Sunteți pe pagina 1din 5

Îmi ceru cinci rupîi împrumut, ca să se ducă seara la balul Y.M.C.A.

― Nu te tentează? mă iscodi el.

Într-adevăr, nu mă tenta. Mă gîndii fără melancolie la acei ani de risipă şi eroare

petrecuţi la Wellesley-Street, în Ripon Street. Îl privii pe Harold, şi nu-mi evoca nimic

trupul lui vlăjgan, faţa oacheşă cu ochi frumoşi, în cearcăne. Un strein, acest camarad al

meu, cu care alergasem după atîtea fete şi pierdusem atîtea nopţi. Viaţa pe care o

începusem mi se părea atît de sacră, încît nici nu mă încumetam să i-o destăinui. Îmi

făgădui să mă viziteze într-o zi şi îşi notă cu atenţie adresa. ("Pentru vreun eventual

mare împrumut", mă gîndii eu.)

Acasă îi găsii pe toţi în sufragerie, luînd ceaiul. Erau acolo şi Mantu, şi soţia lui, Lilu,

şi Khokha, şi surorile lui Khokha (două din acele femei-umbre, pe care nu le vedeam

aproape niciodată). Le povestii cu multă sinceritate întîlni-rea mea cu Harold şi

dezgustul de viaţa pe care o duc europenii şi eurasienii din acest oraş, viaţă pe care am

dus-o şi eu atît timp. Mărturisirea aceasta a mea i-a desfătat. Femeile mă sorbeau cu

ochii şi mă tot lăudau în argot-ul lor neînţeles, iar Mantu îmi strîngea mâinile şi închidea

ochii, după obiceiul lui. Numai inginerul, după ce îmi atrase atenţia asupra zelului meu

prea entuziast, se retrase să-şi citească nelipsitul său roman poliţist.

M-am dus cu Maitreyi, cu Khokha şi cu Lilu sus pe terasă. Aşteptam seara întinşi pe

covoare, vorbind rar şi căutîndu-ne fiecare cea mai comodă poziţie, cu perna sub cap.

Eu venisem în sandale şi-mi jucau picioarele în aer, încercînd să le rezem decent şi

oarecum întîmplător de parapet. Învăţasem în aceste ultime luni un întreg ceremonial al

picioarelor; ştiam, de pildă, că de cîte ori lovesc pe cineva, fără voie, trebuie să mă plec

şi să-i ating cu mîna dreaptă piciorul; că niciodată nu trebuie să schiţez, nici în glumă,

gestul lovirii cu piciorul în cineva, şi alte multele. De aceea ezitam înainte de a mă

rezema comod de parapet.

La Belur-Math, în askram-ul lui Swami Vivekanahda, veneam de cele mai multe ori,

mai ales sărbătorile, pentru că Gangele curge acolo chiar pe la treptele math-ului, şi

priveliştea e minunată, aerul imbălsămat. Acolo ne plimbam noi nestingheriţi, fără multe

cuvinte şi fără gesturi de dragoste. Acolo mi s-a părut că aflu o linişte pe care sufletul

meu n-o cunoscuse nicăieri mai inainte. Era dragostea pentru Maitreyi sau convingerile
mele bine justificate, acelea care m-au făcut pentru intiia oară să mă gindesc la

convertire? Voiam să trec la hinduism, şi atunci n-ar mai fi existat nici o piedecă in

drumul unirii noastre. Şi mă intrebam aşa: dacă e adevărat că toate religiile sunt bune,

că acelaşi Dumnezeu se manifestă in fiecare din ele, atunci de ce n-aş putea imbrăţişa

credinţa Maitreyiei? Nu-mi lepăd legea din spaimă sau de pofta caştigului, ei pentru că

dragostea mă pune la această incercare. Dacă o dogmă moartă poate stăvili o dragoste

vie, ce fel de dragoste e aceea? Dacă sunt convins că adevărul e pretutindeni, in toate

credinţele, de ce nu schimb in fapte convingerea aceasta? E foarte uşor să spun, ca

orice misionar modernist, că toate religiile sunt bune. M-am săturat de vorbe. Vreau sămi

dovedesc mie insumi că hinduismul e tot atit de bun ca şi creştinismul, dacă cred,

intr-adevăr, intr-un singur Dumnezeu; după cum amindouă legile ar fi inutile, dacă n-aş

crede.

Cînd i-am spus Maitreyiei acest lucru, acolo la Belur-Math, a rămas o clipă uluită de

hotărirea mea şi mi-a mărturisit că, dacă trec la hinduism, nimeni nu ne-ar mai putea

despărţi. Mi-a citat citeva cazuri de asemenea convertiri. (Pe un francez, profesor la

Shantiniketan, căsătorit cu o bengali, il cunoscusem chiar eu şi rămăsesem impresionat

de seninătatea şi fericirea lui, sădit intr-un pămint strein, avind fii şi fiice pe care ii

creştea ca pe adevăraţii copii indieni.) Şi in aceeaşi seară, la intoarcerea in

Bhowanipore, Maitreyi mărturisi d-nei Sen hotărirea mea. A fost atit de fericită, incit se

cobori la mine să-mi spună că "mama" e copleşită de bucurie, că toate femeile de sus

nu vorbesc decit de asta şi că acum, aşteptind ceasul prielnic, aş putea-o cere fără

teamă. Ne-am imbrăţişat atunci cu o siguranţă şi o impăcare de sine care mi-au dat mai

tirziu de gindit. Oare toleranţa aceasta, patronarea aceasta generală, nu va fi hotarul

dragostei noastre? mă intrebam.

D-l Sen, cind a auzit de convertire, s-a supărat şi mi-a spus că nu trebuie să mă

entuziasmez atit de repede pentru o religie in care nu mă atrage, deocamdată, decit

ineditul şi ceremonialul; că religia mea e mult mai bună decit a lui, şi, dacă el nu şi-o

poate lăsa pe a sa, pentru că şi-ar pierde locul in societate, eu nu am nici un motiv să

incerc această experienţă. De altfel, el nu va accepta decit după ce va primi

consimţămantul celor din ţară. Nu trebuie niciodată să uit că o religie se păstrează nu

din convingere, ci din dragoste şi respect pentru cei aproape nouă şi care cred incă in
ea. (Dar dragostea mea nouă şi vie? imi spuneam ascultindu-l, pentru că avea şi el dreptate,

dar aveam şi eu.) Această opoziţie netă şi viguroasă a d-lui Sen ne-a deprimat, pe

mine şi pe Maitreyi. Ne-am hotărit ca eu să plec o lună la Puri, prin octomvrie, şi să mă

intorc convertit gata. Atunci, nici o discuţie nu va mai fi posibilă.

De altfel, s-a intimplat ca d-l Sen, care suferea de citeva luni de presiune arterială tot

mai gravă, să aibă două-trei atacuri repetate de "mouches-volantes", şi aceasta a alarmat

toată casa. Plimbările noastre cu maşina s-au rărit, mai toată vremea trebuind să stau in

odaia d-lui Sen, cetindu-i fie romane, fie cărţi de psihologie şi medicină. (Căci inginerul,

de cind s-a văzut silit la imobilitate, a inceput să se gindească la suflet şi la boală şi

dorea să se documenteze.) Făceam cu schimbul, Mantu, eu şi Maitreyi. D-l Sen nu

suferea, dar era nevoit să petreacă o bună parte din zi intins pe pat, cu ochelari negri la

ochi. Boala aceasta, care dura de citeva luni, aproape că nu o observasem, intr-atit

eram de preocupat şi fascinat de jocul dragostii noastre.

Am inţeles atunci cite lucruri se petrecuseră in jurul meu, fără ca eu să le bag in

seamă. Revoluţia civilă ameninţa iarăşi, cu cei 50 000 de naţionalişti in temniţe. A

trebuit să asist la citeva scene brutale, citeva şarje de poliţie călăreaţă, o devastare a

cartierului sikh din Bhowanipore, copii bătuţi şi femei rănite, ca să mă revolt şi eu de-a

binelea. Dar atunci n-am mai judecat şi osandeam pe britoni fără rezervă, mă infuria

orice nouă brutalitate pe care o afiam din ziare, priveam scirbit orice alb intilnit in

tramvaie şi am renunţat la tutunul englezesc, la pasta de dinţi englezească, la orice

lucru adus din Anglia, Nu mai cumpăram decit obiecte swadeshi sau, dacă nu găseam

de acestea, marfă japoneză. De altfel, viaţa mea in Bhowanipore mă silise să renunţ de

mult la majoritatea cumpărăturilor europene.

Citeva zile după devastarea cartierului sikh, mă vizitează Harold. Ghicisem; venise

pentru un imprumut, de data asta mare, o sută de rupii. Aveam banii la "Chattered

Bank" şi i-am dat cecul, incintat că-l pot servi (bietul băiat nu-şi plătise chiria de trei luni

şi nu mai avea ee să mai mănince pină la leafă), dar in acelaşi timp infuriat că ajut un

duşman al Indiei. Ajunsesem aproape şovinist şi, după ce Maitreyi ne-a servit ceaiul şi a

intirziat puţin de vorbă in camera mea, am incercat să aduc discuţia despre Gandhi şi

despre revoluţia civilă. Harold, ca orice eurasian, nu putea nici să audă de asemenea

lucruri şi era fericit de teroarea dezlănţuită de poliţie şi armată; dar in ziua aceea venise
să-mi ceară o sută de rupii şi nu putea să mă contrazică. Am avut atunci intuiţia laşităţii

lui şi m-am recunoscut atit de bine in jena lui de a discuta o credinţă, incit m-am

intristat. Dar mai era ceva: Harold venise şi pentru a mă spiona, să vadă cum locuiesc

aici, dacă duc, intr-adevăr, o viaţă de "brută neagră", cum credea el, sau am oarecare

confort. Venise, mai ales, pentru Maitreyi; şi cind a văzut-o servind ceaiul, roşind

privindu-mă pe furiş, zimbind, familiară cu odaia şi cu prezenţa mea, a inţeles şi mi-a

spus-o.

― Dragul meu Allan, eşti pierdut fără putinţă de scăpare de-acuma...

― Ar fi cea mai mare fericire a mea dacă aş izbuti să fiu primit in lumea aceasta, ii

răspunsei intăritat, pri-vindu-l drept in ochi. […] E o lume moartă lumea noastră, continentele noastre
albe. Nu mai găsesc nimic acolo. Dacă aş fi primit, cum mă rog lui Dumnezeu să fiu, intr-o familie
indiană, aş găsi puteri să-mi refac viaţa aceasta clădită pe nimicuri, pe interese stupide şi pe
abstracţiuni. Aş vrea s-o iau de la capăt, să cred in ceva. să fiu fericit. Nu pot fi fericit decit intr-o
dragoste perfectă şi nu găsesc asemenea dragoste decît aici, aici, în casa, în cartierul ăsta...

Atât de fragedă, te-asameni

Cu floarea albă de cireș,

Și ca un înger dintre oameni

În calea vieții mele ieși.

Abia atingi covorul moale,

Mătasa sună sub picior,

Și de la creștet pân-în poale

Plutești ca visul de ușor.

Din încrețirea lungii rochii

Răsai ca marmura în loc -

S-atârnă sufletu-mi de ochii

Cei plini de lacrimi și noroc.


O, vis ferice de iubire,

Mireasă blândă din povești,

Nu mai zâmbi! A ta zâmbire

Mi-arată cât de dulce ești,

Cât poți cu-a farmecului noapte

Să-ntuneci ochii mei pe veci,

Cu-a gurii tale calde șoapte,

Cu-mbrățișări de brațe reci.

Deodată trece-o cugetare,

Un văl pe ochii tăi fierbinți:

E-ntunecoasa renunțare,

E umbra dulcilor dorinți.

Te duci, ș-am înțeles prea bine

Să nu mă țin de pasul tău,

Pierdută vecinic pentru mine,

Mireasa sufletului meu!

Că te-am zărit e a mea vină

Și vecinic n-o să mi-o mai iert,

Spăși-voi visul de lumină

Tinzându-mi dreapta în deșert.

Și să-mi răsai ca o icoană

A pururi verginei Marii,

Pe fruntea ta purtând coroană -

Unde te duci? Când o să vii?