MINISTERUL EDUCAȚIEI SI CULTURII AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAȚIONALĂ DIN MOLDOVA

FACULTATEA PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI

Referat
Neuropsihologia

Verificat: Nadejda GAGEA

doctor, conferențiar universitar

_________________________

Autori: Dumitrita BAGHICI

Student la anul II,

specialitatea Psihologie

_________________________

Chișinău - 2018
RelaĠia dintre psihic úi creier reprezintă obiectul de studiu al neuropsihologiei. Neuropsihologia studiază cum
modificările de la nivelul creierului afectează comportamentul : cum, de exemplu, ablaĠia (extirparea) regiunilor
prefrontale ale creierului, la om, îi va modifica acestuia capacităĠile intelectuale sau caracterul, cum ablaĠia
regiunilor infero-temporale ale creierului maimuĠei va influenĠa percepĠia úi memoria vizuală, cum ablaĠia unor
porĠiuni din cortexul cerebral la úobolani va modifica învăĠarea unui labirinit cu mai multe locuri înfundate. În
concluzie, orientarea neuroanatomică localizaĠionistă susĠine următoarele : x Fiecare funcĠie psihică are o
reprezentare cerebrală separată ; x Centrele corticale se leagă între ele prin fascicule de substanĠă albă (nervi) ; x
Efectele neuropsihopatologice variază în funcĠie de lezarea centrilor, a substanĠei albe sau a ambelor. Modelul
localizaĠionist nu a putut dobândi o recunoaútere unanimă. Dacă datele úi argumentele sale referitoare la
localizarea funcĠiilor psihice simple (senzoriale úi motorii) erau suficient de convingătoare, cele referitoare la
localizarea funcĠiilor psihice superioare (gândire, memorie, imaginaĠie, motivaĠie, voinĠă) stârneau nedumerire
úi îndoială. Structura generală a SN cuprinde trei componente principale : 1) un compartiment senzorial (receptorii
senzoriali) ; 2) un compartiment motor (efectorii) ; 3) un compartiment asociativ-integrativ (ariile de asociaĠie,
corticale úi subcorticale). Semnalele senzoriale venite pe calea organelor de recepĠie (ochi, urechi, limbă etc.) sunt
transmise Fătre zona de asociaĠie, unde pot crea o reacĠie imediată sau pot fi memorate pentru un timp de ordinul
minutelor, săptămânilor, anilor, putând apoi ajuta la condiĠionarea reacĠiilor organismului într-un moment viitor.
99% din informaĠiile senzoriale cu care este „bombardat” creierul sunt eliminate ca fiind nesemnificative sau
neimportante. SNC uman a moútenit capacităĠi funcĠionale speciale din fiecare etapă evolutivă a dezvoltării.
Există trei niveluri principale ale SNC, fiecare cu caracteristici funcĠionale specifice : 1) nivelul măduvei spinării ;
2) nivelul subcortical (cerebral inferior) ; 3) nivelul cortical (cerebral superior). Cele două proprietăĠi
fundamentale ale organismelor vii, excitabilitatea (capacitatea de a răspunde la un stimul, prin manisfestări
caracteristice) úi conductibilitatea (capacitatea de a transporta semnale) ating cea mai mare dezvoltare la SNC
uman.
Neuronii sunt celule care acĠionează ca unităĠi de transmitere a informaĠiei în interiorul SN úi, deúi au multe
caracteristici în comun cu alte celule din corp, prezintăúi caracteristici speciale care le permit să îndeplinească
sarcina de transmitere a informaĠiei. După funcĠia lor generală, neuronii se împart în neuroni senzitivi (transmit
impulsurile nervoase de la receptori la SNC), neuroni motori (transmit semnalele eferente de la SNC la muúchi úi
glande) úi neuroni de asociaĠie sau intercalari (primesc semnalele de la neuronii senzitivi úi le transmit altor
neuroni). Deúi variază considerabil ca formă úi mărime, ei au caracteristici comune. Un neuron tipic este format
din corp celular (soma) úi procesele protoplasmatice (dendrite úi un axon) (fig. 2.1). Corpul celular este centrul
metabolic al neuronului úi conĠine nucleul úi citoplasma. În SNC, un grup format din mai multe corpuri celulare
se numeúte nucleu, iar în SNP – ganglion. Nucleul este cel mai important element al neuronului, dar, după
completa dezvoltare a SN, acesta, din Săcate, nu suferă mitoze – nu se poate reproduce. Nucleul conĠine
nucleoplasma, un pigment numit cromatină, un nucleol proeminent úi, doar la femeie, un satelit nucleolar.
Citoplasma conĠine organitele celulare obiúnuite : mitocondriile, aparatul Golgi, lizozomii, reticulul
endoplasmatic úi corpusculi Nissl. Dendritele sunt scurte úi transportă impulsul nervos către corpul celular. Axonii
nu conĠin corpusculi Nissl, variază în lungime de la micrometri la metri úi transportă impulsuri nervoase de la
soma către periferie. Axonii sunt singurele componente ale neuronilor care se pot regenera, dar aceasta numai în
SNP, în SNC nici măcar aceútia neavând posibilitatea de regenerare. În interiorul unui axon sunt prezente două
tipuri de fluxuri de lichide (axoplasmice) : fluxul axoplasmic anterograd (de la soma la periferie) úi fluxul
axoplasmic retrograd (de la periferie către soma). Transportul axoplasmic anterograd este vital pentru creúterea
axonului în cursul dezvoltării, pentru menĠinerea structurii axonale úi pentru sinteza úi eliberarea
neurotransmiĠătorilor. Transportul axoplasmic retrograd are importanĠă clinică, fiind calea pe care intră toxinele
úi virusurile în SNC. La capătul unui axon se găsesc niúte terminaĠii, numite úi butoni terminali, prin intermediul
cărora se realizează sinapsa cu următorul neuron, cu un muúchi sau cu o glandă. Un nerv este un fascicul format
din axoni lungi care aparĠin mai multor sute de neuroni. Un singur nerv poate conĠine atât axoni ai neuronilor
senzitivi, cât úi neuroni ai neuronilor motori. Mielina este o substanĠă grasă, de culoare albă (un fosfolipid) care
acoperă axonii unor anumiĠi neuroni pe care îi izolează electric, crescând astfel viteza de transmitere a impulsului
nervos. Mielina este dispusă de-a lungul unui axon sub forma mai multor straturi – cu cât mai multe, cu atât mai
bine. Nu este un produs al celulelor nervoase, ci al unor celule de susĠinere . Sinapsa este joncĠiunea, legătura
dintre un buton terminal úi un alt neuron (la nivelul corpului celular, al dendritelor sau al altui axon), celulă
musculară sau glandulară (fig. 2.2). Un fapt important este că între butonul terminal úi următoarea celulă nervoasă
1 există un mic spaĠiu numit fantă sinaptică. Când un impuls neuronal coboară prin axon úi ajunge la butonii
terminali, acesta declanúează secreĠia unui neurotransmiĠător, o substanĠă chimică eliberată în fanta sinaptică cu
rolul de a stimula sau inhiba următorul neuron2 . Sinapsele pot fi chimice (transferul se face prin intermediul
neurotransmiĠătorilor) sau electrice (cu ajutorul unor canale apoase deschise care conduc impulsul electric).
Majoritatea sinapselor sunt chimice. Procesele psihice sunt, practic, rezultatul sinapselor. Polarizarea este principiul
fiziologic al sinapsei care face ca direcĠia impulsului să fie întotdeauna de la axon către următorul neuron. Fiecare
impuls poate fi : blocat, transformat în impulsuri repetitive sau integrat alături de impulsurile provenite de la alĠi
neuroni.
Celulele gliale pot fi împărțite în microgli si macrogli. Neuroglia are un scop important deoarece ghidează neuronii
în dezvoltarea lor în perioada intrauterină și posibil, și după.
Fiecare tip de celulă își are scopul și funcțiile ei. Unele au scop secretor, altele de transport și alimentație, iar altele
sunt utile pentru diverse “reparații”. Aceste celule nervoase nu transportă impulsuri, însa realizează numeroase
funcții importante precum: digestia părților moarte a neuronilor, crearea mielinei pentru neuroni, furnizarea
suportului nutrițional, izolarea neuronilor și protecția acestora.
Microgliile sunt situate în mod predominant în substanța cenușie, ca satelit al neuronilor si al vaselor sanguine. În
substanța albă este situată ca satelit prefibrilar. Corpul acestor celule este mic, dens și alungit apărând foarte
polimorf. Nucleul lor prezintă o cromatină foarte condensată apărând alungit în axul mare al celulei. Prelungirile
microgliei sunt scurte, dar cu aspect spinos. Ele reprezinta aproximativ 15% din totalul celulelor sistemului nervos
central. Sunt fagoite ce iau naștere din macrofage și au funcșia de a îngloba resturile rezultate din lezare, bolile sau
infecțiile sistemului nervos central.
Macrogliile sunt de mai multe tipuri: astrocite, oligodendrogli, celule Schwann, celulele ependimare, celule gliale
radiale, celulele satelit si celulele gliale enterice.
Astrocitele sunt cele mai mari dintre nevroglii și cele mai numeroase ale sistemului nervos central. Au formă de
stea (-astro), cu numeroase prelungiri și nucleu sferoidal situat central. Acestea formează un înveliș acoperitor
numit memebrană limitantă externă sau membrană glială. Și ele se împart în doua categorii: astrocite
protoplasmatice si astrocite fibroase. Astrocitele protoplasmatice se găsesc în substanța cenusie, iar cele fibroase în
substanța albă. Procesele lor au terminații vasculare care înconjoară capilarele, formând bariera hemato-encefalică,
care permite treerea selectivă a substanțelor care circulă prin SNC. Astrocitele sunt cele mai afectate de iradiere
SNC și sunt primele care fac neoplasmă (tumori).
Oligodendrogliile au ca funcție principală formarea și menținera tecii de mielina. Aceasta se formează prin
dispunerea oligodendrocitelor în jurul axonilor, formând o spirală strânsă. Olgodendrocitele pot îmbrăca și corpul
neuronilor dar în acest caz nu formează mielină. Acestea sunt mai mici decât astrocitele. Prelungirile sunt mai
numeroase și mai scurte spre deosebire de cele prezente la astrocite. Oligodendrogliile sunt prezente atât în
substanta alba cat si in substanta cenusie. Prelungirile lor nu vin in contact cu capilarele, intre ele intrepunandu-se
prelungirile lamelare ale astrocitelor.
Celulele Schwann – se găsesc în sistemul nervos periferic, fiind aici corespondentele oligodedrocitelor.. Celulele
Schwann sunt niste formatiuni de celule gliale ce au ca rol secretia mielinei, astfel formand teaca Schwann. Spre
deosebire de acestea însă, celulele Schwann înconjoară doar parțial axonul. Intre doua astfel de celule se afla cate o
strangulatie unde mielina este întreruptă formând nodurile lui Ranvier. Au un rol foarte important în regenerarea
axonilor distruși din sistemul nervos periferic. Insa odata procesul de demielinizare partiala sau totala a unui nerv,
nu mai poate fi refacut cu aceste celule Schwann. “Pansamentul” aferent portiuni demielinizate este realizat cu
ajutorul celulelor gliale.
Celule gliale radiale - Celulele gliale radiale sunt esentiale in dezvoltarea sistemului nervos central si sunt
implicate in procesele de dezvoltare, de la sablonare si migrarea neuronala. Aceste celule sunt precursoarele
neurogenezei.
Celule satelit - Celulele satelit inconjoara neuronii din sistemul nervos periferic. Se presupune ca ar avea un rol
asemanator cu celulele astrocite din sistemul nervos central. Ele se ocupa in principal cu aprovizionarea cu nutrienti
a neuronilor din jurul lor. Celulele sunt foarte sensibile la inflamatii si vatamare si contribuie la starile patologice
precum durerea cronica.
Celule gliale enterice - Celulele enterice apartin sistemului digestiv si sunt esentiale in controlul functiilor
gastrointestinale.
Celulele ependimare sunt celule modificate cu microvili. Au proprietati de captusire a sistemului ventricular.
Prelungirile celulelor ependimare se unesc cu cele ale astrocitelor, rezultand membrana limitanta interna. Celulele
ependimale tapeteaza cavitatile pline cu fluid (ventriculii cerebrali) si canalul central al maduvei spinarii.
Au rol important in transport, realizat de celulele ependimare ale neurohormonilor si factori eliberatori si
inhibitori, si secretor, realizat de celuele secretoare.
Potențialul de membrană (potențial transmembranar sau tensiune membranară) este diferența de potențial
electric între interiorul și exteriorul unei celule biologice. Toate celulele biologice sunt înconjurate de o membrană
compusă dintr-un bistrat fosfolipidic (modelul mozaicului fluid (Zinger & Nicholson, 1972).) cu o varietate de
tipuri de proteine încorporate în ea. Potențialul de membrană apare în primul rând din interacțiunea între membrană
și acțiunile a două tipuri de proteine transmembranale (transmembranare) încorporate în membrană. Membrana
servește atât ca un izolator și barieră de difuzie a ionilor. Proteinele pompe ionice activ ioni prin membrană de a
stabili gradienți de concentrație prin membrană, și canalele ionice permit ionilor traversarea prin membrană în
sensul gradientele de concentrațieun proces cunoscut sub numele de difuzie facilitată. Transportul ionic Na + / K +
are loc astfel: ionii de sodiu din interior spre exterior, și ionii de potasiu din exterior spre interiorul celulei. Aceasta
stabilește doi gradienți de concentrație: un gradient pentru sodiu în cazul în care concentrația acestuia este mult mai
mare decat în afara în interiorul celulei, și un gradient de potasiu în cazul în care concentrația acestuia este mult
mai mare în interiorul celulei decât în afară[necesită citare]. Proteine transmembranale (transmembranare) permit
ionilor de potasiu difuzia prin membrană în sensul gradientul de concentrație, care a fost creat prin ATPaze[necesită
citare], creând o separare de sarcini electrice, și, astfel, o tensiune transmembranală (transmembranară).
Neurotransmitatorii (peste 40 descoperiti pana in prezent) pot influenta capacitatea de concentrare, dispozitia,
somnul, greutatea si pot determina aparitia unor efecte adverse, in momentul in care concentratiile lor sunt
dezechilibrate. Stresul cronic, lipsa somnului, dieta necorespunsatoare, consumul de alcool, neurotoxinele si
predispozitia genetica pot duce la dezechilibarea balantei extrem de fragile, a acestor substante chimice. Multe
substante din organism, cu rol de hormoni (insulina, de exemplu), pot sa devina, la randul lor, neurotransmitatori, la
nivelul sistemului nervos central. Exista doua tipuri de neurotransmitatori – excitatori si inhibitori. Cei excitatori
provoaca o stimulare a sistemului nervos central, in timp ce inhibitorii induc un efect relaxant, de calmare si de
echilibrare. In momentul in care substantele excitatorii sunt superactive, balanta celor inhibitorii este dereglata cu
usurinta.
Din categoria substantelor inhibitorii fac parte:
Neurotransmitatorii mecanism de functionare
SEROTONINA – cantitati adecvate de serotonina sunt necesare pentru stabilizarea dispozitiei si pentru balansarea
efectelor altor substante excitatorii. Prin folosirea cafeinei, in mod regulat, se poate ajunge, in timp, la o depletie
(diminuare) de serotonina, neurotransmitator implicat in reglarea ciclului somn-veghe, controlul durerii, digestie
corespunzatoare. Nivelurile scazute ale acestei substante pot duce si la scaderea capacitatii de aparare a sistemului
imun.
GABA (gamma-aminobutyric acid) este o substanta cunoscuta ca fiind echivalentul natural al valiumului (un
tranchilizant, utilizat in cazul nevrozelor, anxietatii, spasmelor musculare etc.). In momentul in care concentratiile
acestei substante, in organism, depasesc limitele normale, in sus sau in jos, este foarte probabil ca o substanta
excitatorie sa fie hiperactiva la nivel cerebral. In acel moment, GABA va fi “trimisa” pentru a balansa acest exces
de potentiale de actiune.
Din categoria substantelor excitatorii fac parte:
DOPAMINA – este un neurotransmitator cu un statut special, pentru ca este considerat atat inhibitor, cat si
excitator. Dezechilibrul (exces sau cantitate insuficienta) genereaza deficite de atentie si de memorare (nu ne
amintim unde am pus cheile, uitam un paragraf pe care tocmai l-am citit sau, pur si simplu, visam cu ochii deschisi,
fara a ne concentra la indatoririle zilnice). Acest neurotransmitator – dopamina – este responsabil si de mentinerea
dorintei de a finaliza o activitate inceputa (sustine, asadar, motivatia). Stimulentele, asa cum sunt medicamentele
administrate in cazul persoanelor care sufera de ADHD (tulburari de comportament care vizeaza, in primul rand,
concentrarea, mai ales la copii) sau de autism, duc la stimularea nivelurilor de dopamina, pentru ca aceasta sa
ajunga la nivel sinaptic.
Mecanismul neurotransmitatorilor
Cafeina are un efect similar. Din nefericire, o asemenea stimulare va determina treptat, depletia (scaderea)
dopaminei, iar restabilirea balantei normale, firesti, este destul de dificila. In cazul schizofreniei (afectiune
neuropsihiatrica), s-au constat niveluri uriase ale dopaminei la nivelul lobilor frontali. Pe de alta
parte, o cantitate foarte redusa de dopamina, in ariile motorii ale creierului, este specifica persoanelor care sufera de
Parkinson, boala care presupune existenta tremorului muscular necontrolabil. Recent, s-a descoperit ca nivelurile
scazute de dopamina sunt legate nu numai de sociopatia schizofrenicilor, dar si de anxietatea sociala a oamenilor
sanatosi. Studiile mai vechi atestau implicarea acestui neurotransmitator in declansarea placerii de a manca, dar
cercetarile recente atesta implicarea endorfinelor, si nu a dopaminei, in acest proces.
NOREPINEFRINA este o substanta excitatorie responsabila de procesele stimulatorii care au loc in interiorul
corpului uman. Cand nivelurile sunt crescute, efectele se manifesta prin schimbarile bruste de dispozitie sau prin
anxietate (neliniste exagerata si nejustificata). Nivelurile scazute ale norepinefrinei pot determina diminuarea
capacitatii de concentrare, scaderea energiei de peste zi, dar si dereglari ale somnului.
EPINEFRINA este un neurotransmitator excitator care, in concentratii mari, induce starea de stres, pe o durata
limitata. Stresul pe termen lung, dar si insomnia, pot duce la scaderea nivelului epinefrinei, care influenteaza si rata
batailor inimii si presiunea arteriala.
lasa I Acetilcolin£ (ACh) Clasa a II-a Monoamine Norepinefrina (noradrenalina) Epinefrina (adrenalina)
Dopamina (DA) Serotonina (5-HT) Histamina Clasa a III-a Aminoacizi Acidul gamma-aminobutiric (GABA)
Glicina Glutamatul Clasa a IV-a Oxidul nitric (NO)
Pentru a înĠelege comportamentul uman este necesar să investigăm modul de organizare funcĠională úi
anatomică a sistemului nervos (SN). Acesta dispune de o arhitectură complexă, guvernată de seturi relativ simple
de principii funcĠionale, organizaĠionale úi de dezvoltare. Criteriile de delimitare a segmentelor úi formaĠiunilor
care care alcătuiesc SN sunt diverse. Cea mai simplă delimitare (topografică) împarte SN în două componente :
sistemul nervos central (SNC) úi sistemul nervos periferic (SNP). SNC se compune din creier úi Păduva spinării,
iar SNP din sistemul nervos somatic, care transportă mesaje la úi de la receptorii organelor de simĠ, muúchi úi
suprafaĠa corpului úi sistemul nervos vegetativ sau autonom (SNV/SNA), care asigură coordonarea funcĠionării
organelor interne úi glandelor. La rândul său, SNV se împarte în sistemul nervos simpatic úi sistemul nervos
parasimpatic (fig. 3.1). SNC al adultului poate fi împăUĠit în cinci diviziuni : 1) măduva spinării, 2) trunchiul
cerebral, 3) cerebelul, 4) diencefalul úi 5) telencefalul (fig. 3.1). SNC este susĠinut úi protejat de către meninge,
trei membrane conjunctive situate între creier úi oasele 1 Facem precizarea că această introducere nu a fost predată
la curs, deci studentul poate trece peste ea, însă considerăm că este esenĠială pentru înĠelegerea unităĠilor de curs
ce urmează úi, în general, pentru înĠelegerea anatomiei sistemului nervos. craniene úi între măduva spinării úi
coloana vertebrală. La exterior se situează dura mater (o membrană fibroaVă puternică, cu două straturi), la mijloc
arahnoida (o membrană subĠire, delicată ce înconjoară SNC), iar la interior pia mater (o membrană subĠire ce
înveleúte intim SNC, este bogat vascularizatăúi conĠine vase mici.
Măduva spinării este situată în canalul vertebral, pe care însă nu-l ocupă în întregime. Lungimea măduvei este de
43 – 45 cm cu variaţii individuale. Limita superioară a măduvei corespunde orificiului occipital mare prin care
canalul vertebral comunică în sus cu cavitatea craniană, iar limita inferioară corespunde vertebrei L2 . Faptul că
măduva îşi are limita inferioară în dreptul vertebrei L2 , se explică prin ritmul de creştere al coloanei vertebrale mai
rapid decât cel al măduvei. Tot din această cauză, rădăcinile nervilor spinali lombari şi sacrali au o direcţie oblică în
jos. Măduva spinării se continuă superior cu bulbul rahidian, de care este separat printr-un plan orizontal ce trece
prin extremitatea inferioară a decusaţiei piramidale, iar în raport cu scheletul prin tuberculul anterior al atlasului şi
marginea superioară a acestei vertebre. Limita inferioară, conică – conul medular, conus medullaris – este situată
într-un plan orizontal ce trece prin faţa superioară a corpului vertebrei L2 . Vârful conului medular se continuă cu
filum terminale, care ajunge la faţa posterioară a celei de-a doua vertebre coccigiene. Filum terminale este o parte
nedezvoltată a tubului neural şi este înconjurat de rădăcinile ultimilor nervi spinali, ce formează coada de cal (fig.
192). Măduva spinării are formă de cordon cilindric uşor turtit în sens antero-posterior, astfel că diametrul
transversal depăşeşte cu puţin diametrul antero-posterior. Ea nu ocupă toată grosimea canalului vertebral. Între
peretele osos şi măduvă se află cele trei membrane care asigură protecţia şi nutriţia măduvei. Filum terminale
prezintă două segmente: - segmentul superior, înconjurat de dura mater şi care prezintă pe faţa laterală rădăcinile
nervilor coccigieni 2 şi 3; - segmentul inferior perforează dura mater şi ieşind prin hiatul inferior al canalului sacral
se înseră pe faţa dorsală a corpurilor vertebrelor coccigiene 2 sau 3 prin ligamentul coccigian. Ca traiect măduva
spinării urmează toate curburile coloanei vertebrale, atât în plan sagital, cât şi frontal, şi ocupă 2/3 superioare ale
canalului vertebral între C1 şi L2 , restul fiind ocupat de filum terminale. Măduva spinării prezintă două regiuni
mai voluminoase, intumescenţa cervicală, intumescentia cervicalis, unde îşi au originea nervii plexului brahial şi
corespunde vertebrelor C3 – T2 , şi alta intumescenţa lombosacrală, intumescentia lumbosacralis, din care pleacă
nervii plexului lombar şi sacral, şi corespunde vertebrelor T9 – L2 . Dezvoltarea mai considerabilă a măduvei la
nivelul acestor umflături corespunde funcţiilor complexe ale membrelor superioare şi inferioare. Faţă de pereţii
canalului vertebral, măduva spinării este mai apropiată de peretele anterior – corpii vertebrali şi discurile
intervertebrale. Spaţiul perimedular este mai larg în regiunea cervicală şi lombară, în comparaţie cu cea toracală,
datorită mişcărilor mai ample ale coloanei în aceste porţiuni. Raporturile anterioare ale măduvei spinării pot explica
afectarea sa în caz de hernie de disc sau în caz de fracturi de corpi vertebrali. Raporturile posterioare cu ligamentele
galbene, arcurile vertebrale şi apo1 2 3 4 5 6 a b – 354 – fizele spinoase au importanţă în neurochirurgie, îndeosebi
la efectuarea laminectomiei. Lateral se găsesc pediculii vertebrali şi orificiile intervertebrale spre care se orientează
rădăcinile anterioare şi posterioare ale nervilor spinali.
Trunchiul cerebral,deși prezintă dimensiuni reduse, este o componentă foarte importantă a encefalului, căile
nervoase motorii și senzitive trecând de la etajele superioare la restul corpului prin trunchiul cerebral. Acesta
include tracturile corticospinale (motorii), sistemul lemniscal (sensibilitate tactilă epicritică, vibrații și sensibilitatea
proprioceptivă kinestezică) și tracturile spinotalamice (sensibilitatea termoalgezică și cea tactilă protopatică).
Trunchiul cerebral joacă de asemenea un rol important în reglarea funcțiilor cardiace, respiratorii și
reglarea ciclului somn-veghe.
Configurația externă
Trunchiul cerebral este alcătuit din bulb rahidian (lat. medulla oblongata), puntea lui Varolio (lat. pons)
și mezencefal (lat. mesencephalon).
Bulbul rahidian
Bulbul rahidian are formă de con turtit antero-posterior, cu vârful trunchiat în continuarea măduvei. Pe linia
mediană a feței anterioare prezintă fisura mediană, ce se termină cranial printr-o depresiune triunghiulară, foramen
caecum. Caudal, in profunzimea fisurii mediane se observă fibre nervoase ce se încrucișează, formând decusația
piramidală sau decusația motorie. De o parte și de alta a fisurii mediane se observă două proeminențe alungite
longitudinal, piramidele bulbare. Lateral, piramidele bulbare sunt delimitate de șanturile laterale anterioare, locul
de emergență a rădăcinilor nervilor hipogloși (perechea a XII-a de nervi cranieni). Superior de piramidele bulbare,
în șantul bulbopontin se poate observa originea aparenta a nervilor abducens (perechea a VI-a de nervi cranieni).
Lateral de șanturile laterale anterioare se află olivele bulbare, limitate spre posterior de șanturile laterale
posterioare, loc de emergență al nervilor glosofaringieni (perechea a IX-a de nervi cranieni), vagi (perechea a X-a
de nervi cranieni) și accesori (perechea a XI-a de nervi cranieni).
Pe linia mediană a feței posterioare, în jumătatea caudală se observă șanțul median posterior. De o parte și de alta a
șantului median posterior, separate de șantul intermediar posterior se observă fasciculul gracilis (situat medial)
și fasciculul cuneatus (situat lateral). Aceste fascicule determină proeminențe la suprafața truchiului cerebral:
tuberculul nucleului gracilis și tuberculul nucleului cuneat.
Puntea
Puntea este separată de bulb prin intermediul șantului bulbo-pontin, locul originii aparente a nervilor
abducens, faciali (perechea a VII-a de nervi cranieni) și vestibulocohleari(perechea a VIII-a de nervi cranieni). Fața
anterioară, ce corespunde segmentului bazilar al osului occipital, este formată din fibre transversale cu direcție
posterioară, ce se continuă cu pedunculii cerebeloși mijlocii. Pe linia mediană prezintă un șanț puțin adânc în care
este adăpostită artera bazilară, șanțul bazilar. La limita dintre fața anterioară și pedunculii cerebeloși mijlocii este
locul de emergență a nervilor trigemeni (perechea a V-a de nervi cranieni).
Fața posterioară face parte din planșeul ventriculului IV.
Mezencefalul
Mezencefalul se află în continuarea cranială a punții, fiind separat de aceasta prin șantul pondopeduncular. Este
alcătuit din cei doi pedunculi cerebrali. Fața anterioară prezintă între cei doi pedunculi o zonă triunghiulară cu
vârful spre caudal, numită fosa interpedunculară. Partea posterioară a fosei are aspect ciuruit și poartă denumirea de
substanța perforată posterioară, zonă perforată de ramuri din arterele cerebrale posterioare. Pe fața medială a
pedunculilor cerebrali se vede un șanț medial, locul originii aparente a nervilor oculomotori. Față ventrală a
pedunculului cerebral este încrucișată în vecinătatea punții de către arterele cerebrală posterioară și cerebeloasă
superioară, iar la intrarea in emisfera cerebeloasă de către tractul optic, care se îndreaptă spre corpul geniculat
lateral. Pe fața laterală este încrucișat de nervul trohlear.
Fața posterioară a mezencefalului este formată de tectul mezencefalic pe care se văd de o parte și de alta a liniei
mediane câte două proeminențe: una cranială, coliculul superior, și alta caudală, coliculul inferior. Între coliculi se
găsesc un șant longitudinal și unul transversal formând șanțul cruciform. De la fiecare colicul pornește în direcție
laterală câte o bandă de fibre numită braț: brațul coliculului superior și brațul coliculului inferior.
Configurația internă
Trunchiul cerebral prezintă o structură internă foarte complexă. Acesta reprezintă sediul unor nuclei de origine sau
terminali ai nervilor cranieni (nucleii echivalenți) și a unor nuclei proprii. De asemenea la nivelul trunchiului
cerebral se gasesc numeroase aferențe și eferențe nervoase destinate nucleilor echivalenți sau proprii. Trunchiul
cerebral reprezintă și un punct de trecere pentru fascicule ascendente și descendente, o parte dintre ele formând
decusații la acest nivel.
Embriologia
Trunchiul cerebral, ca și restul segmentelor sistemului nervos central, se dezvoltă din tubul neural. La polul rostral,
tubul neural va dezvolta o serie de 3 vezicule: prozencefalul, mezencefalul și rombencefalul. Prozencefalul și
rombencefalul se vor divide la rândul lor în câte două vezicule fiecare. Din prozencefal se va
forma telencefalul și diencefalul. Din rombencefal se vor forma metencefalul și mielencefalul. Mezencefalul se va
dezvolta din vezicula mezencefalică, puntea din metencefal, iar bulbul rahidian din mielencefal
Nervii cranieni reprezintă componenta craniană a sistemului nervos periferic, fiind nervi cu origine la
nivelul encefalului. Omul posedă 12 perechi de nervi cranieni, dintre care 10 își au originea aparentă în trunchiul
cerebral. Nervii cranieni asigură inervația senzitivo-motorie a extremității cefalice și de asemenea importante
funcții senzoriale. Numerotarea lor elaborată de Samuel Thomas von Sommering si Felix Vicq D'Asyr îi
ierarhizează în raport cu nivelul originilor și amplasamentul la baza craniului (fosa cerebrală
anterioară, mijlocie si posterioară). Primele două perechi, respectiv nervul olfactiv (prima pereche) și nervul
optic (perechea a doua), sunt elemente periferice ale căilor olfactice, respectiv vizuale, dependente de emisferele
cerebrale. Celelalte perechi (III-XII) își au originea în nucleii din trunchiul cerebral ce continuă formația cenușie a
măduvei fragmentată de cele două decusații piramidală și piniformă. Nervii cranieni III și IV (oculomotor comun si
patetic) au nuclei situati in mezencefal, nervul V (trigemen) cu nuclei bulbo-ponto-mezencefalici, nervul VI
(abducens), nervul VII (facial) si nervul VIII (acustico-vestibular)cu nuclei ponto-bulbari. Ultimele patru perechi
sunt nervi cu origine bulbară: nervul IX (glosofaringian), nervul X (vag), nervul XI (spinal) și nervul XII (hipoglos)
Cerebelul reprezinta 10 % din volumul encefalului, este situat inapoia protuberantei inelare ,acopera fata
posterioara a bulbului rahidian si este acoperit in cea mai mare parte de emisferele cerebrale. Originea cerebelului
impreuna cu cea a protuberantei se afla in metencefal. Are forma de inima , cu varful situat inainte si o greutate de
150 g , aproximativ. Este alcatuit din 2 lobi laterali , numiti emisferele cerebeloase si un lob median numit vermis.
Din punct de vedere filogenetic si functional , cerebelul se imparte transversal in 3 lobi: lobul anterior situat pe
suprafata superioara a cerebelului, lobul posterior si lobul floculonodular situat pe suprafata inferioara a
cerebelului. Acesti lobi sunt delimitati de 2 santuri adanci de ordinul I - numite fisuri: fisura primara si fisura
posterioara. Santuri mai putin adanci ,de ordinull II impart lobii in lobuli, iar santuri superficiale de ordinul
III,impart lobulii in folii sau lame paralele.
Lobul floculonodular este din punct de vedere filogenetic formatiunea cea mai veche a cerebelului,
reprezentand arhicerebelul. Urmeaza paleocerebelul,constituit din lobul anterior si dintr-o portiune a lobului
posterior ( lobulii uvula, piramis si declive ) Cerebelul este alcatuit din substanta cenusie si alba. Substanta cenusie
constituie la suprafata cerebelului ,scoarta cerebeloasa, iar in interiorul sau mai multi nuclei nervosi. Stratul
molecular este constituit din neuroni mici numiti neuroni in cosulet datorita pozitiei ramurilor colaterale ale
axonilor, care inconjoara neuronii Purkinje. Stratul intermediar al scoartei cerebrale este alcatuit dintr-un singur
rand de cellule Purkinje. Stratul granular contine neuroni mici rotunzi, dendritele lor facand sinapsa cu axonii
tractusurilor cailor nervoase aferente, iar axonii cu dendritele numeroase ale neuronilor sub forma de cosulet din
stratul superficial, catre care se indreapta. Prin fibrele nervoase aferente scoarta cerebrala este situata in derivatie pe
toate caile importante sensitive si motorii. Nucleii cerebelului sunt: vermis, nuclei fastigiali, iar in emisfere: nucleul
globos si cel emboliform ( situati medial ) si nucleul dintat ( oliva cerebeloasa ) situat lateral. Substanta alba a
cerebelului este alcatuita din fibre nervoase intrinseci si din fibre extrinseci. Fibrele intrinseci sunt numite si fibre
comisurale, pentru ca leaga diferite parti ale cerebelului, constituind caile intracerebeloase. Ele sunt de 3 feluri:
scurte, care leaga regiuni corticale ale aceluiasi lob, lungi, interemisferice ( trec prin pedunculii cerebrali mijlocii si
prin protuberanta inelara ) si fibre corticonucleare, care leaga scoarta cerebeloasa de nuclei centrali. Aceste ultime
fibre sunt reprezentate prin axonii neuronilor lui Purkinje. Fibrele extrinseci sunt fibrele care intra in alcatuirea
tractusurilor cailor nervoase ascendente si descendente. Se mai numesc fibre de proiectie si realizeaza conexiuni
aferente si eferente intre cerebel si alte organe nervoase.
Fibrele de proiectie aferente ale tractusurilor cailor sensitive si motoare fac sinapsa cu dendritele neuronului
stratului granular. Influxul nervos este condus in continuare la neuronii straului molecular, mai departe la neuronii
lui Purkinje si prin axonii acestora la nuclei cerebelului. De la nuclei pleaca fibrele de proiectie eferente, care
participa in continuare la alcatuirea tractusurilor cailor ascendente ( sensitive ) si descendente ( motorii ). Fibrele
aferente fac in general sinapsa in scoarta cerebeloasa, iar cele aferente pleaca de la nuclei centrali ai crebelului.
Prin pedunculii cerebelosi inferiori, cerebelul este legat de nuclei medulari ai lui Clarke, prin intermediul
tractusului ascendent spinocerebelos posterior ( fasciculul Flechsig ) de nuclei bulbari ai lui Goll si Burdach, prin
intermediul tractusului ascendent bulbocerebelos, de nucleii olivari bulbari – prin tractusul ascendent
olivocerebelos si prin cel descendent cerebeloolivar si de nucleii vestibulari bulbari , prin tractusul ascendent
vestibulocerebelos si prin cel descendent cerebelovestibular.
Prin pedunculii cerebelosi mijlocii , cerebelul este legat de nuclei pontini,prin fibrele tractusului descendent
pontocerebelos si prin fibre cerebelopontice. Prin pedunculii cerebrali superiori ,cerebelul este legat de nuclei
medulari ai lui Bechterev, prin intermediul tractusului ascendent spinocerebelos anterior ( fasciculul lui Gowers )
de talamus, prin tractusul dentotalamic ( situat in continuarea celui precedent ) - de nucleii rosii din pedunculii
cerebrali, prin tractusul dentorubric. Exista si o cale cortico-cerebelo-dento-rubro-talamo-corticala, care leaga
scoarta cerebrala si cerebeloasa in circuit. Prin intermediul acestei cai este informat cerebelul asupra comenzilor
scoartei cerebrale iar aceasta asupra modului de executare a comenzilor respective. Cerebelul are deci legaturi
directe prin pedunculii cerebelosi cu maduva spinarii, bulbul rahidian, protuberanta inelara, pedunculii cerebrali,
nucleii optici diencefalici si cu scaorta cerebrala si nu are legatura directa cu receptorii si cu efectorii. Realizand
legaturile dintre cerebel si organelle nervoase amintite, pedunculii cerebelosi au numai o functie de conducere a
influxului nervos. Prin cerebel trec caile sensibilitatii inconstiente proprioceptive , prin paleocerebel si una dintre
caile motilitatii involuntare extrapiramidale, prin neocerebel, iar arhicerebelul primeste fibre de la nuclei vestibulari
( tractusul vestibulocerebelos ).
 Arhicerebelul prin situarea sa in derivatie pe calea vestibulara, inhiba tonusul muscular prin tractusul
cerebelovestibular ( fastigiovestibular ) continuat de cel vestibulospinal. Astfel contribuie la coordonarea reflexelor
de postura a capului si a celor de redresare, deci la mentinearea posturii capului si a echilibrului corporal .
Paleocerebelul, prin situarea sa pe calea sensibilitatii proprioceptive inconstiente, dozeaza stimuli care ajung la
scoarta cerebrala si inhiba tonusul muscular prin tractusurile cerebelolobulare continuate cu tractusul olivospinal si
cu cel vestibulospinal. Paleocerebelul contribuie astfel la coordonarea reflexelor musculare inclusiv a refelxelor
posturale si a celor de redresare, realizand astfel echilibrul corporal.
Neocerebelul prin situarea sa pe una din caile motilitaii involuntare extrapiramidale, intervine in coordonarea
miscarilor prin intensificarea influxului motor, care coboara pe aceasta cale din aria premotoare si motoare a
scoartei cerbrale la nucleii motori medulari. Astfel asigura finetea, precizia miscarilor, inclusiv a miscarilor
reflexelor posturale si de redresare, contribuind la pozitia de echilibru a corpului.
Functiile cerebelului:
1). Mentine la un nivel constant satrea de excitaie a scoartei cerebrale prin dozarea impulsurilor ascendente de catre
paleocerebral si face astfel posibila stabilirea unui anumit raoprt inrtre scoarta si excitanti.
2). Coordoneaza reflexele musculare somatice si vegetative in sensul satbilirii unei proportionalitati a intensitatii
contractiilor musculare fata de intensitatea excitatiilor si a unei concomitente sau a unei anumite succesiuni a
reflexelor musculare.Cerebelul realizeaza acaeasta coordonare in functie de excitatiile vestibulare, propriocepttive
etc. care ii parvin, prin inhibarea tonusului muscular de catre arhicerebel si paleocerebel prin dozarea impulsurilor
ascendente de catre paleocerebelsi prin intensifiacarea influxului nervos descendent motor de catre cerebel.
3). In mod secundar , asigura postura, echilibrul corporal si locomotia, prin coordonarea reflexelor somatice,acestea
incluzand si refelexele posturale,cele de redresare si cele locomotorii.
4). Coordoneaza miscarile voluntare in sensul preciziei finetii acestora, prinstabilirea momentului exact de itrare si
iesire dibn contyractie a diferitilor muschi care concura la realizarea unor anumite miscari si prin stabilirea
intensitatii contractiei in functie de stimuli ascendenti de la proprioceptorii musculari si de receptorii tactili din
piele si in functie de stimuli descendenti.
5). Conduce influxul nervos ascendant si descendent prin tractusurile care il strabat.
Lezarea sau extirparea cerebelului duce la scaderea tonusul muscular, adica laatonie, sau astenie musculara si la
lipsa de coordonare a miscarilor numita astazie Spre deosebire de alte structuri ale sistemului nervos central,
extirparea cerebelului practicata de Luciani, nu determina semen de deficite motorii, ci exclusive o perturbare a
reglarii lor senzorio-motorii
Diencefalul este situat în continuarea trunchiului cerebral, deasupra maxilarului, sub emisferele cerebrale. La
nivelul diencefalului se află ventriculul III.
Diencefalul este parțial acoperit de emisferele cerebrale și prezintă pe partea ventrală un grup de nuclei care
formează hipotalamusul; aceștia aparțin sistemului nervos vegetativ; ei controlează activitatea organelor interne,
compoziția mediului intern, metabolism, comportamentul alimentar, sexual și afectiv etc.
La suprafața diencefalului se vede doar locul de intrare a nervilor optici (care fac parte dintre nervii cranieni) și o
parte din marginea inferioară; substanța cenușie a diencefalului formează nuclei; cei mai voluminoși nuclei
diencefali primesc impulsuri pe căi senzitive: vizuală, auditivă, vestibulară, gustativă, tactilă, termică, dureroasă,
proprioceptivă conștientă; axonii neuronilor de aici fac sinapsa în scoarța cerebrală; nucleii sunt situați pe căile
senzitive; în componența lui se găsesc și nuclei vegetativi.
În partea inferioară a diencefalului, numită hipotalamus, se află nuclei vegetativi cu diferite funcții: reglează
temperatura, conținutul în apă al organismului, poftă de mâncare, activitatea organelor sexuale, determină
menifestări legate de emoții etc.
Alți nuclei diencefalici formează două mase laterale, talamusul; ei primesc impulsuri prin căile senzitive și le
dirijează spre alte strucutri ale creierului;
În legătură strânsă cu diencefalul sunt două glande endocrine hipofiza pe partea ventrală și epifiza pe partea dorsală
Structura internă
Diencefalul e format din următoarele regiuni dispuse în jurul ventriculului III:
Talamus
Epitalamus
Metatalamus
Hipotalamus
Talamusul
Talamusul e compus din 2 formațiuni ovale de substanță cenușie dispuși lateral față de ventriculul III. Aceste
formațiuni sunt alcătuite din nuclei asociați cu trunchiul cerebral, cerebelul și scoarța cerebrală. După topografie,
nucleii talamici sunt denumiți:
anteriori
posteriori
laterali
mediali
După funcție, nucleii sunt clasificați în:
nuclei de releu
nuclei de asociație
nuclei nespecifici
Epitalamusul
Epitalamusul este situat posterior și superior față de talamus. Este alcătuit din glanda epifiză, nucleul habenului și
striile habenulare. La nivelul epitalamusului se închid reflexele olfactosomatice care dirijează mișcările capului
legate de miros.
Epitalamusul e format dintr-o aglomerare de nuclei care:
au rol de releu (stație)
au rol de asociație
sunt nuclei reticulați care intervin în reglarea ritmului somn-veghe, întărirea tonusului cortical și a atenției;
În ceea ce privește stația de releu, toate căile ascendente fac legătura la nivelul talamusului, cu excepția căilor
olfactive, vizuale si auditive.
Subtalamusul reprezintă zona de trecere între talamus și mezencefal și este alcătuit din nucleu subtalamic, zona
incertă și câmpul Forel.
Metatalamusul
Metatalamusul este situat posterior și inferior față de extremitatea posterioară a talamusului. E format din două
perechi de corpi geniculați:
corpii geniculați laterali ce reprezintă stație de releu pentru calea vizuală;
corpii geniculați mediali ce reprezintă stație de releu pentru calea auditivă.
Hipotalamusul
Hipotalamusul este situat la baza diencefalului, sub talamus și formează podeaua ventriculului III.
Este format din 22 de nuclei de substanță cenușie, care sunt dispuși în următoarele regiuni: anterioară, postrioară,
mijlocie și laterală.
Nucleii regiunii anterioare sunt:
nucleul supraoptic
nucleul paraventricular
Cei doi nuclei conțin neuroni cu rol secretor, secretă ocitocina și vasopresina, depozitate în neurohipofiză.
nucleul suprachiasmatic
aria preoptică
aria hipotalamică anterioară
Nucleii din regiunea mijlocie sunt:
nucleul dorsomedian
nucleul ventromedian
nucleul acut
Aceștia contribuie la activitatea secretorie a adenohipofizei prin neurohormonii pe care îi secretă și au rol de
integrare parasimpatică.
Nucleii regiunii posterioare sunt:
nucleul posterior hipotalamic
nucleul corpilor mamelari
Aceștia au rol de integrare parasimpatică.
Nucleii regiunii laterale sunt:
nucleul tuberal
nuceleul hipotalamic lateral
Hipotalamusul formează o conexiune cu hipofiza prin legăturile nervoase (tractul hipotalamo-hipofizar) și prin
legăturile vasculare. Prin aceste legături sunt vehiculați spre hipofiză neurohormonii care controlează secreția
hormonilor adenohipofizari și funcția secretorie a celorlalte glande endocrine.
Substanța albă e formată din fibre care realizează legături cu măduva spinării, trunchiul cerebral, talamusul, scoarța
cerebrală și hipofiza.
Funcțiile hipotalamusului
Hipotalamusul are următoarele roluri:
centru superior de integrare a funcțiilor vegetative ale organismului;
prin legăturile cu sistemul limbic participă la integrarea vegetativo-somatică și la elaborarea reacțiilor instinctive și
emoționale;
coordonează activitatea glandelor endocrine;
intervine în reglarea metabolismului intermediar;
intervine în reglarea echilibrului hidric al organismului;
intervine în termoreglare, în reglarea comportamentului alimentar, comportamentului sexual, generarea și reglarea
ritmului somn-veghe;
întărirea unor comportamente.
TELENCEFALUl e format din: sistemul limbic; substanta alba la interior; scoarta cerebrala la exterior
E format din doua jumatati, numite emisfere. Fiecare dintre ele are 3 fete:
 externa (superolaterala)
 interna (mediala)
 inferioara (bazala)
- emisferele au cate 3 margini:
 superioara
 infero-laterala
 infero-mediala
Suprafata externa
- prezinta numeroase sciziuni (santuri) care delimiteaza girusurile sau circumvolutiile, dar si lobii.
- Aria cortexului uman are aprox. 2200 cm², din care doar o treime vizibila, restul fiind ascunsa in
sciziuni, santuri.
- Cele mai importante santuri sunt:
 lateral (Sylvius)
 central (Rolando)
 perpendicular extern
Acestea determina impartirea ariilor corticale in 4 lobi: frontal, parietal, occipital si temporal.
1. Lobul frontal – delimitat posterior de santul lui Rolando si inferior de scizura lui Sylvius. E traversat de 3 santuri
mai mici si 4 girusuri. In zona posterioara, intre scizura Rolando si santul precentral se formeaza girusul precentral.
Lobul frontal se imparte in 3 parti:
- frontala superioara (F1)
- frontala mijlocie (F2)
- frontala inferioara (F3)
2. Lobul temporal – situat inferior fata de scizura Sylvius si anterior fata de santul perpendicular extern. E impartit
in 3 circumvolutii paralele orizontale:
- circumvolutia temporala superioara
- circumvolutia temporala medie
- circumvolutia temporala inferioara

si doua girusuri plasate anterior si posterior. Girusul anterior contine aria auditiva primara (aria 41 Brodmann).
3. Lobul parietal – se intinde de la santul central pana la santul perpendicular exterior. In spatele santului central se
gaseste santul postcentral care imparte lobul parietal in girusul postcentral si o arie posterioara mai mare. (aria
somato-senzitiva – girusul postcentral, are numeroase conexiuni)
4. Lobul occipital – in spatele santului parieto-occipital (santul perpendicular extern). E brazdat de numeroase
santuri mai mici ( de exemplu, scizura calcarina). Aici - prelucrarea impulsului vizual.
In profunzimea santului lateral se gaseste o formatiune numita insula, ce are forma unei piramide cu varful in jos.
Este o formatiune destul de veche din punct de vedere filogenetic, care a fost acoperita de formatiuni mai noi in
decursul evolutiei. Sub insula se gasesc alte doua formatiuni la fel de vechi: claustrum si putamen. Acestea 3 se afla
in stransa legatura cu zona olfactiva.
Suprafata mediala
- corpul calos – cea mai proeminenta formatiune alba a emisferelor. Are rol important in transmiterea
informatiilor intre emisfere.
- santul cingulat, aflat mai la suprafata, ce imparte aceasta suprafata intr-o zona inferioara si una
exterioara. Zona exterioara apartine lobului frontal. La acest nivel se prelungeste si scizura calcarina, care
delimiteaza pe aceasta suprafata lobul parietal de ce occipital.
Suprafata inferioara
- e delimitata de scizura lui Sylvius intr-o portiune anterioara mai mica si una posterioara mai mare, cu
functii distincte.
SISTEMUL LIMBIC
Aceasta denumire provine de la Brocca (1868) pentru a caracteriza cortexul primitiv care formeaza un inel in jurul
trunchiului cerebral. Studiul pe care l-a efectuat a starnit interes dupa ce aceasta a reusit sa evidentieze rolul
sistemului limbic in comportamentul emotional 9are conexiuni cu talamusul, hipotalamusul, epitalamusul, precum
si cu numeroase arii olfactive). Cercetariile care au fost efectuate ulterior au evidentiat implicarea sa in
comportamentele de cautare a prazii, de curtare, de crestere a puilor, de imperechere precum si in raspunsurile cu
conotatie emotionala.
Asigura echilibru intre comportamentele normale si agresive. Joaca un rol extrem de important in formarea
memoiei emotionale.
Afectarea sistemului limbic apare in cazul unor demente a anumitor tulburari afective precum si in epilepsiile de
lob temporal (la aprox 60% din pacientii epileptici, originea crizelor se afla in sistemul limbic).
Studiile efectuate pana acum au pus in evidenta urmatoarele structuri componente ale sistemului limbic:
I. – nervii bulbului si tractul olfactiv
- Stria olfactiva si girusul olfactiv
- Trigonul olfactiv
- Lobul piriform si cortexul piriform
- Complexul nuclear amigdaloid
- Hipocampul, aria septala, formixul, hipotalamusul, nucleii talamici limbici si paralimbici, aria limbica a
ganglionilor bazali, cortexul limbic si cortexul paralimbic
II. – 2 grupe mari de structuri in sistemul limbic:
 grupa structurilor concentrice: lobiiolfactivi, hipocampul, cortexul prepiriform, cortexul periamigdaloid.
 Grupa structurilor marginale: parti ale corpului calos, partea anterioara a lobilor temporal si frontal, lobul
insulei si nucleii amigdalieni, precum si anumite zone mici din hipocamp
Cele mai importante structuri ale sistemului limbic sunt: hipocampul si amigdala. Acestea sunt localizate in zona
mediala a lobului temporal, portiunea anterioara si sunt foarte sensibile la anoxie si la infectii virale.
HIPOCAMPUL
Structura complexa, situata in peretele medial al emisferelor cerebrale. In limba latina = monstru sau calut de mare.
Are o structura incolacita.
Se asociaza cu epilepsia de lob temporal.
Are trei parti principale:
- aria principala receptoare, constituita din nuclei granulari si girus dintat
- hipocampul propriu-zis
- subiculum, e o sursa importanta de eferente.
In cazul hipocampului, substanta alba e la exterior si cea cenusie in interior. Aceasta situatie se numeste cortex
cerebral inversat. Substanta alba se numeste alveus, iar substanta cenusie e organizata in cea mai mare parte in 6
straturi (pe alocuri 4 straturi).Structurile olfactive contin inelul format din hipocamp si girusul cingular care
impreuna constituie marele lob limbic. Aceste structuri olfactive contin elemente mai putin diferentiate, care
impreuna constituie paleocortexul.
Hipocampul e implicat in encodare si anume in achizitionarea memoriei noi. Distrugerea bilaterala a hipocampului
produce amnezie aterograda durabila si profunda. Aceste tipuri de amnezii?! ; celelalte capacitati de a comunica si
cele intelectuale raman relativ intacte, precum si meoria de scurta durata.
In functie de marimea si localizarea leziunii hipocampului, se poate asocia si o amnezie retrograda.
Deasemenea, s-a demonstrat iportanta hipocampului in invatarea spatiala si in memoria spatiala, atat in ceea ce
priveste asocierea stimulului cu contextul in care se produce, cat si in ceea ce priveste existenta unei orientari
spatiale ?!?
ARIILE CORTICALE
Structura scoartei cerebrale difera de la o zona la alta (ca grosime, ca densitate a ? celulare, ca orientare a celulelor
sau ca numar al acestora). Functie de acestea aspecte au fost descrise peste 50 de arii corticale (harta Brodmann). In
functie de predominanta celulara, anumite arii pot fi considerate motorii (predomina celulele piramidale) sau pot fi
senzoriale (predomina straturile granulare) sau pot fi de asociatie (predomina straturile I, II si uneori III).
Cortexul e o vasta zona de receptie, de comanda-control, dar si de integrare a impulsurilor. Din acest punct de
vedere putem vorbi de cortex somato-senzorial si de cortexul motor (efector).
Cortexul somato-senzorial – joaca un rol important in prelucrarea tuturor impulsurilor care vin de la nivel somatic.
Exista doua arii importante in prelucrarea informatiilor senzoriale si anume: aria senzoriala somatica primara (S I)
si aria senzoriala somatica secundara (S II).
S I se gaseste in girusul postcentral in jurul santului central precum si in portiunile superioare si inferioare a lobilor
parietali. Are 4 arii functionale importante si anume: ariile Brodmann 1, 2, 3A si 3B, cu roluri diferite in realizarea
sensibilitatii somatice.
Aria 1 primeste impulsuri ale sensibilitatii extero si proprioceptive prin fibre talamice directe si prin colaterale de la
aria 3.
Aria 2 – aici sosesc de la talamus doar fibre subtiri proprioceptive si kinestezice contralaterale.
Aria 3 – prelucreaza impulsuri ale sensibilitatii exteroceptive (dureroasa).
S II – se afla pe partea superioara a santului lateral, e mai mica decat S I si se prelucreaza impulsuri legate de alte
tipuri de sensibilitate somatica.
Ariile S I si S II sunt puternic conectate cu aria motorie.
Conexiunile pe care le au sunt de 3 feluri: de asociatie (intre diferite regiuni ale aceleiasi emisfere cerebrale),
caloase (unesc regiuni aflate in emisfere diferite) si de proiectie (trimit axoni la structuri subcorticale, de tipul
maduvei spinarii, talamus, ganglioni bazali).
In concluzie, sistemul somestezic are 2 mari tipuri de aferente: sensibilitate termo-algica, si sensibilitate epicritica
(tactil fin), la care se adauga informatii despre pozitia articulatiilor.
CORTEXUL VIZUAL

Traseul vizual al impulsurilor care vin de la retina catre nucleul geniculat lateral, de la care pornesc catre coliculii
laterali inferiori sdin mezencefal si catre coliculii superiori si aria pretectala.
Doar nucleii geniculati laterali prelucreaza informatia vizuala restul generand reflexe de tipul pupilar fotomotor sau
diferite miscari oculare.
Inputul senzoriala vizual ajunge in aria vizuala primara (cortex striat sau V1 sau campul 17). Informatiile care
ajung aici sunt contralaterale. Neuronii acestei zone raspund in mod specific la anumite tipuri de stimulari vizuale
(pot raspunde la liniile verticale din campul receptor, dar nu si la cele oblice sau orizontale). In denumirea celor
care lucreaza in acest domeniu - neuronii complecsi si hipercomplecsi. Neuronii complecsi raspund la mai multi
stimuli care au aceeasi orientare in camp, in vreme ce neuronii hipercomplecsi integreaza informatii obtinute de la
neuronii complecsi.
Neuronii plasati in straturi diferite indeplinesc roluri diferite. Unii prelucreaza de exemplu conturul grosier al
stimulului, altii prellucreaza culoarea, textura precum si patternul stimulului respectiv.
In aceasta arie neuronii sunt orientati in coloane care sunt distincte functional intre care insa exista interconexiuni.
Aria vizuala V 2 (aria 18 Brodmann) reprezinta imaginea in oglinda a ariei 17. e principala zona de asociere si
considerata a fi centrul al memoriei vizuale. Are rol in organizarea imaginii si in acomodare.
Aria V 3 (aria 19) aici se formeaza fibre motorii care se proiecteaza subcortical. Are rol in vederea stereoscopica
( in orientarea spatiala, in perceperea formelor, in realizarea imaginii corporale in miscarea realizata in adancime si
in localizarea imaginilor relevante).
Lezarea acestei arii duce la o percepere distorsionata a obiectelor si dezorientare spatiala.
Mai exista 3 arii corticale: V4, V5, V6 care au localizari corticale mai reduse (fie se gasesc printre celelalte arii, fie
ca se gasesc pe fata anterioara a lobilor occipitali). V4 are rol in perceptia colorata; V5 in perceperea formelor
aflate in miscare; V 6 in reprezentarea spatiului.
Cortex cerebral
Parte periferică a emisferelor cerebrale, sediul funcţiunilor nervoase complexe (motricitate, sensibilitate,
senzorialitate, mişcarea voluntară, limbaj, memorie, conştiinţa).
Cortexul cerebral este format din substanţa cenuşie, ţesut nervos conţinând corpii celulari ai neuronilor, conectat cu
restul sistemului nervos prin multiplelor prelungiri fine ale neuronilor.
Cortexul drept asigură mişcările şi sensibilitatea jumătăţii stângi a corpului şi vederea jumătăţii stângi a spaţiului, în
timp ce cortexul stâng controlează jumătatea dreaptă a corpului şi jumătatea dreaptă a vederii fiecărui ochi
(fenomenul de încrucişare). Cele două emisfere nu sunt simetrice, una dintre ele fiind dominantă, lateralizarea fiind
un fenomen specific cortexului.
METODE SI TEHNICI DE INVESTIGARE IN NEUROPSIHOLOGIE
Tehnicile si metodele folosite in neuropsihologie s-au imbunatatit continuu de-a lungul timpului. Astazi putem
vorbi de existenta a trei categorii de metode si tehnici:
I. fiziologice
II. anatomice
III. psihologice.
Importanta folosirii lor rezida in stabilirea unui diagnostic corect care se continua cu un tratament corespunzator.
Finalitatea e restabilirea functionalitatii cognitive si comportamentale.
Dezvoltarea din ultimele decenii a tehnicii neuroradiologice a scazut foarte mult contributia neuropsihologiei la
indicarea diagnosticului de localizare lezionala. Cu toate acestea, neuropsihologic se fac si astazi diferentieri critice
in cazul depresiilor (mai ales cele de varsta a 3a), dementelor, precum si in cazul problemelor comportamentale
care apar la debutul bolilor cerebrale.
Examenul neuropsihologic este important pentru:
- descrierea detaliilor comportamentale necesare ingrijirii pacientilor;
- administrarea unui tratament adecvat;
- instituirea unui tratament recuperator eficace.
Examenul neuropsihologic este important in: clinica, justitie, medicina muncii si psihologia muncii etc.
I. Metode si tehnici fiziologice
1. Stimularea electrica – urmareste mimarea activitatii naturale a creierului. Se foloseste din secolul al XIX lea.
Cuvantul cheie – ELECTROD. Electrozii au diferite marimi. Pot fi aplicati sau implantati. Cea mai intensa
stimulare electrica, se foloseste si astazi in psihiatrie, sunt socurile electro-convulsive (in special in tratarea
depresiilor). Cele mai scazute intensitati ale electrozilor nu se simt.
Beneficii: cunoasterea functionarii creierului fara alterarea structurii acestuia.
A. Electroencefalografia (EEG) - aplicarea de electrozi in anumite zone ale scalpului astfel incat sa se acopere
toata zona acestuia. Aceasta metoda este folosita atat ca metoda de cercetare cat si ca metoda clinica, de explorare
functionala. Prin EEG se inregistreaza patru tipuri de unde sau ritmuri: ritmul alfa Α, delta Δ, beta Β si theta Θ.
- ritmul alfa – se inregistreaza in zonele posterioare ale creierului in stare de veghe, cu ochii inchisi;
- ritmul delta – prezent in EEG-ul copilului mic si in timpul somnului subiectilor mai varstnici. Poate
fi monoform(indica anumite perturbari ale activitatii electrice subcorticale) sau polimorf (indica perturbari ale
activitatii electrice corticale).
- ritmul beta – implica unde neregulate si dispersate printre undele alfa. Apar mai ales in zonele frontale si
temporale. E un ritm mai putin labil. Totusi undele dispar la excitatii tactile.
- ritmul teta – apare mai ales la copii dar si la adulti in stare de somnolenta in zona temporala.
La adultul normal undele alfa si beta constituie 90% din traseele EEG.
!!!!!! In studiul epilepsiei EEG e de neinlocuit !!!!!!!!
B. Potentialul evocat – reprezinta masurarea reactiilor electrice aparute in sistemul nervos ca urmare a unor stimuli
specifici. (persoanele trebuie sa faca o sarcina). Se prezinta subiectului in mod repetat stimulul de studiat si se
inregistreaza raspunsul obtinut. Raspunsurile sunt preluate cu ajutorul electrozilor asezati pe scalp si cu o latenta
care depinde de amplasarea electrozilor.
2. Stimularea si inregistrarea chimica – ansamblul medicamentelor ce constituie psihofarmacologia; are doua
domenii:
- medicamentele folosite in clinica psihiatrica;
- medicamentele folosite in investigarea functiilor cerebrale legate de comportament.
Substantele medicamentoase actioneaza in principal asupra chimiei creierului si implicit actioneaza si asupra
comportamentului. Actiunea lor cerebrala difera, unele actionand la nivelul sinapselor, altele la nivelul membranei
(scazand excitabilitatea ei – anestezicele; crescand-o – cofeina), iar altele interfereaza cu metabolismul
neurotransmitatorilor.
3. Analiza lichidului cefalorahidian (LCR) – LCR este preluat prin functia lombara, suboccipitala. Prin analiza
LCR obtinem informatii despre compozitia chimica a acestuia sau despre prezenta unor particule virale sau
microbiene. Aceasta este principala metoda de confirmare a diagnosticului de meningita sau meningoencefalita sau
hemoragie cerebrala.
II. Metode si tehnici anatomice
1. Metoda leziunilor anatomice – are in vedere distrugerea unui volum mic si localizat de tesut cerebral. Leziunea
poate fi produsa in multe moduri. Are in vedere determinarea corelatiilor dintre o regiune a creierului si alterarea
unor aspecte cognitive si comportamentale. Abordarea lezionala a fost prima metoda neuro-stiintifica de
determinare a specializarii functional a diverselor zone si functii ale creierului. Metoda a fost criticata de Jackson
dar e revendicata la inceputul anilor ’60, ca reactie la impasul echipotentialismului.
Beneficii: studierea functiilor simple.
2. Abordarea neuro-patologica – tot studiul leziunilor. Stabilirea unui diagnostic si stabilirea procesului terapeutic.
Principala metoda dee deducerea organizarii cerebrale care rezulta din studiul pacientilor cu leziuni cerebrale. La
baza acestui tip de metoda trebuie sa stea patru principii:
a. principiul adecvarii – pentru fiecare proces investigat trebuie folosite sarcini specifice, diversificate si
diferentiate, care sa permita descrierea complexa a tulburarii.
b. principiul gradatiei – de la simplu la complex (sarcinile). Presupune o abordare diferentiata in functie de
caracteristicile subiectului.
c. principiul obiectivitatii – stabilirea unor parametrii obiectivi si masurabili si posibilitatea verificarii datelor prin
alte metode.
d. principiul functionalitatii – orice proba trebuie construita problematic (trebuie sa permita urmarirea atat a
obtinerii unui rezultat, dar trebuie sa ne furnizeze informatii si despre modul in care a ajuns subiectul la un
rezultat).
3. Examinarea neuro-radiologica
A. Radiografia simpla
B. angiografia cerebrala – singurul tip de metoda prin care se evidentiaza gradul de normalitate a vaselor de sange.
C. Tomografia computerizata (CT) – presupune iradierea creierului din toate unghiurile cu raze x. Toate aceste
imagini suprapuse ne dau o imagine tridimensionala. Prelucrarea diferentelor de densitate intre tesuturile normale si
cele patologice.
D. Imagistica prin rezonanta magnetica – aceleasi imagini ca si in cazul CT, insa imaginile nu se obtin ca urmare a
iradierii. NU raze x; NU are efecte secundare.
E. Tomografia cu pozitroni (PET) – autoradiografierea tesuturilor prin injectarea unor substante de contrast care
emit pozitroni (particule incarcate pozitiv: glucoza, oxigen radioactiv).
III. Metode si tehnici psihologice
Sunt necesare pentru investigarea psihicului. Furnizeaza informatii indirecte si despre creier, care se refera la starea
functionarii generale a creierului, gradul de dezvoltare si maturizare anatomofiziologica; gradul de diferentiere si
specializare; localizarea unor eventuale focare patologice.
1. Metoda analizei produselor activitatii – se foloseste pentru investigarea intereselor, motivatiilor sau
disponibilitatiilor creatoare ale personalitatii. Pot constitui obiect de analiza psihologica atat produsele activitatii
libere cat si ale celei impuse.
Pentru fiecare tip de sarcina se stabilesc criterii de ordin cantitativ si calitativ de analiza si interpretare.
In clinica se foloseste aceasta metoda pentru determinarea nivelului premorbid al personalitatii si pnetru stabilirea
deficitului general provocat de factorul patologic.
Se mai poate folosi pentru stabilirea unor metode diferentiate de tratament.
2. Metoda testelor – isi are punctul de pornire in experimentul de laborator, de care se distanteaza, devenind metoda
independenta. Ne ofera posibilitatea compararii exterioare a subiectilor in functie de performante sau de
normalitate.
Are un coeficient ridicat de corelatie cu activitatiile naturale.
In psihologie exista peste 10.000 de teste care pot fi riguros etalonate sau vag etalonate, verbale sau nonverbale,
analitice sau sintetice.
3. Metoda experimentala – are urmatoarea schema logica:
- formularea problemei;
- formularea ipotezelor;
- stabilirea variabilelor independente (stimul);
- specificarea variabilei dependente (raspuns);
- stabilirea modului de prelucrare a datelor;
- stabilirea semnificatiei psihologice a datelor statistice;
- stabilirea unei corespondente intre variabila dependenta si comportamentul general al subiectului.