CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I: CORUPŢIA ŞI CRIMA ORGANIZATĂ CA FENOMENE SOCIALE

1.1. Conceptele de corupţie şi crimă organizată

1.2. Conexiuni între corupţie şi crimă organizată

1.3. Corupţia şi crima organizată în Romania

CAPITOLUL II: CORUPŢIA ŞI CRIMA ORGANIZATĂ – AMENINŢĂRI LA ADRESA SECURITĂŢII NAŢIONALE

A ROMANIEI

2.1. Conceptul de ameninţare în domeniul securităţii naţionale

2.2. Interacţiunile corupţiei şi crimei organizate cu conceptul, principiile, scopul şi obiectivele

securităţii naţionale

2.3. Interacţiunile corupţiei şi crimei organizate cu factorii de risc la adresa securităţii naţionale a
României

ÎNCHEIERE

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE
După încheierea războiului rece, securitatea internă a statelor, adică securitatea populaţiei lor,
începe să facă obiectul atenţiei comunităţii internaţionale. Punerea individului uman şi a populaţiei în
centrul preocupărilor internaţionale constituie, de fapt, o nouă orientare a politicii de ajutor în
sprijinul dezvoltării umane.

Evoluţia societăţilor contemporane evidenţiază faptul că, deşi s-au intensificat măsurile şi
intervenţiile instituţiilor specializate de control social împotriva faptelor de delicvenţă şi
criminalitate, în multe ţări se constată o recrudescenţă şi o multiplicare a delictelor comise cu
violenţă şi agresivitate precum şi a celor din domeniul economic şi financiar-bancar, a fraudelor,
şantajelor, mitei şi corupţiei, reprezentând o problemă socială a cărei modalitate de manifestare şi
soluţionare interesează atât factorii de control social (poliţie, justiţie, administraţie) cât şi opinia
publică.

Asemenea delicte şi crime comise prin violenţă şi corupţie tind să devină deosebit de intense şi
periculoase pentru stabilitatea şi securitatea instituţiilor, grupurilor şi indivizilor fiind asociate de
multe ori cu cele de crimă organizată, terorism şi violenţă instituţionalizată, specifice ”subculturilor”
violenţei şi crimei profesionalizate.

Deşi cauzele recrudescenţei corupţiei şi crimei organizate sunt dificil de identificat şi explicat datorită
existenţei unor diferenţe sensibile în ceea ce priveşte amploarea şi intensitatea lor de la o ţară la
alta, majoritatea specialiştilor şi cercetătorilor consideră că sursele acestor fenomene rezidă în
perpetuarea unor structuri politice, economice şi normative deficitare, în menţinerea şi accentuarea
discrepanţelor sociale şi economice dintre indivizi, grupuri şi comunităţi şi intensificarea conflictelor
şi tensiunilor sociale şi etnice.

majore necesare cercetărilor criminologice fundamentale în scopuri profilactice.

CAPITOLUL I: CORUPŢIA ŞI CRIMA ORGANIZATĂ

1.1. Conceptele de corupţie şi crimă organizată

Corupţia reprezintă utilizarea abuzivă a puterii publice în scopul obţinerii pentru sine sau pentru alţii,
a unor foloase necuvenite în următoarele forme:

– abuzul de putere în exercitarea atribuţiilor de serviciu;

– frauda;

– utilizarea fondurilor ilicite pentru finanţarea partidelor politice sau a campaniilor electorale;

– favoritismul;

– instituirea unui mecanism arbitrar de exercitare a puterii în domeniul privatizării sau al achiziţiilor
publice;
– conflictul de interese.

Grupul Multidisciplinar privind Corupţia (G.M.C.) înfiinţat în anul 1994 de către Comitetul de Miniştri
al Consiliului Europei a adoptat provizoriu următoarea definiţie: „Corupţia cu care are legătură
G.M.C. cuprinde comisioanele oculte şi toate celelalte demersuri care implică persoane învestite cu
funcţii publice sau private, care şi-au încălcat obligaţiile care decurg din calitatea lor de funcţionar
public, de angajat privat, de agent independent sau dintr-o altă relaţie de acest gen, în vederea
obţinerii de avantaje ilicite, indiferent de ce natură, pentru ele însele sau pentru alţii”.

Convenţia penală a Consiliului Europei privind corupţia, semnată de România la data de 27 ianuarie
1999, defineşte corupţia în cele două modalităţi de săvârşire:

– corupţia activă – „promisiunea, oferirea sau darea, cu intenţie, de către orice persoană, direct sau
indirect, a oricărui folos necuvenit, către un funcţionar, pentru sine sau pentru altul, în vederea
îndeplinirii sau abţinerii de a îndeplini un act în exerciţiul funcţiilor sale” ;

– corupţia pasivă – „solicitarea ori primirea, cu intenţie, de către un funcţionar public, direct sau
indirect, a unui folos necuvenit, pentru sine ori pentru altul, sau acceptarea unei oferte sau
promisiuni a unui astfel de folos, în vederea îndeplinirii sau abţinerii de la a îndeplini un act în
exerciţiul funcţiilor sale”.

Potrivit convenţiei, corupţia priveşte atât sectorul public cât şi pe cel privat, iar faptele de corupţie
pot fi săvârşite de funcţionari publici naţionali şi străini, parlamentari naţionali, străini sau ai
adunărilor parlamentare internaţionale, funcţionari internaţionali, precum şi de persoane care
reprezintă organizaţii internaţionale.

În ţările aflate în tranziţie, fenomenul corupţiei îşi are provenienţa într-o multitudine de factori de
natură politică, economică şi socială:

– nivelul iniţial de dezvoltare;

– moştenirea politică, economică şi instituţională;

– înzestrarea naturală şi socială;

– opţiunile politico-instituţionale;

– nivelul competiţiei politice şi al concentrării economice;

În vechiul drept penal românesc, corupţia apare incriminată destul de târziu şi limitat, în perioada
domniilor fanariote. Faptele de corupţie constau în daruri făcute de către subalterni sau de către
particulari dregătorilor, în dubla lor calitate de funcţionari şi judecători. O dată cu perioada fanariotă,
moravurile impuse de către demnitarii fanarioţi au înlocuit obiceiurile austere ale poporului român şi
au condus la generalizarea corupţiei atât în raporturile cu demnitarii turci cât şi în cele dintre
funcţionarii români ori între aceştia şi populaţie.

Frecvenţa cazurilor de corupţie a impus unele reglementări penale încă în timpul ultimelor domnii
fanariote, vizând în special actele de corupţie ale judecătorilor sau ale altor funcţionari cu atribuţii de
judecată (ispravnici).
Totodată, au apărut reglementări penale care incriminau faptele de corupţie într-o manieră modernă
şi explicită, cum ar fi Condica de drept penal şi procedură penală intrată în vigoare la 1 ianuarie 1852,
în Muntenia, sub domnia lui Barbu Ştirbei. Incriminarea faptelor de corupţie a fost perfecţionată şi
completată prin Codurile penale din 1865, 1936 şi 1968, păstrându-se însă principiile preluate din
Codul penal francez din 1810, care au fost îmbogăţite cu rezultatele gândirii juridice româneşti.

Aşadar, corupţia nu este o noutate pentru România, ci o avut o lungă şi negativă tradiţie istorică, fapt
confirmat şi de terminologia variată folosită pentru a ilustra fenomenul corupţiei.

În perioada recentă, oportunităţile oferite de fenomenul de tranziţie coroborate cu insuficienţa şi

ineficienţa controlului statal au favorizat dezvoltarea actelor de corupţie, în special a criminalităţii
economice, orientată spre obţinerea de profituri maxime.

Corupţia poate fi privită ca o problemă socială complexă, care este percepută de segmentele sociale
oneste ca fiind un fenomen deosebit de grav şi periculos ce atacă bazele economice şi politice ale
societăţii, pune în pericol stabilitatea instituţiilor statale şi afectează nivelul de trai al populaţiei prin
creşterea nejustificată a costurilor sociale.

Aria tot mai largă, complexitatea şi continua diversificare a formelor de manifestare a acestui
fenomen, împreună cu tendinţele de globalizare fac din corupţie o adevărată ameninţare pentru
democraţie şi pentru principiile statului de drept.

Programele guvernamentale privind prevenirea şi combatere corupţiei pleacă de la ideea că

fenomenul corupţiei este o disfuncţie de sistem care afectează cadrul normativ, sistemul instituţional
şi relaţiile interumane specifice instituţiilor sociale. Astfel, excesul normativ, ca şi lipsa
reglementărilor legale în anumite domenii alimentează factorii de risc pentru corupţie.

La acestea se adaugă inexistenţa sau funcţionarea necorespunzătoare a structurilor specializate care

au atribuţii de prevenire şi control al corupţiei precum şi strategiile ineficiente de selecţie, recrutare,
perfecţionare şi control al resurselor umane care trebuie să asigure funcţionarea în condiţii de
legalitate a componentelor sistemului instituţional.

Nivelurile corupţiei

Strategia de prevenire şi control social al corupţiei ţine seama de existenţa „marii corupţii” şi a
„corupţiei mici”, fiind adoptate măsuri specifice fiecărui nivel al corupţiei.

„Marea corupţie” este asociată funcţiilor de nivel înalt, factorilor de decizie majoră, formelor grave
de fraudă, extorcări de fonduri, mergând până la criminalitatea organizată, în timp ce „mica corupţie”
are cel mai puternic impact pentru percepţia publică.

În timp ce controlul social al marii corupţii este, în primul rând unul represiv-preventiv, „mica
corupţie” reprezintă ţinta acţiunilor preventive care atacă baza piramidei fenomenului şi limitează
răspândirea acestuia.

În legislaţia anticorupţie din ţara noastră, distincţia dintre cele două niveluri ale corupţiei are la bază
un sistem complex de factori constând în calitatea persoanei vizate, valoarea sumei sau bunului care
formează obiectul infracţiunii de corupţie şi cuantumul pagubei materiale cauzate prin infracţiunea
respectivă.

Tipurile corupţiei în ţările aflate în tranziţie

Clasificarea are în vedere influenţarea actelor normative în timpul elaborării sau aplicării lor, după
cum urmează:

– „state capture” – reprezintă acţiunile unor grupuri, persoane sau firme din sectorul public sau
privat – realizate cu scopul de a influenţa în folos propriu conţinutul unor legi, reglementări sau altor
tipuri de acte guvernamentale, prin acordarea de avantaje personale unor persoane publice, pe căi
ilicite sau alte mecanisme netransparente ;

– corupţia administrativă – distorsionarea intenţionată a aplicării legilor, normelor şi reglementărilor

existente pentru a crea avantaje unor actori publici sau privaţi, prin acordarea de câştiguri personale
unor oficialităţi, pe căi ilicite sau alte mecanisme netransparente.

În general, fenomenul „state capture” este asociat „marii corupţii”, iar în perioada recentă s-au
înmulţit cazurile când anumite acte normative, în special hotărâri de guvern, au fost elaborate şi
adoptate pentru a crea beneficii anumitor persoane sau grupuri de persoane, mergându-se până la
falsificarea conţinutului unor acte normative, prin îndepărtarea sau adăugarea ilegală a unor texte.
Asemenea tendinţe s-au manifestat şi în cuprinsul unor decizii judecătoreşti cu caracter de
îndrumare precum şi în cel al unor acte normative interpretative (metodologii, acte administrative cu
caracter normativ) prin alterarea conţinutului acestora reuşindu-se distorsionarea principiilor impuse
prin actele normative primare.

Potrivit americanului Michael Johnston corupţia în lumea actuală se manifestă sub patru forme:

1. Corupţia de tip piaţă de influenţă pe care o întâlnim în democraţiile consolidate din Occident –
S.U.A., Japonia, Canada etc.

În economiile de piaţă bine instituţionalizate, corupţia – sau, cel puţin, darea de mită la nivel înalt,
care tinde să influenţeze rezultatele din indicele de corupţie – reprezintă excepţia, nu regula, şi este
puţin probabil ca acesta să fie o piedică în calea dezvoltării, cu toate că nu este deloc lipsită de
urmări. Însă aceste societăţi au încă probleme de corupţie care ar trebui să ne îngrijoreze. Unele
dintre ele se extind la nivel mondial: băncile şi pieţele de investiţii din cadrul ţărilor de tip piaţă de
influenţă funcţionează, de multe ori, ca nişte depozite pentru câştigurile corupte care provin din alte
părţi (sau participă la spălarea banilor respectivi), iar companiile lor multinaţionale au făcut tranzacţii
ilicite în numeroase alte societăţi. Totuşi, cele mai multe sunt interne şi, uneori, pot fi destul de
grave. Corupţia de tip piaţă de influenţă se axează mai degrabă pe accesul la instituţiile consolidate
şi pe avantajele din cadrul lor decât pe afacerile şi relaţiile care se sustrag regulilor acestora.
Instituţiile puternice reduc oportunităţile şi o parte dintre stimulentele pentru aplicarea strategiilor
extrasistemice, sporind, în acelaşi timp, riscurile presupuse de ele; mai mult, însăşi puterea
instituţiilor respective de a distribui beneficii şi costuri majore amplifică valoarea influenţei exercitate
în interiorul lor.
2. corupţia de tip cartel de elite este reprezentativă în cel mai bine consolidate democraţii
postcomuniste din Europa Centrală, printre care şi România, ca şi în Coreea de Sud sau Chile etc.

Modelul democraţiei de piaţă s-ar putea să nu fie atât de rezistent în faţa corupţiei cum credem
uneori, mai ales acolo unde cadrele instituţionale sunt mai slabe. Democraţiile noi sau reconstituite –
Coreea de Sud, Chile, Polonia, Ungaria – se află încă în plin proces de consolidare în multe sensuri.
Altele trec printr-o perioadă de criză: de pildă scandalurile mani pulite şi tangentopoli care au avut
loc în Italia la începutul anilor ‘90 nu au reprezentat un nou val de corupţie, ci, mai degrabă, o
manifestare a consecinţelor destrămării unor reţele clandestine de elite de partid şi ale unor presiuni
mai accentuate exercitate atât din interior, cât şi din exterior, în sensul asumării responsabilităţii. În
astfel de cazuri, puterea şi relaţiile ei cu bogăţia sunt în continuă schimbare, generând noi posibilităţi
şi riscuri pentru elite. Pentru ele, corupţia poate avea o natură defensivă, protejându-le avantajele
politice, economice sau strategice deja existente, descurajându-le adversarii şi consolidându-le
relaţiile cu aliaţii şi cu susţinătorii. Cei implicaţi pot avea o varietate de fundamente ale puterii, cum
sunt afacerile, armata, birocraţia, un partid politic sau legături sociale, etnice sau regionale. Poziţiile
oficiale vor fi deosebit de importante în cadrul acestui tip de societăţi, însă mai puţin sigure decât în
cazurile de tip piaţă de influenţă, din cauza liberalizării mai rapide, a competiţiei politice din ce în ce
mai mari şi a instituţiilor mai slabe. Relaţiile corupte ale elitelor vor reprezenta, de multe ori, puntea
de legătură dintre sectoarele public şi privat.

Instituţiile oficiale care sunt doar relativ puternice nu doar că facilitează, ci (din perspectiva elitelor) şi
necesită asemenea legături. Mai mult, ele slăbesc eficienţa eforturilor anticorupţie şi îngreunează
viaţa potenţialilor rivali politici sau economici. Aceste sisteme nu sunt total nedemocratice sau lipsite
de concurenţă şi, în anumite privinţe, corupţia de tip cartel de elite se constituie într-o forţă
stabilizatoare. Totuşi, corupţia joacă un altfel de rol în aceste cazuri şi este folosită în maniere diferite
de cele specifice categoriei piaţă de influenţă. În loc să fie o formă de a face negoţ cu accesul la
persoanele cu putere de decizie şi cu un statut bine instituţionalizat, în aceste cazuri corupţia
reprezintă un mecanism de control sistemic, de multe ori având o natură defensivă.

3. corupţia de tip oligarhi şi clanuri este prezentă în ţări precum Rusia, Mexic, Filipine etc.

În aceste societăţi, liberalizarea politică şi cea economică – forme de tranziţie simultane, dacă nu
chiar înglobate una în cealaltă – şi graniţele nesigure dintre sectoarele public şi privat au dus la
apariţia unei largi varietăţi de oportunităţi într-un cadru de instituţii slabe. Forma de corupţie
dominantă în acest caz va consta într-o luptă dezordonată, uneori violentă între elitele aflate în
competiţie care urmăresc să-şi folosească resursele personale (de exemplu, un număr mare de
susţinători, o afacere, o zonă administrativă, o serie de relaţii în cadrul aparatului judiciar ori al crimei
organizate sau o familie influentă) în vederea dobândirii atât a bogăţiei, cât şi a puterii.

Spre deosebire de sindromul cartel de elite, în care elitele relativ consolidate colaborează în secret
într-un cadru instituţional cu putere moderată, categoria în discuţie se caracterizează prin faptul că
oligarhii sunt agenţi liberi şi este puţin probabil ca ei să colaboreze mult timp. Aceste elite sunt
oligarhice în sensul că o mare parte din competiţia cea mai importantă se desfăşoară – adesea în
termeni extrem de personali – între un număr relativ mic de participanţi. Totuşi, aceştia, la fel ca şi
jocurile în care sunt implicaţi, sunt ameninţaţi de o anumită nesiguranţă cauzată de ritmul şi de
amploarea schimbării, de natura nestructurată şi de fluctuaţiile ce apar la nivelul mizelor conflictului
şi de violenţa frecventă. Instituţiile slabe reprezintă o problemă importantă: incapacitatea de a
implementa contractele sau de a apăra proprietatea prin tribunale şi prin aplicarea legilor sporesc
numărul stimulentelor care îndeamnă la recurgerea la violenţă, făcând ca poliţia şi armata să fie cu
atât mai uşor de cumpărat – şi având ca rezultat, în cele mai grave dintre cazuri, recurgerea la
ajutorul mafiilor şi al armatelor private.

4. corupţia de tip moguli oficiali, proprie Chinei şi unor ţări din Orientul Mijlociu, unor state din Africa

Crima organizată este definită prin existenţa unor grupuri structurate, „formate din trei sau mai
multe persoane, care există pentru o perioadă şi acţionează în mod coordonat în scopul comiterii
uneia sau mai multor infracţiuni grave, pentru a obţine direct sau indirect un beneficiu financiar sau
alt beneficiu material” . Organizaţia are întotdeauna o ierarhie limpede, cu lideri recunoscuţi de
membrii obişnuiţi în funcţie de “competenţe”, lideri care îşi dispută conducerea supremă a grupării
ori de câte ori au ocazia.

Definirea crimei organizate este o sursă de controversă între organizaţiile internaţionale. Grupul de
experţi asupra crimei organizate din cadrul Consiliului Europei şi Comisiei Europene au căzut de acord
asupra existenţei a patru criterii obligatorii:

• colaborarea dintre trei sau mai multe persoane;

• conlucrarea lor se face pentru o lungă sau indefinită perioadă de timp;

• aceste persoane sunt suspectate de comiterea unor infracţiuni grave sau chiar au săvârşit
asemenea fapte;

• obiectivul acţiunii lor comune este de a obţine profit/putere.

Criteriile opţionale se referă la:

• obiect/domeniu de activitate propriu/clar definit;

• disciplină internă şi control;

• utilizarea violenţei sau a altor instrumente în scopul intimidării;

• influenţă prin corupţie sau alte mijloace, asupra mediului politic, mass-media, structurilor de
implementare a legii, administraţiei publice;

• acţiune la nivel internaţional.

Convenţia cadru a ONU împotriva crimei organizate precizează la art. 1 că “prin crimă organizată” se
înţeleg: “Activităţile unui grup de trei sau mai multe persoane, cu legături de tip ierarhic sau cu
legături personale, care permit liderilor lor să realizeze profituri sau să controleze teritorii ori pieţe,
interne sau străine, prin violenţă, intimidare sau corupţie, atât pentru sprijinirea activităţii criminale,
cât şi pentru a se infiltra în economia legitimă, în special prin:

a) trafic ilicit de droguri sau substanţe psihotrope şi spălarea banilor, aşa cum au fost definite de
Convenţia Naţiunilor Unite împotriva traficului ilicit de stupefiante şi de substanţe psihotrope din 19
decembrie 1988;

b) traficul de persoane, aşa cum a fost definit de Convenţia pentru suprimarea traficului de persoane
şi a exploatării prostituării altor persoane, din 2 decembrie 1949;

c) falsificare de monedă, aşa cum a fost definită de Convenţia internaţională pentru suprimarea
falsului de monedă, din 20 aprilie 1929;

d) traficul ilicit sau furtul de obiecte culturale, aşa cum a fost definit de Convenţia UNESCO asupra
mijloacelor de interzicere şi de prevenire a importului ilicit, exportului şi transferului drepturilor
asupra proprietăţilor culturale, din 14 noiembrie 1970, şi de Convenţia UNIDROIT asupra obiectelor
culturale furate sau exportate ilegal, din 24 iunie 1995;

e) furt de materiale nucleare, folosirea lor improprie sau ameninţarea cu folosirea lor împotriva
populaţiei, aşa cum au fost definite de Convenţia privind protecţia fizică a materialelor nucleare, din
3 martie 1980;

j) acte teroriste;

g) trafic ilicit sau furt de vehicule cu motor;

h) corupere a oficialităţilor publice.”

Mult timp crima organizată a prezentat un interes foarte scăzut pentru elementul politic, deşi în anii
‘70 începuse să penetreze serios societăţile occidentale, dar şi cele central şi est europene.
Schimbările radicale de la sfârşitul anilor ‘80 au fost privite de reţele criminale ca o oportunitate în
executarea operaţiunilor transfrontaliere pe întregul continent şi nu numai. Statisticile arată că în
Europa de Vest au sporit considerabil furturile de maşini, infracţiunile economice, spălarea banilor,
traficul ilegal de armament şi deşeuri radioactive, corupţia, infracţiunile legate de imigraţie (traficul
de persoane şi trecerile ilegale de frontieră, falsificarea de vize şi paşapoarte, utilizarea ilegală a
mâinii de lucru din statele sărace), precum şi infracţionalitatea legată de prostituţie sau alte forme de
exploatare sexuală. În Europa Centrală şi de Est, pe lângă tipurile de acţiuni menţionate mai sus, se
practică infracţiunile împotriva proprietăţii, extorcarea şi falsificarea de bani.

Crima organizată internaţională a crescut ca amploare, în ultimul deceniu, în parte datorită unor
motive proprii (capitalul uman, material şi financiar deosebit, perfecţionarea continuă a organizării şi
a modului de operare), dar şi datorită exploziei globalizării. În multe state, valorile tradiţionale legate
de respectul faţă de autoritate şi comunitate au fost înlocuite cu dorinţa de parvenire individuală cu
orice preţ, iar multe dintre statele în care se manifestă acest fenomen experimentează democraţia
pentru prima dată. Multe guverne sunt mai preocupate, la acest început de secol, de propria
supravieţuire, decât de sursa devizelor. Altele, pentru a facilita comerţul mondial şi pentru a-i face
faţă, şi-au cosmetizat instituţiile şi structurile financiare, au relaxat restricţiile legate de procedurile
vamale sau de acordare a vizelor, ceea ce a permis crimei organizate internaţionale să se infiltreze cu
uşurinţă în structurile economiei licite .

În era globalizării, organizaţiile situate în afara legii nu mai au nevoie de o bază teritorială de unde să-
şi coordoneze acţiunile. Revoluţia tehnologică a creat posibilitatea şefilor de reţele să-şi conducă
afacerile, indiferent de locul unde se află. Multe dintre acţiunile lor pot fi duse la îndeplinire prin
intermediul reţelei de calculatoare şi telecomunicaţii. Utilizarea transferurilor electronice, accesul
liber la Internet şi tehnologia de comunicaţii sofisticată, permit structurilor criminale intensificarea
comiterii de infracţiuni cu autori neidentificaţi, erodându-se astfel autoritatea statelor.

Aceasta nu înseamnă însă că s-a renunţat la corupţie, mită, înţelegeri secrete sau extorcări. Când
toate acestea eşuează, se recurge la violenţă. Datorită faptului că au existat situaţii în care
organizaţiile criminale au avut posibilitatea de a-şi demonstra violenţa ieşită din comun, ca mijloc de
apărare a intereselor sale, se poate crea confuzie în discernerea între actele lor şi cele ale
organizaţiilor teroriste. Singura diferenţă notabilă dintre ele este aceea că teroriştii sunt mai puţin
interesaţi de profit, ei fiind mai degrabă motivaţi de fanatismul religios sau ideologic, atacurile lor
având ca ţinte statul cu ceea ce înseamnă el (instituţiile şi reprezentanţii lor).

1.2. Conexiunile dintre corupţie şi crima organizată

După anul 1989, în România crima organizată a intrat într-o strânsă relaţie cu actele de corupţie.
Relaţia strânsă dintre corupţie şi crima organizată este rezultatul „capturării statului” de către
organizaţiile criminale, având drept scop influenţarea deciziilor în beneficiul propriu, asigurarea
impunităţii în faţa justiţiei. Prin aceasta, cei care sunt investiţi să cerceteze sau să judece acte de
corupţie la nivelul organizaţiilor publice pot fi ei însăşi actori sau pot avea superiori implicaţi in astfel
de acte. Aceasta atitudine poate permite tolerarea micilor acte de corupţie si poate încuraja, pe
termen lung, acte de corupţie mai mari. Reguli confuze, reguli care se schimba fără o informare
prealabila a tuturor persoanelor pe care acestea le afectează, reguli pe care numai persoane foarte
specializate le înţeleg si procese sau proceduri opace pot lăsa loc la interpretări si fac dificilă
stabilirea modului în care eventuale acte de corupţie s-au produs. De exemplu, în domeniul bancar,
cu sprijinul şi acordul unor factori de decizie de la nivel central şi local, au fost concepute operaţiuni
de creditare preferenţială a unor firme private, fără garanţii, astfel că, din cauza insolvabilităţii
debitorilor nu au putut fi recuperate creanţe de ordinul sutelor de miliarde de lei şi al milioanelor de
dolari. Totodată, o parte a sistemului bancar din România a fost utilizată pentru spălarea banilor
murdari rezultaţi din afacerile de mare contrabandă, acte de evaziune fiscală, trafic de droguri,
furturi de maşini etc. Unele bănci româneşti s-au folosit de paradisurile fiscale din Cipru, Elveţia,
Insulele Virgine şi din alte zone pentru ştergerea urmelor activităţii infracţionale. Falimentul unor
instituţii bancare a avut efecte dezastruoase asupra agenţilor economici, asupra altor societăţi
bancare şi persoanelor fizice, punând în pericol, în final, stabilitatea socială şi politică a statului. Banii
proveniţi din activităţile infracţionale vor fi reinvestiţi in activităţi legale ( aşa-numita spălare a
banilor). Încununată de succes, operaţiunea îi poate transforma pe şefii reţelelor în membri aparent
respectabili ai societăţii, iar resursele materiale de care vor dispune le vor permite accesul facil în
poziţii de decizie ale autorităţii statale. Crima organizată îşi asigură controlul la nivel politic, prin
intermediul finanţării campaniilor electorale şi prin corupţie. Statisticile demonstrează faptul că
economia subterană este a doua afacere la nivel mondial. Criminalitatea organizată ar putea deveni
instrument politic şi vector de dominaţie şi control în domenii importante ale vieţii economico-
sociale.

1.3. Corupţia şi crima organizată în România

În procesul de tranziţie şi de adaptare la condiţiile economiei de piaţă concurenţiale, corupţia tinde

să devină un fenomen structurat şi specializat, prezent în toate domeniile vieţii economice sociale şi
politice. Acest proces a fost declanşat de schimbarea regimului politic şi este alimentat de factorii de
risc actuali: conexitatea cu alte fapte antisociale şi cu economia subterană, managementul defectuos
al deciziei politice şi legislative precum şi mutaţiile.

Fenomenul corupţiei afectează mai mult sau mai puţin toate ţările europene, dar ţările în curs de
dezvoltare aflate în procesul tranziţiei către o economie de piaţă funcţională sunt cele mai
vulnerabile în faţa marilor riscuri legate de corupţie.

Datorită mijloacelor moderne de comunicare şi a unei mari deschideri a frontierelor în Europa,

manifestările crimei organizate au căpătat un caracter transnaţional, desfăşurându-se de cele mai
multe ori, pe fondul coruperii unor funcţionari publici cu atribuţii judiciare sau financiare, ori a unor
funcţionari vamali sau care asigură paza frontierelor.

În ţările europene, astfel de domenii în care activităţile infracţionale au loc pe fondul unor acte de
corupţie sunt următoarele:

– activitatea antreprizelor – întreprinderile ajung de multe ori să fie controlate de către organizaţiile
criminale care le consideră indispensabile datorită obiectului lor de activitate, poziţionării geografice,
pieţelor de desfacere, etc; în acest proces, pe lângă acţiunile de intimidare, mita este folosită pentru
„cucerirea” întreprinderii, prin influenţarea factorilor de decizie iar, pe de altă parte, după
dobândirea controlului întreprinderii respective, profiturile obţinute sunt utilizate pentru comiterea
unor noi acte de corupţie ;
– contrabanda cu ţigări fabricate în străinătate – efectuată prin sustragerea fizică de la regimul de
tranzit şi prin întocmirea unor documentaţii false aferente importurilor de ţigări însoţite de
coruperea unor funcţionari vamali cu atribuţii de inspecţie;

– evaziunea fiscală – prin utilizarea unor firme fantomă organizate pe mai multe paliere;

Spălarea banilor – inclusiv prin repunerea în circulaţie, sub formă de mită, a unor fonduri dobândite
ilicit sau prin reciclarea sau refolosirea de către funcţionarii corupţi a sumelor de bani primite cu titlu
de mită;

– comercializarea ilegală a alcoolului;

– falsificarea cărţilor de credit;

– transferurile frauduloase de bani prin mijloace electronice (inclusiv prin Internet);

– traficul de deşeuri şi infracţiunile asupra mediului înconjurător – constituie un fenomen

transregional, legat de strângerea şi distrugerea deşeurilor atât urbane cât şi industriale; datorită
lipsei cronice de instalaţii adecvate, organizaţiile criminale recurg în mod sistematic la depozitarea
sau distrugerea ilegală a deşeurilor toxico-nocive, cu obţinerea unor profituri uriaşe, iar asemenea
activităţi, cu consecinţe dezastroase şi ireversibile asupra mediului înconjurător, au loc deseori cu
complicitatea unor funcţionari corupţi;

– traficul de arme, materiale nucleare, droguri sau fiinţe umane – reprezintă activităţi criminale cu
caracter transnaţional care generează profituri mari şi, în acelaşi timp, prezintă riscuri mici pentru
infractorii implicaţi, datorită procentajul redus de identificare din partea autorităţilor statului;

– deturnarea şi schimbarea destinaţiilor subvenţiilor, cu referire specială la finanţările comunitare,

sens în care, cum am arătat, a fost adoptată o legislaţie specifică pentru protejarea intereselor
financiare ale Comunităţilor Europene.

În cadrul programelor guvernamentale privind prevenirea şi acţiunea împotriva corupţiei, pornindu-

se de la identificarea sectoarelor vulnerabile la corupţie şi a factorilor de risc specifici au fost
identificate următoarele forme de corupţie:

– corupţia administrativă – priveşte activitatea administraţiei publice locale şi centrale, autorităţile

vamale, sănătatea şi asistenţa socială, cultura şi învăţământul, instituţiile din domeniul apărării,
ordinii publice şi siguranţei naţionale – corupţia în justiţie – cu referire la autorităţile judecătoreşti –
parchete şi instanţe;

– corupţia economică – în special în domeniul financiar-bancar, în agricultură, silvicultură şi în unele

ramuri ale industriei: metalurgie-siderurgie, precum şi în prelucrarea şi comercializarea petrolului;

– corupţia politică – legată în special de activitatea parlamentară şi a partidelor politice: efectele

negative ale imunităţii parlamentare, influenţarea iniţiativelor legislative, finanţare partidelor politice
şi a campaniilor electorale
Având în vedere amploarea şi diversificarea fenomenului corupţiei, autorităţile române au adoptat o
strategie naţională anticorupţie materializată în Programul naţional de prevenire a corupţiei şi Planul
naţional de acţiune împotriva corupţiei, adoptate prin Hotărârea Guvernului nr. 1065/2001.

Cele două programe exprimă poziţia Guvernului României faţă de fenomenul corupţiei, amploarea
fără precedent şi diversificarea acesteia constituind principala motivaţie a elaborării unei strategii
unitare şi ferme de prevenire şi combatere în perioada următoare. Din aceeaşi necesitate a izvorât şi
adoptarea, în cadrul unui pachet legislativ, a unei legislaţii secundare anticorupţie constând în Legea
nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor
publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei.

Constatarea că fenomenul corupţiei tinde să se globalizeze şi să îmbrace forme grave în România a

devenit o coordonată obişnuită a discursurilor publice ale înaltelor oficialităţi ale statului român, care
evocă permanent noi metode şi instrumente pentru prevenirea şi controlul social al corupţiei.

Regăsim aceeaşi abordare şi în mass-media, care tratează fenomenul corupţiei ca pe o adevărată

plagă a societăţii româneşti şi care critică ineficienţa măsurilor dispuse pentru limitarea şi controlul
corupţiei. În acest mod s-a ajuns la o percepţie publică extrem de negativă faţă de corupţie,
amplificată şi de lipsa rezultatelor concrete şi spectaculoase, pe termen scurt, în combaterea
corupţiei. La nivelul cetăţeanului obişnuit, corupţia are un impact direct, cu implicaţii inclusiv asupra
opţiunilor sale politice, deoarece constată că statul nu-şi asigură într-o suficientă măsură securitatea
personală.

Constatarea că fenomenul corupţiei tinde să se globalizeze şi să îmbrace forme grave în România a

devenit o coordonată obişnuită a discursurilor publice ale înaltelor oficialităţi ale statului român, care
evocă permanent noi metode şi instrumente pentru prevenirea şi controlul social al corupţiei.

Regăsim aceeaşi abordare şi în mass-media, care tratează fenomenul corupţiei ca pe o adevărată

plagă a societăţii româneşti şi care critică ineficienţa măsurilor dispuse pentru limitarea şi controlul
corupţiei. În acest mod s-a ajuns la o percepţie publică extrem de negativă faţă de corupţie,
amplificată şi de lipsa rezultatelor concrete şi spectaculoase, pe termen scurt, în combaterea
corupţiei. La nivelul cetăţeanului obişnuit, corupţia are un impact direct, cu implicaţii inclusiv asupra
opţiunilor sale politice, deoarece constată că statul nu-şi asigură într-o suficientă măsură securitatea
personală.

În aceste condiţii, fenomenul corupţiei din România a fost evocat în repetate rânduri de
reprezentanţi ai entităţilor europene sau internaţionale (Uniunea Europeană, Banca Mondială,
S.U.A.), precum şi de organizaţii neguvernamentale prestigioase a căror activitate are ca obiect acest
domeniu (Transparency International). A rezultat că stadiul actual al corupţiei în România reprezintă
principalul obstacol în calea integrării europene şi a relansării economice prin atragerea investitorilor
străini. Această stare de lucruri este constatată şi în Raportul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării pe
anul 2002, în conţinutul căruia se face vorbire despre formele de manifestare a corupţiei, fenomen
care reprezintă un risc şi o ameninţare la adresa securităţii naţionale.

Este cunoscut faptul că procesul de legiferare urmăreşte îndeaproape nevoile sociale existente într-o
anumită perioadă, fiind un adevărat barometru al stadiului societăţii şi factorilor de risc la adresa
stabilităţii acesteia. Din acest punct de vedere, în ultimul deceniu, factorii politici din România au
întreprins numeroase măsuri, inclusiv pe plan legislativ, menite să limiteze fenomenul corupţiei şi
consecinţele acestuia. Astfel, au fost promovate reforme instituţionale, măsuri de politică penală şi
adaptare la legislaţia europeană în domeniu.

Actul normativ cadru în acest domeniu este Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi
sancţionarea faptelor de corupţie.

Legea se aplică numai anumitor categorii de persoane şi stabileşte reguli speciale de comportament
pentru alte categorii de persoane, iar infracţiunile legate de fenomenul corupţiei sunt împărţite în
trei categorii: infracţiuni de corupţie, infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie şi infracţiuni în
legătură directă cu infracţiunile de corupţie.

De-a lungul timpului au fost create la nivelul executivului sau al autorităţii judecătoreşti mai multe
organisme sau structuri pentru prevenirea şi combaterea corupţiei (C.N.A.I.C.C.O., Secţia de
combatere a corupţiei şi a criminalităţii organizate din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă
de Justiţie) care fie s-au dovedit ineficiente, fie au promovat imixtiuni reciproce în activitatea
desfăşurată. Pornind de la legislaţia specifică existentă în unele ţări europene (Italia, Spania,
Germania) precum şi de la necesitatea creării în România a unei structuri judiciare specializate în
combaterea corupţiei, a fost creat Parchetul Naţional Anticorupţie (înfiinţat prin Ordonanţa de
Urgenţă nr. 43/2002, aprobată prin Legea nr. 503/2002 şi modificată prin Legea nr. 161/2003).

Parchetul Naţional Anticorupţie este o structură autonomă în cadrul Ministerului Public, care-şi
exercită atribuţiile la nivel naţional, fiind concepută pentru combaterea „marii corupţii”, în cadrul
normativ creat prin Legea nr. 78/2000.

A fost creat un sistem de subiecţi – instituţii sau categorii de persoane – având obligaţii cât priveşte
sesizarea faptelor de corupţie precum şi organisme cu atribuţii privind elaborarea, coordonarea
evaluarea şi sprijinirea aplicării strategiilor şi a programelor, inclusiv a celor sectoriale, de prevenire şi
control al corupţiei.

Astfel, la nivelul executivului, în cadrul Comitetului Naţional de Prevenire a Criminalităţii a fost

constituit Grupul central de analiză şi coordonare a activităţilor de prevenire a corupţiei care îşi
desfăşoară activitatea sub coordonarea Corpului de control al primului ministru.

Acest complex de măsuri legislative denotă faptul că fenomenul corupţiei este real şi extins iar
pentru combaterea acestuia sunt necesare măsuri energice din partea întregii societăţi româneşti.

Recrudescenţa crimei organizate în România

Sistemul totalitar de dinainte de 1989 a împiedicat dezvoltarea organizaţilor de tip mafiot, singurul
domeniu în care se poate afirma că s-au format aşa zise nuclee ale crimei organizate era cel
economic. În condiţiile lipsei grave şi iraţionale de produse agroalimentare, specula se transforma
într-o profesie rentabilă.
În România de astăzi în care o bună parte a populaţiei trăieşte în sărăcie, numeroşi oameni fiind
stăpâniţi de sentimente de nesiguranţă şi puternică frustrare, promovarea liberei concurenţe, a
spiritului competitiv, a avut desigur pe lângă efectele pozitive şi un revers nedorit. Pe baza acestui
sistem social, politic, cultural propice, s-au putut dezvolta organizaţiile de tip mafiot în România.

Astfel că numeroşi indivizi, au ales calea infracţiunii, a furtului, escrocheriei, abuzului, corupţiei şi
traficul de orice fel pentru a se îmbogăţi peste noapte.

Situaţia economică şi nivelul de educaţie al publicului la un moment dat, ca şi de efortul instituţiilor

statutului de a combate infracţiunile influenţează direct accentuarea sau diminuarea fenomenului de
criminalitate organizată, fie ca e vorba de trafic de droguri, trafic de persoane pentru prostituţie sau
forţa de muncă, falsificare de moneda sau criminalitate informatica.

Sărăcia înlesneşte în mare măsură fenomenul criminalităţii organizate. Sărăcia transforma multe
persoane vulnerabile în victime, dar este şi o adevărată pepinieră de membri ai unor astfel de reţele.
Cele mai sărace judeţe ale Moldovei au dat nu numai “marfă” reţelelor de proxeneţi din Franţa,
Spania sau Italia, dar si capi longevivi ai lumii interlope.

Pe de alta parte, după 1990, reţelele de criminalitate organizata au înflorit în România aproape fără
să fie deranjate de intervenţia statului, ba chiar alimentate de deciziile haotice ale tranziţiei. Nu a fost
vorba numai de continuitate între cei care “adunaseră bani la saltea” in vremea comunismului, ci si
de reţele cu totul noi. Astfel, reţelele de trafic de droguri orientate spre pieţe din Europa Occidentala
au prosperat. Momentul decisiv al instalării lor a fost in perioada războiului din fosta Iugoslavie, care
a deviat traseul obişnuit, ce venea din Turcia, prin România. Graniţa permeabila cu Republica
Moldova, dar si sărăcia extremă din unele judeţe precum Vaslui sau Botoşani a favorizat in anii ’90 şi
traficul de femei pentru prostituţie. Din Bacău sau Buzău au plecat spre spaţiul Schengen sute de
victime ale traficului de fiinţe umane, inclusiv cu ajutorul falsificatorilor de acte.

În aceeaşi perioadă au prosperat si traficul de arme din spaţiul ex-sovietic, dar şi traficul de maşini
furate din Germania sau Austria. Maşinile nu erau vândute numai în România, ci mai ales spre pieţe
vaste precum Ucraina si Rusia, unde li se putea pierde urma cu desăvârşire. Pe de alta parte,
privatizările masive din România au alimentat infracţionalitatea economică, prin diminuarea valorii
companiilor, ocolire de licitaţii, evaziune fiscală şi nerespectarea contractelor de privatizare după
vânzare.

După 1999, începerea negocierilor de aderare cu Uniunea Europeana a determinat şi articularea unui
răspuns mai ferm al statului fata de fenomenul criminalităţii organizate. Din 1999 pana în 2003 si
2004, au apărut legi pentru combaterea criminalităţii organizate si s-au pus la punct reguli pentru
investigaţii transfrontaliere. Au început sa fie recunoscute de către instanţe probele obţinute prin
infiltrarea de ofiţeri in grupările cercetate. În 2002 a apărut Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de
Criminalitate Organizată si Terorism – DIICOT.

Cu toate acestea, mai sunt multe de făcut în această direcţie. Legislaţia rămâne neclară si încurcată.
Nu este deloc acelaşi lucru daca sunt prinşi capii unei reţele de droguri sau sunt arestaţi cei care
distribuie drogurile, pioni care pot fi înlocuiţi imediat. În plus, prima barieră în faţa răspândirii
fenomenului de criminalitate organizată – Poliţia – este încă afectată de acte de corupţie la nivel înalt
(cel mai recent exemplu ar fi scandalul autoturismelor Dacia Logan de 70.000 de euro), dar si de legi
slabe. Actele de violenţă si agresiunile verbale asupra poliţiştilor (ceea ce se numeşte ultraj) nu sunt
sancţionate corespunzător, iar aceasta ar putea fi una dintre principalele cauze ale actualei
proliferări a violenţei de stradă.

Pe de alta parte, cifrele furnizate de DIICOT arata ca, din 5.300 de cauze privind traficul de droguri
investigate în 2008, aproape jumătate au rămas nerezolvate, iar situaţia a fost asemănătoare şi în
2007. În plus, România a devenit şi ţară de destinaţie pentru traficul de droguri, cel mai periculos tip
de trafic ca impact social. Nu este deloc acelaşi lucru dacă sunt prinşi capii unei reţele de droguri sau
sunt arestaţi cei care distribuie drogurile, pioni care pot fi înlocuiţi imediat.

România, refugiul mafioţilor italieni

Mafiile italiene acţionează de mai mulţi ani in România, a arătat Paolo Sartori, seful Biroului Interpol
Italia la Bucureşti. Mafioţii au acoperirea unor activităţi legale, comerciale sau imobiliare şi preferă
România pentru limba înrudită cu cea italiană. În România au fost capturaţi: Mario Pascale, membru
al Cammora, acuzat ca ar fi îngropat de vie o tânără din provincia Salerno; Antonio Constantin,
membru al Sacro Cora Unite, condamnat în Italia pentru asasinat (care se ocupa în România de
comerţul cu cafea); Enrico Zuppo, numărul trei în Camorra (căsătorit cu o româncă, deţinătorul unui
ştrand în Timişoara); Vicenzo Spoto (Cosa Nostra), care a trăit 10 ani la Constanta şi a avut relaţii cu
lumea interlopă locala, fiind implicat in falsificarea cărţilor de credit; Fraterrigo Salvatore, din familia
Giuseppe Madonia, condamnat în Italia pentru trafic de droguri şi de arme; Ignazio Nicodemo, liderul
clanului Laudani din Catania; Luigi Riccardi (şantaj economic); Testa Severino (trafic de armament şi
droguri); Francesco Perspicace, condamnat la 60 de ani de închisoare pentru trafic de droguri.
Execuţiile în stil mafiot nu au lipsit: în 2005 italianul Alberto Ranaldi, dat în urmărire pentru
sechestrare de persoane şi având relaţii cu cămătarii romani, a fost găsit împuşcat în cap în Parcul
Verdi din Bucureşti. Cea mai spectaculoasă arestare a fost a lui Francesco Schiavone, capul mafiei
napoletane Camorra, în 2004.

Traficul de persoane

România s-a “afirmat” pe harta traficului de persoane la foarte scurt timp după 1989, intre anii 1992-
1993, când au început sa treacă frontiera mulţi străini care “au găsit aici un adevărat «El Dorado».
Prima forma de trafic de persoane care a făcut victime a fost exploatarea sexuala. Pe lângă lipsa de
informare a romanilor, vecinătatea cu fosta Republica Iugoslavă le-a asigurat traficanţilor de carne
vie o “piaţă de desfacere” sigura: militarii aflaţi în Bosnia în perioada conflictului, 1992-1995. Primele
“condamnări serioase” pentru trafic de persoane au avut loc abia în 2003. După dezvoltarea
structurilor de combatere a traficului de carne vie pentru exploatare sexuală, reţelele de crima
organizata s-au reprofilat pe traficul pentru exploatarea prin muncă. În 2004, peste 80% din victime
erau traficate în scopul exploatării sexuale, in timp ce în 2008, proporţiile sunt egale cu cele ale
exploatării prin muncă si, pentru prima dată în România, numărul victimelor bărbaţi l-a depăşit pe cel
al victimelor-femei. Pe de altă parte, numărul persoanelor traficate identificate in 2008 este de
1.240, la jumătate faţă de numărul victimelor traficate in 2005. Pe măsură ce se va dezvolta
economic, România va deveni din “furnizoare” de victime “ţară de destinaţie”. Aceasta schimbare se
va face simţită peste numai doi-trei ani.

Traficul de droguri
România a început sa se transforme dintr-o ţară de tranzit pentru droguri într-o piaţă de consum,
lucru recunoscut şi de autorităţi. Cele mai folosite droguri sunt heroina, marijuana şi ecstasy. Dacă
heroina este drogul săracilor din periferii, cocaina şi drogurile sintetice (inclusiv noile 2C-B, DOB si
DOET, halucinogene care sporesc performantele sexuale) sunt consumate de bogaţi. Heroina rămâne
principalul drog traficat si consumat in Bucureşti. În 2008, DIICOT a trimis in judecată, pentru trafic de
droguri, nu mai puţin de 891 de persoane, dintre care 378 din Capitala, şi a arestat 575 de traficanţi.
La graniţe, politia de frontiera a confiscat 393.976 kg droguri, dintre care 386.976 kg heroina, în trafic
fiind implicaţi turci, sirieni, romani, albanezi, sirieni, iranieni, ucraineni, belgieni si spanioli.

Ofiţerii antidrog au mai reuşit sa spargă mari reţele de traficanţi si să desfiinţeze culturi “spontane”
de marijuana (pe Litoralul Marii Negre si în Transilvania). De exemplu, o angajată a Ministerului
Finanţelor si un poliţist au fost prinşi în timp ce vindeau heroina; poliţia a mai arestat un medic care
vindea canabis si o învăţătoare care ducea droguri elevilor ei, deţinuţi dintr-un penitenciar. Potrivit
unor experţi, efectele traficului de droguri sunt chiar mai grave decât ale altor tipuri de trafic,
aparent mai periculoase si mai violente. Consumul de droguri distruge sănătatea celui care se
droghează, dar afectează relaţiile sale cu familia si comunitatea. În formele sale extreme, consumul
de droguri duce la violenta si prostituţie.

Deja se poate vorbi de o “piaţă a drogurilor“ în marile centre urbane şi universitare (Bucureşti, Cluj,
Iaşi, Constanţa, Timişoara, ş.a. ). Aproape zilnic, sunt depistaţi traficanţi şi consumatori de droguri,
mare parte fiind cetăţeni străini sau cetăţeni români, cu precădere, elevi şi studenţi.

Traficul cu armament

Până să intre în NATO şi în Uniunea Europeană, România era una dintre ţările-sursă de armament
traficat către zonele de conflict aflate sub embargo. Rapoartele internaţionale arată ca armele
româneşti au ajuns ilegal în Rwanda, în 1997, la forţele rebele din Angola, între 1996 si 1999, folosind
licenţe false de export pentru state nesupuse embargoului, precum Togo sau Burkina Faso, dar si la
forţele rebele din Congo, in 2001, prin Uganda. Principalul motor al traficului de arme din România
era pe atunci faptul ca surplusul de arme produse nu era declarat si nu putea fi supravegheat de
organizaţiile internaţionale. Celebri traficanţi de arme precum rusul Viktor Bout si israelianul Shimon
Naor şi-au făcut de-a lungul vremii cumpărăturile de armament din România. În perioada 1997-1998,
aeroportul militar de la Otopeni a fost terminal de încărcat armament romanesc sau bulgăresc în
avioanele lui Bout, care mergeau apoi spre Rwanda sau Congo.

Totuşi, lucrurile s-au schimbat odată cu eforturile de aderare în organizaţiile euro-atlantice şi

România a început să-şi corecteze marile derapaje din acest domeniu. În 1999, Shimon Naor a fost
arestat în România, dar a fost eliberat din cauza unor presupuse erori procedurale ale procurorilor si
a fugit din tara. Complicii români ai lui Naor au fost condamnaţi. În 2008, Viktor Bout a fost arestat in
Thailanda de agenţi americani. Un flagrant eşuat şi interceptările telefonice care au dus la arestarea
sa au avut loc însă în România, cu ajutorul serviciilor secrete naţionale.

Evaziune fiscala

Daca în 2003 economia gri avea o pondere de 37% in Produsul Intern Brut (PIB), în 2007 aceasta nu
depăşea, potrivit fostului ministru al finanţelor, Varujan Vosganian, o cotă de 20-22% din PIB. Zonele
cu cea mai mare evaziune fiscală sunt, pe de o parte, producţia de ţigări, alcool si carburanţi, iar pe
de alta parte, industria alimentară. Potrivit unui raport al OECD despre munca informală, aproape
jumătate din populaţia ocupata a ţării nu plăteşte contribuţiile sociale si taxele la bugetul de stat,
folosind alte tipuri de contracte si convenţii decât contractele legale de munca. Fostul şef al Agenţiei
de Administrare Fiscala Daniel Chitoiu crede totuşi ca evaziunea din România a scăzut considerabil:
doar unul din zece români este suspect în prezent de evaziune, faţă de trei din zece, în urmă cu trei
ani. Ca urmare a evidenţei informatice a plăţii taxelor si a aplicării cotei unice de impozitare de 16%,
peste 90% din persoanele fizice si juridice îşi plătesc acum dările către stat, economia nefiscalizata
scăzând astfel simţitor. Evaziunea din agricultura se menţine însă in continuare ridicata, la circa 70%,
apreciază sindicatele şi patronatele din domeniu.

Contrabanda

În anul 2008 poliţia de frontieră a descoperit la graniţe 116 autovehicule furate, persoanele implicate
fiind romani, bulgari, ruşi, albanezi, moldoveni, germani, sârbi si italieni; alte maşini de lux si utilaje
scumpe de construcţii, dispărute din Vestul Europei, au fost găsite in România. Potrivit Poliţiei de
Frontieră, un trend ascendent faţă de anii trecuţi a cunoscut şi traficul cu arme, muniţii, materiale
explozive şi radioactive, produse periculoase, obiecte de patrimoniu sau cu bunuri contrafăcute,
purtând mărci internaţionale protejate (in special parfumuri, haine si pantofi).

Traficul cu ţigări a înflorit si el, estimându-se ca în 2007 una din şase ţigări fumate în România
provenea din contrabanda. Contrabanda cu ţigări apare din cauza diferenţelor mari de taxe dintre
România şi ţările nemembre UE – Ucraina si Republica Moldova – unde ţigările sunt de cinci-şase ori
mai ieftine.

Animalele sunt noile victime ale contrabandei. Puii de câine din rasele Beagle, Husky, West Terrier si
Ciobănesc german reprezintă o afacere de milioane pentru mafia napoletană, Camorra, motiv pentru
care ministrul Italian de Externe, Franco Frattini, a cerut ţărilor din Europa de Est, inclusiv României,
reguli de control mai stricte în comerţul cu animale.

Pirateria informatică

Românii au devenit cunoscuţi atât pentru modul în care clonează cardurile străinilor, violând PIN-ul si
contul, cât şi pentru jefuirea magazinelor online ale planetei. Un caz spectaculos a fost acela al
tânărului Bogdan Ionescu, medaliat cu aur la Balcaniada de Informatica, care a clonat site-ul Poştei
italiene. Ulterior, infractorii au uşurat conturile pensionarilor cu 500.000 de euro. În stare de arest,
romanul a susţinut admiterea la Facultatea de Inginerie a Universităţii din Milano, a rezolvat testul in
20 de minute şi a reuşit să obţină cel mai bun scor dintre toţi candidaţii. Presa italiana l-a numit
“creier pur” iar o mare companie IT i-a oferit un job.

Un alt caz notoriu este cel al hackerilor români care au atacat portalul eBay, sustrăgând date din
conturi şi organizând licitaţii fictive şi producând în acest mod fraude de milioane de dolari. Cetăţenii
SUA sunt asistaţi în procesul cu hackerii de către U.S. Secret Service. Dave Cullinane, directorul de
securitate al eBay, a declarat că “metodele cele mai sofisticate de fraudare provin mai ales din ţări cu
o rată mare de şomaj, dar în acelaşi timp cu o educaţie ridicată”, aşa cum este şi cazul României. The
Daily Mail scria în 2007 ca românii din Marea Britanie comiteau 85% din delictele de la bancomate.
CAPITOLUL II: CORUPŢIA ŞI CRIMA ORGANIZATĂ – AMENINŢĂRI LA ADRESA SECURITĂŢII NAŢIONALE
A ROMÂNIEI

2.1. Conceptul de ameninţare în domeniul securităţii naţionale

De-a lungul timpului ameninţarea a fost permanent prezentă în relaţiile dintre oameni, că şi-a
perfecţionat formele şi metodele specifice, stând la baza cauzelor nenumăratelor stări conflictuale
care au umbrit evoluţia societăţii omeneşti. Denumită ca atare sau nu „ameninţare”, fie că a fost
exprimată prin cuvinte, fie prin gesturi, întotdeauna a reprezentat un pericol potenţial. În limba
română cuvântul „ameninţare” provine din latină: „minatio -onis” , cu sensul actual. Aceeaşi bază
etimologică o are şi termenul francez „menace” care

semnifică „o intenţie ostilă vizând intimidarea”. Literatura de specialitate din diferitele colţuri ale
lumii o evidenţiază, iar studiile psihologice o prezintă cvasiunanim ca o atitudine negativă, care se
adresează înainte de toate afectivităţii individuale sau de grup şi nu raţiunii celor vizaţi. Ea dispune de
o gamă largă de tehnici şi procedee ce se întinde de la persuasiune la manipulare. Astfel, în
accepţiune anglofonă ameninţarea reprezintă o „expresie a intenţiei de

a impune dezavantaje sau atingeri unei persoane prin mijloace de coerciţie sau constrângere” . O
definiţie apropiată de cea mai de sus o oferă şi dicţionarele germane care o prezintă drept „acţiunea
de a pune pe cineva într-o situaţie periculoasă, sau ceva care să pericliteze situaţia unei persoane” .
În schimb, prin ameninţare în limba rusă se înţelege „o acţiune psihică asupra unei persoane în
scopul de a o pune să îndeplinească cerinţele stabilite de altcineva”. Atât „Dicţionarul Explicativ al
limbii române”, cât şi „Micul dicţionar academic”, ambele elaborate sub egida Academiei Române
definesc termenul ameninţare drept „intenţia de a face rău cuiva (pentru a-l intimida sau pentru a
obţine ceva)”.

Definiţia dată în enciclopedii şi dicţionare de prestigiu reuşeşte să delimiteze conţinutul sau sfera
noţiunii (ameninţare) supuse analizei şi îi precizează înţelesul general. În orice domeniu special, dar
mai ales în domeniul apărării şi securităţii se operează cu noţiuni şi se practică un limbaj care
foloseşte o terminologie specifică.

Pornind de la accepţiunea generală, definiţia ameninţării de sorginte politico-militară necesită unele

precizări. Fie că se referă la lezarea drepturilor fundamentale ale statelor sau sistemelor de
securitate percepţia transpunerii în fapte a obiectivelor ameninţării rămâne aceeaşi, încadrând-o în
rândul pericolelor virtuale. Ele întotdeauna determină apariţia unor replici, necesare contracarării
efectelor ameninţării. Situaţia devine gravă când acestea sunt supradimensionate. Poate fi iniţiată o
reacţie în lanţ, greu de controlat, în care binomul newtonian acţiune-reacţiune se poate multiplica
până la distrugerea sistemului care l-a generat. Această atitudine poate fi mai des generată de
ameninţările asimetrice, concept care se uzitează destul de des în literatura de specialitate actuală. El
semnifică „ameninţarea reieşită din posibilitatea de a întrebuinţa mijloace sau metode diferite
pentru a lovi sau neutraliza punctele forte ale unui adversar exploatând slăbiciunile sale în scopul de
a obţine un rezultat disproporţionat”.
La fel de des întâlnim şi noţiuni ca: „ameninţare cu forţă” (acţiunea prin care un stat sau mai multe
state săvârşesc acte politice, economice, militare sau de altă natură, cu scopul de a impune altui stat
sau altor state să renunţe la deplina exercitare a drepturilor şi atributelor suverane) sau
„ameninţarea militară externă”, pe care analiştii o înţeleg ca fiind ameninţarea ce priveşte
securitatea pe plan militar şi a cărei sursă se situează în afara frontierelor naţionale. Ea poate să aibă
ca origine revendicări teritoriale, o ingerinţă în problemele interne ale unei ţări, prezenţa unor focare
de conflict armat îndeosebi aproape de frontierele unui stat sau de cele ale aliaţilor săi sau
desfăşurarea şi amplificarea puterii grupărilor de forţe susceptibile de a bulversa echilibrul de forţe
existent în zonă. Desigur, lista termenilor asociaţi noţiunii de ameninţare cu care operează domeniul
apărării şi cel al securităţii ar putea continua. Definiţiile oferite de dicţionarele şi glosarele din
domeniul securităţii apărute în ultimul timp în lume nasc de cele mai multe ori controverse în
privinţa stabilirii relaţiei cauză-efect. Unele se referă la protejarea de pericole (securitatea obiectivă),
altele la sentimentul de siguranţă (securitatea subiectivă) sau la absenţa oricărei îndoieli (încrederea
în cunoştinţele proprii). Importantă este înţelegerea deplină a lor, în special a celor importaţi din altă
limbă pentru ca să nu apară confuzii în exprimare şi înţelegere cu urmări atitudinale grave. Aceasta
este cu atât mai necesară cu cât în perioada pe care o vom parcurge, marcată de primirea statutului
de membru NATO de către România, se vor produce reevaluări şi adaptări în toate sectoarele vieţii
politico-sociale. În general politologii, analiştii şi teoreticienii din diferite domenii au tendinţa să ofere
aceeaşi valoare termenilor: pericol, risc, ameninţare, vulnerabilitate, considerându-i sinonimi. Nu
întotdeauna confuzia deranjează, dar sunt documente şi convorbiri oficiale sau semioficiale, care prin
folosirea inadecvată a acestor termeni se poate da naştere la percepţii eronate ale interlocutorilor.
Pentru a evita asemenea capcane considerăm că noţiunea de ameninţare este individualizată de
existenţa unui autor care o proferează având un scop şi un obiectiv pe care îl urmăreşte. Acţiunea
este evident direcţionată asupra unui subiect bine determinat. În concluzie, putem defini conceptul
de ameninţare ca reprezentând un pericol potenţial, exprimat prin cuvinte sau gesturi, care are
autor, scop, obiectiv şi o ţintă.

2.2. Interacţiunile corupţiei cu conceptul, principiile, scopul şi obiectivele securităţii naţionale

Securitatea naţională reprezintă starea în care trebuie să se găsească statul român pentru a putea să
se dezvolte liber şi să acţioneze neîngrădit pentru promovarea intereselor fundamentale ale
României. Securitatea naţională se întemeiază, în primul rând, pe respectarea prevederilor
constituţionale şi legilor ţării a căror justă aplicare exclude fenomenul corupţiei.

Securitatea naţională a României implică toate problemele societăţii: economia, apărarea diplomaţia,
administraţia, ordinea publică, echilibrul social, educaţia şi sănătatea. Corupţia reprezintă o
problemă importantă a societăţii româneşti actuale, care afectează cvasitotalitatea domeniilor
sociale şi în ultimă instanţă îl afectează pe cetăţean, de la ale cărui drepturi şi interese fundamentale
porneşte însuşi conceptul de securitate naţională.

Scopul securităţii naţionale este legitimat inclusiv prin promovarea şi apărarea intereselor
fundamentale ale României, integrarea ţării, în perspectivă, în structurile euroatlantice, protejarea
cetăţenilor români, garantarea drepturilor fundamentale şi a libertăţilor individuale ale acestora.
Atingerea acestui scop este serios ameninţată de intensificarea fenomenelor corupţiei şi criminalităţii
organizate, care periclitează îndeplinirea obiectivelor naţionale şi afectează în special funcţionarea
sistemului politico-instituţional, eficienţa şi continuitatea procesului de reformă economico-
structurală, implementarea economiei de piaţă, extinderea şi consolidarea relaţiilor cu statele
democratice occidentale şi cu instituţiile economico-financiare paneuropene, integrarea deplină în
structurile euroatlantice şi perfecţionarea componentei militare a securităţii naţionale.

Se constată o tendinţă evidentă de racordare rapidă a crimei organizate din România la procesul de
globalizare şi internaţionalizare a organizaţiilor criminale prezente în majoritatea statelor lumii.

Dezvoltarea criminalităţii în România ar putea fi interpretată, lato senso, din perspectiva oferita de
procesul de democratizare şi, implicit, de integrare în circuitul economic mondial. Totodată,
deschiderea frontierelor, dublata de un control vamal relaxat a impulsionat la cote fără precedent,
mişcarea persoanelor şi a mărfurilor, imigraţia clandestină, furtul de autovehicule şi traficul
internaţional de autovehicule furate, traficul cu moneda falsa, traficul de materiale radioactive,
traficul cu opere de arta si nu în ultimul rând criminalitatea atât cea economico–financiara, cât şi cea
prin agresare fizică.

Structurile crimei organizate dovedesc din ce în ce mai multa uşurinţă în adaptarea faţă de
schimbările de situaţii şi condiţii orientându-se foarte rapid spre spaţiul economic care le asigura
câştigurile cele mai mari şi posibilităţi concrete de pătrundere în instituţiile sociale si în cele ale
ordinii juridice.

Departe de a fi considerată doar o asociere banală a doi sau mai mulţi infractori pentru spargerea
unei locuinţe sau furtul unei maşini si valorificarea bunurilor sustrase, crima organizată, spre
deosebire de organizaţiile teroriste, are obiective stabilite pe termen lung, în plan economic, politic si
social, şi vizează obţinerea profitului şi puterii. Daca terorismul tinde să schimbe un sistem politic,
organizaţiile crimei organizate urmăresc doar câştigurile perpetue.

Deşi până în prezent, nu au fost relevate conexiuni importante între marile structuri ale crimei
organizate internaţionale, cea mai reprezentativă rămânând mafia italiană, pe de o parte, şi grupările
sau organizaţiile teroriste, pe de alta parte, datorită pericolului deosebit al acţiunilor infracţionale
desfăşurate de crima organizată internaţională pe teritoriul României se poate aprecia că, la
ameninţările distincte reprezentate de terorism şi crima organizată, la adresa securităţii naţionale, se
adaugă noi factori de risc, rezultaţi din interferenta celor două fenomene, şi reprezentaţi de:

1. mijloace financiare obţinute de către grupări teroriste din activităţi specifice crimei organizate,
acestea permiţând dezvoltarea capabilităţilor organizatorice si operative proprii;

2. generarea unor conflicte de interese, prin implicarea terorismului în

crima organizata, pentru a căror rezolvare se poate apela la modalităţi cu grad extrem de violenta;

3. amplificarea unei stări de îngrijorare privind perspectiva de a instaura si consolida, pe teritoriul

naţional, structuri specifice criminalităţii organizate, coroborate cu revigorarea fenomenului terorist
internaţional.
Pornind de la aceste considerente, se poate aprecia ca organizaţiile criminale si cele teroriste converg
caracteristici multiple ce permit o strânsa cooperare, astfel încât acestea permit o înalta ierarhizare
structurala, cu paliere decizionale, cu sarcini si competente bine definite.

Pe acest fond, strategiile de securitate trebuiesc regândite fundamental, luând în calcul includerea de
noi vectori în strategia de securitate naţională. În contextul în care autorităţile europene si mondiale
îşi canalizează eforturile pe direcţia identificării soluţiilor adecvate pentru eradicarea fenomenului
terorist, România si-a amplificat eforturile de contracarare a acestui flagel, atât în plan internaţional
cât si în plan intern. Aceste eforturi vizează alăturarea României la coaliţia internaţională, în scopul
combaterii terorismului, prin punerea la dispoziţie a întregului potenţial naţional si intensificarea
masurilor de actualizare a cadrului legislativ si implementare a acquis – ului comunitar.

2.3. Interacţiunile corupţiei cu factorii de risc la adresa securităţii naţionale a României

Noţiunea de risc reprezintă posibilitatea de a ajunge într-o primejdie, de a avea de înfruntat un necaz
sau de suportat o pagubă.

Corupţia prezintă complementaritate cu alţi factori de risc la adresa securităţii naţionale, constituind
un element favorizant pentru amplificarea acestora, în timp ce fenomenul corupţiei este, la rândul
său, alimentat de activităţile ce definesc factorii de risc respectivi.

Asemenea factori de risc la adresa securităţii naţionale, aşa cum sunt definiţi aceştia în doctrina de
securitate a României, sunt următorii:

Factori de risc de natură economică

Corupţia reprezintă un factor de injusteţe socială care întreţine şi amplifică sărăcia, afectând, în
ultimă instanţă dezvoltarea economică, aceasta fiind cea mai credibilă şi temeinică sursă de
securitate. Sumele de bani şi foloasele care fac obiectul mitei sau altor infracţiuni de corupţie sunt
scoase din circuitul economic normal şi capătă o destinaţie ocultă, reprezentând venituri ilicite.

Toate aceste sume, care uneori ating valori considerabile, se adaugă sumelor folosite în mod legal
pentru atingerea scopului în care a fost dată mita, astfel încât costul final al activităţii respective este
amplificat în mod nejustificat cu un procent considerabil.

Pe de altă parte, corupţia reprezintă un factor de subminare a potenţialului economic naţional

favorizând dezvoltarea economiei subterane, iar amplificarea şi generalizarea acestui fenomen
constituie o cauză importantă a stării precare a componentelor economice ale securităţii naţionale.

Dintre domeniile cele mai afectate amintim domeniul financiar-bancar şi procesul de privatizare unde
actele de corupţie au alimentat activităţi infracţionale complexe finalizate prin falimentul unor bănci
sau privatizarea frauduloasă a unor obiective economice importante. Astfel, între corupţia organizată
şi criza întreprinderii există o relaţie directă manifestată prin acţiunea unor factori externi
(extorcarea de fonduri, actele de corupţie propriu-zise şi finanţarea ilicită a unor activităţi
economice) sau interni (reciclarea şi folosirea fondurilor ilicite, acţiunile „administratorilor de paie”,
coruperea angajaţilor de către structurile criminale) asupra întreprinderii, cu scopul final al controlării
şi folosirii potenţialului acesteia în interesul grupurilor de criminalitate organizată.

Pentru economie, corupţia înseamnă ineficientă, alocarea eronată a resurselor disponibile (capital,
forţa de muncă), încercarea de eludare a taxelor către stat şi a contractelor private – sau chiar a legii
– de către o pătura tot mai mare din populaţie; există şi o veste paradoxal pozitivă: creşterea
economică reală ar putea fi mult mai mare decât cea «oficială», prin efectul sumelor din economia
«gri», dar aceasta nu merită nici o consideraţie în spaţiul lucrării de fată. În contractele public-
private, corupţia generează costuri suplimentare sau cel puţin schimbarea destinaţiei unor fonduri de
la investiţii către buzunare personale. În loc să fie utilizaţi la potenţialul maxim, în scopul productiv
pentru care au fost destinaţi, banii îşi pierd urma şi revin la un moment dat în economie, sub forma
de consum privat direct sau investiţii imobiliare (de exemplu). Chiar atunci când nu implică tranzacţii
monetare, ci doar trafic de influenţă, corupţia afectează alocarea resurselor către cel mai competent
utilizator al lor, prin redirecţionarea către un anume client politic. În acest fel, apare un cost de
oportunitate plătit de întreaga societate, ca diferenţa dintre utilizarea optimă a resurselor în
economie (către destinaţia iniţială) şi cea sub-optimă ca efect al corupţiei.

În domeniul sănătăţii, un management incompetent sau voit defectuos a dus la perpetuarea mitei ca
sursă de rotunjire a veniturilor personalului medical şi a reuşit astfel să păteze imaginea unei vocaţii
în care profesioniştii adevăraţi au realizări remarcabile. n mediu măcar a fenomenului corupţiei.

În concluzie, corupţia afectează întreaga societate românească. Alienarea integrităţii morale a

naţiunii asigură perpetuarea fenomenului în timp, şi vor fi necesare eforturi susţinute, bani şi mulţi
ani pentru reducerea sa la valori „acceptabile”. Pană atunci, potenţialul economic al ţării va fi
subminat aşa cum am descris mai sus. Mai mult, imaginea României va rămâne pătată, iar investitorii
străini oneşti vor evita contactul cu ţara cea mai coruptă din UE.

În domeniul economic, factorii de risc întreţinuţi de corupţie şi crima organizată pot fi:

– menţinerea la un nivel ridicat a infracţiunilor economice grave (contrabandă, evaziune fiscală,

delapidare, gestiune frauduloasă); – prelungirea unor dificultăţi interne de natură economică,
financiară şi socială, care afectează critic funcţionarea societăţii româneşti;

– instituţionalizarea unor programe economice păgubitoare în domeniul privatizării, restructurarea

sectoarelor industriale (minerit, industria chimică, construcţii de maşini) şi agricultură;

– grave deficienţe în organizarea cadrului normativ privind evidenţierea şi colectarea la bugetele

locale şi cel central a taxelor şi impozitelor;

– reglementarea defectuoasă a unor activităţi economice cum ar fi colectarea T.V.A., accizele,

subvenţionarea unor produse sau servicii, acordarea de reeşalonări la plata obligaţiilor faţă de stat
fără garanţii şi fără exercitarea unui control minim asupra acestei categorii de agenţi economici;

– funcţionarea cu eludarea oricăror forme de control real a fondurilor de investiţii, fondurilor

financiare şi a pieţei de capital;
– gravele fraude din domeniul comercializării produselor petroliere;

– nerepatrierea valutei din activitatea de export;

– expatrierea unor importante sume în valută prin invocarea importului de know-how, servicii
externe etc., care în realitate sunt fictive, etc.;

– menţinerea la un nivel ridicat a incidentelor de plată prin cecuri, bilete la ordin etc.;

– funcţionarea defectuoasă a sistemului bancar, exemple fiind falimentele bancare înregistrate până
în prezent, a cooperativelor de credit, al jocurilor de întrajutorare ce sunt mascate sub titulatura de
societăţi de investiţii financiare.

Factori de risc de natură socială :

– creşterea şomajului;

– reconversia deficitară a forţei de muncă către sectoarele productive şi a serviciilor;

– menţinerea la un nivel ridicat a muncii la „negru”.

– reacţiile ezitante ale unor instituţii statale în faţa tendinţelor de acutizare a criminalităţii şi
perturbării ordinii publice, cu efecte directe în planul scăderii coeziunii şi solidarităţii sociale;

– creşterea tot mai pronunţată a ecartului dintre diferite categorii de populaţie în ceea ce priveşte
nivelul de trai;

– nerespectarea normelor ecologice şi de protecţie a mediului, favorizându-se apariţia unor

catastrofe naturale;

– emigrarea specialiştilor din diferite domenii de vârf, fenomen ce afectează semnificativ potenţialul
de dezvoltare al societăţii româneşti.

Comportamentul corupt şi corupţia generalizată pavează drumul pentru regimuri totalitariste.

Mecanismul este simplu: odată atinsă o anume „masă critică” şi declanşarea tulburărilor sociale
inerente, noii justiţiari vor încerca să se acopere cu mantia legitimităţii prin expunerea clasei corupte
şi prin dorinţa de a-i pedepsi pe aceştia în numele poporului. Pe de altă parte, aşa numitul ”folclor al
corupţiei” reprezentat legendele despre cât de corupţi sau cât de coruptibili sunt, de exemplu,
funcţionarii publici. Acesta are ca urmări resemnarea şi fatalismul în rândul oamenilor obişnuiţi,
astfel încât până şi celor care au puterea şi voinţa de a rămâne incoruptibili le va fi tot mai greu sa fie
acceptaţi ca atare, întărind convingerea ca fenomenul corupţiei este ceva normal.

Consecinţele manifestării riscului corupţiei la adresa securităţii naţionale

Pe termen scurt şi mediu diversele forme de manifestare a riscului corupţiei ar putea avea
următoarele consecinţe negative la adresa securităţii naţionale:

– pierderea credibilităţii României ca ţară angajată ferm către integrarea euroatlantică, în special sub
aspectul capacităţii de a utiliza deplin şi efectiv fondurile Comisiei Europene şi de a proteja interesele
financiare ale Comunităţii împotriva fraudei şi corupţiei;

– dezorganizarea sistemelor de conducere şi de execuţie şi dereglarea mecanismelor administrative,

juridice şi economice;

– eşecul procesului de reformă, în special de natură economică şi instituţională;

– sporirea costurilor sociale, scăderea accentuată a nivelului de trai şi sărăcirea populaţiei;

– scăderea moralului populaţiei şi erodarea încrederii în factorii de conducere, în justiţie şi

administraţie;

– perturbarea funcţionării sistemelor de furnizare a serviciilor edilitare esenţiale.

În contextul actual, un număr important de sectoare ale vieţii sociale, economice şi politice
româneşti prezintă vulnerabilitate faţă de fenomenul corupţiei. Conform datelor rezultate din
strategia naţională anticorupţie, aceste sectoare şi activităţile care constituie factori de risc specifici
sunt următoarele:

Administraţie publică locală :

– aplicarea legii fondului funciar şi retrocedarea imobilelor, domeniu în care jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului diferă de cea a instanţelor naţionale;

– contractele de achiziţii publice de lucrări, bunuri şi servicii;

– gestionarea patrimoniului public şi transferul de patrimoniu între instituţiile publice;

– acordarea de ajutoare guvernamentale în caz de dezastre sau alte facilităţi către populaţie;

Autorităţile administraţiei publice centrale :

– privatizarea unor obiective economice;

– achiziţiile publice;

– acordarea de licenţe, scutiri şi eşalonări de taxe şi impozite;

Autorităţi vamale

– controlul vamal pentru mărfurile importate sau tranzitate;

– activităţile de contrabandă şi evaziune fiscală;

Sănătate şi asistenţă socială

– neplata contribuţiei la asigurări sociale şi folosirea acestor fonduri în alte scopuri;

– lipsa medicamentelor şi a asistenţei medicale;

Financiar – bancar

– acordarea ori facilitarea unor credite în condiţii nelegale;

– emiterea de documente de plată fără a exista o garanţie sau o acoperire reală;

Metalurgie – siderurgie

– scăderea preţurilor la produsele exportate;

– casările nejustificate, verigile intermediare şi firmele căpuşă;

Petrolier

– dirijarea unor contracte economice către anumite persoane;

– schimbarea destinaţiei fondurilor alocate de stat pentru importul de ţiţei;

Agricultură – silvicultură

– concesionările, vânzările unor active, asocieri sau privatizarea unor obiective;

– regimul subvenţiilor şi scutirile de taxe la importuri;

Parlament

– activităţile de lobby şi influenţarea iniţiativelor legislative;

Partide politice

– finanţarea partidelor politice şi a campaniilor electorale

Dezvoltarea cooperării politico-militare cu N.A.T.O., integrarea României în această structură de
securitate şi integrarea deplină în Uniunea Europeană oferă noi puncte de vulnerabilitate legate de
consecinţele corupţiei asupra unor activităţi:

– utilizarea deplină şi corespunzătoare scopurilor pentru care au fost alocate a fondurilor europene;

– acordarea şi utilizarea subvenţiilor;

– activităţile desfăşurate pe teritoriul României de către funcţionari europeni;

– achiziţiile de tehnică militară de provenienţă autohtonă sau străină;

– programele de modernizare a tehnicii de luptă, în contextul realizării standardizării şi

interoperabilităţii;

– dezafectarea elementelor excedentare ale infrastructurii Ministerului Apărării Naţionale, prin

valorificare şi transferul proprietăţii;

– modul de utilizare a resurselor financiare, materiale, tehnologice şi ştiinţifice;

– implicarea societăţilor comerciale de profil în realizarea unor sarcini ale componentelor logisticii
prin sistemul achiziţiilor publice;

– participarea la efectuarea unor misiuni internaţionale;

– protecţia informaţiilor clasificate de tip NATO.

ÎNCHEIERE

Securitatea este un drept fundamental al fiinţei umane. Ea reprezintă o stare în care pericolele şi
condiţiile care ar putea provoca daune fizice, psihice sau materiale sunt controlate într-o manieră
care permite apărarea sănătăţii şi bunăstării indivizilor şi ale comunităţii umane.

Urmare celor expuse în cuprinsul prezentei lucrări putem conchide că fenomenele corupţiei şi crimei
organizate, ca şi interdependenţele dintre acestea reprezintă ameninţări reale şi actuale la adresa
securităţii naţionale a României.

Această stare de lucruri este demonstrată de amploarea şi dezvoltarea corupţiei, se reflectă în

reacţiile oficiale, inclusiv în legislaţie şi în percepţia opiniei publice, reprezentând un impediment
pentru promovarea intereselor naţionale ale României.

Limitarea şi controlul social al corupţiei presupun o politică reactivă fermă, continuarea şi extinderea
măsurilor energice de ordin legislativ, administrativ şi de politică penală.
Altfel, în condiţiile unei atitudini pasive, corupţia prin caracterul său generalizat şi instituţionalizat va
afecta sectoarele vitale ale economiei, administraţiei, justiţiei şi vieţii politice, cu consecinţe nefaste
asupra imaginii României în plan internaţional şi asupra relaţiilor cu statele lumii civilizate.

Principala consecinţă a considerării corupţiei ca reprezentând un risc la adresa securităţii naţionale o

reprezintă necesitatea unei reacţii ferme şi imediate din partea tuturor forţelor sociale şi mai ales,
din partea instituţiilor care asigură conducerea în domeniul securităţii naţionale.

În aceste condiţii, considerăm că este necesar ca în perioada imediat următoare, riscul corupţiei să
fie înscris ca atare printre principalii factori de risc la adresa securităţii naţionale a României, alături
de alţi factori cu care, cum am arătat, se află într-o strânsă interdependenţă.

Procesul proiectării şi elaborării strategiei de securitate a ţării noastre are în vedere stadiul şi
perspectivele de evoluţie ale situaţiei interne şi internaţionale precum şi actualitatea şi evoluţia
previzibilă a riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii naţionale.

Corupţia reprezintă un factor de risc actual dar conjunctural iar, în funcţie de dinamica acestuia în
viitor, aflată în legătură directă cu eficienţa măsurilor anticorupţie, poziţia corupţiei, fixată prin
politica de securitate naţională, va putea fi reevaluată.

Considerarea corupţiei ca fiind un factor de risc s-ar reflecta în conţinutul celorlalte acte normative
care au ca domeniu de activitate apărarea naţională şi siguranţa naţională şi ar eficientiza măsurile
dispuse pentru contracararea altor factori de risc la adresa securităţii naţionale.

Pe de altă parte, acesta ar constitui un semnal univoc al statului român pentru instituţiile europene,
euroatlantice şi mondiale, în sensul amplificării conlucrării active pentru combaterea corupţiei, care
datorită fenomenului globalizării a căpătat accente transnaţionale.

În plan concret, considerarea corupţiei ca un factor de risc la adresa securităţii naţionale ar avea
rezultate directe pentru propunerile făcute de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării sub aspectul
orientărilor de bază pentru prevenirea şi combaterea corupţiei, în cuantumul şi structura alocaţiilor
bugetare şi cheltuielilor operative destinate luptei anticorupţie. Totodată, o asemenea abordare ar
permite ca pentru combaterea fenomenului corupţiei să poată fi folosite, în condiţii strict
determinate, mijloace şi metode specifice realizării siguranţei naţionale.

În final, apreciem că definirea corupţiei ca fiind, în contextul actual, inclusiv un factor de risc la adresa
securităţii naţionale ar consacra în plan legislativ o realitate deja existentă şi percepută ca atare atât
de către autorităţile statale cât şi de societatea civilă.

În plus, această abordare ar deschide drumul unor măsuri drastice în acest domeniu şi ar da
posibilitatea implicării tuturor instituţiilor publice şi cetăţenilor în lupta împotriva corupţiei, cu
consecinţe directe asupra dezvoltării economice şi a securităţii individuale a cetăţenilor.

BIBLIOGRAFIE
• Pitulescu, Ion – „Al treilea război mondial:Crima organizată – Dezvăluiri zguduitoare privind
corupţia şi crima organizată din România şi din lume”, Ed. National, Bucureşti, 1996

• Florică, Gheorghe- „Bătălia pentru adevăr:File din istoria contemporana a coruptiei din România,
Ed. Bircontact Business, 1996.

• Amza, Tudor – „Conotaţii criminogene si noi riscuri pentru ordinea publică”, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1997

• Banciu, Dan, Rădulescu, Sorin-M – „Corupţia si crima organizată în România-Evaluări sociologice,,

Ed. Continent XXI, 1994

• Leu, Corneliu – „Democraţia locală în România contemporană”, Ed. Realitatea, Bucureşti, 1995

• Parlagi,Anton/Profiroiu, Marius/Crai, Eugen-„Etică şi corupţie în administraţia publică”, Editura

Economica, Bucureşti, 1999

• Mrejeru, Theodor/ Safta, Dan/ Florescu Dumitru Andreiu Petre – „Infracţiunile de corupţie:
aspectele teoretice şi practice” Ed. All Beck, Bucureşti,2000

• Ministerul Apărării Naţionale, Culegere de termeni, concepte şi noţiuni de referinţă din domeniile
politicii militare,securităţii naţionale şi apărării armate, Editura Militară, Bucureşti, 2000

• Ionescu, Voichiţa, Dicţionar latin-român, Ed. II, Editura Orizonturi

• Webster’s Third New International Dictionary of the English Language Unabridged, vol. III, Editura
Merriane-Webster, 1993

• Langenscheidts Grossworterbuch, Deutch als Fremdspache, Editura Varlag Enzyklopedie,

Munchen, 1989
• ***, The Global Century. Globalization and National Security – The Sinister Underbelly; Organized
Crime and Terorism, (www.ndu.edu/edu/inss/…/globcencont.html).

• Johnston, Michael – Corupţia şi formele sale, Editura Polirom, 2007