Motto: “Solzhenitsyn’s main legacy is the exposure of communism with such

precision and power that that totalitarian ideology could never recover from the
heavy blow.”–Yuri Yarim-Agaev, disident rus
Au trecut cinci ani ani de la incetarea din viata a marelui romancier, disident si
ganditor rus Aleksandr Soljeniţîn. Au trecut 45 de ani de la demonstratia din 25
august 1968 din Piata Rosie, acel moment eroic in care sapte oameni au avut
curajul sa sfideze ordinea totalitara si sa condamne, in numele adevarului si
onoarei, invazia Cehoslovaciei. Au trecut peste doua decenii de la naruirea
imperiului ideocratic ca s-a numit URSS. Cum scria Boris Souvarine, cele patru
litere din numele oficial statului intemeiat de Lenin in 1917 indicau patru minciuni:
nu era nici uniune, republicile nu erau republici, ele nu erau sovietice (in sensul
consiliilor, deci al democratiei directe) si nici socialiste (in sensul promovarii
nedemagogice a unei egalitati sociale veritabile). Ceea ce s-a numit efectul
Soljeniţîn a schimbat radical perceptia comunismului in Occident si a contribuit la
delegitimarea ireversibila a totalitarismului. Mitul sovietic a primit o lovitura
mortala. “Umanismul” comunist s-a dovedit similar celui nazist. “Constiinta”
bolsevica nu era esential diferita de aceea fascista.
Nimeni nu a deconspirat mai convingator decat Soljenitin natura fundamental
duplicitara, falsitatea absoluta a sistemului bolsevic. Indemnul lui Soljenitin de a
trai in adevar, reluat de Jan Patocka si Vaclav Havel, a fost acompaniat de
straduinta sa de a lumina resorturile teroriste ale comunismului, substanta sa
iremediabil si ireductibil barbara. Era, cum a scris candva Bernard-Henri Levy, o
“barbarie cu chip uman”, deci una care se pretindea umanista. Ceea ce, departe de
a fi fost o circumstanta atenuanta, era de fapt una agravanta.
Gratie lui Aleksandr Isaieivici Soljeniţîn cuvintul Gulag a intrat in vocabularul
curent ca sinonim cu universul concentrationar comunist. Monica Lovinescu scria
odata ca daca ar veni un nou potop si ar trebui alese trei carti care sa exprime
catastrofa totalitara, acestea ar fi “Arhipelagul Gulag” de Soljeniţîn, “1984” de
Orwell si “Zero si infinitul” de Koestler. Intr-adevar, Soljeniţîn a fost martorul
suprem dintr-un veac al sirmei ghimpate, al terorii genocidare, al infamiei si
cruzimii duse la paroxism. In consens cu Vasili Grossman, a fost cel care a explicat
ca totalitarismul (comunist si nazist) ar fi fost imposibil fara monstruosul
ingredient ideologic: “Thanks to ideology, the twentieth century was fated to
experience evildoing on a scale calculated in the millions. This cannot be denied
or passed over or suppressed. How, then, do we dare insist that evildoers do not
exist? And who was it that destroyed these millions? Without evildoers there would
have been no Archipelago.”
Datorita lui Soljeniţîn, omenirea a aflat ce a insemnat supravietuirea in lagarele
staliniste. Cu un curaj extraordinar, el a tinut piept imensului aparat politenesc al
statului totalitar comunist. Cind nu au mai stiut cum sa-l amuteasca, cind
campaniile defaimatoare nu mai serveau la nimic, Brejnev, Suslov si Andropov l-
au expulzat. Din exil, Soljenitin a continuat sa lupte impotriva minciunii, scriind cu
o mistuitoare pasiune si adaugind mii si mii de pagini epopeii istorice a unei Rusii
martirizate. A fost una din marile constiinte ale veacului douazeci.
A fost in egala masura un titan al literaturii ruse si mondiale. Recomand aici textele
despre Soljeniţîn datorate unor Monica Lovinescu, Georges Nivat, Max Hayward,
Alain Besancon, Claude Lefort, Andre Glucksmann, Robert Conquest, Pierre Daix,
Leo Labedz, Richard Pipes, Norman Podhoretz, Leonard Shapiro, Efim Etkind,
Michael Scammell (biograful sau si al lui lui Arthur Koestler), Daniel Mahoney.
Nu e vorba de lucrari apologetice, unele (v. Richard Pipes) pot fi foarte critice, dar
toate admit statura intelectuala gigantica a personajului.

Premiul Nobel, dezonorat prin decernarea sa unui Mihail Solohov, apologet al

stalinismului, a fost reabilitat in momentul cind i s-a acordat lui Soljenitin. Mai
tirziu, intr-o discutie cu Susan Sontag, Iosif Brodsky, el insusi laureat al premiului,
insista ca tot ce scrisese Soljeniţîn despre crimele comuniste era adevarat. Cartile
sale, intre care “Primul cerc”, “Pavilionul cancerosilor”, “Roata rosie” (romanul
monumental despre razboi si revolutie), “Vitelul si stejarul”, “Arhipelagul Gulag”
fac parte dintr-un tezaur nemuritor al adevarului si demnitatii. Soljeniţîn insa nu a
fost doar creatorul unui complex univers estetic, asemeni, sa spunem lui Boris
Pasternak, ci si cel care, impreuna cu Varlam Salamov, a adus tema lagarelor in
prim-plan, a demonstrat ca utopia bolsevica era inseparabila de distrugerea
individului, de malaxarea constiintelor si de distrugerea valorilor umaniste.

http://www.youtube.com/watch?v=YLEPQ7evzdU
Filosof al actiunii disidente, Soljeniţîn a acuzat comunismul ca este o dictatura a
minciunii. Pentru el, ca si pentru Anna Ahmatova, Nikolai Berdiaiev ori Lev
Sestov, comunismul era inainte de toate o expresie a unui ateism neo-barbar. In
1967, adresindu-se Uniunii Scriitorilor din URSS, la un ceas cand opera sa era
ponegrita si interzisa, Soljeniţîn cerea intelectualilor sa refuze minciuna si sa
traiasca in adevar. Prea putini au fost cei care l-au sustinut la Moscova, dar
cuvintele sale au avut un ecou imediat la Praga unde scriitorii cehoslovaci (Vaclav
Havel, Ludvik Vaculik, Pavel Kohout) si-au exprimat solidaritatea cu marele
romancier rus. Conceptul disident al libertatii isi afla originea in verticalitatea
nedezmintita a lui Aleksandr Soljeniţîn. Nu este necesar sa fii de acord cu toate
pozitiile sale—profetismul il putea duce uneori in directia unui nationalism rus de
orientare autoritara. Important este sa i se recunoasca umanismul profund si
devotamentul inoxidabil pentru cinste si justitie morala. Oricine va urmari
dialogurile cu Soljeniţîn din superbul film de Aleksandr Sokurov va intelege
despre ce vorbesc. Descinzand din Dostoievski si Soloviov, reflectiile lui Soljeniţîn
despre viata, moarte, istorie, destin, Occident si Orient, individ si divinitate, sunt
inrudite cu cele ale maestrului lui Sokurov, Andrei Tarkovski.
Trebuie amintit aici momentul 1963 cind, cu aprobarea lui Nikita Hrusciov, revista
“Novii Mir”condusa de Aleksandr Tvardovski, a publicat nuvela “O zi din viata lui
Ivan Denisovici”. A fost o clipa eliberatoare, o rascruce in istoria spirituala a
Europei de Est. Pentru prima data, intr-o publicatie oficiala sovietica, se scria
negru pe alb, cu deplina sinceritate, despre experienta lagarelor staliniste. Se
recunostea, in fine, ca sistemul era bazat pe teroare, spaima si violenta. Eroul
nuvelei, de fapt un mini-roman, nu mai era un bolsevic prigonit de alti bolsevici, ci
un om normal, fara pasiuni ideologice, o fiinta ca oricare alta, o victima precum
atatea altele dintre milioanele deportate in ceata inghetata a Gulagului, cel descris
de Monica Lovinescu drept zekul paradigmatic.
La vremea respectiva, cu exceptia Albaniei, Romania a fost singura tara din
Europa de Est unde nu s-a publicat in traducere nuvela lui Soljeniţîn. A vegheat
Leonte Rautu ca acest lucru sa nu se petreaca, desi a existat o propunere de
publicare in revista “Secolul XX”. Nu tin minte daca profesorul Ion ianosi, pe
atunci instructor al Sectiei Cultura a CC al PMR, deci unul din subordonatii lui
Rautu, excelent vorbitor de rusa, cititor asiduu al revistelor sovietice, explica in
memoriile sale de ce si cum s-a ajuns la decizia de a nu publica nuvela lui
Soljeniţîn. Iata o palpitanta tema de istorie politica si intelectuala. Stiau instructorii
de la Sectie ce bomba reprezenta “Ivan Denisovici”. Cei care continua sa exalte
“autonomismul” unor Dej (la sfirsitul vietii) ori al unui Ceausescu ar face bine sa-
si aminteasca acest episod.
“Ivan Denisovici” a schimbat busola literaturii din statele comuniste, a introdus o
noua matrice morala, a fost fundamentul est-eticii (a se citi scrierile Monicai
Lovinescu). Intreaga tabla de valori oficiala era sfidata de aceasta invitatie la
adevarNici presa de stanga din Vest nu a ramas neaflectata. Pierre Daix, ginerele
lui Artur London, unul din cei trei supravietuitori ai procesului Slansky, candva un
stalinist feroce, a prefatat editia franceza a cartii. Revista condusa de Daix si Louis
Aragon, “Les Lettres Françaises”, a devenit o voce a solidaritatii cu disidentii din
Est. Ironia era maxima, tinand cont ca in 1949, revista fusese megafonul abjectei
propagande staliniste in incercarea de compromitere a fostului diplomat sovietic
Viktor Kravcenko, ramas in Occident, care denuntase intr-o carte faimoasa
Gulagul.
Revenirea in Rusia nu a insemnat ca profetul era recunoscut la el acasa. El plecase
in surghiun din URSS-sul stagnarii brejneviste, se intorcea intr-o lume cacofonica
si pestrita, o combinatie de democratie formala si autoritarism larvar. Show-ul sau
de la televiziune a esuat, cartile n-au mai avut tiraje astronomice, discipolii s-au
rarit, iar Soljeniţîn a devenit o voce paseista, privit cu oarecare ironie de noile elite
intelectuale si utilizat demagogic de Putin, Medvedev si compania. Textele sale
sunt tot mai scortoase, romancierul si eseistul lasa locul oracolului rusocentric.

Dar, la ora bilantului unei vieti eroice, cred ca David Satter, unul dintre cei mai fini
comentatori ai Rusiei post-comuniste, are dreptate: “I believe that ultimately
Solzhenitsyn’s political views are far less important than his work and his
contribution to the fall of communism. It is his masterpieces that will be
remembered and his political views will be only a footnote just as Dostoevsky’s
bizarre political pronouncements are a footnote to his immortal works. As Russia
reverts back to dictatorship, however, Solzhenitsyn’s own political evolution
should not be completely ignored. Russia’s great weakness is its failure to value
the truth for its own sake. Solzhenitsyn struck a blow against this tendency in his
opposition to Soviet totalitarianism which promoted an ideology that he came to
reject. It would have been better for his legacy and better for Russia if he could
have brought himself to denounce the new tyranny that is developing in Russia
today.”
Pentru ca nu a ingenuncheat, pentru ca a crezut in primatul spiritului, Soljeniţîn a
invins un sistem care s-a visat etern. Cum a remarcat cindva George Kennan, nu
exista alt scriitor care sa fi facut atit de mult precum Soljeniţîn pentru demascarea
despotismului totalitar. A fost supremul martor al acuzarii.