Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Producția
Asociația Mondială a Oțelului a fost înființată în 1967 și este una dintre cele
mai importante organizații din industria de profil, reunind 180 de producători,
inclusiv 19 din cele mai mari 20 de companii la nivel mondial, asociații naționale
și regionale, respectiv institute de cercetare. Membrii organizației produc anual
aproximativ 85% din oțelul livrat la nivel mondial.
În anul 1989, producția mondială de oțel era de 786 milioane de tone. În
anul 2009, producția mondială a scăzut cu opt la sută față de anul precedent, până
la 1,22 de miliarde de tone, iar cei mai mari producători erau China - 567,8
milioane tone, Japonia - 87,5 milioane tone, Rusia - 59,9 milioane de tone și SUA -
58,1 milioane de tone. În anul 2010, producția mondială a crescut la 1,4 miliarde
tone.
Compoziție
Fierul pur nu reprezintă o importanță practică. În schimb, aliajele fierului cu
carbonul numite fontă și oțel sunt materialele metalice cele mai utilizate în tehnică.
Fonta este aliajul fierului cu carbonul, care conține între 2,11% și 6,67% carbon,
iar oțelul, aliajul fierului cu carbonul care conține sub 2,11% carbon. În afară de
fier și carbon, atât fontele cât și oțelurile, mai conțin, în cantități mici, și alte
elemente ca siliciu, mangan, sulf, fosfor (numite elemente însoțitoare), care nu au
putut fi complet îndepărtate în procesul de elaborare sau care au fost introduse în
mod voit, pentru a le conferi anumite proprietăți (elemente de aliere).
Caracteristici
Fonta prezintă următoarele caracteristici generale: se toarnă bine, se prelucrează
prin așchiere, dar nu se poate prelucra plastic (nu se poate lamina sau forja) și nu se
poate suda. Fontele turnate în piese mari sunt numite și fonte de a doua topire și se
obțin din fonte brute, prin retopirea în cuptoare speciale (cubilouri) în scopul
înlăturării impurităților și a obținerii anumitor compoziții. Ele pot fi: fonte
cenușii,fonte nodulare și fonte maleabile.
Fontele cenușii (simbol Fc, urmat de cifra care ii indică rezistența minimă la
rupere la tracțiune, în daN/cm2) se toarnă foarte bine și se prelucrează prin
așchiere, fiind ieftine.
Fontele nodulare (simbol Fn - fontă cu grafit nodular) se obțin prin
adăugarea de magneziu în baia de fontă. Prezintă proprietăți mecanice la fel
de bune ca oțelul și se toarnă la fel de bine ca fonta cenușie.
Fontele maleabile (simbol Fm) se obțin printr-un tratament termic special
(de maleabilizare); se pot prelucra bine prin așchiere și au proprietăți
mecanice apropiate de ale oțelului.
Obținere
Fonta se obține prin topirea și reducerea minereurilor de fier în cuptoare
speciale numite furnale. Fontele obținute în furnale se numesc fonte brute. După
compoziția chimică se deosebesc în fonte brute obișnuite și fonte brute aliate. Ele
pot fi folosite în:
Fierul topit obținut în furnalul înalt, venind în contact cu cocsul din partea de
jos a furnalului, conține diferite procente de carbon dizolvat (de obicei 3 sau 4%),
împreună cu siliciu, mangan, fosfor și sulf în cantități mai mici. Aceste impurități
scad punctul său de topire al fierului pur de la 1535 °C la circa 1200 °C. Această
fontă este deseori turnată în bare.
Când fonta se prepară prin răcire bruscă din stare lichidă, are culoarea albă și
se numește fontă albă. Ea constă în general din compusul cementita, Fe3C, o
substanță rigidă și casantă. Fonta cenușie, obținută prin răcire înceată, consta din
grăunțe cristaline de fier pur (numit ferită) și fulgi de grafit. Atât fonta albă, cât și
cea cenușie, sunt casante, deoarece principalul constituent al primei, cementitul,
este casant iar ultima este slăbita de fulgii de grafit distribuiți prin ea și de ferita
dură conținută.
Fonta maleabilă, care este mai dură și mai puțin casantă decât cea albă sau
cenușie, se prepară prin tratarea la cald a fontei cenușii cu o compoziție
convenabilă. În acest tratament, fulgii de grafit se unesc în particule globulare,
care, din cauza ariilor secțiunilor transversale mici, slăbesc ferita mai puțin decât o
fac fulgii. Fonta este cea mai ieftină varietate de fier, dar folosirea ei este limitată
din cauza rezistenței mici. O mare parte din ea se folosește la prepararea oțelului
iar o cantitate mai mică, la fierului forjat.
Fierul forjat este un fier pur, cu numai 0,1-0,2% carbon și mai puțin de 0,5%
impurități totale. El se prepară prin topirea fontei pe un pat de oxid de fier într-un
cuptor cu reverberație, în care flacăra este reflectată de acoperiș în material pentru
a-l încălzi. Fonta topită este agitată, oxidul de fier oxidând carbonul dizolvat în
dioxid de carbon iar sulful, fosforul și siliciul trec în zgură. Pe măsura ce
impuritățile sunt îndepărtate, punctul de topire al fierului crește și masa devine mai
păstoasă. Ea este îndepărtată din furnal și bătuta cu ciocane acționate cu abur
pentru a îndepărta zgura.
Fierul forjat este un aliaj rezistent și dur care se poate suda și forja ușor. În
trecut se folosea extensiv la fabricarea lanțurilor, sârmei și a altor obiecte de acest
gen. Astăzi este înlocuit în mare măsura cu oțelul aliat moale.