Speța nr.

1, Babin Cristian (DR1702)

„Confiscarea extinsă este instituție de drept penal. Confiscarea extinsă se aplică pentru infracțiuni,
fapte penale și nu pentru orice comportament ilicit. nu orice comportament ilicit face parte din categoria
infracțiuni, fapte penale”, Tudorel Toader. Art. 1061 reprezintă reglementarea cazurilor expres cu privire la
confiscare, prezentând instituția confiscării extinse. Din analiza acestui articol, observăm că acesta se referă
la activități cu caracter infracțional de o gravitate sporită care are ca scop înavuțirea ilicită (de persoane,
țesuturi și celule umane traficul de ființe umane traficul de copii pornografie infantila spălarea banilor
contrabanda).
Conform art. 46 din Constituția RM, dreptul la proprietate privată este garantat de stat. În acest
sens, Constituția subliniază (alin. (3), art. 46) că Averea dobândită licit nu poate fi confiscată, iar caracterul
licit al dobândirii se prezumă. În acest context, confiscarea devine o modalitate eficientă de combatere a
activității criminale, lovind mai blând în demnitatea umană. Totodată, din formularea alin. (4) al acestui
articol, nu este precizat concret cine este subiectul confiscării, astfel nu doar infractorul poate fi supus
confiscării, dar și o persoană terță. De menționat mai este faptul că dreptul la proprietate nu este unul
relativ, ci este absolut. Astfel el este încadrat în dispozițiile legale care configurează limitele de exercițiu
ale acestuia, neputând vorbi despre îngrădirea lui. Continuând acest fir logic, prezumția dobândirii licite a
averii reprezintă o garanție oferită dreptului de proprietate, aceasta, de asemenea nu are caracter absolut,
sarcina probării căzând pe învinuire (responsabilitate a procurorului). Aceste aspecte le conține și Codul
Civil al RM în art.316 care menționează că proprietatea este inviolabilă, iar dreptul de proprietate este
garantat. Alin. (5) reaccentuează că caracterul licit al dobândirii bunurilor se prezumă. Totodată, acest
alineat spune că nu pot fi confiscate bunurile dobândite licit, dar nu spune care este subiectul, dând
posibilitatea aplicării și asupra terților. Conform art. 337, alin. (2), lit. g, nimeni nu poate fi forțat să cedeze
proprietatea sa, cu excepția cazurilor când se efectuează confiscarea. În continuare, art. 343 dispune că
confiscarea bunurilor se permite printr-o hotărâre judecătorească. Analizând comparativ, Constituția nu
vorbește de inviolabilitatea dreptului de proprietate, ci numai de garantarea lui. În acest context,
inviolabilitatea nu poate fi nelimitată, proprietarul fiind afectat de sarcinile ce îi revin, inclusiv de a
dobândi proprietatea într-un mod licit. Inviolabilitatea reprezintă inadmisibilitatea de a interveni abuziv în
exercitarea dreptului de proprietate, iar confiscarea nu reprezintă un mod abuziv de intervenire în
exercitarea dreptului de proprietate, ci reprezintă o măsură de constrângere (o consecință) aplicată
dobândirii ilicite a averii. O altă problemă care poate apărea, este cu referire la comportamentul ilicit al
persoanei terțe căreia i-a fost transmis un bun. Astfel, pentur a nu cădea sub incidența acestui articol,
persoana terță trebuie să fie de bună-credință și să nu cunoască despre proveniența acestor bunuri. Apare
acest lucru în circumstanțele în care infractorii, nedorind să le fie confiscată averea dobândită ilicit, o
transmit în proprietatea unor persoane terțe (membri de familie, organizații pe care le conduc sau alte
persoane). Important pentru a asigura confiscarea și de la persoane terțe reprezintp convingerea sau știința
scopului acestor manevre, respectiv, acestul lucru fiind greu de demonstrat, face grea sau chiar imposibilă
uneori confiscarea de la terți.
Jurisprudența CEDO cunoaște cauze cu privire la confiscarea extinsă Silickiene împotriva
Lituaniei (din această cauză reiese că un ordin de confiscare nu constituie stabilirea unei culpe personale,
specificând că vinovăția nu se transmite), Arcuri contra Italiei (procedura confiscării extinse nu este
direcționată către o persoană în sensul stabilirii unei pedepse, ci direcționată către recuperarea banilor care
se află în proprietatea acesteia, dobândite printr-un comportament ilicit). Geerings contra Olandei (Curtea
a admis faptul că în cazul imposibilității de stabilite a provenienței bunurilor, acest fapt presupune că
bunurile au fost obținute prin activități ilegale), Bongiorno ş.a. contra Italiei (prezumția relativă a
dobândirii ilicite a bunurilor s-a bazat pe analiza situației financiare a reclamaților și pe natura relațiilor
acestora).
Având aceste argumente în față, se face vădită necesitatea prezenței reglementărilor art. 1061 CP.
Acestea vin să prezinte o luptă contra fenomenului corupției și a altor activități criminale. Prin urmare,
confiscarea extensivă nu reprezintă un atac la proprietatea privată ci reprezintă o măsură de constrângere, o
consecință contra proprietarului care acționează în mod ilicit în cadrul dobândirii proprietății.