Varianta 6, subiectul al III-lea – Iona de Marin Sorescu

Opinia lui Mihail Sebastian din „Jurnal II” despre necesitatea înnoirii teatrului,
această „lume închisa”, realizată după „tipare gata făcute”, poate fi ilustrată prin referire
la formele teatrului modern.
Teatrul modern este o „privire noua asupra altor lucruri vechi”, dispărând
distincţiile dintre speciile tradiţionale ale dramaturgiei: comedia, drama si tragedia.
Eliberarea de formele dramaturgiei tradiţionale se manifesta prin mai multe aspecte:
alăturarea comicului si a tragicului, preferinţa pentru teatrul parabola si teatrul
absurdului, ca opere deschise, apropiate de mesajul plural, absenta intrigii, decorul
simbolic, mesajul sumbru, ambiguu, limbajul dezarticulat, încălcarea succesiunii temporale
a evenimentelor etc.
O opera dramatica in care sunt prezente aceste trăsături ale teatrului modern este
„Iona” de Marin Sorescu. Deşi este subintitulata „tragedie in patru acte”, aceasta este o
parabola dramatica despre condiţia umana absurda si ilustrează principiile acestui gen
teatral. In spiritul teatrului modern, dramaturgul muta centrul de interes de la personaje
cu înalta condiţie sociala (in sfera cărora era plasata, de obicei, confruntarea) spre
valorile omului obişnuit. De aici rezulta o desprindere de tragedie, inteleasa in sensul
clasic, si o înscriere pe coordonatele teatrului modern.
Un prim argument care arata noutatea teatrului lui Marin Sorescu, autor care,
conform afirmaţiei lui Mihail Sebastian, depăşeşte „obişnuinţele, clişeele, tiparele” , este
acela ca piesa „Iona” nu se mai constituie ca un dialog intre mai multe personaje, o formula
consacrata in speciile dramaturgiei tradiţionale. De aceea, dispar noţiunile de conflict si
de intriga. Deşi exista aparenta unui dialog, el este in realitate un monolog al personajului,
in care acesta isi pune întrebări si tot el isi răspunde. Monologul dialogat scoate in
evidenta eşecul comunicării lui Iona cu lumea si întoarcerea spre sine. Acesta pune in
lumina mai multe ipostaze ale personajului: pescar, ţăran, filosof, poet. De asemenea,
limbajul exprima complexitatea stărilor sale sufleteşti, fiind uneori absurd, alteori
metaforizat. Metaforele si simbolurile transmise cu ajutorul limbajului sunt multiple:
„peştii” din care Iona iese succesiv reprezintă stilizat lumea, situaţiile-limita, in timp ce
peştii pe care ii prinde din acvariu sunt oamenii privaţi de libertate, depinzând unul de
altul: „Doamne, câţi peşti unul in altul.[…] Toate lucrurile sunt peşti. Trăim si noi cum
putem înăuntru.”
Următorul argument este existenta unui singur personaj al piesei, Iona, iar „teatrul
cu un singur personaj este invenţia lui Marin Sorescu”. El are o identitate incerta ca si
omul contemporan pe care îl simbolizează. Apare ca un individ izolat, in stare de criză
existenţialistă. După declaraţiile autorului, „personajul are de înfruntat experienţe
fundamentale de cunoaştere, autocunoaştere si năzuinţă spre perfecţiune”. Este conştient
de inutilitatea acţiunilor sale, dar nu se resemnează, ci le da un sens, asemenea unui Sisif
modern. Sursa supravieţuirii sale este limbajul: „Ia să văd dacă pot să tac. Să-mi ţin gura.
Nu, mi-e frică”, „De când spun cuvinte fără şir, simt că-mi recuperez ani frumoşi din
viaţă”. Îşi găseşte identitatea („Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona.”), apoi porneşte
pe drumul descifrării sensului lumii, nădăjduind la o izbândă si fiind conştient că adevărul
nu se află in afara omului, ci înăuntrul său: „Plec din nou. Răzbim noi cumva la lumina.”
Al treilea argument este referitor la structura piesei, care nu respecta „tiparele
gata făcute”. Pot fi delimitate doua planuri: anecdotic (al evenimentelor, puţine la număr)
si parabolic (al semnificaţiilor). Din perspectiva primului plan, in teatrul absurdului
acţiunea propriu-zisa nu exista. In text nu mai intalnim impartirea tradiţionala in acte si
scene, piesa fiind alcătuita dintr-o succesiune de patru tablouri, fiind folosite convenţiile
cinematografiei moderne, scenele fiind scurte, decupate, ca nişte flash-uri. De fapt,
acţiunea consta in repetarea aceleiaşi situaţii-limita. In primul tablou Iona apare in pragul
celor doua lumi (pământul si marea), in al doilea se află in burta unui peşte, in al treilea se
află in burta celui de-al doilea peşte, iar in ultimul tablou îl găsim pe un fel de plajă, la
gura unei grote, dar tot in interiorul unui peşte.
Al patrulea argument se refera la reperele spaţiale si temporale. In piesa lui
Sorescu, spaţiul si timpul sunt simbolice. In primul tablou se presupune ca este momentul
de început al zilei. Tablourile următoare prezintă personajul in semiobscuritate pentru că
spaţiul este cel din interiorul unui peşte uriaş.
Un ultim argument are in vedere noul tip de teatru pe care îl ilustrează piesa
„Iona”. Povestea simplă a personajului este investită cu semnificaţii general-umane,
făcându-se reflecţii asupra unor aspecte fundamentale: viaţă, moarte, singurătate, destin,
naştere etc. Din acest punct de vedere, creaţia lui Sorescu se apropie de teatrul-
parabolă, reinterpretând mitul biblic al omului înghiţit de un peşte, prin intermediul ideilor
existenţialiste, piesa fiind o opera laică despre condiţia omului contemporan, care se
trezeşte singur in lume, ca intr-o perpetuă situaţie-limită. Nu este o simplă tragedie,
deoarece moartea eroului este simbolică, iar decorul, limbajul si didascaliile se deosebesc
până şi de cele din farsa tragică.
In concluzie, piesa lui Marin Sorescu aduce o înnoire radicală in teatrul românesc.
Lipsa concretului istoric, situarea in atemporal, deschiderea spre arhetipal şi, de aici, sper
general-uman, „denaturarea ” mitului biblic despre prorocul Iona si reformularea sa cu
trimiteri spre contemporaneitate denotă trăsături ale teatrului modern, care susţin opinia
lui Mihail Sebastian: „Nu e rău ca, din când in când, să pătrundă in această lume închisă un
om care să poată arunca o privire nouă asupra altor lucruri vechi”.