Povestirea vieţii. Introducere.

Obiect de studiu

În ştiinţele sociale, povestirea vieţii rezultă dintr-o formă particulară de interviu, interviul narativ, pe
parcursul căruia un cercetător solicită unei persoane, denumită de noi subiect, să-i povestească în întregime
sau parţial experienţa sa de viaţă, aşa cum a trăit-o.
Deşi utilizarea povestirilor vieţii s-a dezvoltat considerabil în ultima vreme, mereu apare o serie de
întrebări „tehnice” cu privire la ele, cum ar fi:
Poate fi povestirea vieţii completă, poate ea acoperi întreaga viaţă a subiectului şi toate domeniile
existenţei?
Care sunt diferenţele dintre povestirea vieţii şi autobiografie?
Ce distinge o povestire a vieţii de un simplu interviu?
Putem noi avea încredere în ceea ce spun subiecţii?
O povestire a vieţii poate fi altceva decât o reconstrucţie subiectivă a experienţei trăite? Putem găsi
în ea conţinuturi obiective?
Ce valoare au descrierile contextelor sociale făcute de către subiecţi?
Tehnicile de analiză a interviurilor sunt valabile şi pentru povestirile vieţii?
Cum putem trece de la conţinutul povestirilor vieţii la înţelegerea sociologică a unui fenomen social?
Câte povestiri trebuie recoltate pentru a ajunge la concluzii generalizabile?

Asupra acestor întrebări ne vom opri în cele ce urmează.

Perspectiva calitativă poate fi considerată obiectivistă, mai ales în varianta sa etnosociologică, în
sensul că scopul său nu este de a surprinde interiorul schemelor de reprezentare sau sistemul de valori al
unei persoane izolate, ci de a studia un fragment de realitate socio-istorică, adică un obiect social. A-l
studia, adică a înţelege cum funcţionează el şi cum se transformă, punând accentul pe configuraţiile de
raporturi sociale, mecanismele, procesele, logicile de acţiune caracteristice. Din această perspectivă, recursul
la povestirile vieţii este esenţial şi nu vine doar în completarea statisticilor, a studiului documentelor,
regulamentelor sau a observării directe a comportamentelor.
Societăţile contemporane se caracterizează printr-o accentuată diferenţiere şi specializare a
sectoarelor de activitate, iar fiecare sector dezvoltă propriile sale moduri de funcţionare, de diviziune a
muncii, forme specifice ale raporturilor sociale de producţie, norme şi limbaj individualizate, cunoştinţe şi
capacităţi proprii necesare exersării activităţii, mize şi strategii în jurul acestor mize, pe scurt, propria sa sub-
cultură. Practic, acestea sunt fragmente particulare de realitate socio-istorică, iar perspeciva calitativistă
constă în concentrarea studiului pe astfel de lumi sociale centrate pe o activitate specifică sau pe o anume
categorie de situaţii sociale regrupând ansamblul persoanelor care se regăsesc într-o situaţie socială dată.
Recursul la povestirile vieţii îmbogăţeşte considerabil această perspectivă, aducând mai ales ceea ce
lipseşte observaţiei directe care este concentrată pe interacţiuniule faţă în faţă, aducând, aşadar, o
dimensiune diacronică, ce permite surprinderea logicilor de acţiune în dezvoltarea lor biografică şi
configuraţiile de raporturi sociale în dezvoltarea lor istorică, vizând atât reproducerea cât şi dinamica
transformării. Perspectiva etnosociologică orientează povestirile vieţii către povestirea practicilor în situaţie,
ideea centrală fiind că prin practici se poate începe înţelegerea contextelor sociale în sânul cărora ele se
înscriu şi la transformarea şi reproducerea cărora contribuie.
Fenomenele ideologice şi culturale colective – valorile, credinţele, reprezentările, proiectele, adică
semantica colectivă a vieţii sociale – fac parte, la rândul lor, din realitatea obiectivă. Totuşi, perspectiva
etnosociologică dă prioritate raporturilor şi proceselor sociale structurale, fără a le neglija pe cele dintâi.
Pentru a atinge acest obiectiv, îşi concentrează atenţia asupra practicilor recurente. Efortul de înţelegere a
practicilor poate conduce, cum o face adesea, la studiul credinţelor, reprezentărilor, valorilor şi proiectelor
care, combinându-se în situaţii obiective, inspiră logicile de acţiune ale actorilor sociali.
Povestirea vieţii are drept caracteristică principală efortul de descriere a structurii diacronice a
parcursului vieţii, caracteristică ce o distinge radical de alte forme, non-narative, de interviu. Există povestiri
ale vieţii care procedează la descrierea narativă doar a unui fragment de experienţă trăită, numite şi povestiri
selective ale vieţii, după cum avem şi povestiri orientate preponderent spre descrierea practicilor („povestiri
ale practicilor”) care furnizează noi soluţii problemelor de dezvoltare a cunoaşterii sociologice obiective
pornind de la mărturia de natură subiectivă. Un interviu narativ orientat către reconstituirea înlănţuirii

1
evenimentelor, situaţiilor, interacţiunilor şi acţiunilor conţine în mod necesar un număr important de date
factuale exacte.
Ancheta calitativă, care are ca metode principale observaţia participativă şi metoda povestirilor vieţii
(numită şi metoda biografică), este un tip de cercetare empirică bazată pe anchetă de teren, care se inspiră
din tradiţia etnografică pentru tehnicile sale de observaţie, dar care îşi construieşte obiectele de studiu prin
referinţă la problematica sociologică. În ciuda interesului intrinsec al descrierilor monografice şi
sociografice, analiza calitativă tinde să treacă de la particular la general, descoperind în terenul cercetat
forme sociale, adică raporturi sociale, mecanisme sociale, logici de acţiune, procese recurente, care sunt
susceptibile de a fi prezente într-o multitudine de contexte similare.
Obiectul de studiu al anchetelor calitative sunt lumile sociale care coexistă în interiorul aceleaşi
societăţi şi care îşi dezvoltă propriile sub-culturi. La aceasta se adaugă dimensiunea istorică a constituirii
fenomenelor sociale, răspunzând nevoii de a înscrie orice fenomen social într-o mişcare istorică generală de
transformare a societăţii, precum şi nevoii de a pune în evidenţă dimensiunea temporală a oricărui fenomen
social. În acest context, orice analiză calitativă priveşte sub-cultura lumii sociale, încadrarea istorico-
temporală şi problematica sociologică, adică este o analiză etno-istorico-sociologică.
Să revenim la obiectul de studiu al unei asemenea anchete, calitative. Potrivit unui autor ca Daniel
Bertaux, el constă în:
a. lumile sociale
b. categoriile de situaţii
c. traiectoriile sociale
a.O lume socială se construieşte în jurul unui tip de activitate specifică. Poşta, poliţia, învăţământul
primar, jurnalismul, televiziunea, una sau alta dintre lumile artei (pictură, literatură etc.) constituie tot
atâtea exmple de lumi sociale centrate pe o activitate profesională. Dar aceste lumi sociale se dezvoltă în
aceeaşi măsură şi în jurul unor activităţi nonprofit, fie că sunt culturale, sportive, asociative sau de altă
natură. În sânul macrocosmosului constituit de societatea globală, lumile sociale constituie
mezocosmosuri, care la rândul lor sunt constituite din numeroase microcosmosuri: oficii poştale, birouri
de poliţie, şcoli primare etc.
Ipoteza centrală este că logicile care guvernează ansamblul unei lumi sociale sau mezocosmos sunt
sunt în egală măsură active şi în fiecare microcosmos care îl compune. Aprofundând un singur
microcosmos, sau mai bine câteva dintre ele, ajungem să identificăm logicile de acţiune, mecanismele
sociale şi procesele de producţie şi reproducţie ale mezcosmosului însuşi. Bineînţeles, funcţionarea unei
aceleaşi lumi sociale poate presupune o varietatea mai mică sau mai mare de microcosmos. Studiind
unul singur dintre ele e posibil să generalizăm abuziv caracteristicile sale la întreaga lume socială. Pentru
a evita aceasta eroare, trebuie diversificate terenurile de observaţie şi comparate între ele. Totuşi, nu este
absolut obligatoriu ca toataă această muncă comparativă să fie făcută de acelaşi cercetător. Cercetarea
este o întreprindere colectivă şi funcţionează un principiu cumulativ conform căruia fiecare anchetă îşi
aduce propria contribuţie.
Pe de altă parte, lumile sociale şi în particular lumile sociale centrate pe o activitate profesională
constituie spaţii în care actorii sociali evoluează de-a lungul întregii cariere profesionale. Din
microcosmosurile alese pentru cercetare, se pot căuta mărturii care descriu „din interior” mai multe
microcosmosuri, prin care subiectul a evoluta de-a lungul carierei, precum şi logicile de trecere de la
unul la altul. E, într-un anumit fel, o comparaţie a lumilor sociale făcută din interior.

b. Categoriile de situaţii reprezintă al doilea tip de obiect social specific abordării calitative. Mamele
care îşi cresc singure copiii, taţii divorţaţi, agricultorii celibatari, toxicomanii, persoanele suferind de o
boală cronică etc., toate reprezintă categorii de situaţii specifice. Fenomenul de „situaţie particulară” nu
implică în mod necesar formarea unei lumi sociale: mamele care îşi cresc singure copiii nu au activităţi
în comun, cu atât mai puţin şomerii de lungă durată sau bolnavii cronici. Situaţia lor în sine este comună.
Iar această situaţie este socială în măsura în care cuprinde constrângeri şi logici de acţiune care au în
bună parte puncte comune, sau este prezentă în schemele colective de reprezentare şi gândire, sau sunt,
eventual, gestionate de aceeaşi instituţie.
Apelul la povestirea vieţii în studiul acestor situaţii este extrem de eficace, fiindcă această tehnică de
culegere a datelor empirice facilitează reconstrucţia traiectoriilor subiectului, ceea ce permite să fie

2
surprinse mecanismele şi procesele prin care subiectul a ajuns în această situaţie particulară, precumşi
modul în care el o gestionează.

c. Extraordinara varietate a parcursurilor vieţii, contingenţa puternică a articulării diverselor tipuri de

mecanisme în procesul formării fiecărui parcurs fac ca studiul traiectoriilor sociale să fie limitat. El este
foarte eficace în spaţii sociale relativ omogene şi cu mobilitate socială scăzută. De asemenea, pentru a
putea generaliza rezultatele unui studiu asupra formării traiectoriilor biografice trebiuie să reducem
câmpul de observare la un tip particular de parcurs biografic sau de context.