Anatomia : 1.

- Definiţie

2.- Clasificare. Domeniile anatomiei ( Classification. The branches of anatomy)

3. -Istoria disciplinei

1. Pentru a înţelege ce este anatomia trebuie să ştim, să cunoaştem etimologia acestui cuvânt.
Etimologia este o ramură a lingvisticii care studiază originea cuvintelor.
Cuvântul „anatomia”, din latină, are ca origine un cuvânt compus (format din două cuvinte) din
greacă : „ana”- prin (by) şi „tomein”- tăiere, incizie (cutting, incision).
În limba latină „anatomia” se traduce prin „disecţie”.

Definiţie posibilă: Anatomia este o ramură a biologiei care studiază forma şi structura internă
(internal structure) a organismelor vii (studiază organe, ţesuturi, etc). (of living organisms).

2. Anatomia are mai multe domenii, ramuri de cercetare. Putem enumera câteva dintre ele:

a. În funcţie de obiectul de studiu putem clasifica : anatomia umană, anatomia vegetală,

anatomia animală.

b. În funcţie de modul de cercetare putem clasifica: anatomia descriptivă (care studiază

morfologia organismelor, gr. „morphé” –formă, structură) şi anatomia funcţională (care studiază
raporturile dintre morfologia şi funcţia ţesuturilor, organelor, aparatelor, sistemelor).

c. În funcţie de nivelul de observaţie putem clasifica: anatomia macroscopică ( cercetare pe viu,

prin observare vizuală, prin palpare-atingere, percuţie-lovire, radiografiere, etc sau cercetare prin
disecţie pe cadavru) sau microscopică (observare cu ajutorul microscopului).

d. În funcţie de aria de cercetare putem clasifica: anatomia comparată ( studiază în paralel

anatomia diferitelor specii animale, vegetale, etc, cu scopul de a determina filogenia-relaţiile de
înrudire între ele şi procesul de adaptare la mediu) şi anatomia care nu are ca scop principal
comparaţia între specii.

e. În funcţie starea organismului studiat putem clasifica : anatomia patologică (în gr. pathologia
–studiul pasiunilor, sau maladiilor) care studiază maladiile, bolile; la rândul ei anatomia patologică
se poate clasifica în etiologie (studiul cauzelor), nosologie (clasificarea), fiziopatologie
(mecanismele de producere a bolilor ) şi anatomia normală a organismului sănătos.

f. în funcţie de etapele de formare a organismelor putem diferenţia între embriologie care

studiază dezvoltarea până la naştere a fătului, şi anatomia vârstelor, care studiază dezvolterea
după naştere; discipline conexe: pediatria, gerontologia, etc.

3. Istoria disciplinei.

Primele observaţii despre anatomia corpului uman şi animal au fost spontane, imediate. Vănătorul
şi războinicul primitiv au o cunoaştere elementară însă concretă a organelor, ţesuturilor, etc.
Primele reprezentari, primele pictograme care stabilesc o relaţie între anatomie şi patologie
datează din paleoliticul superior (-30.000).
În Mesopotamia, cu 3500 Î. Hr., cunoaşterea anatomică serveşte divinaţiei. Preotul studiază
viscerele animalelor pentru a ghici viitorul.

În Egiptul antic cunoşterea anatomiei umane este esenţială pentru tehnica conservării cadavrelor.
Pentru a fi mumificat trupul este eviscerat, creierul este extras prin fosele nazale, etc. Totuşi
ritualul sacru al mumificării interzice disecţia, aşa cum o înţelegem astăzi, ca studiu pe cadavru.

În Grecia antică disecţia pe cadavre umane este interzisă de asemenea, observaţiile sunt făcute pe
animale. Hipocrate, „părintele medicinei”, contemporan cu Platon (sec IV, Î Hr.) este mai mult un
filosof decât un anatomist. El dezvoltă teoria celor patru umori, punctul de plecare al
Endocrinologiei moderne.

Primele studii propriu-zise de anatomie sunt realizate în Alexandria, capitala Egiptului, unde există
o şcoală ştiinţifică greacă foarte serioasă. Erofil (340 Î Hr.) descrie numeroase structuri precum
creier, meninge, nervi cranieni, etc, iar Erasistrate (320 Î Hr.) practică aproximativ 600 de disecţii
şi descrie valvele inimii, distinge nervii motori de nervii sensibili şi presupune că inteligenţa este
proporţională cu numărul circomvoluţiunilor cerebrale. Cucerirea romană a Egiptului şi
incendierea bibliotecii din Alexandria (47 Î. Hr.) duce însă la declinul cercetărilor anatomice.

În Imperiul roman contribuţia cea mai importantă aparţine lui Galenus din Pergam, medicul lui
Marcus Aurelius (sec II, Î Hr.). El practică disecţii pe maimuţe şi pe trupul gladiatorilor morţi în
arenă, descrie muşchii, articulaţiile, viscerele toracice, trunchiul cerebral, etc.

În Evul mediu european se practică ocazional disecţia pe cadavrele condamnaţilor la moarte, însă
în general biserica interzice acest tip de cercetare. Dar în acest tip cercetarea anatomiei se dezvoltă
în spaţiul arab. Cel mai cunoscut autor este Avicenna sau Abū ‘Alī al-Husayn ibn ‘Abd Allāh ibn Sīnā
al-Balkhī deseori numit Ibn Sina (n. 980, d. 1037), autor al lucrării Canonul medicinei practice, carte
foarte cunoscută apoi în spaţiul european.

În Renaştere anatomia este studiată de artişti ca Veronese, Michelangelo, sau Leonardo Da Vinci.
Fondatorul anatomiei moderne este considerat Andreas Vesalius (1514-1564). Opera sa principală,
De Humani Corporis Fabrica (1453) , ilustrată cu desene de Jean Calcar, elev al lui Tiţian, este o
culegere de anatomie descriptivă, topografică, funcţională şi biomecanică. Suspectat de inchiziţie
pentru disecţia pe cadavrele unor condamnaţi, scapă cu greu de o condamnare pentru erezie.

În secolul al VII lea se dezvoltă studiul la microscop .

În secolul al VIII lea apar tratate importante de anatomie descriptivă, comparată, antropologie.

În secolul al XIX lea se devoltă histologia (cercetarea ţesuturilor), cercetarea celulară, anatomia patologică,
neuroanatomia, etc.

Şcoala românească de chirurgie este fondată în 1855 de Carol Davila. Unul dintre cei mai cunoscuţi chirurgi şi
anatomişti români care a promovat conceptul de anatomie funcţională este doctorul Francisc I. Rainer.