Evenementele politice şi militare din anii 1594-1599 l-au convins pe Mihai

Viteazul că înlăturarea suveranităţii otomane este posibilă numai prin unirea

eforturilor celor trei ţări româneşti. Domnul Muntean cere Împăratului Rudolf al II
încunvienţarea de a-l îlatura pe Andrei Batori de la tronul Transilvaniei.

Oastea munteană ajunge la 16 octombrie 1599 la Sibiu, iar 18 octombrie se dă

bătălia Selimbăr, Andrei Batori este înfrint. La 1 noiembrie 1599 Mihai Viteazul
intră în Alba-Iulia şi se întitulează Domn a Ţării Romăne şi Ardealului.
Consolidîndu-şi domnia în Trasilvania, prin reformele efectuate. Mihai Viteazul să
conducă şi Moldova în tabara antiotomană. În mai 1600 oastea munteană pătrunde
pe teritoriul Moldovei fără lupte. Şi în actul din 6 iulie 1600 Mihai Viteazul se
întitulează – Domn al României, al Ardealului şi toată Ţara Moldovei.

Operă de unificare politică a românilor fiind de o clipă, a creat un precedent ce s-a

constituit în timp într- un ideal. Generaţia paşoptistă, angajată în lupta pentru
crearea statului modern român, va vedea în Mihai Viteazul predecesorul său firesc.

Revoluţia de la 1848 – 1849, care a pus probleme social politice şi naţionale

asemănătoare în Moldova ,Ţara Românească şi Transilvaniei. În programul
revoluţional de la Blaj, care cuprindea cerinţe economice, sociale şi politice,
mesele populare şi- au manifestat şi dorinţa de a se uni cu Ţara Românască şi
Moldova.

Revoluţia i–a pregătit pe români pentru libertate în vederea obţinerii idealului lor :
unitatea politică şi independeţa naţional–statală.

Momentul de cotitură în procesul luptei pentru unitatea românilor l–a constituit

declanşarea războiului din Crimeia. Semnarea Protocolului de la Paris a contribuit
la crearea unor condiţii internaţionale favorabile luptei pentru unirea principatelor.
A fost lichidat protectoratul rus asupra principatelor , se menţine suveranitatea
Iimperiului Otoman, dar sub garanţia colectivă a Marilor Pueri Europene.

Pentru a afla opiniile populaţiei române din principate se convoacă Adunarea Ad–
hoc 1857, având programe cu caracter unionist, în Ţara Română Caimacanul A.
Ghica era pentru unire, iar caimacanul Vogoride a falsificat listele şi de aceea a fost
nevoit să se organizeze noi alegeri, care termină cu victoria forţelor unioniste.

Cererile formulate de adunarile Ad–hoc au constituit obiectul discuţiilor

participanţilor la conferinţa de la Paris din 1858 a reprezentanţilor marilor puteri
garante.

Prin Convenţia de la Paris din 1858 a fost prezntat statutul internaţional al

principatelor, care prevedea : că Moldova şi Ţara Română vor purta numele de
Principatele Unite, ficare ţată să–şi aleagă pe veaţă Domnul dintre pămînteni,
rămîn sub suveranitatea Porţii Otomane şi sub protecţia colectivă a Marilor Puteri.
Dar problema unirii a rămas nerozlvată, unioniştii înţeleg că unirea Principatelor
poate fi îndeplinită numai cu forţile proprii ce convoacă două adunări legislative,
care în Moldova la propunerea partidei naţionale în frunte cu Mihai Kogălniceanu
şi Negrii înaintează candidatura lui Alexandru Ioan Cuza la 5 ianuarie 1859 este
proclamat Domn al Moldovei. Iar la 24 ianuarie Adunarea din Ţara Română l–au
ales Domnitor al Ţării Româneşti.

La Conferinţa de la Paris, Anglia, Franţa, Rusia, Prusia recunoaşte dubla alegere a

lui Alixandru Ioan Cuza ca Domn al Principatelor Româneşti. La 26 august 1859
Imperiul Otoman a recunoscut unirea principatelor. Prin dubla alegere a lui Al.I.
Cuza ca Domn al principatelor a fost deschisă calea reformelor, care aveau ca scop
înlaturaea relaţiilor semifeudale, modernizarea şi dezvoltarea economică
capitalistă.