Aceasta este asemenea unui om care, plecând departe, şi-a chemat slugile şi le-a încredinţat

avuţia sa:

unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui, şi a plecat.

Îndată plecând cel ce primise cinci talanţi, a lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci talanţi.

De asemenea, şi cel cu doi a câştigat încă doi.

Iar cel care primise un talant s-a dus, a săpat în pământ şi a ascuns argintul stăpânului său.

Şi după multă vreme a venit şi stăpânul acelor slugi şi s-a socotit cu ele.

Şi apropiindu-se cel care primise cinci talanţi, a adus alţi cinci talanţi, zicând: Doamne, cinci
talanţi mi-ai dat; iată alţi cinci talanţi am câştigat cu ei.

Zisu-i-a stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe
te voi pune; intră întru bucuria domnului tău.

Apropiindu-se şi cel care primise doi talanţi, a zis: Doamne, doi talanţi mi-ai dat; iată alţi doi
talanţi am câştigat cu ei.

Zisu-i-a stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe
te voi pune; intră întru bucuria domnului tău.

Apropiindu-se apoi şi cel care primise un talant, a zis: Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru,
care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n'ai răspândit

şi, temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată, ai ce este al tău.

Şi răspunzând stăpânul său, i-a zis: Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer unde n-am semănat şi
adun de unde n-am răspândit?

Se cuvenea deci să dai argintul meu la zarafi şi eu, venind, aş fi luat ceea ce este al meu cu
dobândă.

Aşadar, luaţi de la el talantul şi daţi-l celui care are zece talanţi.

Că tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are se va lua şi ceea ce i se pare că
are.

Iar pe sluga cea netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi
scrâşnirea dinţilor.

(Matei 25,14 – 30)

***

1
Un om pleacă în lume să-și caute norocul – merge încrezător, are inima ușoară, știe că la
capătul drumului se găsește norocul lui. Deodată simte că-l lovește în picior o piatră. Se uită în
jur și vede un om slăbănog zdrențăros care rânjește la el dintr-o groapă adâncă, de pe marginea
drumului. Încă o piatră zboară prin aer și îl lovește, de data asta, în piept. Doare ca naiba.
Slăbănogul cel zdrențăros zâmbește și mai provocator – și prin aer zboară o a treia piatră. Asta îl
lovește pe omul nostru în cap. Doare rău de tot și sângele îi șiroiește pe frunte; alt sânge i se
urcă la cap. Îi vine să se repeadă la slăbănog și să-l facă bucăți; dacă s-ar repezi, însă, ar ieși de
pe drum și ar cădea în groapă împreună cu acela. În cel mai bun caz ar pierde mult timp – să-i
vină de hac individului și apoi să iasă din nou din groapă. În cel mai rău ar cădea în groapă și ar
rămâne acolo pe veci; norocul său ar fi pierdut.

Omul nostru merge mai departe; sufletul îi e din nou ușurat, pasul e ca fulgul, știe că la capătul
drumului îl așteaptă norocul lui. Deodată aude un glas pițigăiat: ești un laș – n-ai fost în stare să
te aperi de-un amărât de zdrențăros. Se uită în jur și-și dă seama că glasul vine de la marginea
drumului, dintr-o hrubă adâncă. În grotă vede un om gras, cu haine scumpe; se apropie să
privească mai bine, și grasul continuă: ce fel de erou ești tu, care mergi prin lume să-ți cauți
norocul? Nu ești în stare să stai cu spatele drept – n-ai pic de mândrie. Eu i-aș fi spart capul
zdrențărosului ăluia. Lașule, nu ai sânge în vine. Omului nostru simte iar cum i se urcă sângele la
cap și mai simte, de data asta, cum un cuțit ascuțit i se răsucește prin suflet. Îi vine să se
repeadă la gras și să-l facă bucăți; dar, dacă ar face asta, ar ieși de pe drum și ar cădea în groapă
cu grasul. În cel mai bun caz ar pierde mult timp – să-i vină de hac individului și apoi să iasă din
nou din hrubă. În cel mai rău ar cădea în hrubă și ar rămâne acolo pe veci; norocul său ar fi
pierdut.

În cele din urmă omul se desprinde de sub mrejele grasului și merge mai departe. Sufletul îi e
din nou ușurat, pasul e ca fulgul, știe că la capătul drumului îl așteaptă norocul lui. Deodată
aude o voce plăcută care îl îndeamnă: om bun, om bun, vino și te apropie, să stăm de vorbă. Își
dă seama că vocea vine dintr-un puț adânc, de la marginea drumului. Se apropie și întrezărește,
înăuntru, o siluetă neagră. Aceasta continuă cu un glas mieros: om bun, ești atât de înțelept – și
de curajos. Un altul mai prost ca tine s-ar fi luat la bătaie cu slăbănogul cel zdrențăros, și-ar fi
căzut în groapa lui. Dar tu ai gândit bine, pentru că ești un om foarte inteligent, și ți-ai continuat

2
drumul. Un altul mai laș ca tine s-ar fi lăsat mâniat de grasul cel fanfaron și i-ar fi dat o lecție.
Dar tu, un om cu adevărat curajos, te-ai stăpânit și ți-ai continuat drumul. Cine mai e ca tine? Și,
pentru că ai niște calități așa de mari, îți cer un lucru de nimic. Coboară-te doar în puțul meu să
mă scoți și pe mine de aici. Știu că numai cineva cu adevărat special ar putea să facă așa ceva, și
apoi să-și continue nestingherit drumul. Hai, ce mai aștepți? Doar nu ești un om de rând, ca toți
ceilalți? Doar nu ești un prost și un fricos? Te provoc!

Povestea poate avea două încheieri. Prima e nefericită – omul nostru încearcă să demonstreze
că nu-i un prost și un fricos și acceptă provocarea. Și prin asta dovedește că e, din păcate, și
prost, și fricos. Prost pentru că, din orgoliu, nu vede capcana care i se întinde; fricos pentru că,
deși știe că poate să depășească, așa cum a făcut și înainte, această provocare, își pierde curajul
– orbit fiind de frica de a nu fi catalogat drept un „prost” și un „fricos”. Cea de-a doua încheiere
e fericită – și omul nostru își continuă, și de data asta, drumul, lăsând mogâldeața cea
întunecată să se vaite și să suduie în puțul ei. Și-și continuă drumul, la capătul căruia i se află
norocul. Care noroc ne-așteaptă pe fiecare dacă parcurgem așa cum trebuie drumul – „lupta
cea bună am luptat, călătoria am săvârșit” (și ce-i al său e pus deoparte, știe omul din povestea
noastră, care nici prost nu e, nici fricos).

***

Această postare nu e neapărat despre tâmpenia de joc / provocare numită Blue Whale1, care-i
provoacă pe adolescenți să facă lucruri tot mai stupide, într-un șir de 50 de "sarcini" care ar
duce la sinucidere. E despre toate pietrele, împunsăturile, vorbele amare și vorbele dulci care
ne lovesc mereu, pe Facebook și în viața de zi cu zi.

(Cătălin Sturza)

1
Postarea a fostfăcutăînperioadaianuarie - februarie 2017, când se discutafoartemultdespreseria de provocări din
joculBalenaalbastră. Deșiacesta a fostpretextulpostării, credcămesajulpovestirii e unul general valabil.(nota AR)