Ioja Claudia

Anul: -III-
Secția: LC-JA

Politicul în obținerea de putere

Ficțiunea politică este o formă destul de nouă de exprimare literară care a intrat în vogă în
perioada postbelică a secolului al XX-lea. Sensibilitățile unui grup de scriitori receptivi care au
fost deranjați de atrocitățile comise de fascistul care suferă de puterea regimului, au găsit o
expresie elocventă în noile modele fictive formate în jurul temelor politice. Aceste lucrari de
ficțiune politică au fost caracterizate printr-o modelare complexă a ideologiei politice și
preocupări existențiale. Ele sunt concentrate pe impactul politicii de putere, pe speranțele,
temerile și furia umanității post-atomice. Ficțiunea politică folosește frecvent satira, adesea în
genurile utopice și distopice.
O distopie, care contestă asumarea utopiei a unei lumi perfecte, este adesea caracterizată
prin dezumanizare, guverne totalitare, dezastre ecologice sau alte caracteristici asociate cu
declinul cataclismic în societate. Societățile distopice apar în multe sub-genuri de ficțiune și sunt
deseori folosite pentru a atrage atenția asupra problemelor din lumea reală referitoare la
societate, mediu, politică, religie, economie, psihologie, etică, știință și tehnologie.
„Supunere” de Michel Houellebecq este o ficțiune politică, asemănătoare cu cea a lui
George Orwell, „1984”, ce poate fi vazută ca o premoniție a unui distopii viitoare.
O eventuală preluare a puterii politice în Franța, de catre Islam, nu pare atat de
neverosimilă dacă ar fi să acceptăm observațiile subtile, din umbră pe care le face Houellebecq la
adresa societății franceze. De asemenea, o coincidență teribilă a făcut ca lansarea romanului
Supunere să aibă loc în același timp cu atacurile tetoriste islamice de la săptămanalul satiric
Charlie Hebdo. Acest lucru nu numai că a adus notorietate romanului, ci pare să confirme o
anume slăbiciune în fața islamului radical, ceea ce este prezentat chiar în roman, fiind un adevăr
că societatea franceză se confruntă cu pericole reale din partea islamului . Acest tip de profeție se
observă și în opera „1984” de George Orwell. Unul dintre lucrurile pe care Orwell le-a imaginat
ca s-ar înampla este telescreenul, un televizor care observă orice mișcare a oamenilor și o lume
compusă din trei megastate, nu sute de țări. În roman, țara Eastasiei se compune, aparent, din
China și națiunile sale; Eurasia este Uniunea Sovietică; și Oceania ce cuprinde Statele Unite,
Regatul Unit și aliații lor. O altă creație a lui Orwell pentru „1984” este „Newspeak”, o formă de
engleză pe care guvernul totalitar al cărții o folosește pentru a descuraja gandirea liberă. Orwell
credea că, fără cuvant sau cuvinte care să exprime o idee, ideea însăși era imposibilă de conceput
și de reținut. Astfel, „Newspeak” a eliminat cuvantul rău, înlocuindu-l cu mai puțin bun. Ideea
autorului a fost că guvernul ne poate controla prin cuvinte.
„Punctul de varf al fericirii omenești se află în supunere absolută. Eu găsesc insă că
există o relație între absoluta supunere a femeii față de bărbat, așa cum este descrisă în Histoire
d’O, și supunerea omului față de Dunezeu, așa cum o concepe islamul. Vedeți, a continuat el,
islamul acceptă lumea și o acceptă în totalitatea ei, acceptă lumea așa cum e, ca să vorbesc ca
Nietzsche”– este punctul de rezistență al întregii argumentări islamice din opera lui Houellebecq.
Islamul numește așadar „supunere” ceea ce creștinii numesc „smerenie”. În vreme ce creștinii, de
exemplu, așează smerenia în lumina toleranței și a iubirii necondițuinate, islamul caută
supunerea absolută, orice abatere de la litera și spiritul legii fiind un compromis inacceptabil și
pierzător. Creștinismul discerne între păcat și păcătos (condamnandu-l pe cel dintai), în timp ce
pentru Islam cele două răman complementare și unitare.
În concluzie, între islamism și creștinism diferența este întai de toate una calitativă: cu cat
omul este mai supus/ mai smerit înaintea lui Dumnezeu și a semenilor săi, cu atat va fi el mai
fericit.
Se poate spune că Houellebecq ne conduce încet în conținutul unei societăți occidentale
care tăiește experiența islamizării spațiului său public în paralel cu anti-semitizarea sa. O dată ce
Frăția Musulmană preia puterea în Franța, atat Dreapta, dar mai ales Stanga franceză sunt
preocupate de stabilirea unui pact cu Frăția Musulmană, fiind singurul mod în care își mai pot
salva cateva scaune și de a mai participa într-o oarecare măsură la viața politică a țării.
„Știți, Frăția Musulmană e un partid aparte: multe mize politice îi lasă aproape
indiferenți; și, mai ales, nu conferă economiei locului central. Pentru ei, esențială este
demografia. Și educația. Populația care dispune de cel mai ridicat nivel de reproducere și care
izbutește să-și transmită mai departe valorile este cea care triumfă. În opinia lor, e cat se poate de
simplu, economia și geopolitica nu sunt decat praf în ochi: cei care controlează
natalitateacontrolează viitorul și gata! De aceea, singurul punct capital, singurul domeniu unde
vor musai să capete satisfacție este cel al educației copiilor.”
Societatea franceză se trasformă vizibil atat în structura ei cat și la nivelul detaliilor, al
chestiunilor cotidiene. Este suficient să cobori în stradă și să realizezi că piesele nu mai sunt
deloc la locul lor: dispariția magazinelor Jennifer, evaporarea raionului cușer din incinta
hypermarchetului, apoi degradarea uluitoare a serviciilor de transport public, aglomerația și
mizeria și-au gasit locul în garniturile TGV-urilor, alcoolul lipsește cu desăvarșire din vagonul
restaurant iar pretutindeni domnește un amestec de mirosuri, haine și mancare.
Chiar și la nivelul instituțional schimbările nu întarzie să apară. Spre exemplu
Universitatea Sorbona, numita acum Universitate Sorbona Nouă este doar o universitate islamică
sub finanțarea directă a prinților saudiți; simbolurile religioase răsar atat în afara clădirii cat și în
interiorul ei (pasaje din Coran, fotografii cu pelerinajul la Mecca, etc), convertirea devine
condiție primordială pentru oricine dorește să își păstreze catedra. Franța asistă iată la o
veritabilă de-laicizare prin principiile si valorile sale tradiționale, cele republicane sunt înlăturate
și înlocuite cu cele ale unei societăți islamice, religioase.
Înaintea islamizării totale- politice, educaționale, sociale, vestimentare și chiar culinare,
individul liber caută în permanență, pe întreg parcursul desfășurărilor evenimentelor o scăpare,
un refugiu chiar și temporar pentru a-și putea pune în ordine gandurile și recăpăta liniștea. Într-o
astfel de situație cedarea este iminentă. Supunerea devine unica metodă nu doar a scăpării de sub
presiunea socială care ajunge să capete proporții uriașe, ci chiar mijlocul de accesare al unor
beneficii și plăceri nebănuite. „Aceasta este supunerea, a rostit molcom Rediger. Ideea
tulburătoare și simplă în același timp, niciodată exprimată pana atunci cu o asemenea forță, este
punctul de varf al fericirii omenești se află în supunere absolută”.
În eroul lui Houellebecq este o tensiune interioară, care-l face să își asume problema
convertirii în termenii unei situații limită, de viață și de moarte. Ceea ce de fapt ea și este. Orice
împotrivire, fie ea absurdă, la sistemul social totalitarist de factură islamică l-ar angaja pe om
într-un fel de război deschis pe toate fronturile existenței. Am putea spune, că în acest caz, ar fi o
întreagă nebnie să alegi ne-supunerea; în ultima instanță acceptarea noii credințe nu aduce niciun
deserviciu, ci din contră. Houellebecq și eroul său știu din vreme că islamul nu va fi nevoit să
facă aproape niciun efort prozelitist de convingere a omului occidental atata timp cat acesta din
urma i se va preda instantaneu nemaiavand vreo ancoră spirituală prin care să reziste.
 Această degradare a societății franceze sub puterea islamului se aseamănă cu imaginea
ce deschide romanul „1984”, care stabilește tonul preconceptiv care predomină pe măsură ce
cititorul este introdus lui Winston Smith, protagonistul fatalist al romanului. Imediat, George
Orwell descrie o societate în degradare prin descrierea unui „vartej de praf și nisip”, „holul
blocului miroase a varză călită și preșuri vechi”, ascensoarele care nu funcționează și curentul
electric care este oprit în timpul zilei. La fel cum la Houellebecq ne-supunerea poate fi pedepsită
cu moartea, este cazul și în opera lui Orwell. Atunci cand Winston începe să scrie un jurnal, act
pedepsit cu moartea, pentru a scăpa de tirania lui Big Brother, putem vedea determinarea lui de a
rămane uman în circumstanțe inumane. „În vremuri ale înșelătoriei universale, a spune adevărul
devine un act revoluționar”. Această determinare a lui Winston, de a rămane uman și de a
îndrăzni să iubeasca, îi va aduce cateva luni de tortură în interiorul Ministerului de Iubire.
Ministerul încearcă sa schimbe modul de gandire a lui Winston, care crede că mintea
umană trebuie să fie liberă și că trebuie să li se permită să creadă într-un adevăr obiectiv, cum ar
fi 2+2=4. Această gandire nu este acceptată, Ministerul, prin O’Brien, încearcă să îl facă pe
Winston să creadă că 2+2=5. Modurile pe care puterea politică, din opera „1984”, este dispusă să
le folosească pentru a subjuga și a controla un om, sunt de-a dreptul înfiorătoare. Prin aceste
metode de control putem vedea că guvernul nu accepta o umanitate, o gandire liberă a omului.
Atat în „Supunere” cat și în „1984” singura modalitate de a trăi este acceptarea de a fi sub
controlul puterii politice. Am putea spune că în ambele opere a avea o individualitate, a fi om,
este o crimă împotriva legii. Se descurajează umanitatea, dar se acceptă un fel de colectivitate a
supunerii sub o putere politică totalitară. În ambele romane a alege să fi supus este echivalentul
unei șanse la o viată fără lipsuri. Ce mai putem observa în aceste două romane este o societate ce
aparține de distopie.
„1984”, poartă tot pesimismul asociat cu forțele geopolitice din noua dispensație
postbelică. Peisajul distopic creat de Orwell există chiar și în imaginația celor care nu au citit
niciodată romanul. A devenit o stenogramă a totalitarismului, a statului de supraveghere, a
puterii mass-media de a manipula opinia publică, istoria și chiar adevărul: „Cine controlează
trecutul controlează viitorul. Cine controlează prezentul, controlează trecutul”. „Supunere” este
și ea o distopie frisonantă, care ne arată unde se poate ajunge odată cu declinul democrației
occidentale și cu demisia conștiințelor publice ( politicieni și intelectuali). Cu toate că în romanul
lui Orwell, această lume distopică, a dezumaniării și a manipulării, este prezentă încă din primele
pagini, la Houellebecq aceasta societate dezastruasă ne este introdusă în mod treptat de-a lungul
romanului.
Aceste teorii, atat a lui George Orwell cat și a lui Michel Houellebecq, nu par a fi atat
de imposibile, avand în vedere faptul că literatura contemporană și filmele distopice
contemporane se inspiră din gavitatea realității în care trăim, făcand adesea dificilă distingerea
între divertisment și realitate. De asemenea manipularea opiniei publice prin mass-media,
distorsionarea adevărului și multe altele sunt prezentă chiar și în secolul nostru Această creștere a
tematicii distopice în ziua de astăzi se datorează și faptului că societatea în care trăim are o
fascinație legată de acest posibil viitor.