Laborator RPFC

Baleiajul de amplitudine (AS – amplitude sweep)

În cazul testelor oscilatorii placa superioară se deplasează înainte şi înapoi realizând o

mişcare de oscilaţie (figura 1).

Figura 1. Deplasarea înainte şi înapoi a plăcii superioare

Testele oscilatorii sunt foarte utile în descrierea microstructurii materialelor

vâscoelastice, acestea oferind informaţii despre structura şi elasticitatea unui material. Parametrii
reologici măsuraţi sunt modulul de acumulare G’ (o măsură a energiei de deformare acumulată
de probă în timpul forfecării, reprezentând comportamentul elastic al materialului), modulul de
pierderi G” (o măsură a energiei de deformare utilizată de probă în timpul forfecării,
reprezentând comportamentul vâscos al materialului), unghiul de fază δ, factorul de amortizare
sau de pierderi tan δ = G”/G’ (care descrie raportul dintre componenta vâscoasă şi cea elastică a
unui comportament vâscoelastic) şi vâscozitatea complexă η*.
În cazul testului de baleiaj de amplitudine se variază amplitudinea într-un anumit
domeniu şi se menţine constantă frecvenţa (figura 2a). Acest test este utilizat pentru a determina
domeniul vâscoelastic liniar al materialului (LVE), astfel putându-se stabili parametrii corecţi
pentru testele oscilatorii ulterioare (figura 2b).

1
 a b
Figura 2. Baleiaj de amplitudine

Deformaţia maximă până la care valoarea modulului de acumulare G’ ramâne constantă

este denumită deformaţia critică şi defineşte limita domeniului vâscoelastic liniar (LVE – liniar
viscoelastic). Deformaţia critică indică cantitatea minimă de energie necesară pentru a destabiliza
structura materialului.

Presetări (figura 2a)

- frecvenţă constantă (f = 1 Hz sau ω = 10 1/s) şi amplitudine variabilă

Rezultate (figura 2b)

1) Valoare limită γL a domeniului vâscoelastic liniar (LVE) (sau a domeniului
deformaţiilor reversibile). Peste această valoare limită, curbele G’ şi G” au deviat de la
valorile constante ale platoului. Valoarea limită a efortului de forfecare τ la care este
depăşit domeniul vâscoelastic liniar (de exemplu punctul la care valoarea G’ începe să
scadă), ar putea fi considerată ca valoare a pragului de tensiune (yield point).
2) Structura probei în domeniul vâscoelastic liniar este exprimată prin compararea valorilor
G’ şi G”. Dacă G’ > G” atunci proba are caracter de gel (caracter solid), iar dacă G” >G’
atunci proba prezintă caracter lichid.
3) Tăria structurală a probei este de obicei exprimată prin valoare G’ în domeniul
vâscoelastic liniar.

2
 Exemplu 1: unt – influenţa temperaturii asupra tăriei structurale şi a capacităţii
de întindere (figura 3)
Testele au fost efectuate la o frecvenţă constantă ω = 10 1/s la temperaturile T = 10 oC
(proba B10, simboluri pline) şi T = 23 oC (proba B23, simboluri goale). Valoarea limită a
domeniului vâscoelastic liniar pentru proba B10 este γ = 0,5% şi pentru proba B23 γ = 0,3%.

Figura 3. Baleiajul de amplitudine pentru unt la T = 10 oC şi 23 oC

În domeniul vâscoelastic liniar, de exemplu la deformaţii foarte mici, untul prezintă

G’>G” la ambele temperaturi, indicând un comportament solid. Totuşi, tăria structurală
(„consistenţa”) este foarte diferită: pentru B10 cu G’ = 3 MPa şi pentru B23 cu G’ = 50 kPa. La
ambele temperaturi, raportul dintre G’ şi G” nu prezintă o diferenţă semnificativă (tan δ = G”/G’
= 1/6).
Capacitatea de întindere (spreadability)
Pentru untul dur şi rece B10, curbele G’ şi G” scad brusc atunci când depăşesc limita
domeniului vâscoelastic liniar. Acest lucru explică de ce untul B10 prezintă un comportament
sfărâmicios şi nu poate fi tăiat uşor sau nu poate fi întins într-un strat omogem. Untul B23 are o
valoare G’ mai mică şi este mai moale, dar de asemenea nu prezintă fenomenul de auto-nivelare

3
(self-leveling) (G’ > G”). Un lucru important pentru consumator este faptul că untul B23 poate fi
întins cu uşurinţă în comparaţie cu untul B10. Curbele G’ şi G” scad moderat şi constant,
asigurând totuşi o deformabilitate şi o capacitate de întindere omogene.

Exemplu 2: Gel cu amidon – influenţa concentraţiei asupra tăriei structurale şi a

flexibilităţii gelurilor (figura 4)
Gelurile cu amidon au fost obţinute din soluţii apoase de amidon de concentraţii diferite
(tabel 1). Toate probele au fost măsurate cu o frecvenţă ω = 10 1/s la T = 23 oC. Valoarea G’
creşte cu mărirea concentraţiei şi scad valorile limită γL ale domeniului vâscoelastic liniar (tabel
1). Totuşi, în domeniul liniar vâscoelastic factorul de pierderi tan δ = 0,1 (= G”/G’) nu se
modifică semnificativ cu creşterea concentraţiei. Probele prezintă un caracter de gel (solid
moale), deoarece G’ > G” şi valoarea G’ este cuprinsă în domeniul 100 şi 10000 Pa.

Tabel 1. Mărimi caracteristice pentru gelurile cu amidon

c (w/w γL G’ (Pa)
%) (%)
5 20 150
7,5 10 450
10 10 1500
15 5 6000

Tăria structurală a gelurilor

Aşa cum era de asteptat, tăria structurală creşte cu mărirea concentraţiei c. Totuşi,
raportul dintre partea vâscoasă şi cea elastică rămâne aproape acelaşi şi prin urmare gelurile
prezintă un comportament vâscoelastic. Chiar dacă gelurile prezintă o tărie structurală mare,
consumatorii percep o flexbilitate similară a gelurilor independent de concentraţia acestora.
Aceste geluri pot fi tăiate uşor şi dau o senzaţie plăcută în gură.

4
Figura 4. Baleiajele de amplitudine pentru gelurile de amidon de diferite concentraţii