1.

RINICHIUL

Rinichii, organe pereche de forma unor boabe de fasole, au un rol esenţial în funcţia de
excreţie. Ei sunt organe retroperitoneale, aşezate de o parte şi de alta a coloanei vertebrale, la
nivelul ultimelor două vertebre toracale şi al primelor trei vertebre lombare, în nişte spaţii numite
lojile renale. Fiecare lojă este delimitată de o formaţiune conjunctivofibroasă numită fascia renală.
Aceasta este alcătuită din două foiţe, una aşezată înaintea rinichiului, numită fascia prerenală
(Toldt), care vine în raport cu peritoneul parietal posterior şi alta înapoia rinichiului, numită fascia
retrorenală (Zuckerkandl), care vine în raport cu peretele abdomenului. Cele două foiţe se unesc la
nivelul marginilor şi al hilului rinichilor, alcătuind fascia renală, care se prinde de formaţiunile
fibroase din jur, iar inferior formează canalul Tuffer. Între fascii şi rinichi se găseşte un strat de
grăsime care poartă numele de grăsimea perirenală. Rinichiul este fixat în loja renală prin fascia
renală, peritoneul parietal posterior şi vasele renale, la care se adaugă presiunea abdominală.
Structura externa:
Rinichiul are lungimea de 11-12 cm, lăţimea de 5-6 cm şi grosimea de 3-4 cm. El prezintă
două feţe, două margini şi două extremităţi sau poli. Fiecare rinichi are o faţă anterioară, care
priveşte înainte şi puţin înăuntru şi o faţă posterioară, care priveşte înapoi şi în afară. Rinichiul are
o margine laterală convexă şi o margine medială concavă. El prezintă o extremitate superioară,
numită polul superior, şi o extremitate inferioară, numită polul inferior. Pe marginea medială se
află hilul renal, o despicătură alungită în axul rinichiului, în care se găsesc elementele pediculului
renal (vase, nervi, căi urinare). Hilul se prelungeşte în interiorul rinichiului printr-o scobitură
numită sinusul renal, în care se găsesc: ţesut conjunctiv gras, ramificaţiile vaselor renale şi
porţiunile iniţiale ale căilor urinare.
Structura internă:
La examenul unei secţiuni făcute de-a lungul marginii convexe a rinichiului se observă
următoarele formaţiuni: capsula renală şi parenchimul renal. Capsula renală este o formațiune
conjunctivă care înveleşte rinichiul şi care este uşor detaşabilă. Parenchimul renal prezintă pe
suprafaţa de secţiune o zonă periferică groasă de 7-8 mm, de culoare brună-gălbuie, care poartă
numele de substanţa corticală şi o zonă centrală, de culoare roşie închisă, numită substanţa
medulară. Cele două substanţe se întrepătrund, între ele neexistând o limită netă. La nivelul
substanţei medulare se observă un număr de 7-14 arii triunghiulare cu baza spre corticală şi cu
vârful spre sinusul renal. Acestea seamănă cu nişte piramide sau trunchiuri de con, de aceea au fost
denumite piramidele Malpighi. Ele sunt separate prin cordoanele Bertin. Piramidele Malpighi
prezintă un fel de striaţii radiare date de tubii renali colectori şi de vasele sanguine. Vârful fiecărei
piramide are o suprafaţă convexă, numită papila renală, care proeminează în câte un caliciu. Pe
suprafaţa acestei papile se găsesc 15-20 orificii numite pori urinari, care reprezintă deschiderea
tubilor colectori urinari în calice. De la baza piramidelor Malpighi pătrund în substanţa corticală
formaţiuni de substanţă medulară cu aspect triunghiular sau conic, în număr de 400-500 de fiecare
piramidă, numite striaţii medulare sau piramidele Ferrein. Substanţa corticală care pătrunde între
piramidele Ferrein constituie aşa-numitul labirint, format din vase sanguine, corpusculi renali şi
tubi contorţi cu direcţii variate. Din punct de vedere morfofuncţional, rinichiul se compune din lobi
şi din lobuli. Un lob renal este format dintr-o piramidă Malpighi cu toate formaţiunile care se află
deasupra ei până la capsula fibroasă. Numărul lobilor este egal cu numărul piramidelor Malpighi.
Un lobul renal este format dintr-o piramidă Ferrein şi din substanţa corticală care o înconjoară
(labirintul). Numărul lobulilor renali este egal cu numărul piramidelor Ferrein. Unitatea structurală
şi funcţională a lobilor şi a lobulilor renali este nefronul. Numărul nefronilor este de 2.600.000
pentru ambii rinichi. În constituția nefronului intră următoarele elemente: corpusculul renal şi tubul
urinifer.
a) Corpusculul renal, este o formaţiune sferică, care se găseşte numai în substanţa corticală
din labirint. Un corpuscul renal se comune din capsula Bowmann şi glomerulul vascular. Capsula
Bowmann este alcătuită dintr-o foiţă viscerală şi o foiţă parietală, care se continuă cu pereţii
tubului urinifer. Capsula Bowmann are doi poli, unul vascular şi altul urinar şi se continuă cu
lumenul tubului urinifer. Glomerulul vascular este alcătuit din 50 de anse capilare neanastomozate
între ele, provenite din capitalizarea arteriolei aferente. Ansele formează arteriola eferentă.
Capilarele sunt formate dintr-un endoteliu a cărui citoplasmă este prevăzută cu pori şi care este
aşezat pe o membrană bazală specială.
b) Tubul urinifer este alcătuit din trei segmente: proximal, subţire şi distal. Segmentul
subţire şi porţiunea neîncolăcită a segmentului distal formează o structură în formă de U, numită
ansa Henle. Segmentul proximal continuă capsula Bowmann la nivelul polului urinar. Are o
porţiune iniţială mai lungă şi încolăcită şi o porţiune terminală mai scurtă fără sinuozităţi. Este
situat în labirint, porţiunea lui încolăcită înconjurând corpusculul renal. Tubii colectori se formează
din confluenţa tubilor uriniferi. Ei coboară ca tubi drepţi în piramidele Ferrein şi de aici în
piramidele Malpighi, unde fuzionează cu tubi similari, formând canale excretoare care se deschid
în caliciile mici de la suprafaţa papilelor prin porii urinari.

Vascularizaţia şi inervaţia rinichiului:

Arterele care irigă acest organ provin direct din artera aortă abdominală. Artera renală se
împarte la nivelul hilului renal în mai multe ramuri care pătrund printre piramidele Malpighi,
formând arterele interlobare. La nivelul bazei piramidelor Malpighi, ele se divid dihotomic, se
arcuiesc şi formează arterele arcuate. Din ele se detaşează numeroase ramuri, constituind arterele
interlobulare. Din fuzionarea celor 50 de anse capilare rezultă arteriola eferentă, care părăseşte
capsula Bowmann prin acelaşi pol vascular. Vascularizaţia arterială a rinichiului se capilarizează,
constituind sistemul arterial admirabil. Din arteriolele eferente se desprind ramuri care hrănesc
tubii colectori, numite arteriole drepte sau arteriole în ploaie. Venele se varsă direct în vena cavă
inferioară. Rinichiul primeşte fibre nervoase vegetative din plexul aortico-renal.

Căile urinare:
Căile urinare sunt alcătuite din calicele renale, bazinet, ureter, vezica urinară şi uretră.
Calicele renale reprezintă porţiunea iniţială a căilor urinare. Ele sunt de două feluri: mici şi mari.
Calicele renale mici sunt nişte formaţiuni cu aspect de cupă care se află în jurul deschiderii fiecărei
papile renale. Calicele renale mari rezultă din confluarea calicelor renale mici. Ele sunt în număr
de trei (superior, mijlociu şi inferior).
Bazinetul sau pelvisul renal este un organ cavitar de formă aproximativ triunghiulară care
rezultă din confluarea calicelor renale mari. El se continuă cu ureterul Bazinetul se află parţial în
sinusul renal şi parţial în hilul renal. El formează împreună cu artera renală cu vena renală, cu
limfaticele şi cu nervii renali pediculul renal.
Ureterul este un organ tubular lung de 25-30 cm are două segmente: abdominal cu două
porţiuni lobar şi iliac, pelvin. Se întinde de la bazinet, pe care-l continuă până la vezica urinară, în
care se deschide. Pătrunderea ureterului în vezica urinară este oblică pe o distanţă de 1-2 cm,
acesta formând cu peretele vezicii un unghi ascuţit. Peretele ureterului este alcătuit din trei tunici:
mucoasă, musculară şi adventicea.
Vezica urinară este un organ cavitar aşezat în micul bazin, în loja vezicală. Ea este numai
în partea învelită de peritoneu. Vezica urinară este fixată în loja ei prin ligamente pubovezicale,
teaca fibroasă, ligamente ombilicale, peritoneu, are continuitate cu uretra şi ureterele. Când vezica
urinară este plină, are o formă ovoidă, iar când este goală, are o formă semilunară sau de cupă, a
cărei concavitate priveşte în sus. Vezica urinară are o capacitate de 250-300 ml. Corpul vezicii
urinare prezintă o faţă anterioară, două feţe laterale şi o faţă posterioară. Vârful vezicii urinare,
situat superior, este învelit, ca şi faţa posterioară a corpului vezicii, de peritoneul pelvian. Peretele
vezicii urinare este alcătuit din patru tunici: mucoasă, submucoasă, musculară şi externă. Tunica
submucoasă este constituită din ţesut conjunctiv lax, iar tunica musculară din fibre musculare
netede aşezate în trei straturi: unul exterior, format din fibre longitudinale, unul mijlociu, constituit
din fibre circulare, şi altul interior, format din fibre longitudinale. La nivelul fundului vezicii
urinare, stratul circular formează sfincterul vezical intern. Tunica musculară mai poartă numele şi
de muşchiul detrusor vezical. Tunica externă este alcătuită la nivelul vârfului vezicii şi în porţiunea
posterioară a corpului din peritoneu. Vezica urinară este un organ extraperitoneal. Arterele care
hrănesc vezica urinară provin din arterele vezicale. Venele iau naştere în submucoasă, apoi
formează plexuri care drenează sângele către vena iliacă internă. Nervii simpatici provin din plexul
hipogastric, iar cei parasimpatici din plexul pelvic.
Uretra este un canal musculomembranos care diferă în raport cu sexul.
a) Uretra la bărbat, este un canal musculomembranos lung de 15-20 cm, cu un traiect şi calibru
neuniforme. Ea începe de la fundul vezicii urinare şi se termină la capătul penisului printr-un
orificiu numit meatul uretral. Uretra masculină are rol atât în eliminarea urinei, cât şi a lichidului
spermatic. Ea este constituită din patru porţiuni: uretra prostatică, uretra membranoasă, uretra
spongioasă şi uretra peniană.
b) Uretra la femeie, este un canal musculomembranos lung de 4-5 cm, care începe de la fundul
vezicii urinare şi se termină în vestibulul vaginului. Ea are un calibru mai mare decât uretra
masculină. Peretele uretrei feminine se compune din trei tunici (mucoasă, musculară şi externă).
Stratul circular formează la extremitatea superioară sfincterul neted al uretrei, iar la cea dinspre
vestibulul vaginal, sfincterul striat al uretrei, incomplet circular, care aderă de peretele vaginal.
 2. APARATUL GENITAL FEMININ
Aparatul genital feminin este alcătuit din organele genitale interne şi organele genitale
externe. Organele genitale interne, reprezentate de ovar, trompa uterină, uter şi vagin sunt aşezate
în micul bazin, iar cele externe, reprezentate de vulvă, sunt situate la exterior.
Ovarul este un organ pereche care are rol de glandă cu secreţie mixtă, externă şi internă.
Cele două ovare sunt aşezate în micul bazin, în fosele ovariene situate de o parte şi de alta a
uterului şi rectului, sub originea vaselor iliace externe şi interne.
Configuraţia externă şi raporturile ovarului:
Ovarul are o formă de ovoid turtit, cu diametrul mare de 3-5 cm. Culoarea ovarului este
roşie cenuşie. Ovarul prezintă două feţe, două margini şi două extremităţi. Faţa medială vine în
raport cu fimbriile trompei uterine, iar faţa laterală, cu peretele lateral al micului bazin, de care este
legată prin ligamentul suspensor al ovarului. Extremitatea laterală sau tubară vine în raport cu
trompa uterină, iar extremitatea medială este legată de uter prin ligamentul uteroovarian. Cele două
margini ale ovarului sunt marginea mezoovariană şi opusă acesteia, marginea liberă. Pe marginea
mezoovarică se inseră mezoovarul, o plică peritoneală ce leagă ovarul de ligamentul lat al uterului.
Tot pe această margine se află hilul ovarului, în care se găsesc vasele şi nervii ovarului.
Foliculii ovarieni primordiali sunt nişte formaţiuni rotunde alcătuite dintr-o celulă mare
sferică situată în centru, care poartă numele de ovocit ce prezintă un strat de celule mici, turtite sau
înalte situate periferic, numite celule foliculare.
Foliculii ovarieni primari reprezintă un stadiu mai evoluat al foliculilor primordiali.
Foliculii ovarieni cavitari sunt stadii şi mai evoluate ale foliculilor plini.
Foliculii ovarieni maturi reprezintă ultimul stadiu de evoluţie al foliculilor.
Majoritatea foliculilor primordiali degenerează, transformându-se în foliculi atretici. Din numărul
mare de foliculi primordiali care evoluează, numai unul singur ajunge la stadiul de maturaţie într-
un ciclu ovarian de 28 de zile.
Celulele foliculare din jurul ovocitului alcătuiesc aşa-numitul disc proliger, care se continuă
cu membrana foliculară. În afara membranei foliculare, ţesutul conjunctiv se diferenţiază în două
teci.
Teaca internă este alcătuită din celule conjunctive modificate care secretă foliculină. Pe
măsură ce se măresc, foliculii ovarieni maturi se apropie de suprafaţa ovarului, se rup, iar ovocitul
este expulzat în cavitatea în cavitatea peritoneală. Procesul poartă numele de ovulaţie şi se produce
în perioada fertilităţii, cu 14-15 zile înaintea menstruaţiei. În cursul vieţii sexuale a femeii se
maturizează circa 400 de foliculi.
 Corpul galben sau progesteronic reprezintă o glandă endocrină. Există corpul galben
menstrual şi corpul galben de gestaţie.
Corpul alb este o cicatrice care înlocuieşte corpul galben involuat.
Arterele care hrănesc ovarul sunt ramuri ale arterei ovariene şi uterine. Venele sunt reprezentate de
vena ovariană dreaptă care se varsă în vena cavă inferioară şi de vena ovariană stângă, care se
varsă în vena renală stângă şi vena uterină care se termină în vena iliacă internă.
Trompa uterină:
Este un conduct musculomembranos lung de 10-12 cm care se întinde de la ovar până la
cavitatea uterină.
Configuraţia externă:
Trompa uterină prezintă o extremitate laterală, care se deschise în cavitatea peritoneală
printr-un orificiu numit ostiul abdominal al trompei, cu un diametru de 2 cm şi o extremitate
medială, care se deschide în cavitatea uterină prin ostiul uterin al trompei, cu un diametru de 1mm.
Trompa uterină are patru porţiuni: porţiunea intramurală, istmul trompei uterine, ampula trompei
uterine şi infundibulul trompei uterine.
Uterul:
Este un organ cavitar nepereche interpus între trompele uterine şi vagin. Uterul este fixat în
poziţia lui fiziologică prin ligamentele late, ligamentele uterosacrale şi chinga muşchilor ridicători
anali.
Configuraţia externă:
Uterul are formă de pară. Prezintă o extremitate superioară, numită fundul uterului, un
corp şi o extremitate inferioară, numită colul uterin. Corpul se continuă cu colul prin intermediul
unui segment scurt şi strâmt, numit istmul uterului. Uterul este turtit dinainte înapoi şi prezintă
două feţe, una anterioară (sau vezicală) şi alta posterioară (sau intestinală)
Structura uterului:
Peretele uterului este format din trei tunici: mucoasă sau endometru, musculară sau
miometru şi seroasă sau perimetru.
Tunica mucoasă are o structură diferită înainte de pubertate, la pubertate, în perioada
premenstruală şi este formată dintr-un epiteliu şi un corion. Epiteliul este cubic, iar la pubertate
cilindric, ciliat. Corionul este alcătuit din ţesut conjunctiv în care predomină elementele celulare şi
îndeosebi fibroblastele.
Tunica musculară este formată din fibre musculare netede dispuse în trei straturi: intern,
mijlociu şi extern.
Tunica seroasă este alcătuită din peritoneul visceral.
 Arterele care irigă uterul sunt ramuri ale arterei iliace interne. Venele colectează sângele pe
care-l varsă în vena iliacă internă. Nervii provin din sistemul nervos vegetativ simpatic (plexul
hipogastric) şi parasimpatic (nervul pelvic).
Vaginul :
Are raport anterior cu vezica urinară şi uretra, posterior cu rectul, lateral cu paravaginele.
Segmentul inferior al tractului genital, este un conduct muscular membranos lung de 7-8 cm, care
se întinde de la colul uterin până la vulvă.
Peretele vaginului este alcătuit din trei tunici: mucoasă, musculară şi adventicea.
Tunica mucoasă are numeroase cute transversale şi este formată dintr-un epiteliu şi un
corion.
Tunica musculară este formată din fibre musculare netede dispuse în două straturi, unul
intern circular şi altul extern longitudinal.
Adventicea este formată din ţesut conjunctiv. Arterele care irigă vaginul provin din arterele
uterină, rectală mijlocie, vezicală inferioară şi ruşinoasă internă. Nervii vaginului provin din plexul
hipogastric şi din nervul pelvic.
Vulva:
Din ansamblul organelor genitale externe care alcătuiesc vulva fac parte labiile mari şi
mici, vestibulul vaginei, aparatul erectil şi glandele anexe. Glandele mamare Sunt organe anexe ale
aparatului genital feminin situate sub pielea regiunii pectorale, în dreptul coastelor 3-7. Au o formă
caracteristică emisferică. Corpul mamelei prezintă în mijlocul feței convexe o zonă circulară, de
culoare roză-brună, cu un diametru de aproximativ 3 cm, care se numeşte areolă mamară. În
mijlocul acesteia se găsește mamelonul, prevăzut cu 20-25 orificii numite pori galactofori
(orificiile canalelor galactofore).