiune financiară 25
Rodica Pripoaie Sursele de finanţare

Dc = Cn - Co
unde:
Dc = dobânda compusă;
Cn = capitalul la finele anului;
Co = capitalul împrumutat iniţial.

iar Cn = Co (1 + i ) n

unde:
i = rata dobânzii;
n = durata creditului.
Valorile (1 + i)n se numesc „factor de actualizare“ şi se găsesc în tabele
financiare în vederea simplificării calculelor.
Creditele (capitalurile împrumutate) pe termen mediu şi lung pot fi rambursate,
în funcţie de planul de rambursare stabilit cu unitatea bancară, astfel:
Exemplu:
1. plan de rambursare cu amortisment (partea restituită anual din credit)
constant sau cu rate anuale descrescătoare
De exemplu, S.C. „Alfa“ S.A. împrumută 200.000 lei, cu o rată a dobânzii de 8
% pe an, pe o perioadă de 5 ani. Să se întocmească planul de rambursare cu
amortisment constant.
An Creditul Amortismentul Dobânda Anuitatea
nerambursat (Am+Dob.)
0 200.000 - - -
1 160.000 40.000 16.000 56.000
2 120.000 40.000 12.800 52.800
3 80.000 40.000 9.600 49.600
4 40.000 40.000 6.400 46.400
5 - 40.000 3.200 43.200

Amortismentul se determină cu relaţia:

C0
Am = ,
n
unde:
Am = amortismentul;
C0 = capitalul împrumutat;
n = nr. de ani.
200.000
Astfel, Am = = 40.000lei / an
5

Gestiune financiară 26
Rodica Pripoaie Sursele de finanţare

2. plan de rambursare cu anuitate constantă sau cu rate anuale egale

De exemplu, pentru aceleaşi date de la punctul 1 să se întocmească planul de
rambursare a creditului dar cu anuitate constantă.
Anuitatea constantă se determină cu ajutorul relaţiei:
C0
a= ,
1-(1+i)-n
i
unde:

a = anuitatea;
C0 = creditul;
i = rata dobânzii;
n = durata creditului (ani).
Astfel,

200.000.
a= = 50.091 lei / an
1 − (1 + 0,08) 5
−

0,08

An Creditul Anuitatea Dobânda Amortisment

nerambursat (a) ( a – Dob)
0 200.000 - - -
1 165.909 50.091 16.000 34.091
2 129.091 50.091 13.273 36.818
3 89.327 50.091 10.327 39.764
4 46.382 50.091 7.146 42.945
5 - 50.091 3.709 46.382

3. rambursarea creditului la sfârşitul perioadei

Pentru aceleaşi date de la punctul 1) să se realizeze planul de rambursare a
creditului, dacă acesta se restituie integral la finele perioadei.

An Creditul Amortis- Dobânda Anuitatea

nerambursat mentul (Am + Dob)
0 200.000 - - -
1 200.000 0 16.000 16.000
2 200.000 0 16.000 16.000
3 200.000 0 16.000 16.000
4 200.000 0 16.000 16.000
5 - 200.000 16.000 216.000

Gestiune financiară 27
Rodica Pripoaie Sursele de finanţare

Aplicaţii
1) Să se calculeze dobânda simplă pe care o va plăti o firmă pentru un
împrumut de 400 mii lei pe următoarele durate:
a) pe 3 ani;
b) pe 1 an şi 6 luni;
c) pe 72 zile.

Rezolvare:
C0 = 400.000 lei;
i = 10% = 0,1;
n = 3 ani.
a) Ds = C 0 ⋅ n ⋅ i = 400.000 ⋅ 3 ⋅ 0.1 = 120.000 lei;
C0 ⋅ n ⋅ i 400.000 ⋅ 18 ⋅ 0.1
b) Ds = = = 60.000 lei;
12 12
C0 ⋅ n ⋅ i 400.000 ⋅ 72 ⋅ 0.1
c) Ds = = = 8.000 lei.
360 360

2. O societate ia un credit de 100.000 lei pe timp de 3 ani cu o rată a dobânzii

20%. Dobânda nu se plăteşte anual, ci la sfârşitul perioadei de 3 ani, odată cu
rambursarea împrumutului. Dobânda se va calcula având în vedere că are loc
capitalizarea sa. Să se determine:
- dobânzile anuale;
- dobânda totală;
- capitalul împrumutat la sfârşitul fiecărui an.

Rezolvare:
Co = 100.000 lei;
n = 3 ani;
i = 20%.

Tabelul nr. 5
An Credit Rata dob. Dobânda Capitalul datorat
nerestituit anuală la finele anului
1 100.000 0,2 20.000 120.000
2 120.000 0,2 24.000 144.000
3 144.000 0,2 28.800 172.800
Total - - 72.800

Gestiune financiară 28
Rodica Pripoaie Sursele de finanţare

3. Să se determine aceleaşi cerinţe ca la punctul 2) dar utilizând factorul de

capitalizare (1 + i ) n şi capitalul iniţial împrumutat Co.
Tabelul nr. 6
Anul Capit. Coef. de Capital la Dobânda Dobânda
împrum. la capitali- finele anului compusă anuală
încep. zare Cn=Co(1+i)n Dn=Cn-Co
perioadei (1 + i ) n
1 100.000 (1+0,2)1 120.000 20.000 20.000
2 100.000 (1+0,2)2 144.000 44.000 24.000
3 100.000 (1+0,2)3 172.800 72.000 28.800
Total - - - - 72.800

Sarcina de lucru 1
Definiţi si comparaţi dobânda simplă şi dobânda compusă.

Rezumat
Sursele de finanţare ale unei întreprinderi pot fi: 1. surse de finanţare pe termen
lung, care la rândul lor se împart în următoarele categorii: a) capitaluri proprii –
se formează din surse interne şi surse externe ale întreprinderii. Sursele externe
ale firmei se referă la contribuţia asociaţiilor sau acţionarilor, contribuţia
statului şi a unor organisme specializate, iar sursele interne se referă la acele
resurse proprii ale firmei rezultate din capacitatea sa de autofinanţare; b) datorii
pe termen mediu şi lung (capitaluri împrumutate pe termen mediu şi lung); c)
leasingul – operaţia de închiriere a unor utilaje, imobile sau echipamente
industriale care aparţin unor bănci sau societăţi financiare pentru a satisface
necesităţile chiriaşilor, dar în final bunurile respective vor fi cumpărate de către
chiriaş la un preţ stabilit iniţial. 2. surse de finanţare pe termen scurt: a)
mobilizarea creanţelor prin factoring sau scontare; b) creditele de trezorerie.
Costul capitalului propriu (dividendele) şi costul capitalului împrumutat
(cheltuielile cu dobânzile) formează costul capitalului total.

Test de autoevaluare
1. Costul capitalului propriu se măsoară în principal prin:
a) cheltuieli fiscale;
b) dobânzi;
c) dividende;
d) cheltuieli comerciale;
e) cheltuieli de cercetare-dezvoltare.

Gestiune financiară 29
Rodica Pripoaie Sursele de finanţare

2. Dobânda simplă pe care o va plăti un debitor pentru un împrumut de 60.000

lei, pe o durată de 2 ani, la o rată a dobânzii de 10% este de:
a) 22.000 lei;
b) 10.000 lei;
c) 20.000 lei;
d) 12.000 lei;
e) 16.000 lei.

3. Dobânda simplă pe care o va plăti un debitor pentru un împrumut de 40.000

lei, pe o durată de 3 ani şi 9 luni, la o rată a dobânzii de 8% este de :
a) 20.000 lei;
b) 12.000 lei;
c) 30.000 lei;
d) 13.000 lei;
e) 15.000 lei.

4. Dobânda simplă pe care o va plăti un debitor pentru un împrumut de 30.000

lei, pe o durată de 300 de zile, la o rată a dobânzii de 10% este de :
a) 800 lei;
b) 2675 lei;
c) 2500 lei;
d) 1680 lei;
e) 1000 lei.

5. Dobânda în sumă absolută depinde de:

a) mărimea capitalului împrumutat şi de durata creditului;
b) dobânda de refinanţare;
c) rata dobânzii;
d) taxa scontului;
e) rata dobânzii de referinţă a BNR.

Bibliografie minimală
Adochiţei, M. (2000). Finanţele întreprinderii. Bucureşti: Sylvi.
Ariton, D. (2000). Strategii financiare ale firmei. Brăila: Evrika.
Pripoaie, R. (2004). Finanţele şi gestiunea financiară a firmei. Bucureşti:
E.D.P.
Toma, M. (1994). Finanţe şi gestiune financiară. Bucureşti: E.D.P.
Pripoaie, R. (2008). Gestiunea financiară a întreprinderii. Bucureşti: E.D.P.

Gestiune financiară 30