Capitolul I: Sistemul Ştiinţelor Juridice

CAPITOLUL I: SISTEMUL ŞTIINŢELOR JURIDICE
Secţiunea 1: Locul ştiinţelor juridice în sistemul

ştiinţelor sociale.
În general, ştiinţa este un ansamblu sistematic de cunoştinţe

despre natură, societate şi gândire, cunoştinţe obţinute prin metode
corespunzătoare şi exprimate în concepte, categorii, principii şi noţiuni1.
Fiind un fenomen social aparte, dar şi o formă specifică de
activitate umană, ştiinţa nu poate fi primită doar ca un sistem de idei,
reprezentări, teorii (imagine statică), ci şi ca un sistem care se dezvoltă,
produce continuu noi cunoştinţe, noi valori spirituale (imagine dinamică)2.
În mod tradiţional, sistemul ştiinţelor se caracterizează printr-o
structură trihotomică; distingem astfel, ştiinţe despre natură, ştiinţe despre
societate, ştiinţe despre gândire.
Obiectul de cercetare al ştiinţelor despre societate îl constituie
legile generale ale existenţei şi dezvoltării societăţii, formele istorice de
organizare socială şi modalităţile specifice de manifestare a diverselor
componente ale realităţii social-umane. Legile generale ale societăţii au
anumite trăsături care le deosebesc de legile naturii, în primul rând prin
aceea că legile dezvoltării sociale se manifestă în însăşi activitatea
oamenilor dotaţi cu conştiinţă şi raţiune3.
Studiind diferitele domenii ale vieţii sociale, ştiinţele sociale se
ramifică, în funcţie de obiectul lor, în mai multe discipline ştiinţifice:
sociologie, ştiinţele politice, ştiinţele economice, ştiinţele istorice, ştiinţele
juridice etc.4
Ştiinţele juridice ocupă un loc aparte în sistemul ştiinţelor sociale,
datorită obiectului de cercetare specific: realitatea juridică – parte
componentă a realităţii sociale.
Ştiinţele juridice studiază legile existenţei şi dezvoltării statului şi
dreptului, instituţiile politice şi juridice, formele lor concret-istorice, corelaţia
cu celelalte componente ale sistemului social, modul în care instituţiile
politico-juridice influenţează societatea şi suportă la rândul lor, influenţa
socială.
Ca ştiinţă cu statut şi poziţie specifice, ştiinţa dreptului analizează
un anumit domeniu al relaţiilor şi structurilor sociale şi anume, domeniul
participării oamenilor la circuitul juridic, ca purtători de drepturi şi obligaţii.
Acest aspect al realităţii sociale face imperios necesară intervenţia
dreptului, în scopul conducerii şi dirijării conduitei oamenilor, impunându-le
1
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1994, p.5.
2
N. Labiel, Sociologie şi ştiinţă, Bucureşti, 1984, p.49, apud Nicolae Popa, op.cit., p.5.
3
Nicolae Popa, op.cit., p.6.
4
Ioan Ceterchi, Momcilo Luburici Teoria generală a statului şi dreptului, Ed. Tipografia
Universităţii din Bucureşti, 1983, p. 3 – 4.
5
anumite reguli, modele, programându-le într-un anumit fel acţiunile şi
limitându-le în acelaşi timp, în temeiul unor raţiuni ce ţin de coexistenţa
drepturilor şi libertăţilor1.
Ştiinţele juridice nu se limitează însă, la studiul normei juridice sau
al jurisprudenţei, ci supun unui amplu proces explicativ contextul social-
cultural în care apar şi evoluează normele şi instituţiile juridice, colaborând
în acest sens, cu celelalte ştiinţe sociale (economia politică, istorie,
sociologie, statistică etc.) 2.
Secţiunea 2: Sistemul ştiinţelor juridice

Complexitatea fenomenului social – juridic determină o structurare
a eforturilor de cercetare a acestuia, o împărţire a rolurilor în raport cu
necesitatea punerii în valoare a laturilor corelate ale acestui fenomen3.
Dezvoltarea relaţiilor sociale a determinat o lărgire a sferei de
acţiune a dreptului, acesta dobândind o şi mai mare importanţă în
ansamblul ştiinţelor sociale.
Dreptul, fiind un fenomen complex al societăţii, poate fi cercetat din
mai multe perspective:
1) dintr-o perspectivă teoretică globală (dreptul apare ca un
sistem închegat, cu regularităţi caracteristice);
2) dintr-o perspectivă istorică (dreptul este un fenomen ce îşi
conservă anumite permanenţe de-a lungul dezvoltării sociale,
dar care se transformă, totodată, pe parcursul evoluţiei
societăţii);
3) dintr-o perspectivă structurală (dreptul apare ca un fenomen
cu multiple determinări calitative, cu elemente componente
aflate la rândul lor într-o stare de acută interferenţă4.
Corespunzător celor menţionate anterior, ansamblul disciplinelor
juridice se constituie într-un sistem al ştiinţelor juridice5, în cadrul căruia
se pot distinge trei grupe şi anume:
1. ştiinţe juridice teoretice;
2. ştiinţe juridice istorice;
3. ştiinţe juridice de ramură.
În prima grupă, includem Teoria generală a dreptului, aceasta
având ca obiect abordarea teoretică, generală a dreptului în întregul său.
Ştiinţele juridice istorice, cercetează istoria dreptului dintr-o anumită
ţară (ex. istoria dreptului românesc) sau dezvoltarea generală a
fenomenului juridic (ex. istoria generală a dreptului). Cercetarea din
perspectivă istorică a dreptului prezintă importanţă deoarece se face astfel
dovada progresului juridic şi a existenţei unor legi ale apariţiei, devenirii
1
2
Ibidem.
3
Ibidem, p.9.
4
Nicolae Popa, op. cit., p.9 – 10.
5
Ioan Ceterchi, Ion Craiovan , Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. ALL,
Bucureşti, 1993, p.9.
6
sau dispariţiei unor forme de drept, în strânsă legătură cu legile generale
ale dezvoltării sociale1.
Ştiinţele juridice de ramură studiază fenomene particulare juridice
(ramurile dreptului) 2. Dreptul unui stat este alcătuit din numeroase norme
şi instituţii. Acestea formează sistemul unitar al dreptului unui anumit stat.
Acest sistem unitar există în diversitatea ramurilor care-l compun. Fiecare
ramură a sistemului de drept este alcătuită dintr-un grup de norme juridice,
organic legate, ce reglementează un domeniu de relaţii sociale, pe baza
unei metode specifice de reglementare şi în temeiul unor principii
comune3. În general, ramura de drept formează obiectul unei ştiinţe
juridice de ramură. Astfel, ramurii dreptului constituţional îi corespunde
ştiinţa dreptului constituţional, ramurii dreptului civil – ştiinţa dreptului civil
etc. Observăm că, în general, ştiinţele juridice de ramură se suprapun
sistemului de drept, criteriile după care se realizează departajarea
acestora fiind obiectul reglementării juridice şi metoda specifică de
reglementare.
La ora actuală, ca urmare a transformărilor sociale, ştiinţifice şi
tehnologice se prefigurează constituirea unor noi ramuri de drept. În acest
sens, se vorbeşte deja de ramura dreptului comunitar, de dreptul afacerilor
sau de dreptul mediului înconjurător.
În strânsă legătură cu ştiinţele juridice se află şi un grup de
discipline ajutătoare sau participative, cum ar fi: criminalistica, medicina
legală, psihologia judiciară, logica juridică, statistica juridică, informatica
juridică etc. Deşi nu fac parte din sistemul ştiinţelor juridice, aceste
discipline sunt adeseori indispensabile pentru cunoaşterea fenomenelor
juridice sau pentru o bună aplicare a normelor juridice4. Utilizând
mijloacele proprii altor ştiinţe (chimice, fizice, medicale etc.), aceste
discipline au un rol important în sprijinul organelor implicate în activitatea
juridică în diferitele ei ipostaze5. (ex. criminalistica utilizează un ansamblu
de procedee fizico-chimice pentru prelevarea şi conservarea unor probe,
în vederea identificării persoanei care a săvârşit o anumită infracţiune.).
Secţiunea 3: Teoria generală a dreptului – noţiune şi

importanţă
Cercetarea fenomenului juridic nu se limitează la cunoaşterea

formelor consecutive ale dreptului (tratare istorică) sau la nivelul
cunoaşterii formelor dreptului pozitiv (a normelor juridice în vigoare) într-o
anumită ţară. Orice ştiinţă aspiră spre globalitate, spre cunoaştere prin
ajungere la concept, prin regăsirea fenomenelor particulare în categorii de
maximă generalitate6.
1
2
Ibidem.
3
Nicolae Popa, op. cit., p.12.
4
Ibidem.
5
Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, op. cit., p.12.
6
7
Studiul conceptelor, categoriilor, principiilor şi noţiunilor de
bază ale dreptului este realizat de Teoria generală a dreptului1.
Teoria dreptului este, în primul rând, o ştiinţă juridică cu caracter
general, având menirea să înfăţişeze o sinteză cât mai complexă şi cât
mai ordonată a întregii ştiinţe despre drept2.
În cadrul teoriei dreptului sunt elaborate instrumentele esenţiale prin
care dreptul, în ansamblul său, este gândit. În acest sens, teoria generală
a dreptului este strâns legată de ştiinţele juridice de ramură. Aceste ştiinţe
oferă datele concrete necesare pentru argumentarea tezelor generale
cuprinse în sfera de analiză a teoriei generale a dreptului. La rândul ei,
teoria generală a dreptului stabileşte şi analizează în mod ştiinţific
noţiunile, categoriile şi instituţiile cu care operează în mod necesar toate
ştiinţele de ramură (ex. norma juridică, raportul juridic, răspunderea
juridică etc.)3. Aşadar, teoria generală a dreptului nu are în vedere
prezentarea cunoştinţelor parţiale ale diferitelor ştiinţe juridice de ramură,
ci este chemată să extragă din materialul bogat oferit de celelalte ştiinţe
juridice ceea ce este esenţial, arătând şi explicând, pe această cale, ce
este dreptul, care sunt originea şi formele sale concrete de manifestare4.
Teoria generală a dreptului caută să explice şi să surprindă
caracterele proprii şi permanente ale fenomenului juridic, în scopul de a-l
defini şi a-i contura spaţiul în cadrul sistemului social-istoric din care face
parte.
Din acest punct de vedere, Teoria generală a dreptului este
considerată a fi atât o ştiinţă (datorită faptului că operează cu noţiuni,
concepte, teorii, principii), cât şi o artă (în măsura în care ea solicită din
partea juristului, pe lângă cunoştinţe, şi măiestrie în a sesiza şi cerceta
fenomenul juridic, pentru a-i surprinde legităţile)5. Această disciplină nu
rămâne însă numai la nivelul abstracţiunilor; are şi o deosebită importanţă
practică, servind procesului de elaborare şi de aplicare a dreptului.
Secţiunea 4: Metodele cercetării ştiinţifice juridice.

Ca şi celelalte ştiinţe, şi cercetarea ştiinţifică juridică se bazează pe
folosirea unei metodologii, adică a unui ansamblu de metode şi procedee
cu ajutorul cărora are loc studierea dreptului în toată complexitatea sa6.
Din punct de vedere etimologic, termenul „metodă” provine din
limba greacă (methodos – cale, drum, mod de expunere). Prin metodă se
înţelege, în general, un ansamblu de procedee şi mijloace utilizate pentru
atingerea unuia sau mai multor obiective privind cunoaşterea unui
fenomen7.
Studiul metodelor de cercetare în domeniul ştiinţelor juridice revine
în principal disciplinei “Teoria generală a dreptului”. Metodele de
1
Ibidem.
2
Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 1999, p.10.
3
Ibidem., p.11.
4
Ibidem.
5
Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, op.cit., p.11.
6
7
Ibidem.
8
cercetare în domeniul ştiinţelor juridice s-au dezvoltat şi s-au perfecţionat
în contextul general al impulsului dat cunoaşterii ştiinţifice de noua
revoluţie ştiinţifică contemporană, evidenţiat mai ales prin folosirea noilor
cuceriri ale informaticii şi tehnicii de calcul în cadrul ştiinţelor socio-
umane1.
În prezent, cele mai importante metode ale cercetării ştiinţifice
juridice sunt următoarele: metoda logică; metoda istorică; metoda
comparativă; metoda sociologică; metodele cantitative.
A. Metoda logică
Metoda logică este folosită în orice activitate ce presupune
cercetare ştiinţifică, deci, cu atât mai mult, este folosită într-o activitate atât
de complexă cum este cercetarea fenomenului juridic.
Dreptul este o ştiinţă prin excelenţă deductivă(atât în construcţiile
sale teoretice, cât şi în practica juridică), necesitatea argumentării
reprezentând o cerinţă sine qua non2.
Din punct de vedere al ştiinţei juridice, metoda logică se prezintă
ca un ansamblu de procedee şi operaţiuni metodologice şi gnoseologice
specifice, prin care se creează posibilitatea surprinderii structurii şi
dinamicii raporturilor necesare între diferitele componente ale sistemului
juridic al unei societăţi3. Astfel, prin intermediul unor procedee specifice
(analiză şi sinteză; inducţie şi deducţie etc.) se determină esenţa
raţionamentului juridic.
Importanţa acestei metode în cadrul cercetării ştiinţifice juridice este
subliniată de apariţia unei discipline specifice – logica juridică. Logica
juridică are ca obiect de studiu gândirea juridică în toată întinderea sa,
adică în toate operaţiile intelectuale pe care le efectuează în elaborarea,
interpretarea şi aplicarea dreptului4.
B. Metoda istorică
Ştiinţele juridice cercetează fenomenul juridic şi din perspectiva
evoluţiei sale istorice, de-a lungul diverselor orânduiri sociale, pentru a
desprinde esenţa, forma şi funcţiile dreptului, raportate la etapa istorică pe
care o străbate5.
În general, dreptul urmează firul evoluţiei sociale, în el reflectându-
se nivelul dezvoltării culturale al societăţii. Pentru o bună cunoaştere a
sistemului de drept, juristului îi sunt necesare concluziile istoricului, tot aşa
cum şi istoricul trebuie să folosească şi să studieze documente juridice
pentru a afla adevărul despre faptele oamenilor dintr-o anumită etapă
istorică.
Pe de altă parte, plecând de la datele oferite de istorie în cercetarea
marilor instituţii juridice, ştiinţa dreptului le urmăreşte evoluţia şi funcţiile.
1
Ibidem.
2
3
Ibidem.
4
G.Kalimowski, De la specificite de la logique, apud Nicolae Popa, op.cit., p.25.
5
9
Astfel, originea şi apariţia statului şi a dreptului nu pot fi studiate fără să se
pornească de la punctele de vedere exprimate de istorie1.
C. Metoda comparativă
În general, comparaţia este definită ca o operaţie ce urmăreşte
constatarea unor elemente identice sau divergente între două sau mai
multe fenomene.
Compararea sistemelor de drept ale diverselor state, a trăsăturilor,
ramurilor, instituţiilor şi normelor acestora s-a dovedit extrem de
fructuoasă în procesul de studiere a fenomenului juridic. Aceasta a
determinat recunoaşterea existenţei unei noi ştiinţe: ştiinţa dreptului
comparat2.
Metoda comparativă este tot mai utilizată în prezent, datorită
extinderii legăturilor dintre statele lumii, amplificării contactelor economice,
sociale şi culturale, aceste împrejurări determinând necesitatea cunoaşterii
diverselor sisteme de drept3.
Finalitatea dreptului comparat nu o constituie preluarea mecanică a
unor instituţii şi reglementări juridice de la o ţară la alta sau considerarea
unor sisteme naţionale de drept, ca modele de urmat în alte state4.
Prin studiul comparat al diferitelor instituţii juridice de la o ţară la
alta, prin compararea sistemelor juridice naţionale se desprind factorii ce
determină atât trăsăturile comune ale acestora, cât şi pe cele specifice. În
acest sens, metoda comparativă reprezintă un important instrument de
îmbogăţire reciprocă a sistemelor juridice din diferite ţări. Este de
notorietate faptul că, orice reglementare juridică trebuie să corespundă în
primul rând nevoilor naţionale, specificului şi particularităţilor statului
respectiv; aceasta nu exclude însă, luarea în considerare a experienţei
altor sisteme de drept pentru găsirea soluţiilor optime la problemele cu
care se confruntă legiuitorul dintr-un anumit stat5.
De altfel, ştiinţa dreptului comparat a stabilit deja anumite reguli de
utilizare a metodei comparative în drept.
O primă regulă impune a se compara numai ceea ce este
comparabil. Aceasta deoarece trebuie stabilit mai întâi dacă sistemele
supuse comparaţiei aparţin aceluiaşi tip istoric de drept sau unor sisteme
istorice de drept diferite. Dacă sistemele de drept din care fac parte
instituţiile comparate sunt diferite (antagoniste), procedeul comparaţiei
este relevant numai sub aspectul stabilirii diferenţelor6. În caz contrar, se
pot stabili atât asemănări, cât şi deosebiri ale unor instituţii de drept, în
scopul îmbunătăţirii reciproce a sistemelor juridice din diverse ţări.
O altă regulă a metodei comparative stabileşte că, termenii supuşi
comparaţiei trebuie priviţi în funcţie de contextul social, politic, economic şi
cultural din care provin. Apare astfel necesitatea cunoaşterii principiilor de
drept şi a regularităţii care comandă sistemele de drept comparate. Luarea
1
Nicolae Popa, op.cit., p.33-34.
2
Ibidem. p.28.
3
Ibidem.
4
5
Ibidem.
6
10
în discuţie a principiilor (pe lângă compararea instituţiilor şi a normelor) se
impune pentru a mări potenţialul ştiinţific al cercetării comparate1.
În concluzie, metoda comparativă are un rol important în cadrul
procesului de legiferare, furnizând legiuitorului dintr-un anumit stat,
informaţii în legăturile cu reglementările altor sisteme de drept; această
metodă serveşte în egală măsură la construirea tipologiilor juridice şi a
clasificărilor.
D. Metoda sociologică
După cum am arătat, ştiinţele juridice sunt cuprinse în ansamblul
ştiinţelor sociale, deoarece au ca obiect de studiu fenomenul juridic, el
însuşi un fenomen social. Aşadar, dreptul nu poate fi privit decât în
strânsă legătură cu oamenii cărora li se adresează, cu societatea
care îl determină şi pe care o condiţionează.
Ca ştiinţă despre societate, sociologia îşi întrepătrunde existenţa cu
cea a dreptului, în mod clar, abia după apariţia, în 1804, a Codului civil
francez. Atunci s-a constatat o anumită rămânere în urmă a legilor faţă de
evoluţia generală a societăţii. Din acel moment, se apelează din ce în ce
mai des la sociologie, cercetările sociologice juridice verificând modul în
care societatea influenţează dreptul şi suportă, la rândul ei, influenţe din
partea acestuia.
Prin metode specifice (observaţia, sondajul de opinie, ancheta
sociologică, chestionarul, interviul etc.), sociologia juridică acoperă
următoarele aspecte ale fenomenului juridic: domeniul creării dreptului,
domeniul cunoaşterii legilor de către cetăţeni şi de către organele de stat,
domeniul cauzelor concrete ale încălcării dreptului etc.
Având în vedere faptul că, dreptul este o realitate socială, iar
regulile de drept au consecinţe importante asupra destinelor omeneşti,
juristul nu trebuie să se izoleze la adăpostul tehnicii juridice, ci trebuie să
acorde cea mai mare atenţie aspectelor sociologice ale dreptului, în scopul
realizării unei activităţi juridice (atât teoretice, cât şi practice), cât mai utilă
şi mai apropiată de adevăr, de viaţa socială.
E. Metodele cantitative
Sporirea considerabilă a informaţiilor cu caracter juridic (cuprinse cu
precădere în acte normative şi hotărâri judecătoreşti), ca urmare a
diversificării continue a raporturilor sociale reglementate prin normele de
drept, a determinat recurgerea la anumite metode cantitative, cum ar fi
statistica juridică şi informatica juridică2.
Aceste metode au un rol important în ceea ce priveşte
sistematizarea legislaţiei, evidenţa deciziilor judecătoreşti, realizarea
evidenţelor criminologice etc.
Actualmente, calculatorul este din ce în ce mai utilizat atât în
procesul de elaborare, cât şi de aplicare a dreptului. Acesta a devenit deja
un important instrument de lucru în cadrul sistemului judiciar, punând la
dispoziţia judecătorilor şi a altor persoane abilitate sau interesate, o
1
Ibidem, p.30.
2
Dumitru Mazilu, op.cit., p.23.
11
evidenţă la zi a deciziilor judecătoreşti1. Calculatorul reprezintă în multe
state o adevărată enciclopedie a practicii judiciare; astfel, precedentele
sunt studiate mai uşor, iar judecătorii au la îndemână soluţii de referinţă
ceea ce, evident, le uşurează munca2.
Folosirea calculatorului în scopul pronunţării unei soluţii într-un caz
anume, nu înseamnă înlocuirea judecătorului, ci sprijinirea acestuia pentru
a obţine în cel mai scurt timp, informaţii de ordin legislativ sau de practică
judiciară, în scopul accelerării rezultatului (stabilirea şi motivarea soluţiei) 3.
Este de notorietate faptul că, pe rolul instanţelor există un număr
considerabil de cauze care îşi aşteaptă rezolvarea şi a căror soluţionare
rapidă ar duce la decongestionarea activităţii organelor judecătoreşti.
În plus, având acces la informaţia necesară, judecătorul are
posibilitatea de a pronunţa o hotărâre temeinic fundamentată, motivată; în
aceste condiţii, numărul hotărârilor judecătoreşti împotriva cărora se
exercită, căile de atac ar scădea considerabil.
Metodele cantitative sunt, de asemenea, utile în activitatea
organelor legislative şi executive care, pe baza datelor oferite de statistica
juridică si informatica juridică pot opta pentru: adoptarea unor soluţii
legislative adecvate, modificarea unor reglementări juridice, adoptarea
unor măsuri corespunzătoare în vederea aplicării legii în anumite sectoare
şi ramuri de activitate4.
1
Ibidem.
2
Ibidem.
3
4
12
Teste de autoevaluare
1. Ştiinţa este:
a. un ansamblu abstract de cunoştinţe despre societate;
b. un atribut specific rasei umane;
c. un ansamblu sistematic despre natură, societate şi gândire;
d. toate trei răspunsurile sunt corecte.
2. Sistemul ştiinţelor se caracterizează printr-o structură :

a. trihotomică;
b. dihotomică;
c. complexă;
d. variată.
3. În funcţie de structura sistemului ştiinţelor se pot distinge ştiinţe despre:

a. economie, industrie şi agricultură;
b. societate şi cultură;
c. natură, societate şi gândire;
d. natură, societate şi om.
4. Obiectul de cercetare al ştiinţelor despre societate îl constituie:

a. actele normative după care se ghidează mersul societăţii;
b. legile generale ale existenţei şi dezvoltării societăţii, formele istorice
de organizare socială şi modalităţile specifice de manifestare a
diverselor componente ale realităţii social-umane;
c. legile generale ale existenţei şi dezvoltării societăţii şi formele istorice
de organizare socială;
e. legile generale ale existenţei şi dezvoltării societăţii şi modalităţile
specifice de manifestare a diverselor componente ale realităţii social-
umane.
5. Realitatea juridică este parte componentă a :

a. cadrului normativ;
b. realităţii sociale;
c. Constituţiei;
d. sistemului ştiinţelor.
6. Dreptul poate fi cercetat din mai multe perspective:

a. teoretică globală şi teoretică specială;
b. istorică şi structurală;
c. generală, specială şi relativă;
d. teoretică globală, istorică şi structurală.
7. În cadrul sistemului ştiinţelor juridice se pot distinge trei categorii de

ştiinţe:
a. teoretice, istorice şi de ramură;
b. teoretice, practice şi complementare;
c. istorice, contemporane şi speciale;
d. principale, accesorii şi ajutătoare.
13
8. În strânsă legătură cu ştiinţele juridice se află un grup de discipline:
a. accesorii;
b. de interes public;
c. calitative;
d. ajutătoare.
9. Cele mai importante metode ale cercetării ştiinţifice juridice sunt:

a. metoda logică şi metoda istorică;
b. metoda comparativă;
c. metoda sociologică şi metodele cantitative;
d. toate cele trei răspunsuri.
10. Comparaţia este o operaţie ce urmăreşte:

a. clasificarea instituţiilor juridice de drept;
b. analizarea elementelor caracteristice subiectelor comparate;
c. constatarea unor elemente identice sau divergente între două sau
mai multe fenomene;
d. stabilirea nivelului de dezvoltare al societăţi.
14
CAPITOLUL II: STATUL ŞI DREPTUL
Secţiunea 1: Originea statului şi a dreptului.
Cauzele apariţiei şi evoluţiei statului şi dreptului, structura şi
funcţiile acestora nu pot fi cercetate decât prin raportare la condiţiile
apariţiei şi dezvoltării societăţii omeneşti, în ansamblul său1.
Conceptele de ”stat” şi de “drept” sunt cercetate împreună, întrucât
acestea au apărut concomitent şi s-au dezvoltat în strânsă corelaţie unul
cu celălalt, existenţa lor fiind intercondiţionată.
Statul este organizat şi funcţionează pe baza unor principii
structural-funcţionale consacrate prin norme juridice. La rândul său,
dreptul este o expresie a formei statale, un instrument al statului în
realizarea funcţiei acestuia de guvernare a societăţii, de organizare a
desfăşurării vieţii sociale. Aşadar, funcţiile dreptului nu pot fi explicate
decât ţinându-se seama de corelaţia sa cu statul; dreptul îşi
întemeiază eficacitatea şi propria existenţă pe aparatul de stat2.
Concepţiile despre stat şi drept sunt tot atât de vechi ca statul şi
dreptul înseşi. Chiar şi cele mai primitive formaţiuni statale, cele mai
neevoluate sisteme juridice nu puteau lua naştere şi nu se puteau
dezvolta fără un sistem de idei şi concepţii despre rolul dreptului în
societate, despre organizarea aparatului de stat, despre drepturile şi
obligaţiile consfinţite prin normele juridice şi apărate prin intermediul forţei
de constrângere a statului3.
Cauzele apariţiei dreptului, ca şi cele ala apariţiei statului trebuie
căutate în evoluţia societăţii primitive. Ca în orice organizare socială,
şi în cadrul orânduirii primitive s-a impus necesitatea instaurării unei
anumite ordini asigurate prin intermediul unor reguli care să se impună
comportamentului indivizilor. Aceste reguli de conduită (de natură
obştească, morală, religioasă) exprimau necesităţile vitale ale comunităţii
respective şi s-au format datorită unei experienţe îndelungate, devenind o
deprindere, o necesitate pentru desfăşurarea traiului în comun.
Ulterior au avut loc rapide modificări atât economice, cât şi sociale
în cadrul organizării gentilico-tribale. Vechile norme ale comunităţii,
întemeiate pe obiceiuri şi tradiţii, erau nemijlocit integrate în viaţa ginţii şi,
chiar dacă uneori acestea au cunoscut un proces de deformare, ele se
impuneau prin faptul că reprezentau interesul general al comunităţii.
În societatea primitivă, puterea, autoritatea corespundeau forţei
fizice. A intervenit apoi constrângerea psihică prin intermediul religiei.
Următorul stadiu se caracterizează prin concentrarea celor două
1
Ioan Ceterchi, Momcilo Luburici, op.cit., p.32.
2
Gheorghe Boboş, Teoria generală a statului şi dreptului, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1983, p.35-36.
3
Momcilo Luburici, Teoria generală a dreptului, Univ. Creştină “Dimitrie Cantemir”,
Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative, Bucureşti, 1996, p.16.
15
elemente, şeful politic fiind şi şef religios; astfel, autoritatea politică ajunge
să dobândească un caracter sacru. La un anumit nivel al dezvoltării
sociale, autoritatea politică încetează să fie exercitată prin fapt şi
dobândeşte reglementarea prin drept. Acesta este momentul în care
autoritatea se instituţionalizează; sunt create instituţii politice distincte de
indivizii care le reprezintă.
Aşadar, pornind de la forţa materială şi constrângerea morală, pe o
anumită treaptă a dezvoltării sociale apare constrângerea juridică
(întemeiată pe faptul că deciziile politice luate de guvernanţi au caracter
obligatoriu, respectarea acestora fiind impusă la nevoie, prin aplicarea
unor sancţiuni de către forţa de constrângere a statului).
Apariţia dreptului a reprezentat o necesitate istorică, un progres
social real, pentru că menţinerea ordinii sociale nu se mai putea asigura
prin sistemul regulilor din comunitatea gentilico-tribală. Se impunea,
aşadar, adoptarea unui nou tip de norme care să consfinţească relaţiile
sociale şi care să asigure transformarea voinţei sociale în voinţă de stat –
voinţă general obligatorie.
Formarea dreptului, ca sistem de reguli ce exprimă voinţa de stat a
căror respectare e asigurată de puterea statului, a constituit un proces de
durată şi de mare complexitate, proces ce prezintă particularităţi de la un
popor la altul.
Ca moment istoric, statul s-a constituit în momentul
destrămării orânduirii comunei primitive, pe temelia apariţiei
proprietăţii private şi a scindării societăţii în clase sociale.
Aşa cum am arătat, constituirea statului a impus şi crearea
dreptului, ca mijloc de apărare a voinţei de stat şi de impunere a acesteia
în cadrul societăţii1.
Secţiunea 2: Conceptul de “stat”.

2.1. Noţiune
Apariţia statului a fost determinată de schimbările petrecute în
orânduirea primitivă, schimbări ce au făcut ca vechile forme de organizare
şi conducere (ginta, tribul) să nu mai fie suficiente, impunându-se o nouă
formă - cea politico-statală.
Statul reprezintă principala formă de organizare politică a societăţii,
constituită pe un teritoriu delimitat, cu o populaţie proprie şi o putere
instituţionalizată, având menirea să promoveze şi să garanteze interesele
generale ale societăţii respective2.
Din definiţia enunţată anterior pot fi deduse cu uşurinţă elementele
constitutive ale statului, şi anume: 1) teritoriul, 2) populaţia, 3) forţa
publică.
Spre deosebire de organizarea socială pre-statală în care domina
criteriul legăturilor de sânge, statul adoptă un alt criteriu – cel teritorial.
Exercitarea puterii de stat este de neconceput fără luarea în considerare a
unor coordonate spaţiale; în legătură cu un anumit teritoriu, statul îşi
1
2
16
stabileşte legăturile cu cetăţenii, îşi structurează mecanismul de
funcţionare, îşi dimensionează suveranitatea1.
Un alt element constitutiv al statului îl constituie populaţia, care se
raportează la stat prin cetăţenie (o legătură juridică ce stabileşte drepturi şi
obligaţii reciproce) 2.
Un al treilea element îl constituie forţa publică, denumită şi putere
de stat. Această sintagmă desemnează ansamblul structurilor, instituţiilor,
autorităţilor care asigură realizarea funcţiilor statului, prin consacrarea de
norme juridice şi garantarea aplicării acestora.
Având în vedere cele trei elemente definitorii ale statului, subliniem
încă o dată legătura indisolubilă dintre stat şi drept. Dreptul are rolul de a
încadra puterea de stat între anumite limite, iar statul garantează
realizarea dreptului.
2.2. Forma de stat

Un aspect caracteristic al fenomenului statal, aspect ce ilustrează,
totodată, corelaţia statului cu dreptul, îl constituie forma de stat.
Forma de stat exprimă modul de organizare a conţinutului puterii
de stat, structura internă şi externă a acestui conţinut3.
Referitor la forma statului, trebuie avute în vedere trei aspecte şi
anume: 1) forma de guvernământ; 2) structura de stat; 3) regimul politic.
Forma de guvernământ reprezintă modul de exercitare a puterii de
stat prin intermediul instituţiilor statului4.
Cea mai generală clasificare a statelor din punct de vedere al
formei de guvernământ este în republici şi monarhii. Elementul distinctiv
dintre republică şi monarhie este modul în care conducătorul statului
ajunge la putere; într-o republică, conducătorul (denumit, de regulă,
preşedinte) este ales direct de către cetăţenii statului respectiv sau este
desemnat de către parlament, pe când într-o monarhie, şeful statului este
monarhul (rege, împărat), care preia şi exercită puterea în temeiul
ascendenţei sale5.
Un alt element important al formei statului îl reprezintă structura de
stat. Prin sintagma “structură de stat” se desemnează organizarea de
ansamblu a puterii în raport cu teritoriul6.
Din punctul de vedere al structurii de stat adică al împărţirii interne
a statului în unităţi administrativ-teritoriale sau în părţi politice autonome,
precum şi în funcţie de raporturile dintre stat – considerat ca întreg, şi
părţile sale componente, distingem între statele unitare (simple) şi
statele federative (compuse). În statele unitare există un singur
parlament, un singur guvern, un singur rând de organe judecătoreşti, o
singură constituţie şi o singură cetăţenie, iar împărţirea internă a statului
1
2
Ibidem.
3
4
Ibidem, p.102-104.
5
Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.I, Ed. Proarcadia, Bucureşti,
1993, p.147-148.
6
Ibidem, op.cit., p.150.
17
se face în unităţi administrativ-teritoriale1. Statul federativ este format din
două sau mai multe state membre, din unirea cărora apare un nou stat –
federaţia, ca subiect unitar de drept. Statul federativ se caracterizează prin
existenţa a două rânduri de organe centrale de stat, şi anume: organele
federaţiei (parlament, guvern, organe judecătoreşti) şi organele statelor
membre (fiecare stat membru are un parlament, un guvern şi un sistem de
organe judecătoreşti proprii)2.
Al treilea element al formei de stat, îl constituie regimul politic,
adică totalitatea metodelor şi mijloacelor de conducere a societăţii, modul
concret în care un stat asigură şi garantează drepturile cetăţenilor săi. Din
această perspectivă, statele pot fi împărţite în două categorii: state cu
regimuri democratice şi state cu regimuri autocratice (absolutiste,
tiranice).
Secţiunea 3: Conceptul de “Drept”

După ce am prezentat câteva elemente generale despre conţinutul
şi forma statului, putem trece la examinarea conceptului de “drept”.
Dreptul, ca şi întreaga componentă juridică a vieţii sociale este un
fenomen deosebit de complex, a cărui cunoaştere presupune o cercetare
aprofundată a legităţilor obiective ale existenţei sale, a dinamicii sale, a
factorilor care îl configurează şi a valorilor pe care le promovează3. În cele
ce urmează, vom analiza succint accepţiunile noţiunii de “drept”, conţinutul
şi forma dreptului, iar în final, vom prezenta şi o definiţie a “dreptului”.
3.1. Accepţiunile noţiunii de “drept”

Cuvântul “drept” (precum şi corespondentele sale în alte limbi –
droit, diritto, dereche, dereito, recht), derivă din latinescul “directus” (care
evocă sensul de direct, rectiliniu)4.
În limba română, termenul “drept” comportă o dublă accepţiune5:
1) într-o primă accepţiune, sunt desemnate regulile juridice de
conduită sau normele juridice din societate – dreptul obiectiv;
2) într-o a doua accepţiune, se are în vedere facultatea,
prerogativa, îndrituirea (adică dreptul) ce aparţine unei persoane
(fizice sau juridice) în temeiul normei juridice – dreptul
subiectiv.
Calificarea dreptului în prima ipostază ca “obiectiv” nu trebuie să
conducă la ideea că acesta (normele juridice care îl compun), ar avea o
existenţă independentă de voinţa, interesul sau conştiinţa oamenilor,
precum fenomenele sau legile naturii; dimpotrivă, dreptul exprimă voinţa şi
interesele societăţii sau ale unor grupuri sau categorii sociale, care sunt
1
În România, de exemplu, unităţile administrativ-teritoriale sunt: comuna, oraşul,
municipiul şi judeţul.
2
Ioan Muraru, op. cit., p.153.
3
4
Ibidem.
5
Ibidem.
18
însă fixate sau obiectivate prin normele juridice cuprinse în legi sau în
alte izvoare formale de drept1.
Un aspect important al dreptului obiectiv îl reprezintă dreptul pozitiv.
Prin drept pozitiv se înţelege totalitatea normelor juridice în vigoare
(active) la un moment dat în societate2. Astfel, când se vorbeşte de dreptul
românesc se are în vedere ansamblul normelor juridice din România,
indiferent de forma pe care au îmbrăcat-o (legi, obiceiuri etc.) de-a lungul
istoriei sau într-o anumită perioadă; restrângând sfera doar la dreptul
actual, avem în vedere dreptul pozitiv, care nu este altceva decât dreptul
obiectiv în vigoare3.
În ce priveşte drepturile (prerogativele) unei persoane (fie că este o
persoană fizică, fie că este vorba de o instituţie, organizaţie sau în genere
de o persoană juridică), cum ar fi dreptul de proprietate asupra unui teren
sau a casei de locuit, dreptul la vot, dreptul la salariu, dreptul de a încheia
un contract etc., se are în vedere dreptul subiectiv pe care titularul
(persoană fizică sau juridică) şi-l exercită direct, nemijlocit4.
Menţionăm că, drepturile subiective se află în strânsă legătură
cu dreptul obiectiv, întrucât acestea nu pot exista fără să fie prevăzute
în normele juridice (în
dreptul obiectiv). Pe de altă parte, şi existenţa dreptului obiectiv ar rămâne
fără sens dacă prescripţiile, dispoziţiile normelor sale nu s-ar concretiza
prin intermediul drepturilor subiective, în relaţiile interumane5.
În limba română, domeniul dreptului este evocat şi prin termenul
“juridic”, care derivă din latinescul “jus” (drept). Acest termen desemnează
ipostaze ale existenţei şi manifestării dreptului în viaţa socială, cum ar fi:
actele juridice, raporturile juridice, voinţa juridică etc.6
Termenul “drept” este utilizat şi pentru a desemna ştiinţa juridică
(ex. drept civil, drept penal etc.). În general, atunci când termenul “drept”
se foloseşte fără nici o circumstanţiere, se are în vedere dreptul obiectiv7.
3.2. Conţinutul şi forma dreptului

Ca orice fenomen, dreptul se prezintă ca o unitate dintre conţinut şi
formă.
În general, conţinutul exprimă totalitatea elementelor şi proceselor
care constituie un fenomen, temeiul existenţei şi dezvoltării acestuia.
Astfel, conţinutul dreptului desemnează totalitatea normelor juridice
dintr-un sistem de drept dat8.
Forma (determinată de conţinut), exprimă modul de organizare a
conţinutului, structura internă şi externă a fenomenelor, modalitatea
1
2
3
4
Ibidem.
5
Ibidem.
6
7
Ibidem.
8
Momcilo Luburici, op.cit., p.31.
19
existenţei lor1. Aşadar, forma dreptului reprezintă aspectul exterior al
conţinutului dreptului, modul său de exteriorizare2.
Referitor la această problemă, unii autori3 fac distincţie între forma
internă a dreptului şi forma externă a acestuia. Forma internă a dreptului
reprezintă pe de o parte, gruparea normelor juridice în instituţii şi ramuri de
drept (ex. norme de drept civil, drept penal, drept administrativ etc.), iar pe
de altă parte, are în vedere gruparea ramurilor în cadrul sistemului de
drept (ex. dreptul civil, dreptul comercial sunt ramuri de drept privat;
dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul penal sunt (ramuri de
drept public). În ceea ce priveşte forma externă a dreptului, aceasta
poate fi analizată din mai multe puncte de vedere:
1) din punctul de vedere al modalităţilor de exprimare a normelor
juridice, se poate vorbi de izvoarele dreptului (ex. actul normativ,
practica judecătorească etc.);
2) din punctul de vedere al modalităţilor de sistematizare a
legislaţiei, se poate vorbi de codificări, încorporări etc. (ex.
Codul civil, Codul familiei, Codul penal etc.).
În forma dreptului sunt conţinute şi procedeele specifice tehnicii
juridice, cum ar fi: conceptele, clasificările, tiparele logice ale normei
juridice4.
3.3. Definiţia Dreptului

Cercetarea diferitelor aspecte ale dreptului scoate în evidenţă
trăsăturile esenţiale ale acestuia şi delimitează dreptul de celelalte
fenomene. Necesitatea formulării logice şi concise a tuturor trăsăturilor
definitorii ale dreptului impune elaborarea unei definiţii a dreptului5.
Trebuie menţionat că, nu există o definiţie general acceptată a
dreptului. De-a lungul timpului, au fost formulate diverse definiţii, în funcţie
de stadiul de dezvoltare a societăţii sau de apartenenţa autorilor la o
anumită şcoală sau curent juridic.
În cadrul lucrării de faţă nu ne-am propus să trecem în revistă
definiţiile dreptului formulate din antichitate până în prezent, ci ne-am oprit
asupra definiţiei propuse de prof. dr. Nicolae Popa. În opinia acestui
autor6, dreptul este ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către
stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman
în principalele relaţii din societate, într-un climat specific manifestării
coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale omului şi justiţiei
sociale.
1
Ibidem.
2
3
4
Nicolae Popa, op.cit., p.78..
5
6
20
1. Dreptul este o expresie a :
a. Parlamentului;
b. Guvernului;
c. formei statale;
d. societăţii.
2. Dreptul îşi întemeiază eficacitatea şi existenţa pe:

a. aparatul de stat;
b. legi;
c. norme juridice;
d. instituţiile administrative.
3. În societatea primitivă puterea şi autoritatea corespundeau:

a. ginţii;
b. tribului;
c. forţei fizice;
d. bătrânilor.
4. Statul s-a constituit în momentul:

a. adoptării primelor norme juridice;
b. destrămării orânduirii comunei primitive;
c. apariţiei erei medievale;
d. formării conştiinţei comune.
5. Statul reprezintă:
a. totalitatea instituţiilor din administraţia publică;
b. principala formă de organizare politică a societăţii;
c. principala formă de conducere a societăţii;
d. principala modalitate de realizare a voinţei societăţii.
6. Elementele constitutive ale statului sunt:

a. Parlamentul, Guvernul şi Preşedintele;
b. teritoriul şi populaţia;
c. teritoriul şi organele administraţiei publice;
d. teritoriul, populaţia şi forţa publică.
7. Criteriul dominant al statului contemporan este:

a. teritoriul;
b. populaţia;
c. forţa publică;
d. organizarea administrativă.
8. Populaţia se raportează la stat prin:

a. teritoriu;
b. forţa publică;
c. puterea de stat;
d. cetăţenie.
21
9. Forma de stat exprimă:
a. modul de organizare al conţinutului puterii de stat;
b. modul de exercitare al puterii de stat;
c. modul de constituire al puterii de stat;
d. modul de formare a forţei publice.
10. Forma de guvernământ reprezintă:

a. modul de organizare al conţinutului puterii de stat;
b. modul de exercitare al puterii de stat;
c. modul de constituire al puterii de stat;
d. modul de formare a forţei publice.
11. Din punctul de vedere al formei de guvernământ statele pot fi

clasificate în:
a. state unitare şi state federative;
b. state democratice şi state autocratice;
c. republici şi monarhii;
d. republici parlamentare şi republici preşedinţiale.
12. Structura de stat desemnează:

a. totalitatea instituţiilor statului;
b. modul de organizare al conţinutului puterii de stat;
c. organizarea de ansamblu a puterii în raport cu teritoriul;
d. totalitatea mijloacelor de conducere a societăţii.
13. în limba română, noţiunea de „drept” comportă o dublă accepţie:

a. drept obiectiv şi drept subiectiv;
b. drept pozitiv şi drept negativ;
c. drept public şi drept privat;
d. drept civil şi drept penal.
14. Dreptul pozitiv reprezintă:

a. totalitatea normelor juridice;
b. totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat în societate;
c. totalitatea normelor juridice de drept public;
d. totalitatea normelor juridice prevăzute în Constituţie.
15. Dreptul are două forme:

a. forma scrisă şi forma nescrisă;
b. forma internă şi forma externă;
c. forma obiectivă şi forma subiectivă;
d. forma expresă şi forma implicită.
22
CAPITOLUL III: PRINCIPIILE DREPTULUI
Secţiunea 1: Noţiune şi importanţă.
Principiile dreptului sunt acele idei generale, postulate
călăuzitoare sau precepte directoare care stau la baza întregului sistem de
drept dintr-o ţară, orientând reglementările juridice şi aplicarea dreptului1.
Principiile dreptului sunt determinate de relaţiile sociale, fiind expresia
valorilor promovate şi apărate prin drept.
Principiile dreptului au forţa şi semnificaţia unor norme superioare,
generale ce pot fi formulate în textele actelor normative (de regulă, în
constituţii) sau dacă nu sunt formulate expres, ele sunt deduse în lumina
valorilor sociale promovate prin drept. Unele principii sunt exprimate în
forma unor adagii sau maxime, în special, cele formulate încă în dreptul
roman (ex. principiul “nemo censetur ignorare legem” – nimeni nu se poate
apăra invocând necunoaşterea legii; “nemo iudex in re sua” – nimeni nu
poate fi judecător în propria cauză etc.). De altfel, jurisconsultul Ulpian a
căutat să definească dreptul prin formularea principiilor sale: a trăi onest, a
nu dăuna altuia şi a-i da fiecăruia ce i se cuvine2.
Principiile dreptului sunt, în cele din urmă, norme juridice de o
mare generalitate de care trebuie să se ţină seama atât în elaborarea
dreptului, cât şi în aplicarea sa.
Existenţa principiilor dreptului este recunoscută în ştiinţa juridică,
chiar dacă denumirea, conţinutul sau clasificarea acestora generează încă
controverse.
Din punct de vedere al conţinutului, principiile dreptului pot fi de
inspiraţie filozofică, politică, socială (ex. principiul separaţiei puterilor în
stat, principiul pluralismului politic) sau pot avea un caracter exclusiv
juridic (ex. principiul legalităţii, principiul autorităţii lucrului judecat,
principiul potrivit căruia legea specială derogă de la cea generală) 3.
În ce priveşte clasificarea principiilor dreptului, se porneşte de la
considerentul că între acestea există o ierarhizare, un raport de la general
la particular4. Astfel, cele mai importante şi cuprinzătoare sunt principiile
fundamentale sau generale ale dreptului. Principiile fundamentale ale
dreptului sunt acele idei generale care orientează conţinutul tuturor
normelor juridice (ale sistemului de drept)5. Principiile fundamentale
sintetizează şi promovează valorile esenţiale ale societăţii, fiind înscrise,
de regulă, în Constituţie. Ele dobândesc astfel forţă juridică superioară
faţă de toate celelalte legi şi faţă de ramurile dreptului6.
1
2
Ibidem.
3
Ibidem.
4
Ibidem, p.26.
5
6
23
Alături de principiile generale (fundamentale) se disting anumite
principii proprii uneia sau mai multor ramuri de drept. Aceste principii
specifice (de ramură) reprezintă acele idei generale ce orientează
procesul de elaborare şi de aplicare a normelor juridice aparţinând unei
anumite ramuri de drept1. Pot fi incluse în această categorie: principiul
legalităţii incriminării în dreptul penal; principiul libertăţii contractuale în
dreptul civil; principiul autonomiei locale în dreptul administrativ etc.
Frontiera între principiile fundamentale sau generale şi
principiile specifice ramurilor de drept este elastică, în sensul că
acestea se întrepătrund, se completează şi se sprijină reciproc2.
Astfel, principiile fundamentale acţionează în diferite ramuri ale dreptului
prin intermediul principiilor specifice ale acestor ramuri (ex. principiile
generale ale legalităţi, echităţii şi justiţiei sunt transpuse în dreptul penal
cu respectarea principiilor legalităţii incriminării şi a aplicării pedepsei, iar
în dreptul civil prin intermediul principiului obligării la repararea
prejudiciului cauzat) 3.
Principiile dreptului contribuie la cunoaşterea structurii şi a modului
de dezvoltare a unui sistem juridic. Principiile dreptului constituie
fundamentul sistemului
juridic, conferindu-i acestuia unitate, omogenitate, coerenţă, dar şi
capacitatea de a se înnoi în permanenţă, de a se adapta transformărilor
intervenite în cadrul organizării sociale.
Importanţa principiilor dreptului reiese mai ales din utilitatea lor
practică. Asigurând fundamentul sistemului de drept, ele orientează
activitatea legiuitorului,
având un rol determinant şi în procesul de realizare a justiţiei. Pentru a
aplica corect legea, juristul trebuie să cunoască nu numai “litera legii”, ci şi
“spiritul” ei. Or, principiile de drept constituie tocmai spiritul legii. De
asemenea, în cazuri determinate, principiile de drept pot ţine loc de normă
de reglementare, atunci când, într-o cauză civilă sau comercială legea
tace. În aceste situaţii, judecătorul va soluţiona cauza, aplicând principiile
generale de drept.
Secţiunea 2: Prezentarea principiilor generale ale dreptului

Principiile generale (fundamentale) ale dreptului sunt extrase din
dispoziţiile constituţionale sau sunt deduse pe cale de interpretare şi sunt
prezentate ca atare, pe baza activităţii de cercetare ştiinţifică.
În continuare, vom prezenta principiile generale ale dreptului, şi
anume: 1) asigurarea bazelor legale de funcţionare ale statului; 2)
principiul libertăţii şi egalităţii; 3) principiul responsabilităţii; 4) principiul
echităţii şi justiţiei.
2.1. Asigurarea bazelor legale de funcţionare ale statului.

Premisa existenţei statului de drept o constituie cucerirea pe cale
legală a puterii şi apoi, exercitarea acesteia în conformitate cu cerinţele
1
Vezi Dumitru Mazilu, op.cit., p.118.
2
3
24
legalităţii. Izvorul oricărei puteri politice sau civile trebuie să fie voinţa
suverană a poporului, iar aceasta trebuie să-şi găsească formulele
juridice potrivite de exprimare astfel încât, puterea poporului să poată
funcţiona în mod real, ca o democraţie1. Pentru aceasta, se impune
stabilirea unor garanţii constituţionale eficiente pentru realizarea separaţiei
şi autolimitării puterilor în stat2.
2.2. Principiul libertăţii şi egalităţii

Într-o societate democratică, statul trebuie să consacre prin acte
normative şi să garanteze libertatea şi egalitatea indivizilor, procedând
astfel, la propria sa limitare. Nu poate exista egalitate decât între oameni
liberi şi nici libertate decât între oameni a căror egalitate este consfinţită
juridic3.
În mod natural, oamenii nu sunt egali (ex. unii au o poziţie socială
superioară celorlalţi sau o stare materială mai prosperă decât alţii).
Egalitatea, din punct de vedere juridic, înseamnă că indivizii au
aceleaşi drepturi, libertăţi, dar şi obligaţii, consacrate prin Constituţie
şi prin alte acte normative. În acest sens, Constituţia României din 1991
prevede, la art.16, alin.1, că: “Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a
autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”.
În sens juridic, libertatea reprezintă posibilitatea unei persoane
de a acţiona după propria voinţă sau dorinţă, respectând însă, legile
existente în societate (normele juridice). Conceptul de “libertate” nu
trebuie confundat cu cel de “liber arbitru” (adică, posibilitatea individului de
a acţiona după bunul său plac, urmându-şi propriile convingeri, fără să
aibă în vedere că faptele sale ar putea avea consecinţe dăunătoare pentru
semenii săi). Pentru a asigura desfăşurarea armonioasă a relaţiilor
sociale, dreptul consacră şi limitează, în acelaşi timp, libertatea individului.
Trebuie menţionat că, limita drepturilor şi libertăţilor fiecăruia
constituie încălcarea drepturilor şi libertăţilor celorlalţi.
Principiul general al libertăţii se difuzează în ramurile dreptului fie
sub forma libertăţilor generale, fie sub forma libertăţilor individuale4. Între
drepturile şi libertăţile indivizilor există o strânsă legătură, în sensul că
încălcarea uneia duce şi la nerespectarea celorlalte (ex. libertatea de
gândire este strâns legată de libertatea de exprimare; libertatea cuvântului
presupune libertatea de a scrie şi de a publica)5.
Principiul libertăţii şi egalităţii este stipulat în diverse acte
internaţionale (tratate, convenţii, declaraţii) ce garantează drepturile şi
libertăţile omului de pretutindeni, indiferent de ţara de origine. De aici se
poate deduce că nu există libertate şi egalitate între oameni, atâta timp cât
nu e recunoscută libertatea şi egalitatea tuturor statelor lumii.
1
Nicolae Popa, op. cit., p. 114.
2
Ibidem.
3
4
Ibidem.
5
Ibidem, p. 115-116.
25
2.3. Principiul responsabilităţii
Principiul libertăţii se află în strânsă legătură cu principiul
responsabilităţii. Responsabilitatea exprimă angajarea individului în
procesul interacţiunii sociale.
Libertatea individuală se înfăţişează, sub mai multe aspecte: 1)
libertatea în raport cu natura; 2) libertatea în raport cu societatea; 3)
libertatea individului în raport cu el însuşi1. În ceea ce priveşte libertatea
ca fundament al responsabilităţii, se are în vedere sensul libertăţii sociale
a omului.
Referitor la noţiunea de responsabilitate, aceasta reprezintă
asumarea de către individ, a răspunderii pentru consecinţele faptelor
sale2. Astfel, pe de o parte, criteriul de referinţă al responsabilităţii îl
constituie acţiunile umane, iar, pe de altă parte, libertatea este o condiţie
esenţială a responsabilităţii. Fiind determinată de acţiunea omului,
responsabilitatea trebuie corelată cu sistemul normativ. Nivelul şi măsura
responsabilităţii sunt apreciate în funcţie de gradul şi conţinutul procesului
de transpunere conştientă în practică a prevederilor normelor sociale3.
În această ordine de idei, se poate afirma că dreptul contribuie la
fundamentarea unei anumite atitudini a individului faţă de lege, atitudine
ce presupune grija asumată faţă de integritatea valorilor sociale apărate
pe cale juridică aşadar responsabilitatea.
Dobândind dimensiunea responsabilităţii, individul nu se mai află în
situaţia de supunere faţă de norme juridice al căror sens nu-l înţelege, ci în
situaţia de factor ce se raportează la normele şi valorile unei societăţi în
mod activ şi conştient4.
2.4. Principiul echităţii şi justiţiei

În mod frecvent, noţiunile “justiţie” şi “echitate” sunt folosite
împreună (“justitiam colimus aequum ab initio separantes, licitum ab illicito
discernentes” – cultivăm justiţia când separăm echitatea de inechitate,
când deosebim licitul de ilicit).
Noţiunile de “justiţie” şi “echitate” se interferează, de asemenea, cu
cele de “dreptate” şi “drept”. Astfel, unii autori5 arată că “termenul de
justiţie, în afara oricărui context, este ambiguu, derutant chiar, numeroase
şi însemnate fiind îndoielile şi neînţelegerile cu privire la sensurile sale.
Este justiţia un element echivalent al dreptului sau un element distinct şi
superior faţă de drept? Justiţia, sub un anumit aspect, constă în
conformarea la lege, deşi se afirmă uneori că legea trebuie să fie
conformă cu justiţia”. Rămâne însă stabilit că, din punct de vedere practic,
conceptul de “justiţie” este nesigur şi variabil, având nevoie de precizări
pentru aplicarea lui concretă, legea având tocmai misiunea să-l transforme
şi să-l fixeze pe terenul aplicaţiunii imediate, beneficiind însă, de virtuţile
directoare ale justiţiei, ca valoare. “Legea este în realitate destinată să
1
2
Ibidem, p. 118.
3
Ibidem.
4
Ibidem, p.119.
5
Ion Craiovan, Finalitatea dreptului, Ed. Continent XXI, Bucureşti, 1995, p.121; Georgio
Del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1993, p.33.
26
asigure ordinea juridică într-o societate dată; scopul ei este justiţia, adică
reglementarea echitabilă, pe cale raţională şi obiectivă a relaţiunilor
juridice individuale” 1.
În continuare, Mircea Djuvara2 arată că, ideea de justiţie presupune
egalitatea raţională a unor persoane libere, limitate în activitatea lor numai
prin drepturi şi îndatoriri, precum şi posibilitatea generalizării, adică
egalitatea tuturor persoanelor fără nici o favoare specială pentru nici una,
egalitate cât mai desăvârşită care nu se obţine decât prin cercetarea
amănunţită a situaţiilor concrete. Ideea de drept cuprinde în sine şi ideea
de echitate, adică aprecierea justă, din punct de vedere juridic, a fiecărui
caz individual.
Conţinutul bogat al echităţii şi justiţiei în relaţiile sociale îngăduie
definirea coordonatelor acestor categorii pe parcursul dezvoltării societăţii
omeneşti; din studiul caracteristicilor, precum şi al relaţiilor ce se
stabilesc între aceste noţiuni, reiese
însemnătatea lor deosebită pentru buna desfăşurare a convieţuirii sociale.
Din cele mai vechi timpuri au existat unele prescripţii fundamentale
preexistente al căror scop era acela de a da siguranţă vieţii sociale3. Între
acestea, un rol determinant revine echităţii şi justiţiei.
Conceptul echitate provine din latinescul “aequitas” (potrivire,
dreptate, cumpătare, nepărtinire).
Iniţial, echitatea era definită în temeiul unor criterii de natură
economică, considerându-se că, la eforturi şi rezultate egale, se cuvin
mijloace de retribuţie nediscriminatorii.
Pe parcursul dezvoltării societăţii, în momentul în care inegalitatea
economică devine mai accentuată, apar noi concepţii ce formulează
explicit dezideratul participării indivizilor la conducerea treburilor publice,
aplicarea legii în mod egal, nepărtinitor faţă de cei ce se află în situaţii
similare, orice alt criteriu fiind contrar principiului echităţii.
Din această perspectivă, echitatea se defineşte prin raportare la
conceptul de “dreptate”, care statorniceşte exigenţe conform cărora se
aprobă sau se dezaprobă relaţiile sociale, obiceiurile, faptele oamenilor.
Acest sens al echităţii este apropiat de cel al justiţiei, deoarece înfăptuirea
justiţiei presupune satisfacerea celor mai înalte exigenţe ale dreptăţii
sociale.
Oamenii au sesizat adesea, chiar şi numai intuitiv, necesitatea ca
justiţia să se înfăptuiască cu dreptate, să fie egală pentru toţi (aşadar,
echitabilă). Pentru Aristotel, echitatea (“epieiheia”) avea mai mult valoarea
unei justiţii sociale, al cărei scop era acela de a îndrepta deficienţele legii4.
De asemenea, jurisconsulţii romani considerau că echitatea
reprezintă, în egală măsură, scopul şi idealul dreptului (Celsus definea
dreptul ca “ars boni et aequi - arta binelui şi a echităţii) 5.
1
Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică), vol.I, Ed. Librăriei
Socec, Bucureşti, 1930, p.436.
2
Ibidem, p. 224-228.
3
4
Ibidem.
5
Ibidem, p.120.
27
În strânsă legătură cu noţiunea de “echitate”, justiţia reprezintă
starea ideală a societăţii realizabilă prin asigurarea pentru fiecare individ în
parte şi pentru toţi împreună, a satisfacerii drepturilor şi intereselor lor
legitime1.
Justiţia constituie virtutea morală fundamentală, menită a asigura
armonia şi pacea socială la a căror realizare contribuie deopotrivă regulile
religioase, morale, juridice2.
Justiţia corespunde unui sistem de valori acceptat în cadrul
societăţii la un moment dat. În măsura în care, prin drept, sunt consacrate
şi ocrotite aceste valori, se poate spune că, sub un anumit aspect, justiţia
constă în conformarea la lege. Dar legea, la rândul ei, trebuie să se
conformeze principiului justiţiei (în acest sens, romanii considerau că “Lex
injusta non est lex” – legea nedreaptă nu este lege).
Aşadar, justiţia se reflectă în mod invariabil în toate legile, dar nu se
confundă cu nici una, fiind superioară lor3.
În concluzie, enumerarea şi analiza principiilor generale ale
dreptului subliniază faptul că o bună cunoaştere a unui sistem juridic nu
poate să nu pornească de la examinarea modului în care ideile
conducătoare sunt reflectate în acel sistem4.
De aceea, studiul principiilor generale de drept prezintă importanţă
atât pentru teoreticienii, cât şi pentru practicienii dreptului.
1
2
Ibidem.
3
Ibidem, p.122.
4
Ibidem, p. 123.
28
1. Principiile dreptului sunt:
a. principalele acte normative pe baza cărora se desfăşoară activitatea
societăţii;
b. idei generale care stau la baza sistemului de drept dintr-o ţară;
c. idei generale care stau la baza dreptului public;
d. idei generale care stau la baza dreptului privat.
2. Principiile dreptului sunt orientate de către:

a. relaţiile sociale;
b. Constituţie;
c. dreptul obiectiv;
d. dreptul pozitiv.
3. Principiile dreptului se clasifică în:

a. principii fundamentale şi principii specifice fiecărei ramură de drept;
b. principii fundamentale şi principii speciale;
c. principii fundamentale şi principii generale;
d. principii publice şi principii private.
4. Principiile dreptului constituie:

a. fundamentul sistemului juridic;
b. o parte integrantă a sistemului dreptului;
c. introducerea în sistemul dreptului;
d. norme juridice ale dreptului public.
5. Este principiu general al dreptului:

a. principiul libertăţii şi egalităţii;
b. principiul responsabilităţii;
c. principiul echităţii şi justiţiei;
d. toate cele trei răspunsuri sunt corecte.
6. Egalitatea, din punct de vedere juridic, înseamnă:

a. indivizii sunt egali din toate punctele de vedere;
b. indivizii au aceleaşi drepturi, libertăţi şi obligaţii;
c. indivizii au acelaşi nivel de trai stabilit prin lege;
d. indivizii au aceeaşi poziţie socială.
7. În sens juridic, libertatea reprezintă:

a. posibilitatea unei persoane de a acţiona după propria dorinţă;
b. posibilitatea unei persoane de a-şi asuma obligaţii;
c. posibilitatea unei persoane de a acţiona după propria dorinţă,
respectând legile;
d. posibilitatea unei persoane de a avea drepturi.
29
8. Principiul libertăţii şi egalităţii se află în strânsă legătură cu:
a. principiul echităţii şi justiţiei;
b. principiul asigurării bazelor legale de funcţionare ale statului;
c. principiul prezumţiei de nevinovăţie;
d. principiul responsabilităţii.
9. Noţiunea de responsabilitate reprezintă:

a. suportarea, de către individ, a sancţiunilor penale corespunzătoare;
b. suportarea, de către individ, a sancţiunilor civile corespunzătoare;
c. asumarea, de către individ, a răspunderii pentru consecinţele
faptelor sale;
d. asumarea, de către individ, a unei conduite exemplare faţă de
societate.
10. Justiţia reprezintă:

a. totalitatea instanţelor de judecată;
b. ansamblul normelor de drept din dreptul românesc;
c. starea ideală a societăţii realizabilă prin asigurarea pentru fiecare
individ în parte şi pentru toţi împreună a satisfacerii drepturilor şi
intereselor lor legitime;
d. starea ideală a societăţii realizabilă prin asigurarea pentru fiecare
individ în parte a satisfacerii drepturilor şi intereselor lor legitime.
30
CAPITOLUL IV : FUNCŢIILE DREPTULUI
Secţiunea 1: Noţiune
Funcţiile dreptului trebuie privite în strânsă legătură cu finalitatea
dreptului, respective organizarea raporturilor sociale, dirijarea conduitei
oamenilor în conformitate cu voinţa generală.
Cuvântul “funcţie” provine din latinescul “functio” (muncă,
deprindere, aducere la îndeplinire).
Funcţiile dreptului reprezintă acele direcţii (orientări)
fundamentale ale acţiunii mecanismului juridic, la îndeplinirea cărora
participă întregul sistem al dreptului (ramuri, instituţii, norme juridice),
precum şi instanţele sociale special abilitate cu atribuţii în domeniul
realizării dreptului1.
Abordarea problematicii funcţiilor dreptului are la bază considerarea
dreptului ca un element indispensabil al echilibrului social şi al asigurării
coexistenţei libertăţilor în societate2.
Secţiunea 2: Prezentarea funcţiilor dreptului

Cu prilejul analizării funcţiilor sale specifice, dreptul se înfăţişează
în toată complexitatea sa, ceea ce permite luarea în discuţie atât a laturii
normative a conţinutului dreptului, cât şi a aspectelor caracteristice ale
creării dreptului, viaţa normelor legale şi realizarea acestora, în strânsă
legătură cu împrejurările sociale în care apar şi se dezvoltă raporturile
juridice3.
În continuare, vom prezenta sintetic funcţiile dreptului, şi anume: 1)
funcţia de instituţionalizare (formalizare juridică) a organizării social-
politice; 2) funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor
fundamentale ale societăţii; 3) funcţia de conducere a societăţii; 4) funcţia
normativă.
2.1. Funcţia de instituţionalizare (formalizare juridică) a

organizării social-politice.
O primă funcţie a dreptului este cea de instituţionalizare a
organizării social-politice a societăţii. Dreptul (în special, Constituţia şi
legile organice), asigură cadrul de funcţionare legală a întregului sistem de
organizare socială4. Prin intermediul dreptului se organizează şi
funcţionează puterile publice, precum şi instituţiile politice fundamentale,
1
2
Ibidem, p.126.
3
Ibidem, p.128.
4
31
se stabilesc prerogativele acestora, relaţiile dintre ele, dar şi raporturile
dintre puterea publică şi membrii societăţii.
2.2. Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor

fundamentale ale societăţii.
O altă funcţie a dreptului este aceea de conservare, apărare şi
garantare a valorilor fundamentale ale societăţii.
Dreptul, ca ansamblu de norme juridice, instituţii şi sancţiuni
formalizate, stabileşte principiile de bază ale convieţuirii sociale. El
ocroteşte şi garantează ordinea constituţională, proprietatea, libertatea şi
securitatea persoanei, asigură coeziunea colectivităţilor prin instituirea
unor conduite socialmente utile şi prin sancţionarea conduitelor deviante1.
Din punct de vedere axiologic, norma de drept, ca regulă ce
prescrie o conduită posibilă sau datorată, reprezintă un important
instrument pentru realizarea valorilor ocrotite prin drept, acestea fiind
legate nemijlocit de buna funcţionare a mecanismelor sociale2.
2.3. Funcţia de conducere a societăţii.

Dreptul exercită un rol important în conducerea societăţii prin
intermediul actului normativ juridic, care este un act de conducere
socială3.
Întregul sistem normativ are ca finalitate realizarea nevoilor
societăţii, prin armonizarea diverselor interese (adesea contrare), ale
indivizilor şi grupurilor de
indivizi, astfel încât să se ajungă la îndeplinirea dezideratelor sociale

majore.
Fiind o îmbinare pe baze obiective a unor acte de gândire, de
voinţă şi de experienţă, actul normativ juridice – ca act de decizie şi de
conducere – concentrează cerinţele esenţiale ale vieţii în comun4.
2.4. Funcţia normativă

Această funcţie derivă din faptul că, dreptul este destinat să asigure
subordonarea acţiunilor individuale faţă de o conduită tip, constituind o
sinteză a celorlalte funcţii5.
Funcţia normativă este indisolubil legată de caracterul normativ al
dreptului, normativitatea juridică, constituind o parte a normativităţii
sociale6.
Alături de alte forme de reglementare normativă, dreptul, prin
ansamblul normelor şi instituţiilor sale, este un factor de organizare a
activităţilor individuale, în scopul realizării interesului comun al societăţii.
1
Ibidem, p.129.
2
Ibidem.
3
4
Ibidem.
5
Ibidem, p.131.
6
Ibidem.
32
Funcţia normativă exprimă poziţia specifică a dreptului în viaţa
socială, calitatea sa de a fi un mijloc eficient de organizare şi conducere
socială1.
1
Ibidem.
33
1. Funcţiile dreptului reprezintă:
a. idei generale care stau la baza sistemului de drept dintr-o ţară;
b. acele direcţii fundamentale ale acţiunii mecanismului juridic la
îndeplinirea cărora participă întregul sistem al dreptului şi instanţele
sociale special abilitate cu atribuţii în domeniul realizării dreptului;
c. acele direcţii fundamentale ale acţiunii mecanismului juridic la
îndeplinirea cărora participă întregul sistem al dreptului;
d. principalele acte normative prin care se implementează politicile
dreptului în societate.
2. Sunt funcţii ale dreptului:

e. funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale
ale societăţii;
f. funcţia de conducere a societăţii;
g. funcţia normativă;
h. toate cele trei răspunsuri sunt corecte.
3. Dreptul exercită un rol important în conducerea societăţii prin

intermediul:
a. Constituţiei;
b. legilor organice;
c. actului normativ juridic;
d. dreptului public.
4. Funcţia normativă este:

a. o sinteză a celorlalte funcţii;
b. o modalitate de creare de noi legi;
c. o modalitate de modificare a normelor juridice;
d. un instrument juridic.
5. Funcţia normativă este indisolubil legată de:

a. caracterul normativ al dreptului;
b. funcţia de conducere a societăţii;
c. funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale
ale societăţii;
d. funcţia de instituţionalizare a organizării social-politice.
34
CAPITOLUL V: NORMA JURIDICĂ
Secţiunea 1: Definiţia şi trăsăturile normei juridice.
1.1.Definiţia normei juridice.
În general, nici o activitate umană nu se poate desfăşura
neorganizat, fără a se subordona unor scopuri sau criterii prefigurate într-
un sistem de principii şi norme. Aşadar, orice proces de evoluţie, adaptare
sau integrare în societate va avea loc într-un cadru organizat, normat,
reglementat1.
Societatea umană este clădită şi funcţionează potrivit unor principii
şi norme (reguli) izvorâte din necesitatea existenţei sociale, orientând
comportamentul oamenilor şi adaptarea lor la nevoile dezvoltării şi
progresului social2.
Organizarea şi desfăşurarea relaţiilor sociale se realizează prin
intermediul unui sistem de reglementare compus dintr-o multitudine de
norme (reguli) sociale. În cadrul sistemului normelor sociale, un loc
important revine normei juridice.
Elementul ce delimitează decisiv norma juridică de celelalte
categorii de norme sociale, îl reprezintă existenţa sancţiunilor specifice, ce
nu se regăsesc în cazul nerespectării celorlalte norme sociale3. Dacă
nerespectarea normelor sociale determină excluderea individului din grup
sau oprobriul public, nerespectarea normelor de drept atrage sancţiuni
specifice prevăzute de diversele ramuri ale dreptului în funcţie de natura şi
gravitatea faptei.
Norma juridică reprezintă un etalon, un model de
comportament, ea fiind celula de bază a dreptului. Normele juridice,
împreună cu relaţiile juridice născute în baza lor alcătuiesc ordinea de
drept – parte componentă a ordinii sociale4.
Trebuie precizat că, normele juridice nu înlătură, ci se alătură altor
categorii de norme sociale (morale, etice, de convieţuire etc.), coexistă cu
acestea, îşi împletesc acţiunea de reglementare cu acţiunea celorlalte
norme sociale5.
Având în vedere cele arătate, norma juridică poate fi definită ca o
regulă de conduită generală, impersonală şi obligatorie al cărei scop este
acela de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la îndeplinire
pe cale statală, în caz de nevoie prin constrângere6.
1
Nicolae Popa, op.cit.,p.134.
2
3
Henri Mazeaud, Leon Mazeaud, Jean Mazeaud, Francois Chabas, Introduction a l’etude
du droit, Ed. Montchrestien, Paris, 1996, p.15.
4
Nicolae Popa, op. cit., p.144-145.
5
6
35
1.2.Trăsăturile normei juridice.
Pentru a delimita norma juridică de celelalte norme sociale, pentru
a ilustra poziţia ei distinctă în sistemul normativ social, trebuie analizate
trăsăturile (caracterele) acesteia. Astfel, norma juridică are un caracter
general şi impersonal, stabileşte o conduită tipică, implică un raport
intersubiectiv şi este obligatorie.
A. Norma juridică are un caracter general şi impersonal.

Având un caracter general şi impersonal, norma juridică se aplică
la un număr nedefinit de cazuri şi de persoane1.
Norma juridică stabileşte drepturile şi obligaţiile participanţilor la
viaţa juridică în mod generic, ea aplicându-se, în principiu, la un număr
nelimitat de cazuri. Normele juridice se realizează prin aplicarea lor
repetată, continuă, ori de câte ori sunt prezente condiţiile şi împrejurările
pe care le are în vedere2.
Norma juridică este, de asemenea, impersonală, în sensul că ea
nu se adresează unor persoane anume, prestabilite şi identificate ca
atare3. Norma juridică are incidenţă, în mod nedeterminat, asupra tuturor
subiectelor care îndeplinesc condiţiile sau se află în situaţiile prevăzute în
ipoteza normei.
Caracterul general şi impersonal al normei juridice necesită unele
nuanţări. Faptul că norma juridică este generală şi impersonală nu
înseamnă că ea se va aplica de fiecare dată pe întreg teritoriul ţării sau
asupra întregii populaţii. Astfel, există norme juridice care se aplică pe
întreg teritoriul ţării şi norme juridice care vizează părţi determinate de
teritoriu (ex. zona de frontieră, domeniul silvic etc.). Există, de asemenea,
norme juridice care se aplică tuturor cetăţenilor unui stat (ex. drepturile şi
libertăţile fundamentale consacrate în Constituţie) şi norme juridice care
privesc anumite categorii de persoane (ex. funcţionari publici, militari,
studenţi etc.).
Întinderea efectelor normelor juridice în spaţiu şi asupra
persoanelor nu pot constitui criterii de diferenţiere şi cu atât mai puţin, de
contestare a caracterului general şi impersonal al normei de drept. Nu se
poate afirma că o normă juridică este mai mult sau mai puţin generală, mai
mult sau mai puţin impersonală, pentru motivul că are sau nu o sferă de
aplicare ce coincide cu întregul teritoriu al unui stat sau cu întreaga
populaţie4.
Discuţii s-au purtat şi asupra caracterului general şi impersonal al
normelor juridice ce reglementează organizarea şi funcţionarea unor
autorităţi sau instituţii cu o compunere unipersonală sau colegială (ex.
Preşedintele României, Parlamentul, Guvernul, Curtea Constituţională
etc.). În aceste situaţii se nu derogă de la caracterul general şi impersonal
al normei întrucât se are în vedere autoritatea sau instituţia ca atare şi nu
persoana sau persoanele fizice determinate care conduc sau alcătuiesc,
la un moment dat, organul respectiv. Aşadar, această categorie de norme
1
2
Ibidem.
3
Ibidem
4
36
juridice are un caracter general şi impersonal pentru că ele se aplică de o
manieră permanentă, fără considerarea persoanelor care compun o
autoritate sau instituţie1.
B. Norma juridică are un caracter tipic.

Această trăsătură decurge din însăşi generalitatea normei juridice.
Stabilind în mod generic drepturile şi obligaţiile subiectelor de drept,
norma juridică devine un criteriu unic de îndrumare şi apreciere a
conduitei oamenilor, un veritabil etalon în funcţie de care, o anumită
conduită este considerată licită sau ilicită2. Ca model de conduită,
norma de drept urmăreşte o reducere, o egalizare a însuşirilor
semnificative ale relaţiilor sociale şi reconsiderarea diferenţelor individuale
nesemnificative. Subordonarea faţă de conduita – tip prevăzută de norma
juridică reprezintă o cale importantă de realizare a socializării individului,
de învăţare a modului social de existenţă3.
C. Norma juridică implică un raport intersubiectiv.

Norma juridică nu este doar o prescripţie general-abstractă şi tipică;
ea reglementează raporturi sociale, imaginează omul în relaţiile cu
semenii săi. În acest sens, se poate vorbi de caracterul bilateral al
normei de drept deoarece, chiar şi atunci când, pe baza normei juridice,
iau naştere acte juridice unilaterale (ex. testamentul), sunt avute în vedere
legături (relaţii) între diverse subiecte de drept4.
D. Norma juridică are un caracter obligatoriu.

Normele juridice, fiind destinate să stabilească anumite reguli de
desfăşurare a vieţii sociale, trebuie să aibă un caracter obligatoriu; în caz
contrar, nu ar mai exista certitudinea că în societate se va instaura ordinea
dorită de legiuitor5.
Normele de drept, conţinând reguli de conduită, nu sunt simple
indicaţii sau doleanţe, ci reprezintă o poruncă, un ordin , o dispoziţie
obligatorie, a cărei nerespectare implică intervenţia forţei de
constrângere a statului6.
Obligativitatea normei juridice urcă până la imperativ în domeniul
dreptului public (penal, administrativ, financiar) şi coboară până la permisiv
în domeniul dreptului privat (civil, comercial) 7.
Aşadar, indiferent de nuanţa pe care ar îmbrăca-o, normele juridice
sunt, în ultimă instanţă, un comandament impus de puterea publică, a
cărui respectare este obligatorie, ele fiind prescriptive şi nu descriptive8.
Obligativitatea normei de drept înseamnă că aceasta se va aplica
din momentul intrării în vigoare, în mod continuu şi necondiţionat,
1
2
3
4
Ibidem, p.149.
5
6
Ibidem.
7
8
37
respectarea conduitei prescrise realizându-se prin existenţa şi aplicarea
de sancţiuni juridice1.
De altfel, caracterul obligatoriu al normei juridice o distinge pe
aceasta de alte categorii de norme sociale (etice, religioase, de
convieţuire etc.).
Secţiunea 2: Structura normei juridice.

Norma juridică reprezentând “elementul primar al sistemului de
drept”2, este necesar să se respecte anumite cerinţe de organizare
interioară şi exterioară, pentru ca mesajul legiuitorului să fie receptat cu
uşurinţă de subiectele cărora li se adresează.
Astfel, structura normei juridice îmbracă două aspecte, şi anume:
structura internă şi structura externă. Primul aspect are în vedere
alcătuirea logică a normei de drept (structura logico-juridică), iar cel de-al
doilea, se referă la modul de exprimare a elementelor structurii interne a
normei în cadrul actului normativ ori al unor alte izvoare de drept (structura
tehnico-juridică sau tehnico-legislativă) 3.
2.1. Structura logico-juridică a normei de drept.

Structura logico-juridică alcătuieşte partea statică, internă şi
stabilă a normei de drept. În analiza structurii logico-juridice se pleacă de
la premisa că norma de drept nu trebuie să se contrazică prin inadvertenţe
logice, pentru a putea răspunde cerinţelor bunei organizări a relaţiilor
sociale4.
Din punctul de vedere al structurii sale logice, norma juridică este
alcătuită din trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
Această componenţă trihotomică corespunde concepţiei logice
potrivit căreia, orice normă de drept trebuie să prevadă împrejurările sau
condiţiile în care unele subiecte de drept vor avea o anumită conduită,
apoi care este conduita prescrisă şi ce se întâmplă dacă nu este urmată
acea conduită. Sintetic, orice normă juridică prescriind în mod necesar o
conduită anume (dispoziţia), trebuie să arate situaţiile în care se aplică
această conduită (ipoteza), precum şi consecinţele nerespectării conduitei
respective (sancţiunea) 5.
A. Ipoteza
Ipoteza este acea parte a normei juridice care stabileşte condiţiile,
împrejurările sau faptele în prezenţa cărora se aplică dispoziţia normei
juridice, precum şi categoria subiectelor la care se referă prevederile
dispoziţiei6.
1
2
3
4
5
Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, op. cit., p.38-39.
6
Momcilo Luburici, Ioan Ceterchi, Teoria generală a dreptului, Editat de Universitatea
Independentă, “Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, 1992, p.53.
38
În funcţie de gradul de precizie al formulării, se disting ipoteze strict
determinate şi ipoteze relativ determinate1.
Ipoteza strict determinată stabileşte exact condiţiile în care se
aplică dispoziţia (ex. “Funcţionarii publici au obligaţia ca, în exercitarea
atribuţiilor de serviciu, să se abţină de la exprimarea sau manifestarea
convingerilor lor politice” – art.41 din Legea nr.188/1999 privind statutul
funcţionarilor publici).
Ipoteza este relativ determinată, atunci când împrejurările de
aplicare a dispoziţiei nu sunt detaliat formulate (ex. “Problemele de interes
deosebit din unităţile administrativ-teritoriale se pot supune, în condiţiile
legii, aprobării locuitorilor, prin referendum local” – art.10 din Legea
nr.69/1991, republicată în 1996, privind administraţia publică locală).
În general, în dreptul modern se urmăreşte ca ipoteza să fie pe cât
posibil concret şi complet formulată, aceasta fiind o garanţie a aplicării
întocmai a dispoziţiei, o măsură de prevenire a arbitrarului şi de întărire a
legalităţii2.
Ipoteza normei juridice mai poate fi simplă (când se are în vedere o
singură împrejurare în care se aplică dispoziţia) şi complexă (când se au
în vedere o multitudine de împrejurări care, toate sau fiecare în parte, pot
determina aplicarea dispoziţiei) 3.
B. Dispoziţia
Dispoziţia este acel element al normei juridice care prevede
conduita ce trebuie urmată în prezenţa ipotezei, adică care sunt drepturile
şi obligaţiile subiectelor vizate de norma de drept4.
În funcţie de caracterul conduitei prescrise, dispoziţiile normelor
juridice sunt de două feluri, şi anume: dispoziţii imperative (subiectelor li
se impune o anumită conduită de la care acestea nu se pot abate) şi
dispoziţii permisive5 (subiectele au posibilitatea de a opta pentru o
anumită conduită).
La rândul lor, dispoziţiile imperative se subdivid în : dispoziţii
onerative şi dispoziţii prohibitive. Dispoziţia onerativă impune subiectului
să realizeze anumită acţiune (ex. obligaţia comerciantului de a solicita
înmatricularea în registrul comerţului). Dispoziţia prohibitivă prevede
obligaţia subiectului de a se abţine de la săvârşirea unei anumite fapte
(ex. obligaţia de a nu conduce autoturismul fără permis de conducere).
În funcţie de modul în care este precizată conduita părţilor,
dispoziţiile pot fi strict determinate şi relativ determinate6.
Dispoziţia este strict determinată, atunci când se stabilesc
categoric, fără nici o posibilitate de abatere, drepturile şi obligaţiile
subiectelor vizate(ex. “Funcţionarul public definitiv depune jurământul de
1
2
3
4
5
Ex. “Prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios, actele autorităţilor
administraţiei publice locale, în cazul în care consideră că acestea sunt ilegale” – art.12,
alin.(1) din Legea nr.69/1991, republicată în 1996.
6
39
credinţă în faţa conducătorului autorităţii sau instituţiei publice şi în
prezenţa a doi martori, dintre care unul va fi conducătorul
compartimentului în care este numit, iar celălalt, un alt funcţionar public din
cadrul aceleaşi autorităţi sau instituţii publici” – art.55, alin.(1) din Legea
nr.188/1999).
Dispoziţia este relativ determinată, atunci când se prevăd variante
sau limite ale conduitei subiectelor(ex. “Funcţionarii publici pot fi delegaţi
sau detaşaţi de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice în care
funcţionează, să îndeplinească anumite activităţi în afara autorităţii sau
instituţiei publice, în aceeaşi localitate sau în altă localitate” – art.81 din
Legea nr.188/1999).
Dispoziţia este elementul esenţial al normei juridice deoarece ea
prevede conduita ce trebuie urmată, iar lipsa ei, ar goli de conţinut norma
de drept1.
C. Sancţiunea.
Sancţiunea normei juridice indică urmările nefavorabile care
survin în condiţiile nerespectării dispoziţiei (sancţiunea negativă) sau
măsurile de stimulare, de cointeresare a subiectului în vederea promovării
conduitei dorite (sancţiunea pozitivă)2.
În general, se are în vedere primul aspect al sancţiunii (cel negativ);
se consideră că sancţiunea asigură eficienţa normei juridice, aceasta
reprezentând reacţia social-statală faţă de conduita ilicită a subiectelor de
drept3.
Sancţiunile normelor juridice pot fi clasificate după mai multe criterii.
Astfel, după criteriul ramurii de drept în care intervin, sancţiunile pot
fi civile, administrative, financiare, penale etc.4
O altă clasificare a sancţiunilor se poate face după scopul acestora.
Din acest punct de vedere, se poate vorbi de sancţiuni de anulare
(urmăresc anularea actului juridic ilicit), sancţiuni reparatorii (vizează
repararea prejudiciului produs) şi sancţiuni expiratorii (prevăd aplicarea
unor măsuri de constrângere, în vederea ispăşirii vinovăţiei pentru fapta
antisocială săvârşită, şi prevenirii unor noi încălcări)5.
După gradul de determinare, sancţiunile pot fi grupate astfel:
sancţiuni absolut determinate (când sancţiunea e precis stabilită şi nu
poate fi modificată – micşorată sau mărită – de organul de aplicare) şi
sancţiuni relativ determinate (sancţiunea concretă se stabileşte dintr-un
cadru mai larg, în limitele unui minim şi maxim)6.
După cum sunt prevăzute una sau mai multe urmări nefavorabile
sancţiunile se împart în: unice şi multiple. Sancţiunile unice prevăd o
singură consecinţă
nefavorabilă, o singură măsură de constrângere (ex. “Sancţiunea
disciplinară nu poate fi aplicată decât după cercetarea prealabilă a faptei
1
2
3
Ibidem.
4
Ibidem, p.158.
5
6
Momcilo Luburici, op.cit., p.56; Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, op.cit., p.40.
40
imputate şi după audierea funcţionarului public. Audierea funcţionarului
public trebuie consemnată în scris, sub sancţiunile nulităţii” – art.70, alin.5
din Legea nr.188/1999). Sancţiunile multiple conţin două sau mai multe
urmări nefavorabile şi se împart la rândul lor, în două categorii:
alternative, când organul de aplicare poate să aleagă între două sau mai
multe sancţiuni (ex. “Contrafacerea sau folosirea, fără drept, a obiectului
unei invenţii se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu
amendă” - art.299 din Codul Penal) şi cumulative, când se aplică
concomitent două sau mai multe sancţiuni (ex. “Punerea sau ţinerea unei
persoane în stare de sclavie, precum şi traficul de sclavi, se pedepsesc cu
închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi” – art.190 din
Codul Penal).
Fixarea urmărilor nefavorabile ce apar în cazul încălcării dispoziţiei
normei juridice, are rolul de a asigura legalitatea tragerii la răspundere.
În acest fel, sancţiunile juridice nu apar ca un scop în sine, desprinse de
ipoteză şi dispoziţie, ci strâns legate de acestea.1
Sancţiunile sunt aplicate de organe special abilitate pentru lege
(organe administrative sau judecătoreşti), cu stricta respectare a
prevederilor legale, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Aplicarea
sancţiunilor reprezintă un act de mare răspundere şi de aceea, organele
competente sunt întotdeauna expres prevăzute2.
2.2. Structura tehnico-legislativă

Structura tehnico-legislativă (tehnica juridică) se referă la forma
exterioară de exprimare a conţinutului, a structurii logico-juridice a normei,
la redactarea ei, care trebuie să fie clară, precisă, concretă.3
Normele juridice nu sunt elaborate şi nu apar într-o formă distinctă
de sine stătătoare ci sunt cuprinse, de regulă, într-un act normativ (ex.
lege a parlamentului ordonanţe şi hotărâri ale guvernului, ordine şi
instrucţiuni ale ministerelor, regulamente etc.).4 Actul normativ este
structurat la rândul său, în capitole, secţiuni, paragrafe, articole, alineate.
Articolul este elementul structural de bază al actului normativ care
conţine, în general, prevederi de sine stătătoare5.
Există situaţii când, în cadrul unui articol sunt cuprinse toate cele
trei elemente ale structurii logice a normei juridice (ipoteză, dispoziţie,
sancţiune).
Un articol dintr-un act normativ nu coincide întotdeauna cu
conţinutul integral al unei norme juridice. Astfel, într-un articol pot fi
cuprinse mai multe reguli de conduită sau, dimpotrivă, o normă de drept
poate fi cuprinsă în mai multe articole6.
Această ultimă situaţie, a determinat pentru unii specialişti din
domeniul ştiinţelor juridice de ramură, să conteste structura trihotomică, a
normei juridice, susţinând o construcţie atipică, în acest sens, anumite
1
2
3
Ibidem
4
5
Ibidem.
6
Ibidem.
41
categorii de norme juridice ar cuprinde numai ipoteză şi dispoziţie (ex.
normele constituţionale), ipoteză şi sancţiune sau dispoziţie şi sancţiune
(ex. normele penale).
În realitate, aceste categorii de norme juridice cuprind, sub aspectul
structurii logice, interne, toate cele trei elemente (ipoteză, dispoziţie,
sancţiuni). Faptul că structura tehnico-legislativă nu se suprapune
întotdeauna pe structura logico-juridică, nu trebuie să conducă la ideea că,
anumite norme de drept nu ar mai avea o alcătuire trihotomică. În astfel de
cazuri, elementele normei juridice vor putea fi identificate pe cale de
interpretare logică şi sistematică, prin coroborarea articolelor din acelaşi
act normativ sau chiar din acte normative distincte.
În acest sens, prevederea care într-o normă are rol de ipoteză
poate deveni dispoziţie în cadrul altei norme. De asemenea, pot exista mai
multe dispoziţii care să se aplice în aceleaşi ipoteze sau aceeaşi sancţiune
să fie prevăzută pentru încălcarea mai multor dispoziţii. Toate acestea nu
aduc însă atingere structurii trihotomice a normei juridice1.
Secţiunea 3: Clasificarea normelor juridice.
Cunoaşterea, interpretarea şi punerea în aplicare a normelor de

drept determină necesitatea împărţirii acestora în categorii şi grupe, după
anumite criterii. În literatura de specialitate2 au fost formulate diverse
criterii de clasificare a normelor juridice, cele mai importante fiind: 1)
criteriul ramurii de drept: 2) criteriul forţei juridice a actului normativ; 3)
criteriul modului de redactare a structurii logico-juridice; 4) criteriul sferei
de aplicare; 5) criteriul gradului şi intensităţii incidenţei; 6) criteriul
caracterului conduitei prescrise; 7) criteriul caracterului sancţiunii.
3.1. Criteriul ramurii de drept.

În funcţie de obiectul reglementării juridice şi al metodelor de
reglementare (adică după criteriul ramurii de drept), se disting atâtea
categorii de norme juridice, câte ramuri de drept există în cadrul sistemului
de drept (norme juridice de drept constituţional, de drept administrativ, de
drept financiar, de drept penal, de drept civil, de drept comercial, de
dreptul muncii etc.).
3.2. Criteriul forţei juridice a actului normativ

După forţa juridică a actului normativ în care este cuprinsă norma
de drept, se disting: norme juridice cuprinse în Constituţie, în legi, în
ordonanţe şi hotărâri ale Guvernului, ordine şi instrucţiuni ale ministerelor,
ordine ale prefectului, hotărâri ale consiliilor judeţene şi locale, dispoziţii
ale primarului etc.
3.3. Criteriul modului de redactare a structurii logico-juridice

După criteriul modului de redactare a structurii logico-juridice,
normele de drept sunt de două feluri: complete şi incomplete.
1
2
A se vedea Nicolae Popa, op.cit., p.162-167; Momcilo Luburici, op.cit., p.60-64; Ioan
Ceterchi, Ion Craiovan, op.cit., p.41-44.
42
În cazul normelor complete, textul din actul normativ (articol)
cuprinde toate elementele structurii logico-juridice (ipoteză, dispoziţie,
sancţiune)1.
Sunt incomplete, acele norme juridice ale căror elemente
structurale nu sunt prevăzute unitar, în acelaşi loc (ex. un articol dintr-un
act normativ poate cuprinde numai ipoteza şi dispoziţia). Aceste norme
juridice se completează, sub aspectul structurii interne, prin coroborarea
cu alte texte legale, fie din acelaşi act normativ, fie din acte normative
diferite.
Normele juridice incomplete se subclasifică la rândul lor în: norme
de trimitere (se completează cu prevederi din acelaşi act normativ sau din
alte acte normative în vigoare) şi norme în alb (se vor completa cu
dispoziţii din acte normative ce urmează să fie adoptate)2.
3.4. Criteriul sferei de aplicare

După sfera aplicării lor, normele juridice se clasifică în: norme
generale, norme speciale şi norme de excepţie.
Normele generale au cea mai largă sferă de aplicabilitate într-un
domeniu de activitate sau într-o ramură de drept. De aceea, normele
generale mai poartă denumirea de drept comun, în sensul că ele
constituie fundamentul sau punctul de plecare pentru toate reglementările
dintr-o ramură de drept sau dintr-un domeniu de relaţii sociale. Normele
generale se aplică ori de câte ori un anumit aspect sau anumite relaţii
sociale nu sunt reglementate prin norme juridice speciale3 (ex. Codul civil
conţine prevederi generale ce constituie dreptul comun pentru unele relaţii
sociale reglementate de normele juridice de drept comercial).
Normele speciale sunt aplicabile unei sfere restrânse de relaţii
sociale sau unei anumite situaţii, derogând de la dreptul comun (specialia
generalibus derogant)4.
Normele de excepţie completează normele generale sau speciale,
fără ca excepţia prevăzută să fie considerată a aduce atingere ordinii de
drept5. De exemplu, Codul familiei stabileşte ca regulă generală că vârsta
minimă pentru căsătorie este de 18 ani pentru bărbat şi 16 ani pentru
femeie; pe cale de excepţie însă, pentru motive temeinice, se poate
încuviinţa căsătorie femeii care a împlinit 15 ani.
Normele speciale derogă de la cele generale, iar normele de
excepţie derogă atât de la normele generale, cât şi de la cele speciale. De
aceea, aceste categorii de norme juridice sunt supuse unui regim
restrictiv; ele sunt de strictă interpretare (se aplică numai în situaţiile şi
condiţiile prevăzute expres şi limitativ în ipoteză).
3.5. Criteriul gradului şi intensităţii incidenţei

După gradul şi intensitatea incidenţei normelor juridice, se disting:
norme-principii (cardinale) şi norme propriu-zise (mijloace).
1
2
3
4
5
Ibidem.
43
Normele-principii (cardinale) sunt cuprinse de regulă în constituţii,
declaraţii, tratate şi convenţii internaţionale sau sunt deduse pe cale de
interpretare, ca principii generale de drept. Ele corespund valorilor
esenţiale consacrate prin drept, apărând ca veritabile direcţii fundamentale
ale sistemului de drept (ex. respectul reciproc al vieţii, al demnităţii umane,
realizarea justiţiei sociale, separaţia puterilor în stat etc.). Normele-principii
se impun în raport cu celelalte norme juridice, reprezentând adevărate
postulate juridice1.
Normele propriu-zise (normele mijloace) sunt toate celelalte norme
ale dreptului pozitiv ce asigură concretizarea, traducerea în limbajul
specific al dreptului, a cerinţelor fundamentale de reglementare a ordinii
sociale (adică, a normelor-principii). Astfel, dreptul fiecărui individ la
instrucţie şi educaţie este detaliat prin acte normative ce reglementează
organizarea şi funcţionarea instituţiilor de învăţământ şi culturale2.
3.6. Criteriul caracterului conduitei prescrise

După caracterul conduitei prescrise, normele juridice se împart în
două categorii, şi anume: norme imperative şi norme permisive.
Normele juridice imperative impun săvârşirea unei acţiuni sau
abţinerea de la săvârşirea unei acţiuni. Normele imperative, la rândul lor
se subclasifică în: norme onerative şi norme prohibitive3.
Normele onerative (lat. onus-eris = sarcină), obligă subiectul să
săvârşească o anumită acţiune (ex. “Funcţionarii publici au îndatorirea de
a rezolva lucrările repartizate de conducătorul compartimentului în care
funcţionează” – art.47, alin.1 din Legea nr.188/1999).
Normele prohibitive obligă subiectul să se abţină de la săvârşirea
unei anumite acţiuni (ex. “Funcţionarii publici au obligaţia ca, în exercitarea
atribuţiilor ce le revin, să se abţină de la exprimarea sau manifestarea
convingerilor lor politice” – art.42 din Legea nr.188/199).
Normele permisive sunt acelea care, fără a obliga sau interzice în
mod categoric o acţiune, prevăd posibilitatea ca subiectul să-şi aleagă
singur conduita, acţionând după propria sa apreciere4 (ex. “Funcţionarii
publici se pot asocia în organizaţii profesionale sau alte organizaţii având
ca scop reprezentarea intereselor proprii, promovarea pregătirii
profesionale şi protejarea statutului lor” – art.27, alin.3 din Legea
nr.188/1999). În mod evident, subiectul de drept nu va putea, în baza
normei permisive, să adopte o conduită care încalcă ordinea de
drept5.
Precizăm că, normele juridice imperative se întâlnesc, în general, în
domeniul dreptului public, pe când normele juridice permisive sunt de
largă aplicabilitate în domeniul dreptului privat6.
1
2
Ibidem.
3
Ibidem, p.164-165.
4
5
Nicolae Popa, op.cit.,, p.165.
6
Ibidem, p.166.
44
Uneori normele permisive se pot transforma în norme imperative,
purtând în acest caz denumirea de norme supletive1.
Caracteristica acestor norme constă în aceea că, atunci când
subiectele nu folosesc libertatea ce le-a fost acordată, norma juridică
suplineşte lipsa de voinţă a subiectelor, dispunând într-un mod
determinat. De exemplu, în caz de divorţ, părţile se pot învoi în legătură cu
numele pe care îl vor purta după desfacerea căsătoriei, dar dacă nu se
înţeleg, instanţa este obligată să hotărască asupra numelui pe care
urmează să-l poarte foştii soţi după desfacerea căsătoriei2.
3.7. Criteriul caracterului sancţiunii

După criteriul caracterului sancţiunii prevăzute în conţinutul
normelor juridice, distingem între normele punitive şi normele
stimulative3.
În cazul normelor punitive, sancţiunea are în vedere ansamblul
urmărilor nefavorabile ce decurg din încălcarea conduitei prescrise
(sancţiune negativă)4.
Referitor la normele stimulative, sancţiunea constă în ansamblul
mijloacelor de stimulare, de cointeresare a subiectului de drept în vederea
promovării conduitei dorite (sancţiune pozitivă). Astfel de măsuri de
cointeresare (ex. acordarea de distincţii, decoraţii, recompense etc.) sunt
specifice normelor de drept administrativ, de drept financiar, de dreptul
muncii şi securităţii sociale5.
Trebuie precizat că, sancţiunile pozitive se aplică numai în situaţia
în care subiectul de drept a urmat conduita prescrisă prin dispoziţia normei
juridice. În cazul în care, subiectul de drept încalcă dispoziţia normei
juridice, se va aplica întotdeauna o sancţiune negativă (este de
neconceput ca, unei persoane ce încalcă o normă juridică să i se acorde
distincţii, decoraţii sau recompense).
Secţiunea 4: Acţiunea normei juridice

Normele juridice sunt dictate în vederea aplicării lor.
Coordonatele fundamentale ale acţiunii normelor de drept sunt:
timpul, spaţiul şi persoana. În general, norma juridică acţionează pe timp
nedeterminat, într-un spaţiu determinat (teritoriu) şi asupra subiectelor ce
participă la circuitul juridic în cadrul acestui spaţiu6.
4.1. Acţiunea normei juridice în timp

Acţiunea în timp a normei juridice are în vedere durata aplicării
acesteia. Referitor la acest aspect, se disting trei momente deosebit de
importante: 1) intrarea în vigoare a normei juridice; 2) acţiunea normei
juridice; 3) ieşirea din vigoare a normei juridice.
1
Ibidem, p.167.
2
Ibidem.
3
Nicolae Popa, op.cit., p.167
4
Ibidem.
5
Ibidem.
6
Ibidem, p.168.
45
A. Intrarea în vigoare a normei juridice.
Intrarea în vigoare a normei de drept reprezintă momentul din
care aceasta începe să producă efecte juridice obligatorii.
În principiu, normele juridice intră în vigoare de la data
aducerii lor la cunoştinţa publică (prin publicare sau prin alte mijloace,
cum ar fi afişarea în locuri publice). În ţara noastră, normele juridice
cuprinse în legi ale parlamentului, ordonanţe şi hotărâri ale Guvernului,
ordine şi instrucţiuni ale ministerelor intră în vigoare, de regulă, de la data
publicării în Monitorul Oficial al României.
De la acest principiu există excepţii, în sensul că normele juridice
pot intra în vigoare şi la o dată ulterioară decât cea a publicării (a aducerii
la cunoştinţă publică), numai atunci când acest lucru este prevăzut expres
în actul normativ ce conţine normele respective1.
Stabilirea cu precizie a datei intrării în vigoare a actului normativ
este foarte importantă deoarece se determină astfel momentul din care
încep să curgă efectele juridice (crearea, modificarea, încetarea unor
raporturi juridice).
Din momentul intrării în vigoare, norma juridică guvernează deplin
relaţiile sociale ce cad sub incidenţa ei. Nimeni nu se poate sustrage
comandamentului normei de drept pe motiv că nu o cunoaşte (nemo
censetur ignorare legem)2. Această regulă s-a impus ca o prezumţie
absolută a cunoaşterii legii¸ prezumţie ce nu poate fi răsturnată prin
proba contrară3; se consideră că obligativitatea normei juridice nu poate
depinde de circumstanţele proprii fiecărui individ (de cunoştinţele sau de
ignoranţa sa).
Pentru ca acest principiu să nu rămână o simplă ficţiune, trebuie
asigurate toate condiţiile necesare pentru cunoaşterea normelor juridice
(aducerea la cunoştinţa membrilor societăţii prin publicare sau prin alte
mijloace)4. Pe de altă parte, oricâte eforturi s-ar face în această direcţie,
este greu de crezut că fiecare cetăţean al unui stat ar putea cunoaşte
toate legile acelui stat sau că le-a cunoscut chiar de la data intrării în
vigoare.
În teoria dreptului sunt admise totuşi două excepţii de la această
regulă, şi anume:
1) când o parte a teritoriului ţării rămâne izolată de restul ţării
printr-o cauză de forţă majoră (ex. cutremure, inundaţii,
epidemii, stare de război etc.); această excepţie se justifică prin
aceea că, necunoaşterea normei juridice este determinată de o
împrejurare obiectivă, ea nu se datorează unei cauze
particulare, unei ignoranţe personale5 (chiar dacă subiectul de
drept ar dori să cunoască norma juridică, el nu ar putea, fiind
împiedicat de o împrejurare independentă de voinţa sa);
1
2
Ibidem.
3
Ibidem.
4
Ibidem.
5
46
2) în materie de convenţii (în dreptul civil sau comercial), atunci
când o persoană încheie un contract, necunoscând consecinţele
pe care norma juridică le face să decurgă din acel contract;
această persoană poate cere anularea contractului invocând
faptul că s-a aflat în eroare de drept, care viciază voinţa1.
B. Acţiunea normei juridice.

În principiu, norma juridică produce efecte în intervalul de timp
cuprins între momentul intrării în vigoare şi cel al ieşirii din vigoare a
acesteia.
Din momentul intrării în vigoare, norma juridică este activă (se
aplică tuturor situaţiilor avute în vedere de aceasta)2.
Acţiunea normelor juridice în timp este guvernată de două principii,
şi anume: principiul neretroactivităţii şi principiul neultraactivităţii.
Principiul neretroactivităţii normei juridice decurge din faptul că
legea reglementează numai pentru viitor, statul neputând pretinde
cetăţenilor să se supună unei legi care nu există încă.
Acest principiu îşi găseşte, de regulă, consacrarea în constituţii sau
în coduri. Astfel, art.15, alin.2 din Constituţia româniei din 1991, prevede
că “Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai
favorabile”.
De asemenea, la art.1 din Codul civil român se arată că “Legea
dispune numai pentru viitor: ea nu are putere retroactivă”.
Raţiuni de ordin umanitar, precum şi unele necesităţi practice au
determinat admiterea unor excepţii de la principiul neretroactivităţii3.
O primă excepţie de la principiul neretroactivităţii are în vedere
normele juridice cu caracter interpretativ. Această categorie de norme,
după cum o arată şi denumirea, interpretează, stabilesc sensul exact al
unor norme juridice preexistente, făcând corp comun cu acestea. De
aceea, normele interpretative se aplică de la data intrării în vigoare a
normei pe care o interpretează.
O altă excepţie se referă la normele juridice penale, distingându-
se două situaţii:
1) Legea penală nouă dezincriminează unele fapte prevăzute ca
infracţiuni în legea penală anterioară (“Legea penală nu se
aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt
prevăzute de legea nouă” – art.12, alin.1, Cod Penal).;
2) Legea penală mai favorabilă (aceeaşi faptă este incriminată atât
de legea penală veche, cât şi de legea penală nouă, dar se va
aplica cea din urmă întrucât stabileşte un regim sancţionator mai
blând). Astfel, potrivit art.13, alin.1 din Codul Penal, ”În cazul în
care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a
cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică
legea penală mai favorabilă”.
1
Ibidem, p.170.
2
Ibidem.
3
47
În literatura de specialitate1 s-a exprimat opinia conform căreia o
altă excepţie de la principiul neretroactivităţii are în vedere
retroactivitatea expresă. Această formă de retroactivitate rezultă din
textul normei juridice, decurge din voinţa exprimată direct de către
legiuitor. Este evident că într-un stat de drept trebuie să existe norme cu
caracter de principiu care să împiedice sau să limiteze această posibilitate
a retroactivităţii legii.
Principiul neultraactivităţii implică faptul că normele juridice nu
pot produce efecte după ieşirea lor din vigoare2.
De la această regulă fac excepţie normele juridice cu caracter
temporar (excepţional). Astfel, potrivit art.16 din Codul Penal, “Legea
penală temporară se aplică infracţiunii săvârşite în timpul când ea era în
vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de
timp”.
Dacă nu s-ar recunoaşte efect ultraactiv normei juridice temporare
sau excepţionale, ar rămâne nepedepsite tocmai fapte de natura celor
care au determinat o asemenea măsură normativă cu caracter de
excepţie. Pe de altă parte, ar exista riscul ca făptuitorul să se sustragă de
la descoperire sau să tergiverseze procesul până la expirarea termenului
sau până la încetarea situaţiei excepţionale ce a determinat adoptarea
normei juridice respective3.
C. Ieşirea din vigoare a normei juridice.

Ieşirea din vigoare a normei juridice reprezintă momentul din
care activitatea normei juridice încetează (aceasta nu mai produce efecte
obligatorii).
În general, legiuitorul elaborează norme juridice ce au o
aplicabilitate nelimitată în timp4. Cu toate acestea, schimbările ce apar în
cadrul vieţii sociale determină învechirea normelor juridice şi, pe cale de
consecinţă, necesitatea modificării sau chiar a încetării activităţii acestora.
Încetarea activităţii normelor juridice are loc prin trei modalităţi:
1)ajungerea la termen; 2)desuetudinea; 3)abrogarea.
Modalitatea ajungerii la termen se referă numai la normele
juridice cu caracter temporar sau excepţional. În această situaţie,
ajungerea la termen sau încetarea împrejurărilor excepţionale ce au
determinat adoptarea normei juridice, determină şi încetarea acţiunii
acesteia5.
Încetarea acţiunii normei juridice prin desuetudine (perimare,
învechire) se referă la acele norme de drept care, deşi formal se află în
vigoare, ele nu se mai aplică, ca urmare a modificării (încetării)
împrejurărilor sociale, economice, politice, ce au determinat adoptarea
acestora.
1
Ibidem.
2
3
Ibidem, p.173-174.
4
Ibidem, p.174.
5
Ibidem.
48
Astfel, încetând temeiul normei juridice (ratio legis), încetează
şi acţiunea sa1.
Abrogarea reprezintă cauza de încetare a acţiunii normei juridice,
ca urmare a intrării în vigoare a unei norme juridice noi2. Este vorba de o
nouă manifestare de voinţă a legiuitorului, contrară normei juridice
anterioare.
Abrogarea este cea mai importantă şi cea mai utilizată modalitate
de scoatere din vigoare a unei norme juridice. Această modalitate de
încetare a acţiunii normei juridice este preferabilă, întrucât conferă precizie
şi claritate activităţii de aplicare a dreptului.
Abrogarea, ca principala modalitate de scoatere din vigoare a
normei juridice, se înfăţişează sub două forme: abrogarea expresă şi
abrogarea tacită.
Abrogarea expresă se prezintă sub un dublu aspect: abrogarea
directă şi abrogarea indirectă. Abrogarea expresă directă constă în
desfiinţarea efectelor normei juridice anterioare prin menţionarea detaliată
în conţinutul noului act normativ, a actelor normative scoase din vigoare
(ex. “De la data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă Legea
nr……din anul…”)3.
Abrogarea expresă indirectă constă în încetarea efectelor normei
juridice anterioare prin intermediul unei formulări mai generale din
conţinutul noului act normativ. Astfel, noul act normativ prevede că se
abrogă toate actele normative sau anumite prevederi din acestea, contrare
dispoziţiilor sale, fără a se indica precis despre ce acte normative sau
despre ce prevederi din acestea este vorba (ex. “La data intrării în vigoare
a prezentei legi orice dispoziţii contrare se abrogă” – art. 104, alin.1 din
Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici).
Abrogarea tacită (implicită) intervine atunci când noul act
normativ nu prevede nimic în legătură cu normele juridice vechi, dar
reglementarea pe care o cuprinde se deosebeşte atât de mult de
reglementările din actele normative vechi, încât acestea nu se mai pot
aplica4. În această situaţie, se consideră că legiuitorul, în mod implicit, a
dorit să scoată din vigoare vechea reglementare.
În cazul abrogării tacite, încetarea efectelor normei juridice
anterioare este rezultatul implicit al incompatibilităţii acesteia cu
noua normă juridică. Or, este evident că nu se pot aplica simultan,
aceloraşi relaţii sociale, norme juridice cu dispoziţii contrare. De aceea,
norma juridică nouă se va aplica întrucât reprezintă o manifestare de
voinţă ulterioară a legiuitorului, cu excluderea normei juridice vechi.
Într-o bună tehnică legislativă şi pentru favorizarea transpunerii în
practică a principiului legalităţii este se recomandă folosirea modalităţii
abrogării exprese directe5.
Trebuie precizat că, atât în cazul abrogării exprese, cât şi în cazul
abrogării tacite, actul normativ nou trebuie să aibă cel puţin aceeaşi
1
2
Ibidem, p.175.
3
Ibidem, p.176.
4
5
49
forţă juridică cu cea a actului normativ anterior (ex. o lege a
Parlamentului nu poate fi abrogată printr-o Hotărâre de Guvern, ci tot
printr-un act normativ al Parlamentului).
4.2. Acţiunea normei juridice în spaţiu şi asupra persoanelor

Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor e strâns
legată de principiul suveranităţii puterii de stat, care se manifestă în
special sub aspectul suveranităţii teritoriale şi al legăturii dintre stat şi
persoane prin cetăţenie1.
Norma juridică este teritorială şi personală, în sensul că ea
acţionează, în principiu, asupra teritoriului statului care a adoptat-o şi
asupra cetăţenilor săi2.
Acţiunea normelor juridice în spaţiu este guvernată de principiul
teritorialităţii potrivit căruia, normele juridice edictate de un anumit stat
acţionează pe teritoriul acelui stat, determinând conduita tuturor
subiectelor de drept aflate pe acel teritoriu3.
Aceasta implică excluderea aplicării pe teritoriul unui stat a legilor
altor state4.
Cercetarea acţiunii normelor juridice în spaţiu presupune definirea
noţiunii de “teritoriu”. Astfel, potrivit art.142 din Codul penal român, prin
teritoriul ţării se înţelege ”întinderea de pământ şi apele cuprinse între
frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu solul,
subsolul şi spaţiul aerian al acesteia”. Prin art.143 din Codul penal român
noţiunea de “teritoriu” dobândeşte un sens extensiv, în sensul că,
infracţiunile comise pe o navă sau o aeronavă română sunt considerate a
fi săvârşite pe teritoriul României.
Teritorialitatea normei juridice nu este absolută5. De la acest
principiu există excepţii, impuse de necesitatea menţinerii şi dezvoltării
unor relaţii politice, economice, social-culturale între state.
O primă categorie de excepţii are în vedere raporturile juridice cu
element de extraneitate, din dreptul internaţional privat. Elementul de
extraneitate (elementul străin) constă în împrejurarea de fapt, în
legătură cu un raport juridic, datorită căreia acest raport are legătură cu
mai multe sisteme de drept6 (ex. un contract încheiat de persoane cu
cetăţenie diferită). Practic, cu privire la acelaşi raport juridic sunt
susceptibile de a fi aplicate mai multe norme juridice ce aparţin unor state
diferite, aflându-ne în prezenţa unui conflict de legi (ex. un cetăţean
francez încheie un contract în România, se pune problema: capacitatea
cetăţeanului francez de a încheia acel contract se stabileşte potrivit legii
din România sau se aplică legea franceză?). Soluţionarea conflictului de
legi se realizează prin intermediul normei juridice conflictuale care
stabileşte legea internă competentă să cârmuiască raportul juridic cu
1
2
3
Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, op.cit., p.48
4
Ibidem.
5
6
Ovidiu Ungureanu, Călina Jugastru, Manual de drept internaţional român, Ed. Argonaut,
Cluj –Napoca, 1998, p.21.
50
element străin1. Astfel, în cazul exemplului de mai sus se observă
existenţa unui conflict de legi (se poate aplica atât legea franceză, întrucât
cel ce încheie contractul este cetăţean francez, cât şi legea română,
deoarece contractul respectiv se încheie pe teritoriul României). Însă,
potrivit normei conflictuale, capacitatea persoanei este guvernată de legea
statului al cărui cetăţean este persoana respectivă (lex personalis).
Aşadar, capacitatea cetăţeanului francez ce încheie un contract pe
teritoriul României se stabileşte potrivit legii franceze. În cadrul dreptului
internaţional privat există un număr important de norme conflictuale dintre
care menţionăm: lex fori (legea instanţei), lex loci actus (locul încheierii
actului), lex rei sitae (legea locului unde este situat bunul, lex personalis
(legea personală) etc.2
O altă excepţie de la principiul teritorialităţii are în vedere misiunile
diplomatice ale statelor pe teritoriul altor state (ambasadă, legaţie). În
temeiul convenţiilor internaţionale, a unor acorduri bilaterale asupra
sediului misiunii diplomatice, precum şi asupra personalului diplomatic nu
au incidenţă normele statului de reşedinţă (se bucură de imunitate
diplomatică).
Imunitatea diplomatică are în vedere exceptarea personalului
corpului diplomatic de la jurisdicţia statului de reşedinţă, constând în:
inviolabilitatea personală, inviolabilitatea clădirilor reprezentanţei
diplomatice şi a mijloacelor de transport. În cazul încălcării legilor ţării de
reşedinţă, reprezentantul diplomatic poate fi declarat persona non grata
(persoană neagreată), fapt ce atrage după sine rechemarea sau
expulzarea acestuia3.
Misiunile consulare au sarcina de a ocroti interesele economice şi
culturale ale statului care le numeşte, ale cetăţenilor acestuia aflaţi pe
teritoriul statului de reşedinţă4. Funcţionarii consulari se bucură de
privilegii şi imunităţi cum ar fi: inviolabilitatea personală, imunitatea de
jurisdicţie penală, scutirea fiscală, vamală etc.5
Trebuie precizat că, aceste excepţii de la principiul
teritorialităţii nu afectează suveranitatea de stat; ele se aplică potrivit
principiilor egalităţii suverane a statelor, al reciprocităţii, al liberului lor
consimţământ, fiind menite să asigure dezvoltarea multilaterală a relaţiilor
internaţionale contemporane6.
Referitor la acţiunea normei juridice asupra persoanelor trebuie
avute în vedere două aspecte.
În primul rând, normele juridice edictate de un anumit stat se
aplică asupra cetăţenilor statului respectiv. Menţionăm că, în ţara
noastră, normele juridice privind starea civilă şi capacitatea persoanelor cu
cetăţenie română, se aplică acestora chiar dacă se află pe teritoriul altui
stat.
1
Ibidem, p.36.
2
3
4
5
Ibidem.
6
51
Al doilea aspect are în vedere faptul că, normele juridice ale unui
stat se aplică şi străinilor ce se găsesc pe teritoriul acestuia. Noţiunea
de “străin” desemnează persoana care, aflată pe teritoriul unui stat, are
cetăţenia altui stat sau este lipsită de cetăţenie(apatrid) 1.
Regimul juridic aplicabil străinilor cunoaşte trei forme: regimul
naţional, regimul special, clauza naţiunii celei mai favorizate.
Regimul naţional constă în recunoaşterea pentru străini a
aceloraşi drepturi de care se bucură cetăţenii statului respectiv2. Astfel,
străinii beneficiază de toate drepturile sociale, economice, culturale,
recunoscute cetăţenilor statului de reşedinţă, cu excepţia drepturilor
politice (de a alege, de a fi ales, de a ocupa funcţii publice), precum şi a
unor drepturi civile (ex. în România străinii nu pot dobândi în proprietate
terenuri).
Regimul special constă în acordarea pentru străini a unor drepturi
prevăzute în acorduri internaţionale sau în legi speciale3.
Clauza naţiunii celei mai favorizate este un regim consacrat
printr-un acord bilateral, în temeiul căruia un stat acordă străinilor un
tratament la fel de avantajos ca acela conferit cetăţenilor unui stat terţ,
considerat ca favorizat4. Domeniile ce pot face obiectul clauzei sunt
diverse şi acoperă nu numai regimul juridic al persoanelor fizice şi juridice,
ci se referă şi la relaţiile comerciale, diplomatice, vamale etc.
1
2
Ibidem.
3
Ibidem.
4
Ibidem.
52
1. Acţiunea normei juridice se clasifică în:
a. retroactivitate, activitate şi ultraactivitate;
b. în timp, spaţiu şi asupra persoanei;
c. acţiune concomitentă şi acţiune separată;
d. acţiune neîntreruptă şi acţiune întreruptă.
2. Normele juridice intră în vigoare:

a. din momentul aducerii la cunoştinţă publică;
b. din momentul publicării în Monitorul Oficial, de regulă;
c. din momentul adoptării lor în Parlament;
d. de la data de 1 a următoarei luni de la adoptarea lor.
3. Excepţiile de la principiul intrării în vigoare a normelor juridice este:

a. când hotărăşte Camera Deputaţilor;
b. când hotărăşte Senatul;
c. când se prevede expres în conţinutul normei juridice;
d. când se poate deduce o astfel de dată ulterioară.
4. „Nemo censetur ignorare legem” înseamnă:

a. nimeni nu poate adopta legi;
b. nimeni nu se poate sustrage de la aplicarea legii;
c. nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii ca scuză;
d. nimeni nu poate aplica legi.
5. Norma juridică este activă:

a. din momentul publicării ei;
b. din momentul intrării în vigoare;
c. din momentul adoptării ei;
d. din momentul aducerii la cunoştinţă publică.
6. Faptul că legea reglementează doar pentru viitor este expresia

principiului:
a. ultraactivităţii;
b. ubiguităţii;
c. retroactivităţii;
d. neretroactivităţii.
7. Excepţie de la principiul neretroactivităţii este:

a. norma juridică cu caracter relativ;
b. norma juridică anterioară;
c. norma juridică cu caracter interpretativ;
d. norma juridică norma juridică superioară ca forţă.
53
8. Care normă juridică penală retroactivează:
a. niciuna;
b. norma penală mai favorabilă;
c. toate normele penale;
d. numai cea superioară ca forţă.
9. Principiul neultraactivităţii implică faptul că:

a. normele juridice nu produc efecte după ieşirea lor din vigoare;
b. normele juridice produc efecte şi după ieşirea lor din vigoare;
c. normele juridice produc efecte înainte de intrarea lor din vigoare;
d. normele juridice produc efecte din momentul adoptării lor.
10. Excepţiile de la principiul neultraactivităţii sunt:

a. normele juridice temporare;
b. normele juridice atemporale;
c. normele juridice interpretative;
d. normele juridice penale.
11. Ieşirea din vigoare a normei juridice:

a. reprezintă momentul din care activitatea normei încetează;
b. reprezintă momentul ajungerii la termen;
c. reprezintă lipsa de obiect a normei juridice;
d. reprezintă retroactivitatea expresă a normei juridice.
12. Ajungerea la termen se referă doar la:

a. normele juridice contractuale;
b. normele juridice temporare;
c. normele juridice complete;
d. normele juridice în vigoare.
13. Desuetudinea este:

a. modificarea normei juridice prin altă normă juridică;
b. abrogarea normei juridice;
c. încetarea temeiului normei juridice, învechire;
d. completarea normei juridice cu altă normă juridică.
14. Abrogarea este:

a. încetarea temeiului normei juridice;
b. intrarea în vigoare a normei juridice;
c. modificarea normei juridice;
d. încetarea acţiunii normei juridice ca urmare a intrării în vigoare a
unei norme juridice noi.
15. Abrogarea poate fi:

a. scrisă sau nescrisă;
b. expresă sau tacită;
c. de drept public sau de drept privat;
d. temporară sau permanentă.
54
16. Pentru a abroga un act normativ, noul act:
a. trebuie să aibă o forţă juridică cel puţin echivalentă;
b. trebuie să aibă aceeaşi forţă juridică;
c. trebuie să aibă o forţă juridică inferioară;
d. trebuie să fie o lege pentru modificarea Constituţiei.
17. Norma juridică acţionează, în principiu, asupra:

a. oricărui teritoriu;
b. unui teritoriu aleatoriu;
c. unui teritoriu determinat;
d. teritoriului statului care a adoptat-o.
18. Excepţie de la principiul teritorialităţii este:

a. raportul juridic cu element civil;
b. raportul juridic cu element de intraneitate;
c. raportul juridic cu element de extraneitate;
d. raportul juridic cu element de constrângere.
19. „Persona non grata” înseamnă:

a. persoana nu e gata;
b. persoană agreată;
c. persoană neagreată;
d. persoană juridică.
20. Normele juridice ale unui stat acţionează:

a. doar asupra cetăţenilor statului;
b. asupra cetăţenilor statului, străinilor şi apatrizilor;
c. asupra cetăţenilor statului şi asupra străinilor;
d. asupra străinilor şi asupra apatrizilor.
55
CAPITOLUL VI: IZVOARELE DREPTULUI
Secţiunea 1: Noţiune
Conceptul de “izvor de drept” se prezintă sub o dublă accepţiune:
izvor de drept în sens material şi izvor de drept în sens formal.
Prin izvor de drept în sens material se înţelege ansamblul
factorilor (de natură economică, socială, politică, culturală, ideologică) ce
determină şi orientează activitatea legiuitorului (adoptarea de norme
juridice).
Izvoarele materiale (denumite şi izvoare reale sau surse ale
dreptului) se înfăţişează ca adevărate “dat”-uri ale dreptului, realităţi
exterioare acestuia, care determină apariţia normelor juridice1.
Izvoarele materiale ale dreptului (condiţiile economice, sociale,
culturale etc.) reprezintă factorii ce dau conţinut concret dreptului pozitiv.
Ele concentrează nevoile reale ale vieţii, relevându-se legiuitorului sub
forma unor comandamente sociale2.
Prin izvor de drept în sens formal se au în vedere formele de
exprimare, de exteriorizare ale normelor juridice în cadrul sistemului de
drept3.
Izvoarele formale reprezintă modalităţile prin care norma juridică se
impune ca un model de conduită obligatoriu în relaţiile dintre oameni.
Având în vedere diversitatea formelor de exprimare a normelor
juridice, izvoarele formale ale dreptului pot fi grupate în mai multe
categorii:
1) izvoare scrise (ex. actul normativ) şi izvoare nescrise (ex.
cutuma);
2) izvoare oficiale (emană de la puterea de stat, cum ar fi: actul
normativ şi jurisprudenţa) şi izvoare neoficiale (ex. doctrina şi
cutuma);
3) izvoare directe (ex. actul normativ) şi izvoare indirecte sau
mediate (ex. doctrina, normele elaborate de organizaţiile
nestatale). Izvoarele directe sunt elaborate nemijlocit de către
organele de stat, pe când în cazul izvoarelor indirecte regulile de
conduită nu sunt create de către stat, dar ele trebuie
recunoscute de către o autoritate statală pentru a dobândi forţă
juridică4.
1
2
Ibidem, p.183.
3
4
56
Secţiunea 2: Prezentarea izvoarelor formale ale dreptului
După cum s-a arătat, există o pluralitate de forme de exprimare a
normelor juridice.
Ponderea unuia sau altuia dintre izvoarele formale diferă în funcţie
de stadiul dezvoltării societăţii, de complexitatea relaţiilor sociale
reglementate (ex. dreptul feudal cunoştea ca formă preponderentă de
exprimare a normelor juridice obiceiul; revoluţiile burgheze schimbă radical
raportul dintre obicei şi actul normativ în sensul că, cel din urmă
dobândeşte un rol mai important)1.
Izvoarele formale ale dreptului sunt următoarele: 1) obiceiul juridic
(cutuma); 2) doctrina; 3) precedentul judiciar şi practica judecătorească;
4) contractul normativ; 5) actul normativ.
2.1. Obiceiul juridic (cutuma)

Obiceiul juridic este cel mai vechi izvor de drept. Obiceiul este o
regulă de conduită ce se formează spontan ca urmare a aplicării ei
repetate într-o perioadă de timp relativ îndelungată într-o colectivitate
umană2. Obiceiul, sub forma diferitelor datini, tradiţii şi practici cu caracter
moral sau religios a reprezentat modalitatea principală de ordonare a
relaţiilor sociale şi influenţare a acţiunii umane în comuna primitivă, în
conformitate cu interesele asigurării existentei şi securităţii colectivităţii.
Aşadar, obiceiul precede dreptului; la apariţia sa, dreptul preia o serie de
obiceiuri şi le adaptează realităţii specifice unei societăţi politice3.
Obiceiul juridic (cutuma) reprezintă o practică socială
îndelungată, recunoscută ca regulă de conduită obligatorie.
Precizăm că, în cazul obiceiului juridic, regula de conduită ia
naştere prin voinţa corpului social şi nu prin manifestarea de voinţă a
legiuitorului.
Pentru a dobândi caracter juridic, obiceiul trebuie să îndeplinească
anumite condiţii: o condiţie obiectivă, o condiţie subiectivă, caracter
precis4.
Condiţia obiectivă (materială) are în vedere formarea unei reguli
de conduită ca urmare a unei practici sociale îndelungate şi constante
(apare astfel un simplu obicei).
Condiţia subiectivă (psihologică) se referă la formarea
convingerii membrilor societăţii asupra caracterului obligatoriu al acestei
practici sociale, atât din partea indivizilor, cât şi din partea autorităţilor
publice. Această condiţie marchează trecerea de la simplul obicei la
cutumă (obiceiul juridic). Aşadar, nu toate obiceiurile din cadrul societăţii
devin izvor de drept, ci numai acelea recunoscute obligatorii, în primul
rând de către stat.
Există două modalităţi prin care statul conferă obiceiului caracter
juridic:
1
Ibidem, p.188.
2
3
4
Ibidem, p.190.
57
1) statul, prin organele sale legislative (Parlament), sancţionează
(recunoaşte) obiceiul şi-l încorporează într-o normă juridică
oficială sau face trimitere la acesta;
2) obiceiul este invocat de părţi ca regulă de conduită, în faţa unei
instanţe judecătoreşti şi aceasta îl recunoaşte ca normă juridică.
Din momentul în care obiceiul devine cutumă, nerespectarea regulii
de conduită pe care o conţine atrage aplicarea unei sancţiuni juridice.
De asemenea, regula de conduită consacrată prin cutumă trebuie
să aibă un caracter precis. Cutuma se întemeiază pe cazuri concrete
repetate din care se degajă anumite elemente generale, comune, luând
naştere astfel o regulă de conduită recunoscută apoi de puterea publică.
Trebuie precizat că, nu se poate recunoaşte calitatea de izvor de
drept a obiceiului ce ar contraveni ordinii publice sau ar abroga o
lege în vigoare1.
Rolul obiceiului juridic este diferit de la o epocă istorică la alta. Din
perspectivă istorică, se constată o scădere a rolului cutumei începând cu
epoca modernă, ajungându-se aproape la dispariţia sa, în dreptul
european continental actual. Cronologic, cutuma a fost prima formă de
manifestare a dreptului. Primele norme juridice nu au fost altceva decât
însăşi transformarea unor obiceiuri în norme obligatorii garantate de către
puterea publică2.
Cutuma a avut o poziţie importantă în sistemul izvoarelor dreptului
de-a lungul antichităţii şi evului mediu. În epocile modernă şi
contemporană, rolul obiceiului juridic se reduce, în special în ţările
europene continentale, ca urmare a promovării puternice a codificărilor.
Sistemele de drept aparţinând familiei anglo-saxone menţin în continuare
cutuma ca un izvor important al dreptului3.
Importanţa cutumei în dreptul modern trebuie analizată nuanţat,
după cum ne situăm în sfera dreptului public sau a dreptului privat.
În dreptul public (drept constituţional, drept internaţional public),
cutuma (sub forma tradiţiilor constituţionale şi a uzanţelor internaţionale)
deţine încă o poziţie importantă.
În dreptul privat se recurge la obicei numai în limitele legii (este
vorba de acele obiceiuri consacrate ca izvoare de drept de către legea
scrisă) 4.
În ţara noastră, cutuma a fost principalul izvor de drept până la
începutul secolului XIX. Ansamblul obiceiurilor juridice alcătuiau jus
Valachicum sau jus Valachorum (dreptul românilor), formând lex terrae
(legea ţării sau obiceiul pământului). Ca urmare a activităţii intense de
legiferare, de codificare (în special în timpul domniei lui Alexandru Ioan
Cuza), cutuma îşi pierde din importanţă, poziţia preponderentă revenind
actului normativ. Aşadar, cutuma nu dispare, dar sfera de acţiune a
acesteia este redusă. Astfel, Codul civil din 1864 face expres trimitere la
1
2
3
4
Ibidem, p.191.
58
anumite obiceiuri. Precizăm că, la ora actuală, obiceiurile operează mai
mult în privinţa interpretării voinţei părţilor în convenţiile civile1.
În dreptul penal român, cutuma nu este recunoscută ca izvor de
drept, aici funcţionând principiul legalităţii incriminării şi al aplicării
pedepsei (unicul izvor al dreptului penal este legea scrisă).
2.2. Doctrina juridică

În general, doctrina (în sensul de cercetare ştiinţifică) desemnează
ansamblul opiniilor de specialitate dintr-un anumit domeniu de activitate.
Prin doctrină juridică se înţelege ansamblul analizelor,
investigaţiilor, interpretărilor pe care oamenii de specialitate le dau
fenomenului juridic2.
În concret, este vorba de ştiinţa juridică, care are un caracter
teoretic-explicativ, interpretările date fenomenului juridic ajutând pe
legiuitor său pe judecător în procesul de creare, respectiv de aplicare a
dreptului.
În dreptul actual, doctrina nu constituie izvor de drept. Aceasta,
întrucât opinia unui autor de specialitate sau soluţiile propuse în cadrul
unei lucrări ştiinţifice nu se pot impune ca reguli de conduită obligatorii.
Nici legiuitorul, nici organele de aplicare a dreptului nu trebuie să se
conformeze opiniilor exprimate în doctrină. Aceasta nu impietează cu
nimic asupra rolului indispensabil al doctrinei în procesul legislativ şi în
procesul practicii juridice (administrative şi judecătoreşti).
Astfel, practica legislativă şi practica juridică nu ar fi eficiente fără
teoria juridică. Pe de altă parte, soluţiile şi interpretările doctrinei sunt
fondate pe cazuri practice (pornesc de la fapte reale pe care le
interpretează teoretic şi le explică)3. În acest context, anumite soluţii ale
doctrinei juridice pot fi preluate de legiuitor sau de organele de aplicare a
dreptului, datorită forţei argumentelor ştiinţifice pe care se sprijină.
Doctrina juridică a fost un important izvor de drept în antichitate şi
în epoca medievală.
În dreptul roman, jurisconsulţii au desfăşurat o activitate complexă
şi bogată privind aplicarea şi interpretarea dreptului, aducându-şi o
contribuţie substanţială în dezvoltarea şi adaptarea reglementărilor juridice
la realităţile vieţii sociale4. În Roma antică, magistraţii nu erau profesionişti
ai dreptului, ci simpli cetăţeni aleşi să soluţioneze anumite litigii. Aceştia
cereau consultaţii jurisconsulţilor asupra cauzelor concrete deduse
judecăţii. Cu timpul, datorită fundamentării ştiinţifice şi utilităţii practice,
aceste consultaţii au devenit obligatorii pentru magistraţi.
În evul mediu, datorită neclarităţii şi nesiguranţei dreptului cutumiar,
judecătorii acordau mare importanţă soluţiilor exprimate în operele
ştiinţifice (se vorbea despre ”dreptul profesorilor” sau despre „cutuma
specialistului”)5.
1
2
Ibidem, p.195.
3
Ibidem.
4
5
59
2.3. Practica judecătorească şi precedentul judiciar
Practica judecătorească (jurisprudenţa) este alcătuită din
totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către instanţele de toate
gradele1.
Potrivit scopului lor, instanţele de judecată soluţionează cauzele ce
se deduc în faţa lor şi pronunţă hotărâri (sentinţe) pe baza legii2.
Cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti sunt de drept privat
sau de drept public.
Actele autorităţilor administrative sunt supuse controlului
judecătoresc pe calea contenciosului administrativ.
În materia controlului constituţionalităţii legilor, există atât sisteme
de control parlamentar (prin organe special constituite, cum ar fi Consiliul
Constituţional, în Franţa), cât şi sisteme de control judecătoresc (ex.
Curtea Constituţională, în România).
Aşadar, rolul jurisprudenţei este acela de a interpreta şi aplica legea
la cazuri concrete. Activitatea judecătorului este guvernată de două mari
principii3:
1) judecătorul se pronunţă întotdeauna în cauza pe care o judecă
şi nu are dreptul să stabilească dispoziţii generale în afara
speţei particulare ce se deduce în faţa sa – aşadar, hotărârea
judecătorească este obligatorie numai pentru părţile aflate în
litigiu şi nu vizează decât cazul concret dedus judecăţii;
2) judecătorul nu este ţinut de hotărârea pronunţată într-o cauză
similară de un alt judecător şi nici de propriile sale hotărâri
anterioare.
Din această perspectivă, jurisprudenţa nu este izvor de drept.
Un argument în sprijinul acestei afirmaţii are în vedere principiul
separaţiei puterilor în stat. Într-un stat de drept, crearea legilor revine
organelor legiuitoare, iar organelor judecătoreşti le revine sarcina aplicării
legilor la cazuri concrete. Recunoaşterea pentru instanţele judecătoreşti a
dreptului de a elabora norme juridice, ar afecta echilibrul puterilor în stat4.
În fixarea jurisprudenţei, o poziţie distinctă revine instanţei
judecătoreşti supreme dintr-un stat. Aceasta are dreptul să tranşeze în
mod suveran conflictele dintre instanţele inferioare şi să impună acestora
o anumită interpretare5. Astfel, în România, Curtea Supremă de Justiţie, în
vederea stabilirii unei interpretări unitare a legii, se pronunţă asupra
chestiunilor de drept care au primit o soluţionare diferită din partea
instanţelor judecătoreşti. Curtea Supremă de Justiţie se pronunţă prin
decizie, iar interpretarea dată este obligatorie pentru toate instanţele
judecătoreşti. Se pune problema dacă aceste decizii sunt izvoare de drept,
având în vedere că ele conţin anumite dispoziţii cu caracter general şi se
impun tuturor instanţelor judecătoreşti. Este greu de crezut că deciziile de
interpretare ale instanţei supreme pot fi izvoare de drept, întrucât, ele au în
vedere numai desluşirea voinţei legiuitorului. În fapt, deciziile Curţii
1
Ibidem.
2
Ibidem.
3
Ibidem, p.198.
4
5
Ibidem, p.198.
60
Supreme de Justiţie nu creează norme juridice noi, ci determină sensul
celor existente.
În cele de mai sus am ilustrat poziţia jurisprudenţei în sistemele de
drept de tip romano-germanic (ex. România, Franţa etc.) unde rolul
preponderent îl deţine legea scrisă.
Situaţia se prezintă diferit dacă ne raportăm la sistemele de drept
de tip anglo-saxon (Anglia, Statele Unite ale Americii, Canada etc.).
Pornindu-se de la considerentul că instanţele de judecată, cu
ocazia soluţionării unor cauze, sunt puse în situaţia de a preciza sensul
legii, când acesta este întunecat, sau de a completa şi suplini lipsa unor
reglementări, în cadrul acestor sisteme de drept se admite ca o hotărâre
judecătorească, mai ales când este dată de instanţele superioare, să
devină obligatorie în soluţionarea unor cauze similare viitoare, formându-
se în felul acesta anumită jurisprudenţă1. Hotărârea judecătorească care
soluţionează într-un anumit fel o situaţie concretă şi care poate fi invocată
cu prilejul rezolvării ulterioare a unor cauze asemănătoare, constituie un
precedent judiciar.
Aşadar, în sistemele de drept de tip anglo-saxon, jurisprudenţa
constituie un important izvor de drept. Dreptul englez se manifestă sub
forma dreptului statutar, alcătuit din actele normative ale parlamentului şi
ale organelor executive şi dreptul comun (common law) alcătuit din
hotărâri judecătoreşti şi cutume. În general, aici dreptul nu este codificat,
iar judecătorul este considerat nu un simplu interpret al legii, ci o autoritate
care stabileşte cutuma, iar hotărârea sa, cel puţin în cazul instanţelor
superioare, constituie un precedent obligatoriu în viitor nu numai pentru
instanţa respectivă, ci şi pentru toate instanţele inferioare. Astfel,
judecătorul nu se limitează la interpretarea dreptului, el creează
drept2.
2.4. Contractul normativ

În general, prin “contract” se înţelege un acord între două sau mai
multe persoane în scopul de a da naştere, a modifica sau a stinge un
raport juridic.
Aşadar, contractul este un act juridic individual, în sensul că el
stabileşte drepturi şi obligaţii pentru subiecte determinate.
Există un gen de contracte care nu privesc nemijlocit drepturile şi
obligaţiile unor subiecte determinate (ca participanţi la un raport juridic), ci
au în vedere reglementări cu caracter generic. De aceea, ele poartă
denumirea de contracte normative, fiind în această calitate izvoare ale
dreptului3.
O aplicare mai largă a avut contractul ca izvor de drept în
feudalism, reglementând raporturile dintre diferitele stări sau pături sociale
sau dintre acestea şi monarh. În fapt, aceste contracte exprimau raportul
de forţe între părţile semnatare4. În acest sens, poate fi amintită în Anglia,
1
Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, op.cit., p.62-63.
2
Ibidem, p.63 – 64.
3
4
61
Magna Charta Libertatum încheiată între baronii, cavalerii şi orăşenii
răsculaţi şi regele Ioan fără de Ţară, la 15 iunie 1215.
La ora actuală, contractul normativ, ca izvor de drept, se regăseşte
în anumite ramuri ale dreptului privat (dreptul constituţional, dreptul muncii
şi securităţii sociale), dar mai ales în cadrul dreptului internaţional public.
În dreptul constituţional, contractul normativ reprezintă izvor de
drept în materia organizării şi funcţionării structurii federative a
statelor. Federaţiile se creează, în general, ca efect al încheierii unor
contracte (convenţii) între statele care doresc să compună federaţia1.
În ramura dreptului muncii şi securităţii sociale, contractul normativ
este izvor de drept, sub forma contractelor colective de muncă.
Contractele colective de muncă conţin dispoziţii generale privind
organizarea procesului muncii într-o anumită ramură sau domeniu de
activitate. Dispoziţiile generale cuprinse în contractele colective de muncă
au caracter obligatoriu întrucât acestea sunt recunoscute şi garantate de
către stat. În continuare, pe baza contractului colectiv de muncă se încheie
contractele individuale de muncă.
În cadrul dreptului internaţional public, contractul normativ (tratat,
convenţie) reprezintă izvorul principal de drept.
Tratatul internaţional exprimă consimţământul liber al statelor, aflate
pe poziţie de egalitate, de a da naştere la drepturi şi obligaţii reciproce.
În dreptul internaţional, tratatul (convenţia) este cel mai important
mijloc de reglementare a raporturilor dintre state, pe baza egalităţii
suverane a statelor, în sprijinul respectării suveranităţii şi independenţei
acestora2.
2.5. Actul normativ

În prezent, actul normativ ocupă cea mai importantă poziţie în
sistemul izvoarelor de drept. Dreptul cutumiar nu a putut şi nu poate singur
să asigure reglementarea, consacrarea şi apărarea relaţiilor sociale; de
aceea, apare nevoia concretizării voinţei şi a intereselor deţinătorilor
puterii de stat pentru conducerea societăţii, în forma actelor juridice
normative3.
Actul normativ desemnează forma specifică pe care o îmbracă
normele juridice edictate de către organele de stat (parlament, preşedinte,
guvern, autorităţi administrative centrale şi locale etc.).
Aşadar, actul normativ cuprinde reguli de conduită general
obligatorii, a căror aplicare poate fi realizată, la nevoie, prin forţa de
Uneori, actele normative mai sunt desemnate prin noţiunea de
“lege”. Acest aspect necesită unele precizări în sensul că, noţiunea de
“lege” are o accepţiune largă şi una restrânsă.
”Legea”, în sens larg, desemnează orice act normativ, indiferent de
categoria din care face parte acesta.
1
2
Ibidem.
3
4
62
Prin “lege”, în sens restrâns, sunt avute în vedere numai actele
normative elaborate de organul legiuitor (parlamentul).
Actul normativ1 prezintă anumite trăsături de natură să-l includă în
sistemul izvoarelor dreptului, dar care subliniază în acelaşi timp, poziţia
distinctă a acestuia faţă de alte izvoare de drept.
În primul rând, actul normativ conţine norme juridice, adică reguli de
conduită generale, impersonale şi obligatorii, a căror respectare poate fi
asigurată, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.
Actul normativ se înfăţişează întotdeauna în formă scrisă. În acest
sens, totalitatea actelor normative alcătuieşte dreptul scris (jus
scriptum), spre deosebire de cel cutumiar (nescris).
Actul normativ se caracterizează prin claritate şi certitudine. În
temeiul acestei condiţii, actul normativ apare ca un factor de întărire a
ordinii sociale, de asigurare a legalităţii. Astfel, membrii societăţii pot
cunoaşte relativ uşor şi în mod clar regulile de conduită pe care trebuie să
le respecte în cadrul raporturilor sociale. Forma scrisă a actului normativ,
precum şi mijloacele statale specifice de publicitate a conţinutului acestuia
reprezintă garanţii de certitudine a actului normativ, în raport cu alte
izvoare de drept2.
În sfârşit, actul normativ asigură adaptarea sistemului de drept la
schimbările intervenite în cadrul societăţii. Se realizează astfel
conformarea dreptului faţă de realităţile sociale. Dinamica transformărilor
specifice societăţii actuale îşi va găsi reflectarea operativă în actul
normativ şi nu în obicei, care este forma conservatoare a dreptului3.
În toate sistemele de drept şi în toate ţările există mai multe
categorii de acte normative, constituite într-un sistem ierarhizat4.
Actele normative sunt ierarhizate după criteriul forţei juridice
(puterea actului normativ de a produce efecte juridice). Forţa juridică a
unui act normativ este determinată de mai mulţi factori:
1) poziţia emitentului (ex. actele normative emise de Parlament au
forţă juridică superioară faţă de cele adoptate de Guvern);
2) procedura de adoptare (atât legile organice, cât şi legile ordinare
sunt elaborate de Parlament; legea organică este adoptată cu
majoritate absolută, având forţă juridică superioară legii
ordinare, care este adoptată cu majoritate simplă);
3) conţinutul actului.
Trebuie precizat că, acest criteriu diferenţiază actele normative în
relaţiile dintre ele (în sensul că, un anumit act normativ trebuie să se
conformeze altui act normativ, cu forţă juridică superioară celui dintâi).
Faţă de subiectele vizate prin normele juridice cuprinse în actele
normative, acestea sunt la fel de obligatorii, indiferent de forţa lor juridică
Astfel, o normă juridică cuprinsă într-o lege este la fel de obligatorie ca şi o
1
Denumirea cea mai precisă este aceea de act normativ juridic; această precizare se
impune întrucât există şi acte normative care nu au caracter juridic (emană de la
organizaţii nestatale, ex. Statutul unui club sportiv).
2
3
Ibidem.
4
63
normă juridică cuprinsă într-o hotărâre a Guvernului sau într-un act
normativ al unui organ administrativ local1.
Diversele categorii de acte normative pot fi grupate, după criteriul
importanţei lor, în acte normative ce îmbracă forma legii şi acte
normative subordonate legii.
Locul central în sistemul actelor normative îl ocupă legile. Legea
este actul normativ cu valoare juridică superioară ce emană de la
Parlament (organul suprem al puterii de stat, exponent al puterii suverane
a poporului)2. Toate celelalte categorii de acte normative trebuie să se
conformeze legii.
Legea prezintă anumite trăsături specifice3, distingându-se de
celelalte categorii de acte normative:
1) legea are o procedură specifică de elaborare;
2) legea are întotdeauna caracter normativ (celelalte acte
normative pot avea atât un caracter normativ, cât şi individual);
3) legea are competenţă de reglementare primară sau originară (în
sensul că relaţiile sociale trebuie să fie reglementate în mod
primordial în conţinutul legilor; celorlalte acte normative le revine
doar rolul de a dezvolta, de a concretiza prevederile legale).
Din punct de vedere al forţei juridice, legile se împart în: 1) legi
constituţionale (Constituţia şi, implicit, legile de modificare a Constituţiei);
2) legi organice; 3) legi ordinare.
În cadrul legilor, se remarcă, prin importanţă, legile constituţionale.
Constituţia nu este o lege oarecare, ci legea fundamentală ce
reglementează principalele relaţii privind organizarea socială şi de stat,
sistemul organelor şi separaţiei puterilor în stat, drepturile, libertăţile şi
îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor.
Constituţia este principalul izvor de drept, având forţă juridică
superioară faţă de toate celelalte acte normative. Astfel, nici o
dispoziţie dintr-o lege sau dintr-un alt act normativ nu poate contraveni
Constituţiei. Este vorba de aplicarea principiilor supremaţiei constituţiei şi
constituţionalităţii legilor.
Actele normative subordonate legii (în special ale organelor
puterii executive) sunt emise pe baza şi în vederea executării legii.
Această categorie de acte normative (ex. ordonanţe şi hotărâri ale
guvernului, decrete prezidenţiale, ordine şi instrucţiuni ministeriale,
hotărâri şi dispoziţii ale autorităţilor administrative locale) asigură aplicarea
dispoziţiilor generale şi abstracte ale legii la situaţii concrete.
Pentru a produce efecte juridice valabile, aceste acte normative
trebuie să îndeplinească anumite condiţii4:
1) să fie în conformitate cu Constituţia şi legile (organice şi
ordinare);
2) nu pot da o reglementare primară, originară relaţiilor sociale
(intervin secundum legem);
1
2
3
4
64
3) să fie adoptate cu respectarea competenţei (materiale şi
teritoriale) a organului emitent;
4) să se conformeze actelor normative superioare ca forţă juridică
(ex. ordinele miniştrilor trebuie să se conformeze hotărârilor de
Guvern);
5) să fie date în forma şi cu procedura prevăzută pentru fiecare
dintre ele.
65
1. O categorie de contracte normative:
a. priveşte nemijlocit drepturile şi obligaţiile unor subiecte determinate;
b. nu priveşte nemijlocit drepturile şi obligaţiile unor subiecte
determinate;
c. sunt contracte de natură civilă;
d. sunt contracte de natură comercială.
2. Contractul normativ:
a. este izvor de drept;
b. nu este izvor de drept;
c. va fi izvor de drept;
d. poate fi izvor de drept.
3. Actul normativ:
a. este o formă secundară a izvoarelor dreptului;
b. este o formă principală a izvoarelor dreptului;
c. este o formă complementară a izvoarelor dreptului;
d. este o formă suplinitoare a izvoarelor dreptului.
4. Actul normativ:
a. conţine norme juridice;
b. are şi o formă orală;
c. este general şi abstract;
d. nu este ierarhizat.
5. Actul normativ:
a. are întotdeauna forma scrisă;
b. are şi o formă orală;
c. poate fi suplinit prin cutumă;
d. conţine doar dispoziţii constituţionale.
6. Locul central în sistemul actelor normative îl ocupă:

a. Constituţia;
b. Ordonanţa;
c. Decretul;
d. Legea.
7. Legile pot fi:

a. complete, incomplete şi parţiale;
b. constituţionale, organice şi ordinare;
c. scrise sau nescrise;
d. de drept public, de drept privat sau de drept internaţional.
66
8. Principalul izvor de drept este:
a. Constituţia;
b. Ordonanţa;
c. Legea;
d. Decretul.
9. Toate reglementările trebuie să fie:

a. conforme cu ordonanţele;
b. conforme cu Constituţia;
c. conforme cu legile;
d. conforme cu decretele.
10. Reglementările trebuie:

a. adoptate doar de către Parlament;
b. adoptate cu respectarea competenţei organului emitent;
c. adoptate doar de către Guvern;
d. adoptate cu respectarea competenţei personale.
67
CAPITOLUL VII: SISTEMUL DREPTULUI
Secţiunea 1: Conceptul sistemului dreptului
Normele juridice, oricât ar fi de deosebite prin conţinut şi formă,
sunt strâns legate între ele, alcătuind un tot unitar. Normele juridice
formează un ansamblu coerent, logic, constituindu-se într-un sistem1.
Dreptul unui stat ni se înfăţişează, nu ca o sumă aritmetică
dată de totalitatea normelor juridice în vigoare, ci ca un ansamblu al
acestora, organizate, structurate într-un sistem, pe baza unor
principii comune, urmărind o anumită finalitate2.
În cadrul acestei unităţi a dreptului, normele juridice se repartizează
după diferite criterii în anumite grupe distincte, cunoscute sub denumirea
de instituţii juridice şi ramuri de drept. Nici o normă juridică nu poate
acţiona detaşată, ruptă de restul normelor de drept.
Trebuie precizat că nici instituţiile juridice şi ramurile de drept nu
sunt grupări de norme complet separate. Având o esenţă socială comună,
acestea alcătuiesc un întreg, iar principiile reflectate de fiecare dintre ele
se află într-o anumită concordanţă şi armonie, fiind totodată subordonate
principiilor generale ale sistemului de drept din care fac parte.
Prin urmare, sistemul de drept reprezintă structura internă a
dreptului dintr-un stat, prin care se realizează unitatea normelor juridice şi
gruparea lor în anumite părţi interdependente (ramuri şi instituţii juridice)3.
Studierea sistemului dreptului prezintă importanţă teoretică şi
practică.
Pe de o parte, cunoaşterea sistemului de drept ajută organele de
stat în procesul de elaborare şi perfecţionare a dreptului pentru a
descoperi şi completa anumite lacune ale dreptului pozitiv, pentru
eliminarea reglementărilor perimate şi asigurarea concordanţei şi armoniei
între normele juridice.
Pe de altă parte, sistemul dreptului stă la baza sistematizării
legislaţiei în ambele forme: încorporare şi codificare. Cunoaşterea
sistemului de drept contribuie, în egală măsură, la perfecţionarea aplicării
şi interpretării dreptului, atrăgând atenţia asupra legăturilor şi
interdependenţelor dintre diferitele norme şi instituţii juridice4.
Secţiunea 2: Componentele de sistem ale dreptului.

Sistemul dreptului evocă unitatea dreptului şi diferenţierea sa, adică
împărţirea pe ramuri şi instituţii juridice.
1
2
3
Ibidem, p.99.
4
68
Cea mai largă grupare de norme juridice o constituie ramura de
drept. Ramura de drept este ansamblul normelor juridice care
reglementează relaţii sociale dintr-un anumit domeniu al vieţii sociale, în
baza unei metode specifice de reglementare şi a unor principii comune1.
Criteriile în temeiul cărora se structurează ramurile sistemului de
drept sunt: 1) obiectul reglementării juridice; 2) metoda de reglementare;
3) principiile comune ramurii de drept respective.
Obiectul reglementării juridice are în vedere relaţiile sociale ce
cad sub incidenţa normelor juridice. Astfel, caracterul distinct şi unitar,
trăsăturile specifice ale relaţiilor sociale dintr-un anumit domeniu sau
sector de activitate determină necesitatea ca ele să fie reglementate de o
categorie aparte de norme2 (ex. ramura dreptului civil reglementează
relaţiile sociale cu caracter patrimonial şi nepatrimonial stabilite între
persoane fizice şi juridice; ramura dreptului familiei reglementează relaţiile
sociale patrimoniale şi nepatrimoniale dintre soţi, dintre părinţi şi copii).
Metoda de reglementare reprezintă modalitatea practică de
influenţare a conduitei subiectelor de drept în cadrul respectivelor relaţii
sociale3. Se pot distinge mai multe metode de reglementare (ex.
metoda egalităţii juridice a subiectelor,
metoda autoritară, metoda reglementării autonome etc.). Astfel, dreptului
civil îi este specifică metoda egalităţii juridice a părţilor, în timp ce dreptul
administrativ se caracterizează prin utilizarea metodei autoritariste (unul
din subiecte trebuie să se supună voinţei celuilalt subiect, fiind subordonat
acestuia). Trebuie precizat că aceeaşi metodă poate fi folosită de mai
multe ramuri ale dreptului, după cum aceeaşi ramură de drept poate utiliza
mai multe metode.
Principiile comune ale ramurii de drept sunt acele idei generale,
precepte directoare ce orientează reglementările juridice ale ramurii
respective (ex. principiul legalităţii incriminării în dreptul penal, principiul
libertăţii contractuale în dreptul civil, principiul organizării ierarhice dreptul
administrativ etc.).
În baza acestor criterii, ramura de drept stabileşte forme specifice
de legătură între normele juridice care o compun, legături ce determină
trăsăturile de trăinicie şi unitate a ramurii. Nu oricăror relaţii le corespunde
o ramură de drept. Ramura de drept se constituie în baza specificului
calitativ al unei grupări de relaţii sociale, care impun un complex de norme
cu caracter asemănător, dar şi cu note caracteristice4.
În cadrul fiecărei ramuri de drept, normele juridice se grupează în
ansambluri normative mai reduse (instituţii juridice). O normă de drept
izolată n-ar reglementa într-un mod complet o anumită relaţie socială, fără
să-şi coroboreze acţiunea cu alte norme juridice ce reglementează relaţii
sociale similare.
Ansamblul normelor juridice care reglementează relaţii sociale
apropiate alcătuiesc o instituţie juridică (ex. instituţia moştenirii în dreptul
1
2
3
4
69
civil, instituţia căsătoriei în dreptul familiei, instituţia tentativei în dreptul
penal etc.).
Astfel, instituţia juridică poate fi definită ca o totalitate de norme
juridice care reglementează o grupă unitară de relaţii sociale, instaurând o
categorie aparte de raporturi juridice1.
De regulă, o instituţie juridică corespunde unei anumite ramuri de
drept. Dar, existenţa ramurilor de drept şi a instituţiilor juridice este
determinată de complexitatea relaţiilor sociale ce dobândesc reglementare
juridică. Această situaţie a determinat stabilirea unor legături strânse între
diferitele ramuri de drept, precum şi apariţia unor instituţii juridice mixte
(ex.: instituţia proprietăţii aparţine, în principal, dreptului civil, dar se
regăseşte şi în ramura dreptului comercial sau a dreptului administrativ)2.
Secţiunea 3: Diviziunea dreptului în drept public şi drept

privat.
Dreptul pozitiv se împarte în drept public şi drept privat. Această
diviziune a dreptului îşi găseşte originea încă în dreptul roman. Astfel,
dreptul public (jus publicum) avea în vedere interesele statului, iar dreptul
privat (jus privatum) se referea la interesele diferitelor persoane3.
Diviziunea dreptului în public şi privat priveşte atât dreptul intern, cât şi
dreptul internaţional (drept internaţional public şi drept internaţional privat).
În ce priveşte dreptul public intern, acesta este alcătuit din
următoarele ramuri: drept constituţional, drept administrativ, drept
financiar, drept penal, drept procesual (penal şi civil).
Ramurile ce intră în componenţa dreptului public au ca obiect
de reglementare relaţiile sociale privind instaurarea, organizarea şi
exercitarea puterii de stat, raporturile ce se stabilesc între organele
statului, precum şi raporturile dintre aceste organe şi particulari
(persoane fizice şi juridice).
Dreptul privat intern este, la rândul lui, alcătuit din mai multe ramuri:
drept civil, drept comercial, dreptul familiei etc.
Ramurile ce intră în componenţa dreptului privat
reglementează relaţiile sociale patrimoniale şi nepatrimoniale la care
participă particularii (persoane fizice şi juridice)4.
Discuţii se poartă cu privire la criteriile pe care se întemeiază
împărţirea dihotomică a sistemului de drept.
Criteriul tradiţional are în vedere natura interesului ocrotit prin
normele juridice. Astfel, norma juridică prin care se urmăreşte
satisfacerea unei nevoi a statului, a unui interes general aparţine dreptului
public, în timp ce norma juridică ce
reglementează relaţiile dintre particulari cu privire la interesele lor
individuale, este de drept privat. Potrivit acestei distincţii, organizarea
puterilor sau a serviciilor publice ar interesa mai ales statul, pe când
1
Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, op.cit., p.77; Nicolae Popa, op.cit., p.234.
2
3
4
70
normele referitoare la familie, la contracte şi la responsabilitatea obişnuită
între particulari ar aparţine dreptului privat1.
Această distincţie este valabilă atâta timp cât statul evită să
intervină direct în relaţiile dintre particulari. Ulterior, însă, datorită evoluţiei
de ansamblu a societăţii, statul intervine în raporturile persoanelor şi
organizaţiilor, în scopul apărării intereselor generale ale societăţii2.
Amestecul statului în treburile private (modificarea contractelor de către
instanţe, reglementarea preţurilor, a concurenţei neloiale etc.) au produs
importante modificări în calificarea unor instituţii care după tradiţie se
plasau în domeniul dreptului privat, iar după forma lor de manifestare intră
acum în sfera dreptului public3. Referitor la acest aspect se subliniază
creşterea ponderii dreptului public (se vorbeşte despre publicizarea
dreptului) în sensul că normele juridice au în vedere mai mult interesele
societăţii, decât interesele individului4.
Un alt criteriu al împărţirii în drept public şi drept privat are în vedere
nu atât caracterul general sau individual al interesului apărat, ci modul în
care se asigură apărarea drepturilor subiective.
Potrivit acestui criteriu, în cazul dreptului public, organele
procedează la apărarea drepturilor subiective din oficiu (ex officio), iar în
cazul dreptului privat, apărarea acestor drepturi se face la sesizarea părţii
interesate.
Un ultim criteriu de delimitare vizează natura raporturilor juridice
care se nasc, se modifică sau se sting în temeiul normei de drept.
Astfel, ori de câte ori, cel puţin unul dintre subiectele raportului
juridic (organ de stat sau o altă structură) este învestit cu prerogative de
putere publică, ne situăm în sfera dreptului public.
Pe de altă parte, când subiectele raportului juridic sunt particulari
(persoane fizice şi/sau juridice), aflaţi pe poziţie de egalitate juridică, ne
aflăm în prezenţa dreptului privat.
Trebuie precizat că împărţirea dihotomică a sistemului de drept este
criticată, existând şi concepţii care nu recunosc distincţia drept public –
drept privat. În acest sens, şcoala normativistă (Hans Kelsen)
abandonează categoriile de drept public şi privat, înlocuindu-le cu ierarhia
normelor5.
Criticile aduse împărţirii dihotomice a sistemului de drept, precum şi
legăturile strânse între ramurile de drept public şi ramurile de drept privat
au contribuit la apariţia unor noi concepţii care atenuează diviziunea
clasică public-privat. Se subliniază astfel, apariţia unor ramuri de drept
mixte (complexe), care îmbracă aspecte atât de drept public, cât şi de
drept privat (ex. dreptul muncii şi securităţii sociale, dreptul comercial etc.).
O altă tendinţă a evoluţiei sistemului de drept, este aceea a apariţiei
unor ramuri noi (ex. dreptul mediului, dreptul spaţial, dreptul energiei
nucleare etc.).
1
2
Ibidem.
3
4
5
71
Existenţa acestor noi ramuri este o dovadă incontestabilă a
dependenţei dreptului de evoluţia relaţiilor sociale. De asemenea, în
contextul schimbărilor intervenite în societate, anumite instituţii şi
reglementări juridice aparţinând unei ramuri de drept se dezvoltă,
dobândesc o importanţă sporită, îmbracă aspecte specifice, constituindu-
se în ramuri de drept distincte. De exemplu, dreptul transporturilor sau
dreptul asigurărilor s-au desprins din ramura dreptului civil, care
reglementează contractul de transport sau contractul de asigurare.
Toate acestea subliniază caracterul dinamic al sistemului de
drept. Pe fondul unor profunde mutaţii economice, sociale, politice,
culturale, se produce un fenomen de primenire a conţinutului şi formei
dreptului, caracterizat prin prefaceri în fizionomia instituţiilor sale clasice şi
prin apariţia unor direcţii noi de reglementare1.
1
72
1. Sistemul dreptului reprezintă:
a. ansamblul normelor juridice dintr-un stat;
b. structura internă a dreptului dintr-un stat;
c. totalitatea instituţiilor statului;
d. normele juridice de drept public şi de drept privat.
2. Obiectul reglementării juridice are în vedere:

a. relaţiile sociale ce cad sub incidenţa normelor juridice;
b. relaţiile sociale ce cad sub incidenţa normelor juridice de drept
public;
c. relaţiile sociale ce cad sub incidenţa normelor juridice de drept
privat;
d. relaţiile sociale ce cad sub incidenţa normelor juridice de drept civil.
3. Dreptul se împarte în:

a. drept public şi drept privat;
b. drept civil şi drept penal;
c. drept general şi drept special;
d. drept constituţional şi drept de ramură.
4. Dreptul public are întotdeauna ca subiect:

d. persoana fizică;
d. persoana juridică;
d. statul;
d. societatea comercială.
5. Dreptul privat are ca obiect de reglementare:

a. interesul public;
b. interesul privat;
c. interesul special;
d. interesul general.
73
CAPITOLUL VIII: INTERPRETAREA NORMELOR
JURIDICE
Secţiunea 1: Conceptul interpretării normelor juridice
Interpretarea normelor juridice desemnează procesul intelectual
de stabilire a sensului exact al normelor juridice în vederea aplicării
acestora, a soluţionării unor cauze1.
Aplicarea dreptului nu este o activitate simplă, mecanică, ea
presupune interpretarea normelor juridice din mai multe motive2:
1) Norma juridică are un caracter general şi impersonal faţă de o anumită
situaţie concretă, individuală. Legiuitorul nu trebuie şi nu poate să
prevadă toate situaţiile concrete care ar face incidentă o normă
juridică. Necesitatea interpretării este justificată de faptul că, în
procesul realizării dreptului, organul de aplicare trebuie să clarifice cu
toată precizia sensul normei juridice, să stabilească compatibilitatea
acesteia în raport cu o anumită situaţie de fapt. În acest sens,
interpretarea este o operaţiune prin care se stabileşte o legătură logică
între dreptul pozitiv şi relaţiile sociale reglementate juridic;
2) Normele sunt constituite într-un sistem, iar aplicarea lor implică relaţii
diverse (normele juridice se află într-o strânsă legătură, sunt
interdependente);
3) Limbajul şi stilul actelor normative este specific, nefiind exclusă
posibilitatea unor norme juridice redactate confuz sau care sunt
contradictorii.
Ca moment al aplicării normei juridice la cazuri concrete,
interpretarea este necesară pentru a clarifica şi a limpezi sensul exact al
normei juridice, pentru a desluşi cu toată precizia voinţa legiuitorului3.
Utilizând o metodologie adecvată, interpretul va identifica părţile
componente ale normei de drept (structura logico-juridică) în scopul
stabilirii câmpului de aplicabilitate şi a finalităţii normei.
Secţiunea 2: Formele (felurile) interpretării normelor

juridice
Interpretarea dreptului constituie o activitate la care participă
diferite subiecte, având fiecare un rol distinct, iar soluţiile de interpretare la
care se ajunge nu au aceeaşi importanţă şi forţă juridică
Aşadar, după criteriul subiectelor care realizează interpretarea
normelor juridice, se disting două forme de interpretare: oficială şi
1
2
Ibidem.
3
74
neoficială. Interpretarea oficială este obligatorie (mai poartă denumirea de
interpretare cu forţă juridică), iar interpretarea neoficială, (interpretarea
doctrinară) este facultativă, fără forţă juridică.
Interpretarea oficială (obligatorie) este realizată de către organe
de stat cu atribuţii fie în procesul elaborării normelor juridice, fie în
procesul aplicării acestora. Interpretarea oficială poate fi generală când
este realizată de către stat, printr-un act special de interpretare.
Organele care emit acte normative (organele legiuitoare sau
organele administrative) procedează uneori la interpretarea acestora prin
acte normative interpretative (ex. Parlamentul, printr-o nouă lege,
interpretează o lege anterioară, un text din aceasta). Interpretarea
generală a actelor normative, făcută de organul de la care emană aceste
acte, poartă denumirea de interpretare autentică1.
Interpretarea oficială generală se caracterizează prin faptul că este
dată sub forma unui act normativ. Este de principiu că, atunci când o
dispoziţie dintr-un act normativ apare neclară sau confuză, organul emitent
al actului are dreptul de a da interpretarea autentică a acelei dispoziţii
printr-un nou act normativ.
Trebuie precizat că, actul normativ de interpretare face corp comun
cu actul interpretat; în acest sens, actul normativ interpretativ produce
efecte retroactive (de la data intrării în vigoare a actului normativ
interpretat), având caracterul unei norme general-obligatorii.
Interpretarea oficială generală nu este făcută în vederea soluţionării
unei cauze concrete, ci cu scopul de a lămuri sensul unei norme juridice
cuprinse într-un act normativ anterior. În acest sens, interpretarea
generală constituie o premisă a bunei aplicări a normelor juridice, prin
faptul că stabileşte înţelesul, scopul şi finalitatea unui act normativ emis
anterior2.
Interpretarea oficială poate fi, de asemenea, cazuală (concretă),
fiind făcută de instanţele judecătoreşti (interpretare judiciară) sau de
organele administrative în procesul de aplicare a dreptului3.
Această formă de interpretare are în vedere lămurirea sensului
normei juridice, în scopul aplicării acesteia la o cauză concretă. Astfel,
organul de aplicare, având de soluţionat o anumită cauză, trebuie să
parcurgă anumite etape: 1) stabileşte circumstanţele cauzei: 2) cauza
concretă este calificată juridic; 3) procedează la interpretarea normei
juridice selecţionate pentru a emite un act de aplicare legal4.
Menţionăm că, interpretarea dată de către organele de aplicare
este obligatorie numai pentru cauza concretă dedusă soluţionării şi
faţă de participanţii la acea cauză. Aşadar, organul de aplicare nu se
poate pronunţa pe cale de dispoziţii generale.
Interpretarea neoficială reprezintă opiniile unor persoane
neoficiale asupra modului în care trebuie înţeles conţinutul unor acte
normative5.
1
2
3
Ibidem.
4
Ibidem.
5
75
Interpretarea neoficială (doctrinară) se realizează, de regulă, prin
lucrările ştiinţifice ale autorilor de specialitate din domeniul dreptului.
Uneori interpretarea neoficială poate fi cuprinsă şi în unele expuneri ale
persoanelor oficiale (ex. luări de cuvânt, expuneri ale deputaţilor şi
senatorilor cu ocazia prezentării şi dezbaterii proiectelor de lege în
Parlament). Aceste expuneri pot fi utile în înţelegerea sensului unor acte
normative, ilustrându-se necesitatea şi finalitatea acestora1.
Interpretarea neoficială nu are caracter obligatoriu; ea este
facultativă (această formă de interpretare nu se concretizează în
conţinutul unor acte juridice a căror respectare sau aplicare să fie
garantate de către stat).
Organele de aplicare a dreptului nu sunt ţinute de interpretarea
conţinută într-o lucrare ştiinţifică, dar aceasta poate fi avută în vedere
datorită forţei argumentelor
ştiinţifice pe care se sprijină. Aşadar, interpretarea neoficială
(doctrinară) se poate bucura numai de autoritate ştiinţifică şi nu şi
juridică2; ea nu face parte din procesul de aplicare a dreptului, dar poate
servi şi ajuta la realizarea acestui proces.
Secţiunea 3: Metodele interpretării normelor juridice.
În realizarea interpretării se utilizează o serie de metode prin

intermediul cărora se stabileşte sensul exact al normei, sfera de aplicare,
efectele şi scopul acesteia, în vederea soluţionării unor cauze concrete.
Desluşirea înţelesului normei juridice implică determinarea
condiţiilor social-istorice care au determinat adoptarea normei respective,
finalităţile pe care le urmăreşte, construcţia sa logică etc.
În procesul interpretării dreptului se pot folosi mai multe metode de
interpretare: 1) metoda gramaticală; 2) metoda sistematică;3) metoda
istorică; 4) metoda logică; 5) metoda teleologică (sensul normei juridice
este desluşit prin raportare la scopul legii – ratio legis).
Menţionăm că, de regulă, întrebuinţarea în mod izolat a unei
singure metode de interpretare, nu este suficientă pentru a lămuri înţelesul
unei norme juridice. Aşadar, metodele de interpretare a normelor
juridice se intercondiţionează, trebuie aplicate complementar şi
interferent3.
În continuare vom prezenta succint metodele de interpretare a
normelor juridice.
3.1. Metoda gramaticală

Metoda gramaticală are ca obiect stabilirea sensului normei
juridice prin analiza gramaticală (sintactică şi morfologică) a textului
acesteia.
Procedeele de interpretare gramaticală reclamă şi clarificarea
terminologiei juridice.
1
Ibidem, p.99
2
3
Ibidem., p.102.
76
Interpretarea gramaticală vizează, aşadar, textul legii. Cu prilejul
interpretării normei juridice, organul de aplicare va stabili sensul cuvintelor,
modul de folosire a acestora în textul legal, dacă legiuitorul le foloseşte în
accepţiunea lor comună sau într-o accepţiune specific juridică (uneori
legiuitorul, pentru a asigura înţelegerea corectă şi uniformă a unor termeni
utilizaţi, recurge la explicarea sensului acestor termeni).
De asemenea, metoda gramaticală are în vedere şi modul de
îmbinare a cuvintelor în propoziţii şi fraze, utilizarea semnelor de
punctuaţie, sensul unor conjuncţii etc. (ex. dacă textul legii penale prevede
că o anumită faptă se pedepseşte cu închisoare sau amendă, ne aflăm în
prezenţa unei pedepse alternative; dacă se prevede pedepsirea unei
anumite fapte cu închisoare şi interzicerea unor drepturi este vorba de o
pedeapsă cumulativă.)
3.2. Metoda sistematică.

Metoda sistematică constă în lămurirea sensului unei norme
juridice, prin coroborarea acesteia cu dispoziţii legale aparţinând aceleiaşi
instituţii sau ramuri de drept sau unor ramuri de drept diferite1.
Necesitatea utilizării metodei sistematice decurge din legătura
indisolubilă dintre elementele componente ale sistemului de drept, care nu
constituie o simplă însumare de norme juridice, ci o unitate alcătuită din
părţi interdependente2.
Nici o normă juridică nu poate fi înţeleasă dacă este ruptă de
celelalte norme juridice. Astfel, normele juridice din partea specială a
Codului penal nu ar putea fi corect aplicate, dacă nu ar fi corelate cu
normele juridice cuprinse în partea generală; normele de drept comercial
se interpretează frecvent prin raportare la normele juridice de drept civil.
De asemenea, pentru a fi corect înţelese şi aplicate, normele juridice ale
tuturor ramurilor de drept trebuie raportate la normele de drept
constituţional.
Metoda sistematică îşi dovedeşte utilitatea şi în cazul normelor
incomplete (de trimitere şi în alb), care se întregesc sub aspectul
conţinutului, prin coroborarea unor texte legale cuprinse, fie în acelaşi act
normativ, fie în acte normative distincte.
3.3. Metoda istorică

Nu este suficient ca fiecare normă să fie înţeleasă ca parte într-un
ansamblu sistematic; este necesar, de multe ori, ca interpretul să aibă în
vedere tradiţia istorică, condiţiile şi împrejurările existente în momentul
adoptării unui act normativ, a unei norme juridice3.
Metoda istorică constă în stabilirea sensului normei juridice,
recurgându-se la contextul istoric (condiţii sociale, politice, economice,
juridice), ce a prilejuit adoptarea normei juridice respective.
Concret, atunci când din textul unei legi nu rezultă cu claritate
sensul acesteia, trebuie căutată voinţa legiuitorului care a edictat norma în
epoca edictării acestei norme.
1
2
Ibidem.
3
77
Aplicarea metodei istorice reclamă studiul izvoarelor de
documentare, a materialelor pregătitoare ale adoptării actului normativ, a
expunerii de motive şi a discuţiilor ce s-au purtat cu ocazia dezbaterii
actului normativ, a lucrărilor ştiinţifice, a reacţiilor din presă referitoare la
actul normativ în cauză ş.a.m.d.
Ca urmare a cercetării condiţiilor politice, economice, sociale şi
juridice în care norma juridică a fost edictată (acosio legis), interpretul va
putea să determine voinţa legiuitorului, stabilind scopul legii (ratio legis),
precum şi mijloacele normative pentru atingerea acestui scop1.
3.4. Metoda logică

Metoda logică are în vedere desluşirea înţelesului normei juridice,
prin aplicarea principiilor logicii formale (operaţiuni de generalizare, de
analogie etc.).
Metoda logică este cea mai larg întâlnită, între procedeele de
interpretare a normelor juridice. Metoda logică nu poate fi separată de
celelalte metode de interpretare, deoarece orice lămurire a sensului
normei juridice, fie ea istorică sau sistematică, se sprijină pe utilizarea
raţionamentelor2.
Utilizarea raţionamentelor logice în desluşirea sensului normelor
juridice, a dat naştere unor reguli de interpretare (ex. excepţiile sunt de
strictă interpretare; normele speciale derogă de la cele generale etc.)3.
În vederea interpretării normelor juridice, organul de aplicare se
foloseşte de anumite raţionamente sau procedee logice, cum ar fi: “ad
absurdum”, “per a contrario”, “a majori ad minus”, “a minori ad majus”, “a
fortiori”, “a pari”.
Interpretarea prin reducere la absurd (ad absurdum) constă în
stabilirea adevărului tezei de demonstrat prin infirmarea tezei care o
contrazice (este vorba de o demonstraţie indirectă). Astfel, interpretul
demonstrează că orice interpretare dată textului normei juridice, în afară
de cea oferită de el, conduce la concluzii absurde (contrare legii).
Raţionamentul per a contrario (prin opoziţie) pleacă de la
premisa că în cazul noţiunilor contradictorii, care se neagă una pe alta,
doar una poate fi adevărată, cealaltă este falsă, iar o a treia posibilitate nu
există (legea terţului exclus). Acest argument trebuie folosit numai în cazul
unor norme cu caracter de excepţie sau dacă legea utilizează o
enumerare limitativă.
Potrivit raţionamentului a fortiori (cu atât mai mult), o normă
juridică poate fi aplicată la o situaţie concretă, neprevăzută în ipoteza
acesteia, dacă motivele care au fost avute în vedere la adoptarea normei
juridice se regăsesc cu şi mai mare putere în situaţia respectivă. Utilizarea
acestui argument are un efect extensiv (determină lărgirea sferei de
aplicare a normei juridice interpretate).
Argumentul a majori ad minus (de la mai mult la mai puţin)
derivă din raţionamentul “a fortiori” stabilind că dacă legea permite mai
mult, ea permite implicit şi mai puţin (ex. dacă o persoană, în virtutea
1
Ibidem.
2
3
78
dreptului de proprietate poate să înstrăineze un lucru, ea va putea implicit
să-l şi închirieze).
Argumentul a minori ad majus (de la mai puţin la mai mult)
derivă, de asemenea, din raţionamentul “a fortiori”, exprimând ideea că, în
cazul în care legea interzice mai puţin, ea interzice implicit şi mai mult.
Acest raţionament, oarecum opus argumentului “a majore ad minus”, se
aplică numai pornind de la un caz special la unul general, aşa cum este
situaţia normelor prohibitive1.
Potrivit raţionamentului a pari (la fel), în situaţii identice există
soluţii identice (ubi eadem ratio, ibi idem jus). Astfel, norma juridică se va
aplica şi situaţiilor care nu sunt prevăzute expres în ipoteză, deoarece ea
cuprinde numai situaţiile cele mai cunoscute. Acest procedeu (la baza
căruia stă analogia) este propriu interpretării extensive (utilizarea acestuia
determină lărgirea sferei de aplicare a normei interpretate). De aceea,
argumentul “a pari” se aplică numai când este vorba de norme juridice cu
caracter general, de principiu sau de drept comun (nu se aplică normelor
excepţionale, care sunt de strictă interpretare).
3.5. Analogia
Analogia constituie un procedeu al interpretării constructive
(extensive), prin care, pentru soluţionarea unei cauze concrete, atunci
când legea este incompletă ori nu este destul de precisă, se recurge la
norme juridice asemănătoare (analogia legis) sau la principiile generale
ale dreptului (analogia juris) 2.
Analogia, ca procedeu de interpretare, se întemeiază pe ideea
coerenţei dreptului, pe conceperea acestuia ca un sistem logic, compus
din reguli ordonate între care se stabilesc relaţii strânse. Mergând pe
această idee, se consideră că, pentru fiecare situaţie de fapt trebuie să
existe o reglementare juridică adecvată.
Pentru aceste motive, interpretarea pe cale de analogie este
impusă chiar prin lege. Astfel, potrivit Codului civil român, judecătorul este
obligat să se pronunţe şi atunci când legea este neclară sau tace
(“Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu
prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit
ca culpabil de derogare de dreptate” – art. 3, Cod civil).
Aşadar, atunci când reglementarea este neclară sau lipseşte,
judecătorul va identifica o normă asemănătoare pentru soluţionarea
situaţiei concrete, dedusă judecăţii, iar dacă nu găseşte o astfel de
normă, va recurge la principiile generale ale dreptului.
Analogia pune pregnant în evidenţă funcţia creatoare a
interpretării, aplicându-se, cu precădere, în sfera dreptului privat.
Acest procedeu nu poate fi utilizat însă nelimitat. În dreptul penal,
analogia este interzisă (adică, normele penale nu pot fi interpretate în
sens extensiv). Această regulă este un corolar al principiilor legalităţii
incriminării şi al aplicării pedepselor. Astfel, judecătorul, având de
soluţionat o cauză penală, nu va putea să declare noi fapte ca infracţiuni
1
Sebastian Răduleţu, Lucian Săuleanu, Dicţionar de expresii juridice latine, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti- 1999, p.31.
2
Ibidem.
79
şi nici să stabilească alte pedepse, decât cele prevăzute expres de legea
penală1.
Interpretarea prin analogie este interzisă, de asemenea, în cazul
normelor excepţionale (de strictă interpretare), a normelor care instituie
prezumţii legale în cazul dispoziţiilor care determină competenţa
autorităţilor publice.
Secţiunea 4: Rezultatele interpretării normelor juridice

În urma interpretării normelor juridice, se poate ajunge la trei
2
soluţii :
1) Textul legal descrie exact sfera cazurilor la care se referă norma
juridică, nefiind motive de a extinde sau de a restrânge aplicarea
dispoziţiei în cauză. Este vorba, aşadar, de o interpretare literală (ad
literam). Această situaţie este întâlnită frecvent în cazul textelor clare
precis redactate, ori care conţin enumerări limitative.
Astfel, potrivit art.21, alin.1 din Constituţia României “Orice persoană se
poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a
intereselor sale legitime”. În această situaţie, nu pot fi invocate argumente
care să conducă la restrângerea sferei persoanelor ce se pot adresa
justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi intereselor lor legitime;
textul trebuie interpretat “ad literam”.
2) Interpretarea este extensivă, atunci când se ajunge la concluzia
că sfera cazurilor la care se referă textul normei juridice este, în realitate,
mai largă decât rezultă din modul de redactare a textului respectiv. Astfel,
conform art.51 din Constituţia României, “Respectarea Constituţiei, a
supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. În cazul de faţă, termenul
de “lege” trebuie interpretat în mod extensiv
în sensul că fiecare cetăţean este obligat să respecte nu numai legea
(ca act normativ al Parlamentului), ci toate actele normative (hotărâri de
guvern, ordine şi instrucţiuni ministeriale etc.) incluse în accepţiunea
largă a noţiunii de “lege”.
3) Interpretarea este restrictivă, atunci când, la o analiză profundă
a textului normei juridice, se observă că sfera cazurilor la care se referă
este mai restrânsă decât rezultă, în mod aparent, din formularea normei
juridice.
De exemplu, în urma interpretării textului legal care se referă la faptul că
“copiii sunt obligaţi să îngrijească părinţii aflaţi la nevoie”, se ajunge la
conţinutul real al textului (mai restrâns), în sensul că nu toţi copiii au
această obligaţie, pentru că o parte dintre aceştia sunt fie minori, fie
incapabili.
În general, se ajunge la o interpretare restrictivă în cazul textelor legale
care conţin enumerări limitative, instituite prezumţii legale, excepţii.
1
2
80
1. După criteriul subiectelor care realizează interpretarea normelor
juridice, se disting:
d. interpretarea generală şi interpretarea specială;
d. interpretarea oficială şi interpretarea neoficială;
d. interpretarea civilă şi interpretarea penală;
d. interpretarea publică şi interpretarea privată.
2. Interpretarea neoficială reprezintă:

d. opiniile unor persoane neoficiale;
d. opiniile unor persoane avizate;
d. opiniile judecătorilor;
d. opiniile avocaţilor.
3. Metode ale interpretării normelor juridice sunt:

d. metoda gramaticală;
d. metoda sistematică şi metoda logică;
d. metoda teleologică;
4. Raţionament logic este:

d. raţionamentul „sine qua non”;
d. raţionamentul „ad absurdum”;
d. raţionamentul „per a contrario”;
d. răspunsurile b şi c.
5. Potrivit raţionamentului „ a pari”:

a. în speţe identice se pronunţă hotărâri identice;
b. în situaţii identice există soluţii identice;
c. în situaţii diferite există soluţii diferite;
d. pentru persoane identice ca funcţie există pedepse identice;
6. Analogia este un procedeu:

a. al interpretării constructive;
b. al logicii formale;
c. al logicii informale;
d. al interpretării gramaticale;
7. Prin analogie:
a. pentru soluţionarea unei cauze concrete, atunci când legea nu
există, se recurge la norme juridice asemănătoare;
b. pentru soluţionarea unei cauze concrete, atunci când legea este
incompletă sau imprecisă, se recurge la norme juridice
asemănătoare sau la principiile generale ale dreptului;
c. aceasta se clasifică în ex nunc şi ex tunc;
d. se prevede posibilitatea îndreptării unor lacune legislative dar doar
cu respectarea unor condiţii specifice.
81
8. Rezultatele interpretării normelor juridice pot fi:
a. interpretarea ad literam, interpretarea extensivă şi interpretarea
restrictivă;
b. interpretarea gramaticală, interpretarea expansivă şi interpretarea
restrictivă;
c. interpretarea ad literam, interpretarea expansivă şi interpretarea
oficială;
d. interpretarea oficială şi interpretarea neoficială.
9. Interpretarea este extensivă:

a. atunci când sfera cazurilor la care se referă norma juridică este mai
largă decât rezultă din formularea ei;
b. atunci când sfera cazurilor la care se referă norma juridică este mai
restrânsă decât rezultă din formularea ei;
c. atunci când sfera cazurilor la care se referă norma juridică
corespunde cu modul de formulare;
d. atunci când la sfera cazurilor la care se referă norma juridică mai
trebuie adăugate altele prin ordonanţă de urgenţă.
10. Interpretarea este restrictivă atunci când sfera cazurilor la care se

referă norma juridică:
a. este mai largă decât rezultă din formularea ei;
b. corespunde cu modul de formulare;
c. este mai restrânsă decât rezultă din formularea ei;
d. trebuie restrânsă prin ordonanţă de urgenţă.
82
CAPITOLUL IX: TEHNICA ELABORĂRII ACTELOR
NORMATIVE
Secţiunea 1: Tehnica juridică şi tehnica legislativă
Prezenţa actului normativ în sistemul izvoarelor formale ale
dreptului este rezultatul activităţii desfăşurate de organe special abilitate,
prin Constituţie şi legi, cu competenţă normativă (prerogativa de a elabora
norme juridice) 1.
Activitatea acestor organe se desfăşoară în conformitate cu
anumite reguli de tehnică juridică şi potrivit cu scopurile generale impuse
de buna funcţionare a mecanismului social, de coexistenţă a libertăţilor
sociale2.
Crearea dreptului, în baza necesităţilor pe care viaţa le înfăţişează,
reprezintă o acţiune de mare rezonanţă socială şi cu adânci implicaţii în
derularea normală a relaţiilor dintre oameni. În acest proces, un rol
important revine, atât cunoaşterii ştiinţifice (teoriei juridice), cât şi
procedeelor tehnice, artificiilor modalităţilor practice de construcţie
normativă (tehnicii juridice). Prin intermediul celor din urmă, cerinţele vieţii
sociale îmbracă forma specifică a reglementărilor legale3.
Tehnica juridică, prin procedeele sale, îndelung şi migălos
conturate, proiectează modele de conduită, fixează această conduită în
raport de categoriile de subiecte participante şi în legătură cu anumite
categorii de valori ce trebuie ocrotite prin mijloace specifice juridice4.
Aşadar, tehnica juridică reprezintă ansamblul mijloacelor,
procedeelor, artificiilor prin care necesităţile pe care le înfăţişează viaţa
socială capătă formă juridică (se exprimă în conţinutul normei de drept) şi
se realizează apoi în procesul convieţuirii umane5.
Privitor la raporturile dintre ştiinţa juridică şi tehnica juridică se face
distincţie între “datul” dreptului şi dreptul “construit”.
Dreptul este “dat”6 atunci când el apare şi există în afara activităţii
(a voinţei) umane (ex.:cadrul natural, relaţiile dintre oameni etc.); dreptul
este “construit” atunci când este realizat de către om (ex. actul normativ).
“Datul” dreptului este cercetat de ştiinţa juridică, care conturează
orientarea generală, furnizată de situaţia economică, morală, culturală,
politică a societăţii respective, ce determină, în genere, conţinutul
dreptului. Dar conţinutul dreptului trebuie “fasonat” pentru ca regula
1
2
Ibidem.
3
Ibidem.
4
Ibidem.
5
Ibidem, p.212.
6
Aceste reguli preexistente, independente de voinţa legiuitorului sunt denumite generic
drept natural sau drept raţional.
83
socială să devină normă juridică, să poată fi aplicată; aceasta este, prin
excelenţă o problemă de tehnică juridică1.
În literatura juridică s-a reţinut distincţia după care, ştiinţa
cercetează climatul social care impune o anumită activitate normativă, iar
tehnica vizează modalităţile prin care legiuitorul transpune în practică
(construieşte) regulile juridice2. Această distincţie este însă relativă; în
fond, tehnica juridică constituie un domeniu al ştiinţei juridice pentru că,
deşi aceasta se ocupă de procedee, de formă, de modalităţi, de
asigurarea realizării normelor juridice, ea presupune o creaţie, o activitate
ştiinţifică.
Conţinutul sintagmei “tehnică juridică” este complex, el implicând:
1) momentul receptării de către legiuitor a comandamentului social;
2) aprecierea selectivă a legiuitorului (alegerea soluţiei adecvate)
şi elaborarea normei juridice;
3) momentul realizării (transpunerii în viaţă) a normei de drept
construite de legiuitor.
Primele două aspecte alcătuiesc tehnica legislativă, iar cel de-al
treilea are în vedere tehnica realizării şi interpretării dreptului.
Aşadar, tehnica legislativă este parte componentă a tehnicii
juridice, deşi, uneori, cele două noţiuni se confundă, ca urmare a
reducerii sferei tehnicii juridice doar la procesul elaborării actelor
normative.
Tehnica legislativă (legiferarea) reprezintă ansamblul principiilor,
metodelor şi procedeelor folosite în procesul de elaborare a actelor
normative3.
Tehnica legislativă priveşte strict construirea soluţiilor normative de
către legiuitor, această activitate se prezintă ca o sinteză şi un bilanţ al
experienţelor dobândite în trecut de participanţii la viaţa socială,
experienţe filtrate din perspectiva judecăţilor de valoare ale legiuitorului4.
Astfel, potrivit art.2, alin.1 din Legea nr.24/20005, privind normele de
tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, “Tehnica
legislativă asigură sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei,
precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act
normativ”.
Activitatea de legiferare (de elaborare a actelor normative) necesită
parcurgerea mai multor etape6:
1) constatarea existenţei situaţiilor sociale ce reclamă
reglementare juridică;
2) desprinderea idealului juridic care trebuie să se aplice acestor
situaţii, în funcţie de conştiinţa juridică a societăţii (legiuitorul
1
Francois Geny, Science et technique en droit prive positif, Paris 1913, t.III, p. 175 şi
urm., apud Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, op.cit., p.84.
2
Jean Dabin , Theorie generale du droit, Bruxelles, 1953, p.118-159, apud Ioan Ceterchi,
Ion Craiovan, op.cit., p.84.
3
4
5
Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative, publicată în Monitorul Oficial al României nr.139 din 31.03.2000, partea I-a.
6
Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, vol.II, Bucureşti, 1930, p.563 apud Ioan
Ceterchi, Ion Craiovan, op.cit., p.83.
84
alege soluţia adecvată prin raportare la sistemul de valori ce
guvernează societatea la un moment dat;
3) legiuitorul transpune soluţia aleasă în reguli de drept pozitiv
(norme juridice).
Regula de drept nu poate ajunge la o formă tehnică satisfăcătoare
decât prin acţiunea conştientă a legiuitorului1. Activitatea de legiferare
implică tendinţa de schimbare, de adoptare a unor soluţii juridice noi,
apreciate ca superioare celor existente. Modul de reglementare a relaţiilor
sociale prin intermediul actelor normative presupune luarea în considerare
a sistemului de valori al societăţii, dar şi utilizarea unor metode şi reguli
tehnice specifice.
Secţiunea 2: Principiile (cerinţele) elaborării actelor

normative
Alegerea procedeelor tehnice ale legiferării aparţine organelor ce
au competenţă normativă (au dreptul de a elabora norme juridice).
Această activitate nu poate fi nici pe departe arbitrară2.
Există anumite principii care stau la baza acţiunii de legiferare;
aceste principii sunt deduse din reglementări constituţionale sau sunt
înscrise, ca atare, în metodologii de tehnică legislativă adoptate de
Parlament.
Principiile ce guvernează activitatea de elaborare a actelor
normative sunt următoarele: 1) principiul fundamentării ştiinţifice a
activităţii de elaborare a normelor juridice; 2) principiul asigurării unui
raport firesc între dinamica şi statica dreptului; 3) principiul corelării
sistemului actelor normative; 4) principiul accesibilităţii actelor normative.
2.1. Principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare

a actelor normative
Lărgirea sferei de relaţii sociale reglementate juridic, complexitatea
şi specificitatea acestora, implică respectarea anumitor exigenţe în cadrul
activităţii de elaborare a actelor normative. Apar astfel, domenii noi de
reglementare, cum ar fi: domeniul concurenţei, domeniul cosmic, domeniul
protecţiei mediului înconjurător etc.
Abordarea acestor domenii implică o specializare accentuată, o
înţelegere a corelaţiilor interne şi internaţionale în procesul reglementării.
Surprinderea realităţilor sociale care necesită elaborarea unor noi
acte normative, raportarea acestora la scara de valori contemporană
necesită un demers ştiinţific de natură interdisciplinară, la care participă
datele oferite de sociologie, economie, psihologie, informatică etc.3
Legiuitorul nu trebuie să reglementeze în mod întâmplător, ci numai
prin practică şi raţionament. În cadrul acestui proces complex, legiuitorul
trebuie să asigure, pe baza unui studiu aprofundat al realităţii,
corespondenţa necesară între fapt şi drept4.
1
2
Ibidem, p.214.
3
4
85
O insuficientă cunoaştere a faptului poate conduce la soluţii
juridice nefondate, poate oferi o falsă imagine asupra efectelor
sociale ale respectivei reglementări, cu toate consecinţele
nefavorabile ce decurg de aici1.
Simplul apel la posibilitatea impunerii unei legi prin forţa coercitivă a
statului, indiferent de gradul acceptării sale de către societate, nu poate fi
suficient în ce priveşte durabilitatea şi eficienţa acesteia. Mai curând sau
mai târziu, o asemenea reglementare, care nu ţine cont de trebuinţele
sociale reale, se va confrunta cu fenomenul de respingere, de revoltă a
faptelor împotriva dreptului2.
Fundamentarea ştiinţifică a activităţii de elaborare a actelor
normative presupune parcurgerea mai multor etape: 1) descrierea
situaţiilor de fapt ce urmează să fie reglementate; 2) identificarea şi
analizarea soluţiilor ce se impun, precum şi anticiparea efectelor posibile
ale viitoarei reglementări; 3) determinarea costului social al reformei
legislative proiectate, precum şi a oportunităţii acesteia etc.
Cercetarea ştiinţifică trebuie, de asemenea, să conducă la
fundamentarea unor prognoze legislative, pe termene scurte, medii sau
lungi, şi să reducă terenul de manifestare al acţiunii legislative
conjuncturale, lipsită de o bază de analiză corespunzătoare3.
În acest sens, s-au creat organisme juridice specializate care sunt
îndrituite să avizeze proiectele de acte normative (ex.:Consiliul de Stat în
Franţa; în România, potrivit Constituţiei din 1991, acest rol revine
Consiliului Legislativ) 4.
2.2. Principiul asigurării unui raport firesc între dinamica şi

statica dreptului
În procesul elaborării actelor normative, legiuitorul se confruntă cu
presiuni sociale dintre cele mai variate (economice, politice, culturale,
ideologice etc.)5.
Schimbările rapide ce intervin în societate conduc la mutaţii în
conţinutul raporturilor sociale. Rolul normelor juridice este acela de a
ordona aceste raporturi, de a le garanta securitatea şi siguranţa, de a
calma posibilele conflicte, conferind sentimentul de linişte şi relativă
stabilitate6.
În general, legea reglementează pentru perioade lungi; legiuitorul
urmăreşte să asigure astfel stabilitatea relaţiilor sociale reglementate
juridic (aspect static). Pe de altă parte, în măsura în care apar mutaţii în
cadrul societăţii, şi reglementările juridice vor trebui modificate, pentru a se
conforma noilor realităţi sociale (aspect dinamic).
Realizarea principiilor şi a valorilor fundamentale ale dreptului
impun un raport optim între conservare (aspectul static) şi schimbare
1
2
Ibidem.
3
Ibidem, p.216.
4
Ibidem.
5
Ibidem.
6
Ibidem.
86
(aspectul dinamic), în ceea ce priveşte normele juridice1. Exacerbarea
unuia dintre cele două aspecte, cu omiterea celuilalt, ar avea urmări
dăunătoare. Astfel, un act normativ menţinut în vigoare timp îndelungat,
deşi realităţile sociale din momentul adoptării acestuia s-au schimbat, nu
va putea fi aplicat în mod eficient; pe de altă parte, modificările frecvente
intervenite în legislaţie sunt de natură să inducă nesiguranţă şi
dezorganizare în desfăşurarea relaţiilor sociale.
Aşadar, legiuitorul va trebui să ţină în echilibru dreptul, asigurând
prin politica sa legislativă stabilitatea firească a relaţiilor sociale
reglementate juridic. Pentru acest motiv, raportul dintre dinamica şi statica
dreptului nu este doar o chestiune de politică juridică ci ţine de însăşi
raţiunea dreptului, de menirea sa socială2.
2.3. Principiul corelării sistemului actelor normative

Actele normative există într-o strânsă legătură unele cu altele,
alcătuind sistemul actelor normative (sistemul legislativ).
Diversele categorii de acte normative (legi, ordonanţe, hotărâri,
ordine, instrucţiuni etc.) reglementează raporturi sociale în cadrul unui
proces caracterizat printr-o acută interferenţă. În cadrul acestui proces,
legea (în sensul de act normativ elaborat de Parlament), asigură
reglementarea relaţiilor esenţiale pentru buna funcţionare a mecanismului
social. Aceasta însă nu exclude acţiunea de reglementare a altor categorii
de acte normative (ex. hotărâri ale Guvernului; ordine şi instrucţiuni
ministeriale, hotărâri, decizii ale autorităţilor publice locale etc.)3.
În momentul edictării unui act normativ, legiuitorul va trebui să ţină
cont de existenţa acestor corelaţii, să ia în considerare implicaţiile noii
reglementări, modificările normative subsecvente, precum şi eventualele
conflicte de reglementări (ex. în momentul în care Parlamentul adoptă o
lege nouă, care modifică o lege anterioară, se impune ca şi actele cu forţă
juridică inferioară legii să fie puse de acord cu noua reglementare)4.
2.4. Principiul accesibilităţii actelor normative

Acest principiu are în vedere faptul că, normele juridice trebuie să
transmită cetăţenilor un mesaj clar, pe înţelesul destinatarilor. Fără
îndeplinirea acestei cerinţe elementare, actul normativ va stârni
controverse şi confuzie, contradicţii, reacţii sociale negative5.
Legiuitorul trebuie să aibă în vedere faptul că, destinatarii normelor
juridice sunt oameni cu nivele culturale diferite, cu posibilităţi diferite de
receptare a unui mesaj normativ. Trebuie, de asemenea, precizat că, cei
dispuşi să încalce normele juridice vor încerca întotdeauna să exploateze
eventualele deficienţe, inadvertenţe sau neclarităţi ale reglementării6.
Cerinţele principale pe care le implică realizarea acestui principiu
sunt următoarele: alegerea formei exterioare a reglementării; alegerea
1
2
3
4
Ibidem.
5
6
87
modalităţii de reglementare, alegerea procedeelor de conceptualizare şi a
limbajului normei.
a) Alegerea formei exterioare a reglementării

Această cerinţa de tehnică legislativă este importantă deoarece
forma exterioară a reglementării determină valoarea şi forţa ei
juridică, poziţia acesteia în sistemul actelor normative1.
În funcţie de natura şi importanţa relaţiilor sociale supuse
reglementării, legiuitorul va proceda la alegerea formei exterioare de
reglementare. Astfel, dacă relaţiile ce urmează să intre sub incidenţa
normelor juridice, sunt esenţiale pentru funcţionarea mecanismului social,
este necesar ca ele să fie reglementate prin lege (actul normativ al
Parlamentului) şi nu prin alt act normativ.
b) Alegerea modalităţii de reglementare

Această cerinţă are în vedere modul de impunere a conduitei
prescrise prin norma juridică subiectelor de drept2. Prin norma
juridică, subiectele de drept pot fi obligate să urmeze o conduită
determinată (norme imperative) sau se poate lăsa la aprecierea acestora
alegerea conduitei de urmat (norme permisive).
Modalitatea (metoda) de reglementare diferă de la o categorie de
norme la alta.
Legiuitorul optează în mod deliberat pentru un gen de conduită sau
altul, pentru o metodă de reglementare sau alta, în funcţie de specificul
relaţiilor sociale reglementate, de caracteristicile subiectelor participante la
aceste relaţii, de natura intereselor ce urmează a fi satisfăcute. Astfel, în
materie de apărare socială (ex. drept penal, drept contravenţional), se
regăsesc cu precădere norme imperative (prohibitive), iar în materie
contractuală (drept civil, drept comercial), norme permisive3.
c) Alegerea procedeelor de conceptualizare şi a limbajului normei

Această cerinţă priveşte în mod nemijlocit construcţia normei de
drept, cuprinderea în normă a elementelor structurale, fixarea tipului de
conduită, stilul şi limbajul juridic.
Norma juridică este rezultatul unui proces de abstractizare, ca
urmare a evaluării şi a valorificării relaţiilor din societate. Nevizând cazuri
concrete, ci ipoteze generale, norma juridică operează în mod necesar cu
o serie de concepte, categorii, definiţii etc.4
Având în vedere necesitatea reglementării conduitei subiectelor,
norma juridică va trebui, în numeroase cazuri, să delimiteze grupuri de
relaţii sociale şi categorii de posibile subiecte participante la aceste
raporturi. Aceste elemente trebuie să fie cuprinse, prin procedee specifice
de conceptualizare, în articole ale actului normativ5.
1
Ibidem.
2
3
Ibidem, p.219.
4
Ibidem, p.220.
5
Nicolae Popa, op.cit., p.219
88
Conceptele, categoriile şi noţiunile pe care le conţin normele
juridice vor avea valoare atâta timp cât ele exprimă necesităţi sociale
reale, impunându-se modificarea sau reformularea lor, în condiţiile în care
vor înceta să corespundă acestor necesităţi1.
O altă construcţie a tehnicii juridice o constituie ficţiunile şi
prezumţiile.
Ficţiunea juridică este un procedeu complex de tehnică juridică
potrivit căruia un anumit fapt este considerat ca existent sau ca stabilit,
deşi el nu există în realitate2.
Practic, ficţiunea pune în locul unei realităţi, alta inexistentă (ex.
copilul conceput, va fi considerat că există înainte de naştere, dacă este în
interesul lui – infans conceptus; bunurile mobile care sunt fixate pe
bunuri imobile sunt considerate şi ele imobile şi urmează regimul juridic al
imobilelor etc.).
Prezumţiile juridice sunt procedee tehnice prin care legiuitorul
acceptă sau chiar impune că ceva există, fără să fie nevoie de a proba o
atare situaţie3 (ex. prezumţia cunoaşterii legii, prezumţia de nevinovăţie,
prezumţia că un copil din timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei
etc.).
Situaţia prezumată poate fi adevărată sau nu. Proba trebuie făcută,
atunci când legiuitorul permite, de către cel care contestă prezumţia.
Astfel, conform prezumţiei de nevinovăţie, nu acuzatul trebuie să-şi
dovedească nevinovăţia, ci organul de anchetă4.
Prezumţiile legale sunt de două feluri: relative (juris tantum) şi
absolute (juris et de jure). Prezumţiile relative pot fi răsturnate prin proba
contrară, care incumbă celui care contestă situaţia prezumată (ex. deşi
acuzatul se bucură de prezumţia de nevinovăţie, acesta va fi tras la
răspundere, dacă se dovedeşte că a săvârşit cu vinovăţie o faptă ilicită).
Pe de altă parte, împotriva prezumţiilor absolute nu este admisă nici un fel
de probă (ex. prezumţia privind autoritatea de lucru judecat).
Distincţia între ficţiunea juridică şi prezumţia juridică ar fi
următoarea: în cazul ficţiunii, se ştie cu certitudine că faptul considerat ca
existent, nu există în realitate, pe când în cazul prezumţiei, situaţia
considerată ca adevărată poate exista sau nu, în unele cazuri admiţându-
se proba contrară (prezumţiile relative).
Un alt aspect ce are în vedere principiul accesibilităţii actelor
normative este stilul şi limbajul acestora. Astfel, potrivit art.33 din Legea
nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative, “Actele normative trebuie redactate într-un stil concis, sobru,
clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a
regulilor gramaticale şi de ortografie.
Este interzisă folosirea neologismelor, dacă există un sinonim de
largă răspândire în limba română. În cazurile în care se impune folosirea
unor termeni şi expresii străine, se va alătura, după caz, corespondentul în
limba română.
1
Ibidem.
2
Ibidem, p.221.
3
4
Ibidem.
89
Termenii de specialitate pot fi utilizaţi numai dacă sunt consacraţi în
domeniul de activitate la care se referă reglementarea.
Redactarea textelor se face prin folosirea cuvintelor în înţelesul lor
curent din limba română modernă, cu evitarea regionalismelor.
Redactarea este subordonată dezideratului înţelegerii cu
uşurinţă a textului de către destinatarii acestuia.”
De asemenea, terminologia legii trebuie să fie constantă şi
uniformă. Această cerinţă se referă atât la conţinutul unui singur act
normativ, cât şi în ce priveşte sistemul global al legislaţiei, ce trebuie să se
caracterizeze prin unitate terminologică.
Unitatea terminologică a unei legislaţii creează premisele pentru
înţelegerea clară de către subiectele de drept, a mesajului legii (a
comandamentului normei juridice)1.
Secţiunea 3: Părţile constitutive ale actului normativ

În elaborarea actelor normative trebuie să se aibă în vedere o
anumită alcătuire, structura acestora. Din acest punct de vedere, în cadrul
tehnicii legislative s-au statornicit anumite părţi constitutive care,
împreună, dau o anumită formă actelor normative.
Un act normativ este alcătuit, de regulă, din următoarele elemente
constitutive: 1) titlul actului normativ; 2) preambulul şi formula introductivă;
3) dispoziţii sau principii generale; 4) dispoziţii de conţinut; 5) dispoziţii
finale şi tranzitorii.
Trebuie precizat că, proiectul de lege este însoţit întotdeauna de o
expunere de motive a iniţiatorului, în care se face o prezentare succintă a
actului normativ, se arată considerentele care au făcut necesară
intervenţia normativă, se fac referiri la reglementările existente şi la
insuficienţa acestora, la scopul reglementării propuse, la efectele asupra
domeniului reglementat şi a sistemului de drept în general2.
De regulă, expunerea de motive la proiectele de legi se publică
împreună cu actul normativ.
Titlul actului normativ este elementul de identificare al acestuia.
O cerinţă a tehnicii juridice constă în aceea că titlul să fie concis şi să
exprime cu claritate obiectul reglementării respective (ex. Lege privind
statutul funcţionarilor publici).
Ca element de identificare, titlul (Lege a Parlamentului; Hotărâre de
Guvern etc.) se întregeşte, după adoptarea actului normativ, cu un număr
de ordine, la care se adaugă anul în care a fost adoptat acesta (ex. Legea
nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici; Hotărârea de Guvern
nr.382/2000 privind reorganizarea Agenţiei Naţionale pentru Dezvoltare
Regională).
Preambulul actului normativ reprezintă o succintă introducere,
unde se arată considerentele de natură socială, economică, politică,
juridică avute în vedere la elaborarea actului.
1
2
90
Trebuie precizat că, preambulul nu este absolut necesar; el se
întocmeşte, de regulă, pentru acte normative importante.
Preambulul ajută la înţelegerea actului normativ, deoarece acesta
cuprinde, într-o formă mai succintă decât în expunerea de motive,
justificarea noii reglementări1.
Este important de reţinut că, preambulul precede formula
introductivă şi nu poate conţine norme juridice.
Formula introductivă constă într-o propoziţie care cuprinde
denumirea autorităţii emitente şi exprimarea deciziei de a emite sau
adopta actul normativ respectiv2 (ex. Parlamentul României adoptă
prezenta lege).
În anumite situaţii, formula introductivă trebuie să cuprindă şi
temeiul legal sau constituţional în baza căruia este adoptat actul
normativ. Un bun exemplu în acest sens are în vedere ordonanţele
Guvernului a căror formulă introductivă diferă după cum este vorba de
ordonanţe de urgenţă sau simple:
1) în cazul ordonanţelor de urgenţă formula introductivă este
următoarea: “În temeiul art.114 alin.(4) din Constituţia României, Guvernul
României emite următoarea ordonanţă de urgenţă”;
2) în cazul ordonanţelor simple se face referire şi la legea de
abilitare (ex. “În temeiul prevederilor art.107 alin.(1) şi (3) din Constituţia
României şi ale art.1, lit.s pct.2 din Legea nr.125/2000 privind abilitarea
Guvernului de a emite ordonanţe, Guvernul României adoptă prezenta
ordonanţă”).
Dispoziţiile generale cuprind prevederile prin care se determină
obiectul, scopul actului normativ, sfera relaţiilor sociale ce se
reglementează, definirea unor noţiuni etc.3 Uneori, dispoziţiile generale pot
lua forma şi denumirea de “principii generale”, în sensul că stabilesc
anumite principii valabile pentru întregul act normativ4.
Dispoziţiile de conţinut formează conţinutul propriu-zis al actului
normativ. În această parte sunt cuprinse regulile ce stabilesc drepturi şi
obligaţii, se stipulează un anumit comportament, sunt reglementate
urmările nefavorabile în cazul nerespectării conduitei impuse5.
Dispoziţiile finale şi tranzitorii cuprind prevederi în legătură cu
punerea în aplicare a reglementării, intrarea sa în vigoare, relaţiile cu
reglementările preexistente6. Aceste dispoziţii sunt inserate la sfârşitul
actului normativ, fiind cuprinse, de regulă, într-un titlu sau capitol distinct.
Actele normative mai pot cuprinde şi anexe, care fac corp comun
cu actul normativ respectiv, şi au aceeaşi forţă juridică. Necesitatea
acestor anexe este determinată de faptul că, prin conţinutul lor, sunt
redate organigrame, tabele, schiţe, statistici etc.7
1
2
Art.39 al.1 din Legea nr.24/2000.
3
4
5
6
Ibidem, p.225.
7
Ibidem.
91
Secţiunea 4: Elementele de structura ale actului normativ
Elementul structural de bază al actului normativ îl constituie
articolul.
Articolul conţine, de regulă, o singură dispoziţie normativă aplicabilă
unei situaţii date1 (adică o singură normă juridică cu toate elementele
structurii interne: ipoteză, dispoziţie, sancţiune). Există însă şi situaţii când,
o normă juridică este cuprinsă în mai multe articole.
Într-o bună tehnică legislativă, articolele actului normativ trebuie să
se afle în strânsă legătură, iar structurarea pe articole să se facă într-o
ordine de expunere logică2.
Articolul se exprimă în textul legii prin abrevierea “art.”. Articolele
se numerotează în continuare, în ordinea din text, de la începutul până la
sfârşitul actului normativ, cu cifre arabe. Dacă actul normativ cuprinde un
singur articol, acesta se va defini prin expresia “Articol unic”3.
În cazul actelor normative care au ca obiect modificări sau
completări ale altor acte normative, articolele se numerotează cu cifre
romane, păstrându-se numerotarea cu cifre arabe pentru textele
modificate sau completate (ex. art.I: “articolul 1 din Legea nr…., din anul
… va avea următorul cuprins….). Atunci când într-un act normativ se
introduc articole noi, fără să se modifice numerotarea veche a actului
normativ, se foloseşte metoda introducerii unor indici4 (ex. după art.18
din Codul Penal, care defineşte pericolul social al unei fapte, urmează
art.181, care defineşte faptele ce nu prezintă pericolul social al unei
infracţiuni).
În cazul unor acte normative importante (ex. Constituţia, codurile),
articolele sunt prevăzute cu note marginale, care exprimă sintetic
conţinutul acestora (ex. art.12 din Constituţia României, cuprinzând
dispoziţii referitoare la drapelul României, ziua naţională, imnul naţional,
stema ţării şi sigiliul statului, este prevăzut cu o notă marginală intitulată
“Simboluri naţionale”).
Articolul poate fi alcătuit din unul sau mai multe alineate, atunci
când dispoziţia pe care o conţine este exprimată prin mai multe propoziţii
sau are în vedere mai multe aspecte5.
De regulă, alineatele nu se numerotează. Cu toate acestea, în
actele normative cu o anumită întindere, dacă un articol are două sau mai
multe alineate, acestea se numerotează cu cifre arabe cuprinse în
paranteză6 (ex.art.77, alin.(3) din Constituţia României). Pentru claritatea,
concizia şi caracterul unitar al textului unui articol se recomandă ca acesta
să nu fie format dintr-un număr prea mare de alineate7.
1
Art.43 din Legea nr.24/2000.
2
Nicolae Popa, op.cit., p. 225.
3
4
5
6
7
Idem.
92
Dacă textul unui articol sau alineat conţine enumerări prezentate
distinct, acestea se identifică prin utilizarea literelor alfabetului românesc şi
nu prin liniuţe sau alte semne grafice1.
Pentru o mai bună sistematizare a actului normativ, articolele
acestuia se pot grupa în paragrafe, secţiuni, capitole, titluri. Unele acte
normative importante (ex. codurile) sunt grupate în părţi (ex. Codul penal
al României cuprinde o parte generală şi o parte specială).
Capitolele, titlurile şi părţile se numerotează cu cifre romane în
cadrul actului normativ din care fac parte. Secţiunile şi paragrafele se
numerotează cu cifre arabe2.
Titlurile, capitolele şi secţiunile se denumesc prin exprimarea
sintetică a reglementărilor pe care le cuprind (ex. Capitolul V din Legea
nr.188/1000 privind Statutul funcţionarilor publici, este denumit “Drepturi şi
îndatoriri”; acest capitol cuprinde două secţiuni: Secţiunea 1, intitulată
“Drepturile funcţionarilor publici” şi Secţiunea a 2-a, denumită “Îndatoririle
funcţionarilor publici”).
Secţiunea 5: Tehnica sistematizării actelor normative
Actele normative se află într-o acută stare de interferenţă, alcătuind

în ansamblul lor sistemul actelor normative (sistemul legislaţiei).
Varietatea actelor normative impune sistematizarea acestora.
Sistematizarea actelor normative constituie o activitate juridică deosebit de
importantă, atât pentru elaborarea, cât şi pentru realizarea dreptului. Ea
are drept obiect o anumită organizare a actelor normative în vigoare,
conform unor criterii obiective şi subiective3.
Sistematizarea legislaţiei răspunde nevoii de a se pune ordine în
multitudinea de acte normative, de a se realiza o simplificare, reducere şi
concentrare a reglementărilor4.
Principalele forme de sistematizare a actelor normative sunt:
încorporarea şi codificarea.
5.1. Încorporarea
Încorporarea este forma cea mai simplă de sistematizare, prin care
actele normative se grupează în diverse colecţii sau culegeri, după criterii
diferite (cronologice, alfabetice, pe ramuri de drept sau instituţii juridice) 5.
Caracteristic încorporării este faptul că operaţia de sistematizare
utilizează materialul normativ aşa cum este el alcătuit, fără a aduce vreo
schimbare de conţinut, vrea modificare în actele normative6 (se
corectează doar anumite erori materiale sau eventuale greşeli
gramaticale).
Încorporarea poate fi de două feluri: oficială şi neoficială.
1
2
3
4
Nicolae Popa, op.cit., p.226-227
5
6
Ibidem.
93
Este oficială încorporarea realizată de un organ de stat având
această sarcină legală (ex. reglementările legale în vigoare privind acelaşi
domeniu sau domenii conexe, cuprinse în legi, ordonanţe şi hotărâri ale
Guvernului, pot fi încorporate sub formă de codex, pentru a se înlesni
cunoaşterea şi aplicarea lor; Codexul este elaborat de Consiliul Legislativ,
cu aprobarea prealabilă a birourilor permanente ale celor două Camere
ale Parlamentului1).
Este neoficială încorporarea înfăptuită de organizaţii private sau de
persoane particulare (ex. întocmirea unor culegeri de acte normative sub
forma îndrumarelor legislative).
5.2. Codificarea
Codificarea este forma superioară de sistematizare a actelor
normative, care se deosebeşte de încorporare, atât după obiectul
sistematizării, subiectele care realizează sistematizarea, cât şi după forţa
juridică a rezultatului sistematizării2.
Codificarea constă în cuprinderea tuturor sau aproape a tuturor
actelor normative dintr-o ramură de drept, în prelucrarea şi alcătuirea unui
singur act normativ nou, denumit cod, care are valoarea unei legi3 (ex.
Codul civil, Codul penal, Codul familiei etc.).
Acţiunea de codificare implică din partea legiuitorului, o bogată
activitate de prelucrare a întregului material normativ, de îndepărtare a
normelor depăşite, de completare a lacunelor prin introducerea unor
norme juridice noi, cerute de evoluţia relaţiilor sociale, de ordonare logică
a materialului normativ4.
Codificarea este o formă superioară de reglementare întrucât ea
porneşte întotdeauna de la principiile comune ale unei ramuri de drept,
căutând să redea într-un singur act, cu un conţinut şi o formă unitare, toate
normele juridice specifice ramurii respective5.
Codificarea este o formă nu numai a sistematizării legislaţiei, ci şi o
componentă a activităţii de elaborare a dreptului, a legiferării. De aceea,
realizarea codificării (adoptarea codului) este de competenţa
exclusivă a organului legiuitor6.
1
2
3
4
5
Ibidem, p.228.
6
94
1. Părţile constitutive ale actului normativ sunt:
a. titlul, ipoteza şi dispoziţiile;
b. titlul, preambulul şi formula introductivă, dispoziţii, dispoziţii de
conţinut şi dispoziţii finale;
c. titlul, preambulul şi forma introductivă, principii generale, dispoziţii
de conţinut, dispoziţii finale şi sancţiuni;
d. titlul, preambulul şi forma introductivă, dispoziţii, dispoziţii de
conţinut, dispoziţii finale, sancţiuni şi norme metodologice.
2. Titlul actului normativ este:

a. modul de încadrare al acestuia în ramuri;
b. elementul de identificare al acestuia;
c. modul de clasificare al acestuia;
d. elementul de definire al acestuia.
3. Preambulul actului normativ reprezintă:

a. elementul de identificare al acestuia;
b. denumirea autorităţii emitente;
c. o succintă introducere;
d. esenţialul actului normativ.
4. Preambulul:
a. se confundă cu formula introductivă;
b. succede formula introductivă;
c. precede formula introductivă;
d. nu poate lipsi;
5. Preambulul:
a. conţine norme juridice;
b. poate conţine norme juridice;
c. va putea conţine norme juridice;
d. nu poate conţine norme juridice.
6. Formula introductivă:
a. constă într-o succintă introducere;
b. constă într-o prezentare a factorilor ce au determinat adoptarea
normei juridice;
c. conţine denumirea autorităţii emitente şi decizia de a emite sau
adopta actul normativ respectiv;
d. constă în enumerarea cazurilor în care se aplică prezenta normă
juridică.
95
7. Dispoziţiile generale cuprind:
a. obiectul, scopul, sfera relaţiilor sociale reglementate de actul
normativ;
b. obiectul şi scopul actului normativ;
c. definirea principiilor ce stau la baza actului normativ;
d. calificarea acului normativ.
8. Dispoziţiile de conţinut formează:

a. elementul de identificare al actului normativ;
b. obiectul şi scopul actului normativ;
c. conţinutul propriu-zis al actului normativ;
d. latura aplicativă a actului normativ.
9. Dispoziţiile finale şi tranzitorii cuprind:

a. sancţiunile actului normativ;
b. prevederi în legătură cu punerea în aplicare, intrarea în vigoare şi
relaţii cu reglementări preexistente;
c. prevederi referitoare la cvorumul necesar adoptării actului normativ;
d. articole considerate principiile actului normativ.
10. Actele normative mai pot cuprinde:

a. note;
b. articole;
c. anexe;
d. teste de evaluare.
11. Elementul structural de bază al actului normativ este:

a. capitolul;
b. secţiunea;
c. alineatul;
d. articolul.
12. Dacă actul normativ cuprinde un singur articol, acesta se va numi:

a. articol unic;
b. articol singular;
c. articol solidar;
d. articol unilateral.
13. Încorporarea este o formă de sistematizare prin care:

a. capitolele se grupează în acte normative;
b. alineatele se grupează în articole;
c. actele normative se grupează în colecţii sau culegeri;
d. legile se grupează în legi organice sau legi ordinare.
14. Încorporarea poate fi:

a. legală sau ilegală;
b. totală sau parţială;
c. de drept public sau de drept privat;
d. oficială sau neoficială.
96
15. Competenţa pentru realizarea codificării revine:
a. organului emitent;
b. organului executiv;
c. Guvernului;
d. organului legiuitor.
97
CAPITOLUL X: RAPORTUL JURIDIC
Secţiunea 1: Premisele raportului juridic
În cadrul societăţii, oamenii stabilesc diverse relaţii, raporturi în
vederea îndestulării trebuinţelor lor variate. În momentul în care anumite
raporturi sociale cad sub incidenţa normelor de drept, acestea devin
raporturi juridice. Aşa cum s-a arătat, dreptul nu reprezintă un scop în
sine, ci are menirea să modeleze comportamente umane şi relaţii sociale.
Aşadar, prin intermediul reglementării juridice, relaţiile sociale
capătă o fizionomie specifică, devenind raporturi juridice. Într-o formulare
lapidară, se poate spune că, raportul juridic este o relaţie socială
reglementată de norma juridică1.
Pentru ca un raport juridic să poată exista, trebuie îndeplinite
anumite condiţii, trebuie să se plece de la anumite premise. Premisele
fundamentale ale apariţiei raportului juridic sunt:1) norma juridică;2)
subiectele de drept; 3) faptul juridic.
Primele două premise (norma juridică şi subiectele de drept) sunt
generale (abstracte), în timp ce faptul juridic este o premisă concretă2.
Norma juridică reprezintă premisa fundamentală a naşterii unui
raport juridic. Pe de o parte, nu se poate vorbi de raporturi juridice în
absenţa normei de drept, iar, pe de altă parte, norma juridică are un rol
hotărâtor în corelaţia cu celelalte premise ale raportului juridic. Astfel, prin
norma juridică se determină capacitatea subiectelor drept, precum şi
împrejurările (faptele juridice) în care raportul juridic se declanşează3.
Norma juridică îşi găseşte în raportul de drept principalul său mijloc
de realizare. De aceea, adeseori, raportul juridic este caracterizat ca o
normă juridică în acţiune4.
În oricâte ipostaze s-ar prezenta mecanismul complex al influenţei
dreptului asupra comportamentului uman, forma esenţială a acestei
influenţe o constituie crearea şi desfăşurarea unor raporturi juridice5.
Caracterul tipic, general şi impersonal al normei de drept se
particularizează, capătă formă concretă în cadrul raporturilor juridice6.
Trebuie precizat că, există norme juridice ce se realizează în
afara producerii unor raporturi juridice. Un exemplu în acest sens îl
constituie normele prohibitive. Caracteristica acestor norme juridice constă
în faptul că apără şi influenţează relaţiile sociale prin metoda impunerii
unor abstenţiuni de la săvârşirea unor fapte ce pun în pericol ordinea de
1
2
3
4
5
Nicolae Popa,op. cit.,p.276.
6
Ibidem.
98
drept1. Cât timp subiectele de drept vizate se conformează dispoziţiei
normei prohibitive nu există raporturi juridice concrete. În momentul în
care cineva încalcă norma prohibitivă, săvârşind una din acţiunile
interzise, va lua naştere un raport juridic de constrângere (ex. normele de
drept penal, normele contravenţionale).
Particularitatea acestei categorii de norme juridice constă în aceea
că, legiuitorul a dorit realizarea lor, nu prin crearea raportului juridic de
constrângere, ci prin respectarea conduitei prescrise, a abţinerii de la
acţiunile prohibitive2.
Fără crearea şi desfăşurarea nemijlocită a unor raporturi juridice se
realizează şi normele de drept care reglementează drepturi absolute şi
universale (ex. dreptul de proprietate, dreptul la viaţă, dreptul de vot,
dreptul la apărare etc.). Acestor drepturi le corespunde obligaţia generală
ce incumbă tuturor celorlalte subiecte de a se abţine de la acţiuni care să
împiedice exercitarea lor de către titulari3.
Celelalte premise ale raportului juridic (subiectele de drept şi faptele
juridice), aflate la rândul lor în strânsă legătură cu norma de drept, vor fi
tratate detaliat în cadrul capitolului de faţă.
Secţiunea 2: Definiţia raportului juridic

În definirea conceptului de “raport juridic” trebuie avute în vedere
genul proxim şi diferenţa specifică.
Astfel, raportul juridic este o relaţie socială, întrucât acesta apare şi
se desfăşoară între oameni, fie luaţi individual, fie grupaţi în forme
organizate (genul proxim). Trebuie precizat că, în afara raporturilor
juridice, există şi alte categorii de relaţii sociale (de natură morală,
religioasă, politică etc.).
Ceea ce distinge raportul juridic de toate celelalte raporturi sociale
este faptul că, această legătură socială este reglementată printr-o normă
de drept, fiind susceptibilă de a fi apărată pe cale statală, prin
constrângere (diferenţa specifică)4
În concluzie, raportul juridic poate fi definit ca un raport social
reglementat de norma juridică, în cadrul căruia participanţii se manifestă
ca titulari de drepturi şi obligaţii, a căror realizare este asigurată, la nevoie,
pe calea coerciţiunii statale5.
1
Ibidem, p.274.
2
3
Ibidem.
4
Nicolae Popa, op.cit., 277.
5
A se vedea Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, op.cit.,p.71; Nicolae Popa, op.cit., p.277;
Dumitru Mazilu, op.cit., p.291-292.
99
Secţiunea 3: Trăsăturile raportului juridic
Înţelegerea conceptului raportului juridic implică abordarea

trăsăturilor sale caracteristice. Astfel, raportul juridic este un raport social,
de suprastructură, voliţional, valoric şi istoric1.
În continuare vom prezenta succint fiecare trăsătură caracteristică a
raportului juridic.
3.1. Raportul juridic este un raport social.

Raportul juridic este un raport social, stabilindu-se de fiecare dată,
între oameni. Ca relaţie socială, raportul juridic se alătură celorlalte
raporturi social-economice, politice etc.
În literatura juridică, s-a avansat ipoteza existenţei unor raporturi de
drept stabilite între oameni şi bunuri (ex. raporturile juridice privind
proprietatea). În realitate, nu pot exista raporturi juridice între oameni
şi bunuri, ci între oameni, cu privire la anumite bunuri (obiecte).
Ansamblul relaţiilor sociale reglementate de normele de drept,
alcătuiesc ordinea juridică – parte componentă a ordinii sociale2.
3.2. Raportul juridic este un raport de suprastructură

Parte componentă a suprastructurii juridice, raporturile juridice apar
şi se desfăşoară sub influenţa raporturilor materiale, ideologice etc.3
Ca nucleu al ordinii sociale, dreptul este implicat în derularea
relaţiilor esenţiale pentru buna funcţionare a mecanismului social. În acest
cadru, dreptul reglementează raporturile politice hotărâtoare (privind
instaurarea, organizarea şi exercitarea puterii), raporturi din sfera vieţii
familiale, culturale, relaţii ce privesc apărarea socială etc.4
Ca raporturi de suprastructură, raporturile juridice au o anumită
independenţă faţă de raporturile materiale care le-au determinat. În acest
sens, anumite categorii de relaţii sociale nu pot exista decât sub forma
raporturilor juridice (ex. raporturile juridice de drept procesual)5.
Chiar şi atunci când se înfăţişează ca formă a raporturilor materiale,
raporturile juridice (ca raporturi de suprastructură) reprezintă o unitate a
unui conţinut specific şi a unei forme caracteristice6.
3.3. Raportul juridic este un raport voliţional.

Fiind o legătură între oameni, raportul juridic este un raport de
voinţă. Oamenii intră în raporturi sociale în vederea satisfacerii trebuinţelor
lor7.
Numai voinţa subiectelor participante la viaţa socială este însă,
insuficientă pentru naşterea raportului juridic; este necesar ca această
voinţă să se exprime în conformitate cu voinţa de stat.
1
2
Nicolae Popa,op. cit.,p.279.
3
Dumitru Mazilu, op. cit., p.279.
4
5
Dumitru Mazilu, op. cit., p.279-280.
6
7
Ibidem.
100
Din acest punct de vedere, se poate vorbi de caracterul dublu
voliţional al raportului juridic, întâlnindu-se practic, două voinţe: voinţa
statală exprimată în norma de drept care consacră drepturile şi obligaţiile
participanţilor şi voinţa subiectelor participante la raportul juridic1.
Întâlnirea celor două voinţe poate lua aspectul unei colaborări, a
unei desfăşurări armonioase; ea poate apărea însă şi ca o confruntare, în
condiţiile în care subiectele de drept nu-şi subordonează voinţa şi acţiunile
individuale faţă de conduita prescrisă de normele juridice. În acest sens,
se poate vorbi de raporturi prin care se realizează dispoziţia normei
juridice (când voinţa individuală concordă cu voinţa statală) şi raporturi
prin care se realizează sancţiunea normei juridice (când voinţa
individuală nu se conformează voinţei statale)2.
Corelaţia dintre voinţa statală (generală) şi voinţa subiectelor
participante la raportul juridic (individuală) trebuie privită nuanţat, în funcţie
de ramura de drept la care ne raportăm. Astfel, în ramura dreptului civil,
comercial, familiei, muncii şi securităţii sociale etc., rolul determinant în ce
priveşte naşterea raportului juridic, revine voinţei părţilor, în timp ce în
cadrul ramurilor de drept public (administrativ, financiar, penal etc.),
esenţială este voinţa de stat3.
Mai trebuie precizat că, raportul juridic se înfăţişează, în primul
rând, ca un rezultat al reglementării prin norma de drept a relaţiilor
sociale, în care drepturile şi obligaţiile participanţilor sunt consacrate prin
voinţa statului şi, mai apoi, ca o relaţie în care se exprimă voinţa
participanţilor, care sunt purtătorii acestor drepturi şi obligaţii juridice4.
3.4. Raportul juridic este un raport valoric

În raporturile juridice îşi găsesc expresia valorile esenţiale ale
societăţii.
Ca produs al gândirii şi practicii comune a oamenilor, aceste valori
sunt recunoscute de către conştiinţa socială, iar, mai apoi, sunt consacrate
şi apărate prin intermediul normelor juridice instituite de către stat5.
Normele juridice, ca modele valorice, se materializează îndeosebi
în raporturile juridice. Raporturile juridice (fie cele prin care se realizează
dispoziţia normelor de drept, fie cele prin care se realizează sancţiunea
acestora), reprezintă instrumente de transmitere a conţinutului valoric al
normelor juridice în planul relaţiilor sociale concrete şi reale6.
Valorile juridice sunt urmărite în conţinutul unor raporturi de drept,
în scopul asigurării cadrului legal de viaţă care să permită atingerea
finalităţilor substanţiale ale existenţei în societate7.
1
2
Ibidem.
3
Ibidem, p.282-283.
4
Ibidem, p.283.
5
Ibidem.
6
Nicolae Popa,op. cit., p.284.
7
Ibidem.
101
3.5. Raportul juridic este o categorie istorică
Raportul juridic este o categorie istorică, fizionomia acestuia fiind
puternic marcată de istoria societăţii, atât în ceea ce priveşte subiectele de
drept, drepturile şi obligaţiile pe care le cuprinde, cât şi cu privire la faptele
cărora li se acordă semnificaţie juridică1.
Fiecare tip de organizare socială generează raporturi juridice
distincte. Astfel, în dreptul privat roman, sclavul era trecut în rândul
bunurilor. Stăpânul avea asupra sclavului drept de viaţă şi de moarte. El
putea fi vândut, ucis, nu avea familie, nu avea avere, nu putea să apară în
justiţie. Ulterior, în dreptul feudal, nobilimea nu mai avea drept de viaţă
şi de moarte asupra ţăranului iobag, dar diversele dependenţe
(consacrarea juridică a legării de pământ a ţăranului, a rentei datorate
proprietarului feudal etc.) restrângeau, evident, posibilităţile participării
acestuia la raporturile juridice. Mai târziu, dreptul burghez prevede
egalitatea tuturor oamenilor în faţă legii, principiul autonomiei de voinţă,
consacră şi apără dreptul la viaţă al persoanei etc.2
Aşadar, se observă că, în decursul istoriei, raporturile juridice se
schimbă şi se dezvoltă în strânsă legătură cu evoluţia generală a
societăţii.
Secţiunea 4: Elementele constitutive ale raportului

juridic
Orice raport juridic cuprinde trei elemente constitutive: 1) subiecte;
2) conţinut; 3) obiect.
4.1. Subiectele raportului juridic

A. Conceptul de subiect de drept
Referitor la definirea subiectelor de drept, se are în vedere
existenţa unor participanţi la raporturile juridice, participanţi ce apar ca
titulari de drepturi şi obligaţii3.
Trebuie precizat că, subiecte ale raporturilor juridice nu pot fi
decât oamenii, fie individual, fie grupaţi în forme organizate. Statul
recunoaşte oamenilor o atare calitate şi apără, în caz de nevoie prin
constrângere, realizarea prerogativelor specifice ale titularilor drepturilor în
cadrul variatelor raporturi juridice4.
B. Capacitatea juridică – premisă a calităţii de subiect de drept

Omul este subiect de drept, participă la raporturi juridice ca titular
de drepturi şi obligaţii, în baza recunoaşterii acestei calităţi de către stat,
prin normele juridice instituite de acesta5.
Pentru a fi subiecte de drept, oamenii (fie individual, fie grupaţi în
forme organizate), trebuie să aibă capacitate juridică. Capacitatea
1
2
Nicolae Popa, op. cit. , p.285.
3
Nicolae Popa,op. cit., p.287-288.
4
Ibidem,, p.286.
5
102
juridică desemnează aptitudinea generală şi abstractă a omului de a avea
drepturi şi obligaţii în cadrul raportului juridic1.
Legea fixează atât momentul apariţiei capacităţii juridice, cât şi
întinderea acesteia (drepturile şi obligaţiile ce pot forma conţinutul unui
raport juridic)2.
Capacitatea juridică este reglementată de normele juridice în cadrul
fiecărei ramuri de drept, putându-se distinge o capacitate juridică civilă,
penală, administrativă etc.3
Ca posibilitate recunoscută de lege de a avea drepturi şi obligaţii în
raporturi juridice concrete, capacitatea juridică apare ca o premisă a
calităţii de subiect de drept ; în lipsa ei nu ar fi posibilă participarea
oamenilor sau a organizaţiilor acestora la relaţiile sociale reglementate
juridic4.
În ce priveşte relaţia capacitate juridică – subiect de drept, trebuie
precizat că, subiectul de drept nu se manifestă în fiecare moment ca
participant la un raport juridic concret. Pe de altă parte, nimeni nu poate
deveni subiect al unui raport juridic concret fără să aibă capacitate
juridică5.
Capacitatea juridică trebuie analizată diferenţiat, în funcţie de
ramura de drept la care ne raportăm, precum şi în funcţie de calitatea
subiectelor de drept (subiecte individuale sau colective).
În general, capacitatea juridică este unică. În dreptul civil însă,
capacitatea juridică a persoanei fizice (omul ca subiect individual de
drept), îmbracă două aspecte: capacitatea juridică de folosinţă şi
capacitatea juridică de exerciţiu. Capacitatea juridică de folosinţă
reprezintă aptitudinea omului de a avea drepturi şi obligaţii6. Capacitatea
de folosinţă începe de la naşterea persoanei şi încetează la moartea
acesteia.
Capacitatea juridică de exerciţiu reprezintă aptitudinea persoanei
de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma şi executa obligaţiile, prin
încheierea de acte juridice7. Capacitatea de exerciţiu este la rândul ei de
două feluri: deplină (se dobândeşte când persoana devine majoră) şi
restrânsă (se dobândeşte de minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, şi
care poate încheia numai anumite acte juridice civile). Nu au capacitate de
exerciţiu: minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi persoanele puse
sub interdicţie8.
Aşadar, capacitatea de exerciţiu implică încheierea unor acte
juridice în nume propriu.
Menţionăm că persoanele care nu beneficiază de capacitate de
exerciţiu, îşi păstrează capacitatea de folosinţă (ex. minorul care nu a
împlinit vârsta de 14 ani poate avea anumite drepturi, dar acestea nu vor
1
2
3
4
5
6
A se vedea Gheorghe Beleiu, Drept civil român, ediţia a V-a revăzută şi adăugită, Casa
de editură “Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1998, p.275-276.
7
Ibidem, p.305-306.
8
Ibidem, p.306.
103
putea fi exercitate de către minor personal, ci prin reprezentanţii legali ai
acestuia).
Nu în toate ramurile de drept se poate vorbi despre împărţirea
capacităţii juridice în capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu (ex.
capacitatea electorală, capacitatea de a intra într-un raport juridic de
muncă, de a încheia o căsătorie etc.)1.
Pe de altă pare, chiar în dreptul civil, se consideră că distincţia între
capacitatea de folosinţă şi cea de exerciţiu nu este valabilă în cazul
persoanelor juridice (subiecte colective de drept). Astfel, capacitatea
juridică a persoanelor juridice ar include ambele forme ale capacităţii,
neputând exista persoane juridice care să aibă capacitate de folosinţă, dar
fără capacitate de exerciţiu2. Unii autori3 fac totuşi distincţie între
capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice.
Capacitatea juridică mai poate fi clasificată în: capacitate generală
şi capacitate specială.
Capacitatea juridică generală reprezintă aptitudinea de a participa
ca titular de drepturi şi obligaţii în principiu, în toate raporturile juridice, fără
ca legea să condiţioneze această participare de îndeplinirea unor condiţii
(ex. persoana fizică are, de regulă, capacitate juridică generală)4.
Capacitatea juridică specială este posibilitatea recunoscută de
lege de a participa ca subiect de drept în anumite raporturi juridice în care
trebuie îndeplinite anumite condiţii5. De regulă, subiectele colective au
capacitate specială (ex. persoane juridice în dreptul privat, organele de
stat în dreptul administrativ). În anumite situaţii însă, şi subiectelor
individuale de drept le este recunoscută o capacitate specială (ex.
capacitatea juridică a militarilor, a funcţionarilor publici etc.)6.
C. Clasificarea subiectelor raporturilor juridice

Activitatea umană se poate desfăşura în forma unor acţiuni
individuale sau colective. În funcţie de acest criteriu, subiectele raporturilor
juridice se clasifică în: subiecte individuale (persoana ca subiect de drept)
şi subiecte colective.
1. Persoana ca subiect de drept.

Persoana (cetăţenii, străinii, apatrizii), apar în raporturile
juridice ca subiectul cu raza de participare cea mai largă7.
Cetăţenii statului pot să participe, în principiu, la toate raporturile
juridice, bucurându-se în acest sens, de capacitate juridică generală.
Astfel, cetăţenii pot intra în raporturi de drept, atât între ei, cât şi cu
organele statului, cu organizaţiile economice sau cu organizaţiile
nestatale8.
1
2
Ibidem.
3
A se vedea Gheorghe Beleiu, op. cit. , p.411-441.
4
5
Ibidem.
6
7
8
Ibidem.
104
Persoana fizică apare ca subiect distinct în raporturile de drept civil,
caz în care capacitatea sa juridică se împarte în capacitate de folosinţă şi
capacitate de exerciţiu. Această delimitare este posibilă, întrucât, în
principiu, drepturile civile pot fi exercitate pe cale de reprezentare (ex.
drepturile minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani, se exercită de către
reprezentanţii săi legali – părinţii, tutorele)1.
Acţionând ca titulari de drepturi şi obligaţii în cele mai variate
domenii ale vieţii sociale, oamenii îşi satisfac drepturile şi interesele
legitime garantate prin Constituţie şi legi2.
După cum s-a arătat, în anumite condiţii, cetăţenii străini şi apatrizii
(persoanele fără cetăţenie) pot fi subiecte de drept, recunoscându-li-se
calitatea de participanţi în cadrul raporturilor juridice.
2. Subiectele colective de drept.

a) Statul.
Statul participă în calitate de subiect de drept atât în raporturile
juridice interne, cât şi în raporturile juridice de drept internaţional.
În dreptul intern, statul apare ca subiect de drept mai întâi în
raporturile de drept constituţional (ex. raporturile de cetăţenie)3. Tot în
cadrul acestei ramuri de drept, statul apare ca subiect în raporturile prin
intermediul cărora se realizează federaţia, precum şi în raporturile statului
(privit ca întreg) şi unităţile administrativ-teritoriale (ex. comune, oraşe,
judeţe)4.
Prin art.25 din Decretul nr.31/1954 privind persoanele fizice şi
juridice, statul este inclus în categoria persoanelor juridice. Trebuie
precizat că, statul nu este o simplă persoană juridică ci o persoană
juridică sui generis (specifică, distinctă de orice altă persoană juridică)5.
În raporturile de drept civil, statul participă prin Ministerul Finanţelor, în
afară de cazul în care legea nu stabileşte alte organe în acest scop.
Statul mai poate apărea ca subiect de drept distinct în raporturile
succesorale, în raporturile rezultate din donaţii. De asemenea, bunurile
fără stăpân sau cele confiscate trec în proprietatea statului6.
În dreptul internaţional, statului îi este recunoscută calitatea de
subiect de drept , indiferent de întinderea teritorială, de numărul populaţiei,
de stadiul de dezvoltare economică socială şi politică. Trebuie precizat că
statele sunt subiecte universale şi originare ale dreptului
internaţional public7.
Calitatea de subiect de drept a statului în raporturile de drept
internaţional se întemeiază pe suveranitatea sa; această calitate există
indiferent de recunoaşterea sau nerecunoaşterea din partea celorlalte
1
Ibidem, p.272.
2
Ibidem.
3
Cetăţenia reprezintă legătura politică şi juridică permanentă dintre o persoană fizică şi
un anumit stat, legătură ce se exprimă printr-un ansamblu de drepturi şi obligaţii reciproce
(Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.I, Ed. “Proarcadia”, Bucureşti,
1993, p.178).
4
5
Ibidem.
6
Ibidem.
7
105
state. În acest sens, naţiunile care luptă pentru eliberare şi emancipare
politico-socială se bucură de protecţie recunoscută prin normele de drept
internaţional1.
b) Organele statului
În procesul de elaborare şi aplicare a dreptului, participarea
organelor de stat (ale puterii legislative, executive şi judecătoreşti) se
realizează în raport de competenţa rezervată prin Constituţie, precum şi
prin legile de organizare şi funcţionare ale acestora.
Organele statului participă în cadrul raporturilor juridice, ca
purtătoare ale autorităţii statale într-un anumit domeniu de activitate.
Ca subiecte de drept, organele statului îndeplinesc anumite funcţii:
a) exercitarea conducerii de stat în diverse domenii de activitate;
b) soluţionarea problemelor privind temeinicia legală a pretenţiilor
unor subiecte de drept faţă de altele;
c) asigurarea constrângerii statale, restabilirea ordinii de drept
încălcate, recuperarea prejudiciilor2.
Astfel, Parlamentul apare ca subiect de drept în relaţiile privind
învestitura şi retragerea încrederii acordate Guvernului, controlul activităţii
unor organe de stat (ex. Serviciul Român de Informaţii, Banca Naţională a
României etc.). În relaţiile din sfera administraţiei publice apar ca subiecte
de drept organele administraţiei de stat (ex. Guvern, ministere) sau locale
(ex. consiliile judeţene, consiliile locale, primarii). În domeniul ocrotirii
ordinii sociale, al apărării şi garantării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale cetăţenilor participă ca subiecte de drept instanţele
judecătoreşti, parchetele din cadrul Ministerului Public, organele
Ministerului de Interne.
Caracteristic participării organelor de stat la raporturile juridice, este
faptul că, drepturile lor faţă de celelalte subiecte constituie, în acelaşi
timp, şi obligaţii ale acestora faţă de stat. Dacă persoana poate
dispune de exerciţiul drepturilor sale, în schimb organul de stat este
obligat să-şi exercite drepturile (ex. instanţa de judecată este obligată să
rezolve cauza care i-a fost dedusă spre soluţionare, organul de urmărire
penală este obligat să acţioneze pentru descoperirea celui care a săvârşit
o infracţiune etc.)3.
c) Persoanele juridice.
Persoana juridică reprezintă un subiect de drept cu o largă arie de
răspândire în circuitul juridic.
Elementele constitutive ale calităţii de persoană juridică sunt
următoarele:
a) o organizare de sine stătătoare, adică proprie;
b) un patrimoniu propriu, adică distinct;
1
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman, Drept internaţional public, Casa de
editură şi presă “Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1994, p.57.
2
3
Ibidem.
106
c) un scop propriu, determinat şi în acord cu interesul general
(obştesc)1.
Persoanele juridice sunt subiecte distincte în raporturile de drept
privat. Astfel, societăţile comerciale, întreprinderile, diverse companii etc.
sunt participante în calitate de persoane juridice în raporturile de drept civil
şi comercial2.
De asemenea, organele statului, în afara participării lor ca
purtătoare ale autorităţii publice, apar uneori şi ca persoane juridice de
drept privat, în raporturi care nu sunt legate nemijlocit de realizarea
competenţei lor (ex. raporturile între un minister şi o societate comercială,
în vederea achiziţionării unor calculatoare)3.
O altă categorie de persoane juridice o reprezintă organizaţiile
economice nestatale (cooperativele meşteşugăreşti, de consum şi de
credit); acestea sunt constituite de membrii lor în baza liberului lor
consimţământ, prin punerea în comun a activităţii şi mijloacelor de
producţie, în vederea satisfacerii intereselor acestor membri4. Există şi
organizaţii nestatale (sindicate, asociaţii, fundaţii) care au, în principiu, un
scop nepatrimonial (nu urmăresc obţinerea unor câştiguri materiale),
acestea participând ca subiecte de drept în diverse raporturi juridice (ex.
educaţie, cultură, literatură, protecţia copilului etc.)5.
4.2. Conţinutul raportului juridic.

Conţinutul raportului juridic reprezintă ansamblul drepturilor
subiective şi a obligaţiilor ce revin participanţilor într-un raport juridic
determinat6.
Aceste drepturi şi obligaţii ce revin subiectelor de drept sunt
prevăzute de norma juridică. De altfel, raporturile juridice constituie relaţii
interumane reglementate prin normele de drept, în care subiectele apar ca
titulare de drepturi şi obligaţii7.
Este important să se facă distincţia între dreptul obiectiv ca
ansamblu de norme juridice în vigoare la un moment dat şi dreptul
subiectiv ca îndrituire legată de o persoană, ca posibilitate de a acţiona în
temeiul dreptului obiectiv8.
Înţelegerea corectă a conţinutului raportului juridic presupune
analizarea noţiunilor de “drept subiectiv” şi “obligaţie juridică”.
Dreptul subiectiv este posibilitatea recunoscută de norma juridică
subiectului activ (titularului dreptului) – persoană fizică ori subiect colectiv
de drept – în virtutea căreia acesta poate să aibă o anumită conduită sau
să pretindă o conduită corespunzătoare - să dea, să facă, ori să nu facă
ceva – de la subiectul pasiv (titularul obligaţiei), realizarea acestei
1
Gheorghe Beleiu, op. cit., p.382.
2
3
Ibidem.
4
Ibidem.
5
Ibidem.
6
Ibidem, p.297.
7
8
107
posibilităţi fiind asigurată, în caz de nevoie, prin concursul forţei de
Din definiţia enunţată anterior rezultă trăsăturile esenţiale ale
dreptului subiectiv:
1) dreptul subiectiv este o posibilitate (prerogativă sau facultate)
recunoscută de lege subiectului activ (persoană fizică sau
subiect colectiv de drept);
2) în temeiul acestei posibilităţi, subiectul activ poate avea, el
însuşi, o anumită conduită (în cazul dreptului absolut – real ori
nepatrimonial) sau poate pretinde o conduită corespunzătoare
subiectului pasiv (în cazul dreptului de creanţă, care este un
drept relativ);
3) titularul dreptului subiectiv poate apela la concursul forţei de
constrângere a statului, în caz de nevoie (atunci când dreptul
său este nesocotit ori încălcat)2.
Există în literatura juridică numeroase clasificări ale drepturilor
subiective. Problema clasificării drepturilor subiective prezintă importanţă
atât la nivelul teoriei dreptului, dar mai ales la nivelul ştiinţelor de ramură.
În mod deosebit, clasificarea drepturilor subiective se înfăţişează ca o
preocupare a dreptului constituţional, dreptului civil, dreptului familiei.
În continuare, vom prezenta succint, cele mai importante criterii de
clasificare a drepturilor subiective civile.
Astfel, după gradul de opozabilitate distingem: drepturi absolute şi
drepturi civile.
Dreptul absolut este acel drept subiectiv în virtutea căruia titularul
său poate avea o anumită conduită, fără a face apel la altcineva pentru a
şi-l realiza3. Aşadar, dreptului absolut îi corespunde îndatorirea generală
de a nu i se aduce atingere, iar sfera persoanelor obligate să-l respecte
este nedeterminată. Sunt absolute, drepturile personale nepatrimoniale
(ex. dreptul la viaţă) şi drepturile reale (ex. dreptul de proprietate).
Dreptul relativ este acel drept subiectiv în virtutea căruia titularul
(subiectul activ) poate pretinde subiectului pasiv o conduită determinată,
fără care dreptul nu se poate realiza4. Aşadar, dreptul relativ este opozabil
unei persoane determinate (subiectul pasiv). Sunt relative drepturile de
creanţă (ex. dreptul cumpărătorului de a primi bunul este opozabil faţă de
vânzător, adică faţă de persoana căreia i-a achitat preţul bunului).
După conţinutul lor, drepturile subiective se împart în: drepturi
patrimoniale şi drepturi nepatrimoniale.
Este patrimonial dreptul subiectiv al cărui conţinut poate fi
exprimat băneşte, pecuniar5.
Drepturile patrimoniale sunt, la rândul lor, de două feluri: reale şi de
creanţă.
1
A se vedea Gheorghe Beleiu, op. cit., p.82; Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, op. cit., p.72.
2
Gheorghe Beleiu, op. cit., p.82-83.
3
Ibidem., p.83.
4
Ibidem.
5
Gheorghe Beleiu, op.cit., p.84.
108
Dreptul real este acel drept patrimonial în virtutea căruia titularul
său îşi poate exercita prerogativele asupra unui bun fără concursul altuia
(ex. dreptul de proprietate)1.
Dreptul de creanţă este acel drept patrimonial în temeiul căruia
subiectul activ (numit creditor) poate pretinde subiectului pasiv (numit
debitor) să dea, să facă sau să nu facă ceva2.
Este nepatrimonial (personal nepatrimonial) acel drept subiectiv
al cărui conţinut nu poate fi exprimat în bani3.
Drepturile nepatrimoniale se divid, la rândul lor, în:
1) drepturi care privesc existenţa şi integritatea persoanei (ex.
dreptul la viaţă, dreptul la sănătate, dreptul la onoare, cinste ori
reputaţie etc.);
2) drepturi care privesc identificarea persoanei (ex. dreptul la
nume, dreptul la domiciliu etc.);
3) drepturi ce decurg din creaţia intelectuală, adică drepturile
nepatrimoniale ce izvorăsc din opera literară, artistică ori
ştiinţifică şi din invenţie (ex. dreptul la paternitatea operei sau
invenţiei) 4.
Există şi alte clasificări ale drepturilor subiective, cum ar fi: după
corelaţia dintre ele – drepturi principale şi drepturi accesorii, după
gradul de certitudine conferit titularilor – drepturi pure şi simple şi
drepturi afecte de modalităţi.
Ca parte componentă a conţinutului raportului juridic, obligaţia
juridică este măsura dreptului subiectiv5.
Obligaţia juridică reprezintă îndatorirea subiectului pasiv al
raportului juridic de a avea o anumită conduită corespunzătoare dreptului
subiectiv corelativ, conduită care poate consta în a da, a face ori a nu face
ceva şi care, la nevoie, poate fi impusă prin forţa coercitivă a statului6.
Din definiţia enunţată anterior rezultă trăsăturile esenţiale ale
obligaţiei juridice:
1) obligaţia juridică reprezintă întotdeauna o îndatorire a
subiectului pasiv de a avea o conduită corespunzătoare
dreptului subiectiv corelativ;
2) această îndatorire constă în a da, a face ori a nu face ceva; din
acest punct de vedere, obligaţiile juridice se împart în: pozitive
(a da, a face) şi negative (a nu face);
3) dacă subiectul pasiv nu-şi îndeplineşte de bună voie îndatorirea,
titularul dreptului subiectiv (subiectul activ) poate recurge la forţa
de constrângere a statului7.
Caracteristica definitorie a conţinutului raportului juridic o reprezintă
faptul că, drepturile şi obligaţiile nu sunt rupte unele de altele, ci ele se
presupun şi se coordonează reciproc. Mai mult, ceea ce poate pretinde
1
Ibidem.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
4
Ibidem, p.85.
5
6
Gheorghe Beleiu, op. cit., p.90.
7
Ibidem.
109
subiectul activ este exact ceea ce constituie îndatorirea subiectului pasiv1.
Nu există drept subiectiv dacă acesta nu este legat, într-un fel sau altul, de
o obligaţie, tot aşa cum nu se poate vorbi de obligaţie juridică dacă
acesteia nu-i corespunde dreptul de a pretinde2.
Aşadar, în cadrul raportului juridic, drepturile şi obligaţiile sunt
corelative. Astfel, într-un contract de vânzare-cumpărare, vânzătorul are
dreptul de a primi preţul, dacă dă bunul vândut, iar cumpărătorul are
obligaţia de a plăti preţul, dacă cumpără bunul respectiv şi invers,
cumpărătorul are dreptul de a primi bunul dacă a achitat preţul, iar
vânzătorul are obligaţia de a da bunul dacă a primit preţul3.
În final, trebuie menţionat că ansamblul drepturilor şi obligaţiilor pe
care le are cetăţeanul conform legilor în vigoare, formează statutul juridic
al persoanei4.
4.3. Obiectul raportului juridic.

Prin obiect al raportului juridic se înţelege conduita subiectelor
raportului juridic, ca urmare a exercitării drepturilor şi îndeplinirii
obligaţiilor5. Aşadar, obiectul raportului juridic are în vedere conduita
părţilor (acţiuni sau inacţiuni), în vederea realizării conţinutului raportului
juridic respectiv.
În raporturile juridice patrimoniale, conduita părţilor se referă,
adesea, la lucruri materiale (bunuri). Această situaţie a determinat
formularea unor puncte de vedere
potrivit cărora bunurile ar constitui obiect al raportului juridic. Trebuie
precizat că lucrurile materiale nu pot fi incluse în structura raportului
juridic; dată fiind natura socială a acestui raport, esenţială rămâne
conduita subiectelor6. Cu toate acestea, în momentul în care conduita
părţilor se referă la un lucru material acesta poate fi luat în considerare ca
obiect derivat al raportului juridic7.
Secţiunea 5: Faptul juridic

5.1. Noţiune.
Între regulile de drept şi faptele sociale există o strânsă legătură.
Dreptul se naşte, cel puţin în parte, din fapte şi totodată se aplică
acestora8.
Nu orice împrejurare din natură sau din viaţa socială este fapt
juridic, ci numai acele împrejurări de existenţa cărora normele de drept
leagă anumite consecinţe juridice9.
1
2
3
4
Ibidem.
5
Ibidem.
6
7
8
9
110
Dacă normele juridice şi subiectele de drept reprezintă premisele
generale (abstracte) ale raportului juridic, faptele juridice constituie
premisa concretă a acestuia.
Aşadar, prin fapte juridice se înţeleg acele împrejurări care, potrivit
normelor de drept, atrag după sine apariţia, modificarea sau stingerea de
raporturi juridice (produc anumite consecinţe juridice) 1. Aceste împrejurări
sunt, de regulă, descrise în ipoteza normei juridice. Anumite împrejurări ce
constituie fapte juridice sunt încurajate şi ocrotite de norma de drept (ex.
naşterea unui copil), alte împrejurări sunt prohibite (ex. săvârşirea unor
fapte antisociale).
Deşi în literatura juridică nu există unanimitate de opinii,
considerăm că raportul juridic nu poate să apară în afara producerii
faptului juridic2.
5.2. Clasificarea faptelor juridice

Având în vedere criteriul voliţional (după cum aceste împrejurări
depind sau nu depind de voinţa omului), faptele juridice se clasifică în
evenimente şi acţiuni.
Evenimentele sunt acele împrejurări care nu depind de voinţa
omului, dar de a căror producere norma de drept leagă anumite
consecinţe juridice3.
În această categorie se includ, în primul rând, fenomenele naturale
(ex. calamităţi, naşterea, moartea, curgerea implacabilă a timpului etc.).
Aşadar, evenimentele se înfăţişează ca procese ce se dezvoltă
independent de voinţa oamenilor (uneori chiar împotriva voinţei
oamenilor).
Nu orice fenomen natural sau social produce efecte juridice,
devenind, astfel, eveniment. Din ansamblul fenomenelor sau proceselor
naturale şi sociale legea selecţionează doar un număr limitat de
asemenea împrejurări şi anume, pe cele care, prin amploarea
consecinţelor, au legătură cu ordinea juridică Efectul juridic al acestor
împrejurări este legat de un interes determinat al statului, tradus în norma
de drept4.
Acţiunile sun manifestări de voinţă ale oamenilor, care produc
efecte juridice, ca urmare a reglementării lor prin normele de drept5.
Particularitatea acţiunilor constă în faptul că, acestea sunt săvârşite
de către om, cu discernământ (spre deosebire de evenimente, care se
produc independent de voinţa omului).
Acţiunile, la rândul lor, se subdivid în: licite şi ilicite.
Sunt licite acele acţiuni care se conformează normelor juridice şi
ilicite cele care contravin normelor juridice (ex. infracţiunile,
contravenţiile)6.
Cele mai importante acţiuni licite sunt actele juridice.
1
2
3
4
Ibidem.
5
Ibidem, p.304.
6
111
Actul juridic reprezintă o manifestare de voinţă făcută cu scopul de
a produce efecte juridice1.
Practic, prin actul juridic se doreşte, se urmăreşte producerea
anumitor efecte juridice, acestea constituind finalitatea acţiunii. Se
marchează astfel, distincţia între actele juridice şi celelalte acţiuni ale
omului, care produc consecinţe juridice chiar dacă nu s-a urmărit în mod
manifest acest lucru2.
Adeseori, pentru naşterea unui raport juridic nu este suficient doar
un singur fapt juridic, ci trebuie să intervină mai multe fapte juridice 3 (ex.
transferul dreptului de proprietate asupra unui teren presupune existenţa
unui acord de voinţă între părţile contractante, dar şi autentificarea
contractului de vânzare-cumpărare de către un notar public).
Uneori raportul juridic ia naştere pe baza unui singur fapt juridic,
însă realizarea conţinutului acestui raport juridic se împlineşte în condiţiile
în care la faptul juridic existent se adaugă un nou fapt juridic (sau mai
multe). Astfel, raportul juridic penal ia naştere pe baza unui singur fapt
juridic (comiterea infracţiunii), dar realizarea conţinutului său presupune
existenţa unui complex de alte fapte juridice (ex. începerea urmăririi
penale, punerea în mişcare a acţiunii penale, pronunţarea sentinţei,
executarea pedepsei) 4.
1
2
Ibidem.
3
Ibidem.
4
112
1. Organele de stat îndeplinesc funcţia:
a. de asigurare a constrângerii statale, restabilirea ordinii de drept
încălcate şi recuperarea prejudiciilor;
b. de respectare a principiilor fundamentale ale sistemului de drept
românesc;
c. de aducere la bună îndeplinire a execuţiei bugetare;
d. de realizare a colectării impozitelor, taxelor şi amenzilor pentru
întregirea bugetului de stat.
2. Drepturile organelor de stat faţă de celelalte subiecte de drept

constituie:
a. drepturi corelative ale acestuia;
b. obligaţii ale acestora faţă de stat;
c. corelativele atribuţiilor cu care au fost investite;
d. manifestarea principiului suveranităţii de stat.
3. Element constitutiv al calităţii de persoană juridică este:

a. obiectul de activitate;
b. umărul de asociaţi;
c. o organizare proprie;
d. o modalitate de împărţire a părţilor sociale.
4. Element constitutiv al calităţii de persoană juridică este:

a. un patrimoniu propriu;
b. un fond de comerţ propriu;
c. un capital subscris propriu;
d. cifră de afaceri pozitivă.
5. Conţinutul raportului juridic reprezintă:

a. conduita părţilor;
b. posibilitatea de a avea drepturi şi obligaţii;
c. drepturile şi obligaţiile părţilor dintr-un raport juridic determinat;
d. drepturile subiective civile pe care le au persoanele.
6. Una dintre trăsăturile esenţiale ale dreptului subiectiv este:

a. este de natură contractuală;
b. este o posibilitate recunoscută subiectului activ;
c. este o posibilitate recunoscută subiectului pasiv;
d. este o componentă a dreptului obligaţional.
113
a. subiectul activ nu poate avea o conduită sau pretinde o conduită în
legătură cu dreptul său;
b. subiectul activ poate pretinde o conduită sau poate avea el însuşi o
conduită în legătură cu dreptul său;
c. subiectul pasiv poate pretinde o conduită subiectului activ;
d. subiectul pasiv poate avea o conduită, fără a fi sancţionat, în
legătură cu dreptul subiectului activ.

a. titularul dreptului nu poate apela la forţa coercitivă a statului;
b. titularul obligaţiei corelative dreptului subiectiv poate apela la forţa
coercitivă a statului;
c. titularul dreptului poate apela la forţa coercitivă a statului;
d. numai titularii de drepturi contractuale pot apela la forţa coercitivă a
statului.
9. După gradul de opozabilitate distingem:

a. drept absolut şi drept relativ;
b. drept pozitiv şi drept negativ;
c. drept complet şi drept incomplet;
d. drept real şi drept de creanţă.
10. După conţinutul lor distingem:

a. drept absolut şi drept relativ;
b. drept patrimonial şi drept nepatrimonial;
c. drept oneros şi drept gratuit;
d. drept real şi drept ireal.
11. Drepturile patrimoniale se împart în:

a. drept real şi drept de creanţă;
b. drept real şi drept ireal;
c. drept real şi drept abstract;
d. drept oneros şi drept gratuit.
12. Drepturile nepatrimoniale se divid în:

a. drepturi principale, accesorii şi dependente;
b. drepturi care privesc existenţa şi integritatea persoanei,
identificarea persoanei şi drepturi ce decurg din creaţie intelectuală;
c. drepturi pure şi simple şi drepturi afectate de modalităţi;
d. drepturi opozabile şi drepturi inopozabile
13. După corelaţia dintre ele distingem:

a. drepturi dependente şi drepturi independente;
b. drepturi absolute şi drepturi relative;
c. drepturi totale şi drepturi parţiale;
d. drepturi principale şi drepturi accesorii.
114
14. După gradul de certitudine conferit titularilor distingem:
a. drepturi certe şi drepturi incerte;
b. drepturi sigure şi drepturi nesigure;
c. drepturi pure şi simple şi drepturi afectate de modalităţi;
d. drepturi concludente şi drepturi neconcludente.
15. Dreptul absolut este acel drept care pentru a se realiza:

a. are nevoie de concursul altei persoane decât subiectul activ;
b. nu are nevoie de concursul altei persoane în afara subiectului activ;
c. trebuie cunoscut de către toţi subiecţii;
d. trebuie publicat în Monitorul Oficial.
16. Dreptul relativ este acel drept care pentru a se realiza:

a. trebuie corelat cu un drept de creanţă;
b. nu are nevoie de concursul altei persoane în afara subiectului activ;
c. nu are nevoie de concursul altei persoane în afara subiectului
pasiv;
d. are nevoie de concursul altei persoane decât subiectul activ.
17. Dreptul patrimonial este acel drept al cărui conţinut:

a. poate fi exprimat;
b. nu poate fi exprimat;
c. poate fi exprimat în bani;
d. poate fi exprimat verbal.
18. Obligaţia juridică poate consta în:

a. a plăti;
b. a remunera;
c. a da;
d. a reîntoarce prestaţia.
19. În cadrul raportului juridic, drepturile şi obligaţiile sunt:

a. cumulative;
b. corelative;
c. supletive;
d. diminutive.
20. Ansamblul drepturilor ţi obligaţiilor pe care le are cetăţeanul formează:

a. codul personal al persoanei;
b. dreptul subiectiv al persoanei;
c. relaţia persoanei cu statul;
d. statutul juridic al persoanei .
115
CAPITOLUL XI: RĂSPUNDEREA JURIDICĂ
Secţiunea 1: Conceptul răspunderii juridice
Dreptul ca fenomen social are finalităţi complexe referitoare la
asigurarea coerenţei, funcţionalităţii şi autoreglării sistemului social, în
soluţionarea conflictelor relaţiilor interumane, în apărarea şi promovarea
valorilor sociale, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. În
acest sens, normele juridice orientează, stimulează, influenţează şi
determină comportamentul oamenilor, realizarea acestora fiind asigurată,
la nevoie, prin forţa de constrângere a statului1.
Nu orice conduită umană are relevanţă din punct de vedere juridic,
ci numai aceea care cade, într-o formă sau alta, sub incidenţa normelor
juridice. Conduita umană poate să fie conformă normelor juridice sau,
dimpotrivă, să contravină acestora. În primul caz, conduita este licită
(legală), iar în cel de-al doilea caz, ea este ilicită (ilegală).
Conduită licită este exprimată în anumite acţiuni sau în abţinerea
de a săvârşi anumite acţiuni, prin care subiectele de drept îşi exercită, în
limitele legii, drepturile subiective sau îşi îndeplinesc obligaţiile juridice ce
le revin. Aşadar, conduita licită este dată de acţiunile sau inacţiunile
conforme sau chiar determinate de normele juridice2.
Conduita ilicită constă într-o acţiune sau inacţiune contrară
prevederilor normelor juridice, săvârşite de o persoană care are
capacitatea de a răspunde pentru faptele sale. În principiu, încălcarea
prevederilor normelor de drept atrage răspunderea juridică a
persoanei vinovate3.
Trebuie precizat că, numai comportarea umană conştientă,
responsabilă poate avea valoare juridică. Astfel, comportarea unui alienat
mintal nu are valoare juridică, nu poate fi calificată ca licită sau ilicită,
întrucât aceasta nu este rezultatul unei deliberări conştiente şi, ca atare,
alienatul mintal nu poate avea răspunderea juridică a faptelor sale4.
Conceptul de “răspundere juridică” trebuie analizat în strânsă
legătură cu unul dintre principiile fundamentale ale dreptului şi anume, cel
al responsabilităţii. În conformitate cu acest principiu, fiecare om trebuie să
îşi asume şi să suporte consecinţele faptelor sale.
Colectivitatea nu poate rămâne indiferentă faţă de
comportamentele care încalcă regulile sociale. Responsabilitatea socială
are diferite forme de manifestare: responsabilitatea morală, religioasă,
culturală, politică, juridică5. Fiind o formă a responsabilităţii sociale,
răspunderea juridică prezintă o serie de caracteristici care sunt conferite
1
2
Ibidem.
3
Ibidem.
4
Ibidem.
5
116
de specificul dreptului, al normelor şi sancţiunilor juridice, de faptul că ea
implică, în diverse grade, constrângerea statală1.
Răspunderea juridică poate fi definită ca un raport statornicit de
lege, între autorul încălcării normelor juridice şi stat, reprezentat prin
organe special abilitate cu competenţe în acest domeniu (ex. instanţele de
judecată, parchetele din cadrul Ministerului Public, organele de poliţie).
Conţinutul acestui raport este complex, fiind format în esenţă din dreptul
statului, ca reprezentant al societăţii, de a aplica sancţiunile prevăzute de
normele juridice persoanelor care au săvârşit fapte ilicite şi obligaţia
acestor persoane de a se supune sancţiunilor legale, în vederea restabilirii
ordinii de drept 2.
Între răspunderea juridică şi sancţiunea juridică se instituie relaţii
complexe. Astfel, sancţiunea juridică apare ca o premisă a instituţiei
răspunderii juridice, deoarece răspunderea juridică are ca temei
încălcarea normelor de drept (dotate, prin excelenţă, cu sancţiuni
juridice)3.
Apoi, sancţiunea juridică constituie principala finalitate a răspunderii
juridice. Din această perspectivă, răspunderea juridică reprezintă
cadrul juridic de realizare pentru sancţiunea normei de drept4.
Secţiunea 2: Formele răspunderii juridice

Se pot distinge mai multe forme ale răspunderii juridice în funcţie de
o serie de factori, cum ar fi: valorile sociale lezate, tipul de normă juridică a
cărei dispoziţie a fost încălcată, gradul de pericol social al faptei, vinovăţia
făptuitorului etc.
În principiu, fiecare ramură a dreptului cunoaşte o formă de
răspundere specifică. În acest sens, se poate vorbi de o răspundere
penală, civilă, contravenţională, disciplinară etc.
În continuare, vom prezenta câteva aspecte referitoare la unele
forme ale răspunderii juridice.
Răspunderea penală este definită ca un raport juridic penal de
constrângere, născut ca urmare a săvârşirii infracţiunii, între stat, pe de o
parte, şi infractor, pe de altă parte. Conţinutul acestui raport îl formează
dreptul statului de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica
sancţiunea prevăzută de legea penală şi de a-l constrânge să o execute,
precum şi obligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a se
spune sancţiunii aplicate, în vederea restabilirii ordinii de drept5.
Formele de sancţionare în cazul săvârşirii infracţiunii pot fi: privarea
de libertate, amenda penală, interzicerea unor drepturi (ex. dreptul de a
exercita o anumită profesie, dreptul de a alege şi de a fi ales în funcţii
elective publice etc.), confiscări etc.6
1
2
Ibidem, p.106.
3
Ibidem.
4
Ibidem.
5
Costică Bulai, Manual de drept penal – partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1997, p.311.
6
117
În materia dreptului civil, răspunderea juridică se înfăţişează sub
două forme: răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă
contractuală. Ambele forme sunt dominate de ideea fundamentală a
reparării unui prejudiciu patrimonial produs prin fapta ilicită a unei anumite
persoane1.
Răspunderea civilă delictuală are drept conţinut obligaţia civilă de
reparare a prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită2.
Răspunderea civilă contractuală are faţă de răspunderea civilă
delictuală, care este dreptul comun al răspunderii civile, un caracter
special, derogator. Dacă în cazul răspunderii
delictuale, obligaţia încălcată este o obligaţie legală, cu caracter general,
care revine tuturor (obligaţia de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte
ilicite), în cazul răspunderii contractuale, obligaţia încălcată are caracter
concret, fiind stabilită printr-un contract preexistent, valabil, încheiat între
cel păgubit şi cel care şi-a încălcat obligaţiile contractuale3.
Răspunderea contravenţională este atrasă în cazul comiterii unei
contravenţii. Contravenţia este definită ca o faptă ce prezintă pericol
social mai redus decât infracţiunea, faptă care este prevăzută, ca atare, de
lege sau de alt act normativ şi care este săvârşită cu vinovăţie4.
Răspunderea disciplinară este definită ca o instituţie specifică
dreptului muncii şi care constă într-un ansamblu de norme legale privind
sancţionarea faptelor de încălcare cu vinovăţie de către orice persoană
încadrată, indiferent de funcţie sau de postul pe care îl ocupă a obligaţiilor
asumate prin contractul de muncă5. Aceste fapte sunt denumite abateri
disciplinare şi atrag sancţiuni ca: mustrare, avertisment, reduceri de
salariu, retrogradări, desfacerea contractului de muncă.
Trebuie precizat că unei ramuri de drept nu trebuie să-i corespundă
în mod necesar, o singură formă a răspunderii juridice. Astfel, în ramura
dreptului administrativ se pot declanşa diverse forme de răspundere
juridică (disciplinară, contravenţională, penală, civilă)6.
Uneori formele răspunderii juridice se exclud, nu pot exista
cumulativ, cu privire la aceeaşi faptă (ex. răspunderea penală cu
răspunderea contravenţională). În alte situaţii însă, formele răspunderii
juridice sunt compatibile (ex. răspunderea penală cu răspunderea civilă)7.
Răspunderea juridică cunoaşte o varietate de forme. Cu toate
acestea, există anumite principii care subliniază prezenţa unor note
comune, caracteristice tuturor formelor de răspundere. Aceste principii
sunt: legalitatea răspunderii (răspunderea este declanşată şi realizată în
conformitate cu normele juridice care o reglementează), principiul
1
2
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. ALL,
Bucureşti,1997, p.116.
2
Ibidem, p.126.
3
Ibidem., p.108.
4
5
Sanda Ghimpu, Dreptul muncii, Bucureşti,1985, p.162, apud Ioan Ceterchi, Ion
Craiovan, op.cit., p.108.
6
Alexandru Negoiţă, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Ed. Athenaeum,
Bucureşti,1991, p.99 şi urm.,apud Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, op.cit., p.108.
7
118
răspunderii pentru vină, prezumţia de nevinovăţie, principiul
proporţionalizării răspunderii în funcţie de gravitatea faptei, de
circumstanţele săvârşirii acesteia etc.1
Secţiunea 3: Condiţiile răspunderii juridice

Angajarea răspunderii juridice (în oricare din formele sale,
presupune întrunirea cumulativă a mai multor condiţii. Condiţiile
răspunderii juridice sunt: a) conduita ilicită; b) un rezultat vătămător al
acestei conduite (ex. prejudiciu material, vătămarea integrităţii corporale
etc.); c) legătura cauzală între conduita ilicită şi rezultatul produs; d)
vinovăţia subiectului ce a săvârşit fapta ilicită); e) să nu existe împrejurări
sau cauze care înlătură răspunderea juridică2.
3.1. Conduita ilicită

Conduita ilicită este exprimată într-un comportament (acţiune sau
inacţiune) care contravine prevederilor normei juridice3.
Aşadar, conduita ilicită poate consta, fie într-o acţiune (ex.
funcţionarul public care dezvăluie anumite fapte, informaţii sau documente
de care a luat cunoştinţă în exercitarea funcţiei, deşi era obligat să
păstreze confidenţialitatea în legătură cu acestea), fie într-o inacţiune,
atunci când subiectul de drept este obligat la o anumită
acţiune, pe care nu o îndeplineşte, încălcând astfel prevederile legale (ex.
potrivit art.315 din Codul penal român, constituie infracţiune fapta celui
care, găsind o persoană a cărei viaţă, sănătate sau integritate corporală
este în primejdie şi care este lipsită de putinţa de a se salva, nu-i acordă
ajutorul necesar).
De asemenea, conduita ilicită se înfăţişează sub diverse forme:
cauzarea de prejudicii, abaterea disciplinară, contravenţia, infracţiunea4.
3.2. Rezultatul conduitei ilicite.

Rezultatul conduitei ilicite constă în urmările dăunătoare pe care
aceasta le cauzează societăţii sau unui anumit individ, aducându-se
atingere astfel, valorilor ocrotite prin drept (ex. vătămarea integrităţii
corporale sau a sănătăţii persoanei, sustragerea unor bunuri sau valori,
distrugerea sau deteriorarea unor bunuri etc.).
Rezultatul conduitei ilicite permite să se aprecieze, în majoritatea
cazurilor, pericolul social concret al faptei ilicite5.
Importanţa rezultatului pentru stabilirea răspunderii juridice nu este
aceeaşi în toate ramurile de drept. Astfel, în dreptul civil, răspunderea
juridică survine numai atunci când s-a produs rezultatul ilicit (prejudiciul).
În dreptul penal şi administrativ, deşi caracterul ilicit al conduitei este
strâns legat de rezultatul ei vătămător, legea stabileşte în anumite cazuri
1
2
3
A se vedea Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, op.cit., p.109; Nicolae Popa, op. cit., p.310.
4
5
119
răspunderea juridică chiar dacă rezultatul vătămător nu s-a produs, dar s-a
creat pericolul producerii lui (ex. tentativa, în dreptul penal) 1.
3.3. Legătura cauzală între conduita ilicită şi rezultatul produs.

În situaţiile în care, pentru existenţa faptei ilicite, este necesară şi
producerea unor consecinţe dăunătoare, se impune examinarea legăturii
dintre faptă şi rezultatul ei; trebuie să se stabilească existenţa sau
inexistenţa unui raport de cauzalitate între faptă şi rezultatul produs2.
Astfel, pentru ca un subiect de drept să poată fi tras la răspundere pentru
săvârşirea cu vinovăţie a unei fapte antisociale, este necesar ca,
rezultatul ilicit să fie consecinţa nemijlocită a acţiunii sale (acţiunea
sa trebuie să fie cauza producerii efectului păgubitor pentru ordinea
de drept) 3.
Stabilirea legăturii cauzale între conduita ilicită şi rezultatul produs
este deosebit de complexă, impunându-se o analiză profundă, obiectivă,
ştiinţifică a fiecărui caz în parte4. Trebuie precizat că, în practică, există
situaţii în care se manifestă o cauzalitate complexă, la producerea
rezultatului concurând mai multe cauze, manifestându-se şi diverse
condiţii care influenţează favorabil sau defavorabil producerea
rezultatului5.
3.4. Vinovăţia
Vinovăţia reprezintă condiţia subiectivă a răspunderii juridice.
Orice acţiune sau inacţiune umană se caracterizează nu numai prin
anumite trăsături materiale, ci constituie, totodată, şi o manifestare a
voinţei şi conştiinţei omului6.
Vinovăţia este atitudinea psihică a unei persoane faţă de fapta
ilicită săvârşită de ea, precum şi faţă de consecinţele acestei fapte7.
Vinovăţia (ca şi temei al răspunderii juridice), presupune
recunoaşterea capacităţii oamenilor de a acţiona cu discernământ;
aceasta implică libertatea voinţei subiectului, caracterul deliberat al acţiunii
sale, asumarea consecinţelor pentru conduita sa8.
În situaţia în care, fapta ilicită nu este rezultatul unei deliberări
conştiente, fiind săvârşită de o persoană care nu are (temporar sau
permanent) reprezentarea consecinţelor acţiunilor sale, răspunderea
juridică nu poate fi angajată. Aşadar, răspunderea juridică se exclude în
cazul săvârşirii unui act ilicit, dar fără vinovăţie9. În acest sens, prin
lege (în special, prin normele juridice penale) sunt prevăzute anumite
cauze care exclud vinovăţia celui care săvârşeşte o faptă ilicită (ex.
legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică şi morală,
1
Ibidem.
2
Ibidem.
3
4
5
Ibidem.
6
Ibidem.
7
A se vedea Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, op.cit., p.109; Nicolae Popa, op. cit., p.311.
8
9
Ibidem, p. 312.
120
cazul fortuit iresponsabilitatea, beţia accidentală, minoritatea făptuitorului,
eroarea de fapt).
Vinovăţia (ca şi condiţie subiectivă a răspunderii juridice) se
înfăţişează sub două forme: intenţia şi culpa.
O faptă ilicită este săvârşită cu intenţie atunci când, persoana care
a comis-o a cunoscut caracterul ilicit al acţiunii sau inacţiunii sale şi,
prevăzând consecinţele ei ilicite, le-a dorit sau le-a admis1.
Culpa este o formă mai puţin gravă a vinovăţiei. În cazul culpei,
persoana prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, sau nu prevede
rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă2.
În cadrul ştiinţelor juridice de ramură formele vinovăţiei sunt tratate
şi analizate în mod nuanţat. Astfel, în dreptul penal, intenţia este de două
feluri: directă (atunci când subiectul acţionează deliberat, urmărind
producerea consecinţelor ilicite) şi indirectă (când subiectul cunoaşte
consecinţele ilicite ale faptei sale şi le priveşte cu indiferenţă, acceptă
producerea acestora)3. Culpa, în dreptul penal, este, la rândul ei, de două
feluri: cu previziune (imprudenţă), când persoana care a comis fapta
ilicită a prevăzut posibilitatea survenirii unor urmări ilicite, pe care nu le-a
dorit, nici nu le-a acceptat, dar a sperat în mod uşuratic că nu se vor
produce, şi fără previziune (neglijenţă), când persoana care a săvârşit
fapta ilicită nu a prevăzut rezultatul acesteia, deşi trebuia şi putea să-l
prevadă4.
În materia dreptului civil, culpa nu desemnează o anumită formă a
vinovăţiei, ci vinovăţia cu toate formele ei. Formele culpei civile sunt: dolul
(intenţia), imprudenţa şi neglijenţa5.
3.5. Să nu existe cauze care înlătură răspunderea juridică

Aceste cauze (împrejurări) sunt prevăzute de lege şi diferă de la o
ramură de drept la alta. Astfel, în dreptul penal, din considerente de
politică penală, răspunderea poate fi înlăturată în cazul amnistiei, lipsei
plângerii prealabile, împăcării părţilor şi prescripţiei răspunderii penale6.
1
2
Ibidem.
3
4
5
Ibidem.
6
Ibidem.
121
1. Încălcarea prevederilor normelor de drept atrage:
a. răspunderea penală;
b. răspunderea juridică civilă;
c. răspunderea juridică a persoanei vinovate;
d. răspunderea juridică administrativă.
2. Formele ale răspunderii juridice por fi:

a. răspunderea civilă;
b. răspunderea penală;
c. răspunderea administrativă;
3. În materia dreptului civil răspunderea juridică are două forme:

a. răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală;
b. vinovăţia şi culpa;
c. răspunderea civilă directă şi răspunderea civilă indirectă;
d. răspunderea civilă absolută şi răspunderea civilă relativă.
4. Contravenţia, comparativ cu infracţiunea, prezintă un grad de pericol

social:
a. mai mic;
b. mai mare;
c. la fel de mare;
5. Formele vinovăţiei sunt:

a. intenţia directă şi intenţia indirectă;
b. culpa simplă şi culpa cu prevedere;
c. intenţia şi culpa;
d. praeter intenţia şi vinovăţia simplă.
122
REZOLVAREA TESTELOR
Capitolul I
1.c; 2.a; 3.c; 4.b; 5.b; 6.d; 7.a; 8.d; 9.d; 10.c
Capitolul II
1.c; 2.a; 3.c; 4.b; 5.b; 6.d; 7.a; 8.d; 9.a; 10.b; 11.c; 12.c; 13.a; 14.b; 15.b
Capitolul III
1.b; 2.a; 3.a; 4.a; 5.d; 6.b; 7.c; 8.d; 9.c; 10.c
Capitolul IV
1.b; 2.d; 3.c; 4.a; 5.a
Capitolul V
1.b; 2.b; 3.c; 4.c; 5.b; 6.d; 7.c; 8.b; 9.a; 10.a; 11.a; 12.b, 13.c; 14.d; 15.b;
16.a; 17.d; 18.c; 19c; 20.b
Capitolul VI
1.b, 2.a; 3.b; 4. a; 5.a; 6.d; 7.b; 8.a; 9.b; 10.b
Capitolul VII
1.b; 2.a; 3.a; 4.c; 5.b
Capitolul VIII
1.b; 2.a; 3.d; 4.b; 5.b; 6.a; 7.b; 8.a; 9.a; 10.c
Capitolul IX
1.b; 2.b; 3.c; 4.c; 5.d; 6.c; 7.a; 8.c; 9.b; 10.c; 11.d; 12.a; 13.c; 14.d; 15.d
Capitolul X
1.a; 2.b; 3.c; 4.a; 5.c; 6.b; 7.b; 8.c; 9.a; 10.b; 11.a; 12.b; 13.d; 14.c; 15.b;
16.d; 17.c; 18.c; 19.b; 20.d
Capitolul XI
1.c; 2.d; 3.a; 4.a; 5.c
123
BIBLIOGRAFIE
1. Beleiu Gheorghe, Drept civil român, ediţia a V-a revăzută şi

adăugită, Casa de editură şi presă ”Şansa” SRL, Bucureşti-
1998.
2. Boboş Gheorghe, Teoria generală a statului şi dreptului, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti-1983.
3. Bulai Costică, Manual de drept penal – partea generală, Ed.
ALL, Bucureşti-1997.
4. Ceterchi Ioan, Craiovan Ion, Introducere în teoria generală a
dreptului, Ed. ALL, Bucureşti-1993.
5. Ceterchi Ioan, Luburici Momcilo, Teoria generală a statului şi
dreptului, Ed. Tipografia Universităţii din Bucureşti, Bucureşti-
1983.
6. Craiovan Ion, Finalitatea dreptului, Ed. Continent XXI, Bucureşti-
1995.
7. Djuvara Mircea, Teoria generală a dreptului ( Enciclopedia
juridică) vol.I, Ed. Socec, Bucureşti-1930.
8. Luburici Momcilo, Teoria generală a dreptului, editat de
Universitatea Creştină ”Dimitrie Cantemir” – Facultatea de
Ştiinţe Juridice şi Administrative, Bucureşti-1996.
9. Luburici Momcilo, Ceterchi, Ioan, Teoria generală a dreptului,
editat de Universitatea Independentă ”Dimitrie Cantemir”,
Bucureşti-1992.
10. Mazeaud Henri, Mazeaud Leon, Mazeaud Jean et Chabas
Francois, Introduction a l’etude du droit, Ed. Montchrestien,
Paris-1996.
11. Mazilu Dumitru, Teoria generală a dreptului, Ed.ALL BECK,
Bucureşti-1999.
12. Muraru Ioan, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.I, Ed.
Proarcadia, Bucreşti-1993.
13. Popa Nicolae, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami,
Bucureşti-1994.
14. Popescu Dumitra, Năstase Adrian şi Coman Florian, Drept
internaţional public, Casa de editură şi presă ”Şansa” SRL,
Bucureşti-1994.
15. Răduleţu Sebastian, Săuleanu Lucian, Dicţionar de expresii
juridice latine, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti-1999.
16. Stătescu Constantin şi Bîrsan Corneliu, Drept civil. Teoria
generală a obligaţiilor., Ed. ALL, Bucureşti-1997.
17. Ungureanu Ovidiu, Jugastru Călina, Manual de drept
internaţional privat român, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1998.
18. Georgio del Vecchio , Lecţii de filosofie juridică, Bucureşti-1993.
124
CUPRINS
CAPITOLUL I: SISTEMUL ŞTIINŢELOR JURIDICE ........................................... 5
SECŢIUNEA 1: LOCUL ŞTIINŢELOR JURIDICE ÎN SISTEMUL ŞTIINŢELOR SOCIALE. ................ 5
SECŢIUNEA 2: SISTEMUL ŞTIINŢELOR JURIDICE .............................................................. 6
SECŢIUNEA 3: TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI – NOŢIUNE ŞI IMPORTANŢĂ ...................... 7
SECŢIUNEA 4: METODELE CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE JURIDICE. .......................................... 8
Teste de evaluare………………………………………………………………………13
CAPITOLUL II: STATUL ŞI DREPTUL.............................................................. 15
SECŢIUNEA 1: ORIGINEA STATULUI ŞI A DREPTULUI. ..................................................... 15
SECŢIUNEA 2: CONCEPTUL DE “STAT”. ........................................................................ 16
2.1. Noţiune ........................................................................................................ 16
2.2. Forma de stat............................................................................................... 17
SECŢIUNEA 3: CONCEPTUL DE “DREPT” ...................................................................... 18
3.1. Accepţiunile noţiunii de “drept”..................................................................... 18
3.2. Conţinutul şi forma dreptului ........................................................................ 19
3.3. Definiţia Dreptului ........................................................................................ 20
Teste de evaluare………………...………..…………………………………..………21
CAPITOLUL III: PRINCIPIILE DREPTULUI ....................................................... 23
SECŢIUNEA 1: NOŢIUNE ŞI IMPORTANŢĂ. ................................................................. 2323
SECŢIUNEA 2: PREZENTAREA PRINCIPIILOR GENERALE ALE DREPTULUI .......................... 24
2.1. Asigurarea bazelor legale de funcţionare ale statului. ................................. 24
2.2. Principiul libertăţii şi egalităţii ....................................................................... 25
2.3. Principiul responsabilităţii............................................................................. 26
2.4. Principiul echităţii şi justiţiei.......................................................................... 26
CAPITOLUL IV : FUNCŢIILE DREPTULUI........................................................ 31
SECŢIUNEA 1: NOŢIUNE ............................................................................................. 31
SECŢIUNEA 2: PREZENTAREA FUNCŢIILOR DREPTULUI .................................................. 31
2.1. Funcţia de instituţionalizare (formalizare juridică) a organizării
social-politice. ..................................................................................................... 31
2.2. Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor
fundamentale ale societăţii. .............................................................................32
2.3. Funcţia de conducere a societăţii. ............................................................... 32
2.4. Funcţia normativă ........................................................................................ 32
CAPITOLUL V: NORMA JURIDICĂ ................................................................... 35
SECŢIUNEA 1: DEFINIŢIA ŞI TRĂSĂTURILE NORMEI JURIDICE. ......................................... 35
1.1.Definiţia normei juridice................................................................................. 35
1.2.Trăsăturile normei juridice............................................................................. 36
SECŢIUNEA 2: STRUCTURA NORMEI JURIDICE. ............................................................. 38
2.1. Structura logico-juridică a normei de drept. ................................................. 38
2.2. Structura tehnico-legislativă......................................................................... 41
SECŢIUNEA 3: CLASIFICAREA NORMELOR JURIDICE. ..................................................... 42
3.1. Criteriul ramurii de drept. ............................................................................. 42
3.2. Criteriul forţei juridice a actului normativ ...................................................... 42
125
3.3. Criteriul modului de redactare a structurii logico-juridice.............................. 42
3.4. Criteriul sferei de aplicare ............................................................................ 43
3.5. Criteriul gradului şi intensităţii incidenţei ...................................................... 43
3.6. Criteriul caracterului conduitei prescrise ...................................................... 44
3.7. Criteriul caracterului sancţiunii ..................................................................... 45
SECŢIUNEA 4: ACŢIUNEA NORMEI JURIDICE ................................................................. 45
4.1. Acţiunea normei juridice în timp ................................................................... 45
4.2. Acţiunea normei juridice în spaţiu şi asupra persoanelor............................. 50
CAPITOLUL VI: IZVOARELE DREPTULUI........................................................ 56
SECŢIUNEA 1: NOŢIUNE ............................................................................................. 56
SECŢIUNEA 2: PREZENTAREA IZVOARELOR FORMALE ALE DREPTULUI ............................ 57
2.1. Obiceiul juridic (cutuma) .............................................................................. 57
2.2. Doctrina juridică ........................................................................................... 59
2.3. Practica judecătorească şi precedentul judiciar ........................................... 60
2.4. Contractul normativ...................................................................................... 61
2.5. Actul normativ .............................................................................................. 62
CAPITOLUL VII: SISTEMUL DREPTULUI ......................................................... 68
SECŢIUNEA 1: CONCEPTUL SISTEMULUI DREPTULUI .................................................... 68
SECŢIUNEA 2: COMPONENTELE DE SISTEM ALE DREPTULUI........................................... 68
SECŢIUNEA 3: DIVIZIUNEA DREPTULUI ÎN DREPT PUBLIC ŞI DREPT PRIVAT. ...................... 70
CAPITOLUL VIII: INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE.......................... 74
SECŢIUNEA 1: CONCEPTUL INTERPRETĂRII NORMELOR JURIDICE .................................. 74
SECŢIUNEA 2: FORMELE (FELURILE) INTERPRETĂRII NORMELOR JURIDICE ...................... 74
SECŢIUNEA 3: METODELE INTERPRETĂRII NORMELOR JURIDICE..................................... 76
3.1. Metoda gramaticală ..................................................................................... 76
3.2. Metoda sistematică. ..................................................................................... 77
3.3. Metoda istorică ............................................................................................ 77
3.4. Metoda logică .............................................................................................. 78
3.5. Analogia....................................................................................................... 79
SECŢIUNEA 4: REZULTATELE INTERPRETĂRII NORMELOR JURIDICE ................................ 80
CAPITOLUL IX: TEHNICA ELABORĂRII ACTELOR NORMATIVE............... 83
SECŢIUNEA 1: TEHNICA JURIDICĂ ŞI TEHNICA LEGISLATIVĂ ............................................ 83
SECŢIUNEA 2: PRINCIPIILE (CERINŢELE) ELABORĂRII ACTELOR NORMATIVE .................... 85
2.1. Principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a
actelor normative ................................................................................................ 85
2.2. Principiul asigurării unui raport firesc între dinamica şi statica
dreptului .............................................................................................................. 86
2.3. Principiul corelării sistemului actelor normative ........................................... 87
2.4. Principiul accesibilităţii actelor normative..................................................... 87
SECŢIUNEA 3: PĂRŢILE CONSTITUTIVE ALE ACTULUI NORMATIV ..................................... 90
SECŢIUNEA 4: ELEMENTELE DE STRUCTURA ALE ACTULUI NORMATIV ............................. 92
SECŢIUNEA 5: TEHNICA SISTEMATIZĂRII ACTELOR NORMATIVE ...................................... 93
126
5.1. Încorporarea ................................................................................................ 93
5.2. Codificarea................................................................................................... 94
CAPITOLUL X: RAPORTUL JURIDIC ............................................................... 98
SECŢIUNEA 1: PREMISELE RAPORTULUI JURIDIC .......................................................... 98
SECŢIUNEA 2: DEFINIŢIA RAPORTULUI JURIDIC ............................................................. 99
SECŢIUNEA 3: TRĂSĂTURILE RAPORTULUI JURIDIC ..................................................... 100
3.1. Raportul juridic este un raport social.......................................................... 100
3.2. Raportul juridic este un raport de suprastructură ....................................... 100
3.3. Raportul juridic este un raport voliţional. .................................................... 100
3.4. Raportul juridic este un raport valoric......................................................... 101
3.5. Raportul juridic este o categorie istorică .................................................... 102
SECŢIUNEA 4: ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE RAPORTULUI JURIDIC .......................... 102
4.1. Subiectele raportului juridic........................................................................102
4.2. Conţinutul raportului juridic. ....................................................................... 107
4.3. Obiectul raportului juridic. .......................................................................... 110
SECŢIUNEA 5: FAPTUL JURIDIC ................................................................................. 110
5.1. Noţiune. ..................................................................................................... 110
5.2. Clasificarea faptelor juridice.......................................................................... 111
Teste de evaluare…………………………………………………………………….113
CAPITOLUL XI: RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ................................................. 116
SECŢIUNEA 1: CONCEPTUL RĂSPUNDERII JURIDICE .................................................. 116
SECŢIUNEA 2: FORMELE RĂSPUNDERII JURIDICE ........................................................ 117
SECŢIUNEA 3: CONDIŢIILE RĂSPUNDERII JURIDICE ...................................................... 119
3.1. Conduita ilicită ........................................................................................... 119
3.2. Rezultatul conduitei ilicite...........................................................................119
3.3. Legătura cauzală între conduita ilicită şi rezultatul produs......................... 120
3.4. Vinovăţia .................................................................................................... 120
3.5. Să nu existe cauze care înlătură răspunderea juridică .............................. 121
Teste de evaluare…………………………………………………………………….122
Rezolvarea testelor…………………………………………………………………..123
B I B L I O G R A F I E ........................................................................................ 124
127
NOTE - OBSERVAŢII
128
NOTE - OBSERVAŢII
129
NOTE - OBSERVAŢII
130
NOTE - OBSERVAŢII
131

Capitolul I: Sistemul Ştiinţelor Juridice

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul I: Sistemul Ştiinţelor Juridice

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CAPITOLUL I: SISTEMUL ŞTIINŢELOR JURIDICE

Secţiunea 1: Locul ştiinţelor juridice în sistemul

În general, ştiinţa este un ansamblu sistematic de cunoştinţe

Secţiunea 2: Sistemul ştiinţelor juridice

Secţiunea 3: Teoria generală a dreptului – noţiune şi

Cercetarea fenomenului juridic nu se limitează la cunoaşterea

Secţiunea 4: Metodele cercetării ştiinţifice juridice.

2. Sistemul ştiinţelor se caracterizează printr-o structură :

3. În funcţie de structura sistemului ştiinţelor se pot distinge ştiinţe despre:

4. Obiectul de cercetare al ştiinţelor despre societate îl constituie:

5. Realitatea juridică este parte componentă a :

6. Dreptul poate fi cercetat din mai multe perspective:

7. În cadrul sistemului ştiinţelor juridice se pot distinge trei categorii de

9. Cele mai importante metode ale cercetării ştiinţifice juridice sunt:

10. Comparaţia este o operaţie ce urmăreşte:

Secţiunea 2: Conceptul de “stat”.

2.2. Forma de stat

Secţiunea 3: Conceptul de “Drept”

3.1. Accepţiunile noţiunii de “drept”

3.2. Conţinutul şi forma dreptului

3.3. Definiţia Dreptului

2. Dreptul îşi întemeiază eficacitatea şi existenţa pe:

3. În societatea primitivă puterea şi autoritatea corespundeau:

4. Statul s-a constituit în momentul:

6. Elementele constitutive ale statului sunt:

7. Criteriul dominant al statului contemporan este:

8. Populaţia se raportează la stat prin:

10. Forma de guvernământ reprezintă:

11. Din punctul de vedere al formei de guvernământ statele pot fi

12. Structura de stat desemnează:

13. în limba română, noţiunea de „drept” comportă o dublă accepţie:

14. Dreptul pozitiv reprezintă:

15. Dreptul are două forme:

Secţiunea 2: Prezentarea principiilor generale ale dreptului

2.1. Asigurarea bazelor legale de funcţionare ale statului.

2.2. Principiul libertăţii şi egalităţii

2.4. Principiul echităţii şi justiţiei

2. Principiile dreptului sunt orientate de către:

3. Principiile dreptului se clasifică în:

4. Principiile dreptului constituie:

5. Este principiu general al dreptului:

6. Egalitatea, din punct de vedere juridic, înseamnă:

7. În sens juridic, libertatea reprezintă:

9. Noţiunea de responsabilitate reprezintă:

10. Justiţia reprezintă:

Secţiunea 2: Prezentarea funcţiilor dreptului

2.1. Funcţia de instituţionalizare (formalizare juridică) a

2.2. Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor

2.3. Funcţia de conducere a societăţii.

indivizi, astfel încât să se ajungă la îndeplinirea dezideratelor sociale

2.4. Funcţia normativă

2. Sunt funcţii ale dreptului:

3. Dreptul exercită un rol important în conducerea societăţii prin

4. Funcţia normativă este:

5. Funcţia normativă este indisolubil legată de:

A. Norma juridică are un caracter general şi impersonal.

B. Norma juridică are un caracter tipic.

C. Norma juridică implică un raport intersubiectiv.

D. Norma juridică are un caracter obligatoriu.

Secţiunea 2: Structura normei juridice.

2.1. Structura logico-juridică a normei de drept.

2.2. Structura tehnico-legislativă

Secţiunea 3: Clasificarea normelor juridice.