UNIVERSITATEA POLITEHNICA

BUCUREȘTI
FACULTATEA DE ANTREPRENORIAT, INGINERIA
ȘI MANAGEMENTUL AFACERILOR

ALUMINIUL ȘI ALIAJELE SALE

TEHNOLOGII, ECHIPAMENTE ȘI INSTALAȚII MECANICE

ANDREIANA GEORGE – LEONARDO

CRUCERU ELENA – VERONICA
DIN IRINA – MARIA GRUPA 1521 - I.M.A.
PIȚIGOI MARIA – MONICA
PRODĂNESCU ANDREI – MARIUS
 CUPRINS

I. INTRODUCERE

II. SCURT ISTORIC

III. PROPRIETĂȚI

IV. ALIAJE PE BAZĂ DE ALUMINIU

V. METODE DE OBȚINERE

VI. UTILIZĂRI

VII. PREȚ

VIII. CONCLUZII

IX. BIBLIOGRAFIE
 I. INTRODUCERE
Aluminiul este cel mai răspândit metal în scoarța terestră, iar printre elemente ocupă locul
al treilea, în urma oxigenului și siliciului. Datorită activității sale chimice mari, se găsește în
natură numai sub formă de compuși. Împreună cu oxigenul și siliciul formează 82,58% din
scoarța terestră.

În natură, se găsește numai sub formă de combinații într-un număr foarte mare de minerale
ce conțin oxizi, silicați. Câteva dintre mineralele ce conțin aluminiu sunt: bauxita Al2O3*nH2O,
corindonul Al2O3, hidrargilitul Al(OH)3, ortoclazul K(AlSiO8), albitul Na(AlSi3O8), anortitul
Ca(Al2Si2O8), alaunitul KAl(SO4)2*2Al(OH)3, nelelinul Na(AlSiO4), criolitul Na3(AlF6).

Industrial, aluminiul se obține aproape în întregime prin descompunerea electrolitică a

aluminei pure dizolvate într-o topitură de criolit cu adaos de fluorură de calciu. Prin electroliză,
se obține “aluminiul tehnic primar” numit și “aluminiu tehnic pur” care conține de la 0,2% la
1% impurități metalice (Fe, Si, Ca, Ti, Na) și nemetalice (alumină, electrolit, carbură de
aluminiu, gaze). În țara noastră sunt standardizate următoarele mărci de aluminiu tehnic pur:
Al 99,8, Al 99,7, Al 99,6, Al 99,5, Al 99,4, Al 99 și AIE.

II. SCURT ISTORIC

Aluminiul este cunoscut încă din antichitate și era utilizat de către greci și romani.
Denumirea de aluminiu vine de la latinescul “alumen” care este folosit pentru a denumi
substanțe astringente.

Cel mai utilizat minereu pentru fabricarea aluminiului este bauxita, în care aluminiul se
găsește, în special, sub formă de hidroxid. Aceasta a fost descoperita pentru prima data in
localitatea Les Baux (Franta), de unde i se trage și numele și unde se găsește în cantitate foarte
mare. De asemenea, rezerve importante de bauxită se află în U.S.A., Rusia, Australia, Brazilia,
India, etc.

Primele încercări de separare ale aluminiului datează din anul 1810 și aparțin fizicianului
englez Davy, care a efectuat electroliza hidroxidului de aluminiu ușor umezit, dispus într-o
atmosferă de hidrogen, într-o pilă Volta, folosind în calitate de anod platina, iar în calitate de
catod, o sârmă de fier. În urma acestui proces, s-a obținut un aliaj Al-Fe, din care însă nu s-a
reușit să se separe aluminiu.

Prima dată, aluminiul a fost descoperit în anul 1827 de un chimist german Wohler care a
obținut primele 30g de aluminiu sub formă de bobițe.

Proprietățile interesante pe care le-a remarcat la aluminiu îl determina pe Saint – Claire

Deville să se preocupe intens pentru fabricarea acestui metal. Cu sprijinul financiar al
guvernului francez al lui Napoleon al III–lea, el reușește să prezinte, în 1855 la Expoziția
Universală din Paris, o bară de aluminiu, în greutate de câteva zeci de kilograme, obținută din
bauxită. Deville numește acest metal foarte ușor și strălucitor (ca argintul) “argint de lut”, însă
metoda sa pentru obținerea aluminiului nu a putut fi extinsă, deoarece era prea scumpă.
 III. PROPRIETĂȚI
Proprietățile fizice și caracteristicile mecanice ale diferitelor sorturi de aluminiu sunt
influențate de prezența impurităților. Cele mai frecvente impurități din aluminiu sunt fierul și
siliciul, elemente care se pot găsi până la 0,5-0,6% fiecare. Fierul este practic insolubil în
aluminiu, formând cu acesta eutecticul Al-Al3Fe care conține doar 7% Al3Fe (1,7% Fe). Ca
urmare, aluminiul impurificat cu fier prezintă un aspect microscopic format din cristale
poliedrice de aluminiu și precipitate acidulare de Al3Fe.

Eutecticul din sistemul Al-Si se formeaza la 11,7% Si și este alcătuit din soluție solidă α și
siliciu. Dacă în același timp sunt prezente simultan fierul și siliciul, se formează două faze noi:
faza α (Fe3SiAl3) și faza β (FeSiAl5), care nu există în aliaje binare. Acești compuși, situați în
mod obișnuit la limitele cristalelor de aluminiu micșorează mult plasticitatea acestuia.

Aluminiul face parte din grupa IIIA a sistemului periodic al elementelor, are un singur
izotop stabil 27Al și cinci izotopi radioactivi (24Al, 25Al, 26Al, 28Al) cu perioadele de
înjumătățire cuprinse între 2,10s și 94s.

Aluminiul se caracterizează prin plasticitate foarte mare, rezistență mecanică mică,

conductibilitate electrică și termică ridicată și rezistență mare la coroziune în aer, apă și acizi
organici.

Principalele proprietăți ale aluminiului care influențează defavorabil sudabilitatea sunt:

-conductibilitatea termică ridicată; rezultând că temperatura de topire a aluminiului este

redusă (650 ̊C) totuși, datorită conductibilității de calbură și preîncălzirea întregii piese la
temperaturii ridicate;

-coeficientul mare de dilatare al aluminiului care determină producerea de tensiunii

permanente și deformații mari;

-la încălzire, aluminiul nu își schimbă culoarea, din această cauză, la sudare nu se poate
aprecia vizual gradul de încălzire; difilcultatea se mărește, deoarece aluminiul se topește în
mod brusc;

-fragilitatea aluminiului la temperaturi înalte; deformarea și fisurarea pereților se

preîntâmpină prin fixarea piesei pe suporturi cât mai exact;

-în stare lichidă, aluminiul absoarbe cu abilitate oxigenul, reduce rezistența îmbinării;

-oxidul de aluminiu, având punctul de topire ridicat (2050 ̊C), formează o pojghiță solidă
care împiedică sudarea; îndepărtarea oxidului se poate realiza pe cale chimică prin utilizarea
unor fluxurii cara formează cu oxidul o zgură ușor fuzibilă și care protejează metalul topit.

IV. ALIAJE PE BAZĂ DE ALUMINIU

Principalele elemente de aliere ale aluminiului sunt Cu, Mg, Si și Zn, la care se adauga
MN, Ni, Cr, Fe, alierea având ca principiu și îmbunătățirea caracteristicilor de rezistență
mecanice ale acestuia.
 Aliaje pe baza de aluminiu se împart în:

a) aliaje deformabile;

b) aliaje pentru turnătorie;

c) aliaje obținute prin metalurgia pulberilor.

a) Aliaje deformabile

În aceasta categorie sunt cuprinse aliajele din sistemele: Al-Mg, Al-Mn, Al-Mg-Mn, Al-
Mn-Cu, Al-Ni-Fe, Al-Sn-Ni-Cu.

Aliajele Al-Mg, Al-Mn au o rezistență mecanică ridicată asociată cu o bună plasticitate, ele
putându-se deforma plastic la rece foarte ușor, au rezistență la coroziune ridicată și o bună
sudabilitate.

Aliajele Al-Mg, având rezistență mecanică ridicată în comparație cu aluminiul, au o largă

utilizare în construcții metalice, în industria constructoare de mașini, în transporturi, în aviație
și în industria de armament.

b) Aliaje de aluminiu pentru turnătorie

Aliajele de aluminiu pentru turnătorie trebuie să aibă fluiditate mare, contracție relativ
mică, susceptibilitate scăzută de fisurare la cald și de formare a porilor, proprietăți
caracteristice aliajelor care conțin eutectice.

Dintre aliajele pentru turnătorie se menționează aliajele: Al-Cu, Al-Mg, Al-Si, Al- Zn și
Al-Mg-Cu-Ni-Cr.

c) Aliaje de aluminiu obținute prin metalurgia pulberilor

Dintre aliajele pe bază de aluminiu obținute prin metalurgia pulberilor, cele mai utilizate
sunt aliajele Al-Al2O3 cunoscute sub denumirea de aliaje de tip SAP. Aliajele SAP sunt
alcătuite dintr-o matrice de aluminiu în care sunt dispersate particule de Al2O3. Aliajele de tip
SAP în comparație cu celelalte aliaje de aluminiu au o înaltă rezistență la coroziune și
refractaritate ridicată.

Sunt utilizate în industria chimică și aeronautică.

V. METODE DE OBȚINERE
Procedeul Bayer este unul dintre cele mai răspândite procedee pentru fabricarea aluminei
din bauxite sărace în fier și siliciu. În acest procedeu, bauxita, în prealabil calcinată și
măcinată, este tratată cu hidroxid de sodiu, în autoclave, la 4–6 atm și 160–180 ̊C.

Oxidul de Al din bauxită trece în soluție sub formă de aluminat de sodiu Na[Al(OH)4].
Amestecul se filtrează, separându-se soluția de aluminat de sodiu de hidroxizii de fier și de
combinațiile siliciului cu aluminatul de sodiu.
 În soluția cu aluminat de sodiu se introduce fie un curent de dioxid de carbon, când
precipită hidroxidul de Al,
2Na[Al(OH)4] + CO2 = 2Al(OH)3 + Na2CO3 + H2O
fie cantități mici de Al(OH)3 care amorsează descărcarea aluminatului având rol de germen de
cristalizare pentru separarea hidroxidului de Al:
Na[Al(OH)4] = Al(OH)3 + NaOH
Hidroxidul de Aluminiu obținut se calcinează în cuptoare rotative la 1200 C ̊ când trece în
oxid de Al:
2Al(OH)3 = Al2O3 + 3H2O
Noroaiele roșii rămase de la separarea hidroxidului de Al conțin în afară de oxizi de fier și
siliciu, oxid de titan și oxid de vanadiu, a căror extragere este o problemă luată în cercetare.

Alumina, obținută din bauxită, poate fi asimilată cu un concentrat al mineralului care are în
compoziția sa metalul căutat: aluminiul. Este necesar ca, printr-o metodă de metalurgie
extractivă adecvată, să se separe metalul din acest concentrat.

Metoda găsită și întrebuințată astăzi pentru obținerea aluminiului din alumină este
electroliza electrotermică, iar astfel aluminiul este destinat pentru prelucrare prin deformare
plastică la rece sau la cald și prin turnare.

Se știe că electroliza constă în trecerea unui curent electric printr-o soluție de electrolit și
că ionii din soluție, rezultați din disocierea moleculelor, sunt transportați respectiv la anodul și
la catodul băii de electroliză.

Electroliza aluminei se face în băi de electroliză, care, în principiu, sunt cuve de electroliză
de formă paralelipipedică construite din beton. În fundul cuvelor, este plasată o placă din două
straturi, unul din oțel și celălalt din grafit, catodul, care constituie polul negativ. Pereții cuvei și
catodul sunt căptușiți cu un strat de cocs de petrol amestecat cu gudron. Anodul băii este din
cărbune cât mai curat. Se întrebuințează, în acest scop, antracitul pur, cărbunele de retorță cu
cel mult 1% cenușă, sau cocsul de petrol, care, în general, este mult mai curat decât alți
cărbuni. Anozii sunt prevăzuți cu un sistem de coborâre automată, deoarece se consumă în
timpul electrolizei. Electrolitul este format din alumină dizolvată în criolită sau dintr-un
amestec de criolită și fluoruri (fluorură de calciu și de sodiu).

Aluminiul eliberat în timpul electrolizei se îndreaptă spre catod și se depune la fundul băii.
Pentru ca această depunere să nu fie stânjenită, densitatea băii trebuie să fie inferioară
densității aluminiului.

Metalurgia aluminiului bazată pe electroliză, întrebuințează curent electric de joasă

tensiune, dar de mare intensitate.

Este evacuat periodic prin șifonare aluminiu lichid și se toarnă apoi în lingou. Scurgerea
aluminiului este ultima din operațiile importante și la ea se pot distinge doua faze:

-scurgerea propriu-zisă – care constă în extragerea metalului din cuvă

-transportul metalului la topitorie.

 Figura 1. Fluxul tehnologic de extracţie a aluminiului din bauxite bogate, utilizând

procedeul Bayer de preparare a aluminei

VI. UTILIZĂRI
Folosirea aluminiului ca material pentru construcții mecanice și metalice este limitată din
cauza proprietăților de rezistență scăzute.

Totuși, o serie dintre proprietățile aluminiului fac ca acest metal să fie deosebit de apreciat
pentru o serie de aplicații. Astfel, plasticitatea mare a aluminiului permite ca din el să se
obțină prin deformare plastică produse foarte subțiri ca foliile utilizate pentru ambalaje în
industria alimentară; conductibilitatea electrică mare, 65% din cea a cuprului determină că
aluminiul să fie mult utilizat ca material pentru conductorii electrici; rezistența mare la
coroziune permite folosirea aluminiului în industria chimică și alimentară.

De asemenea, aluminiu se utilizează în industria autovehiculelor, navelor, avioanelor,

industria chimica si alimentara, la realizarea unor bunuri de larg consum, industria poligrafică.
 Aluminiul este utilizat pe scară largă ca bază pentru o serie importantă de aliaje.

Modelul BMW X5 a debutat în 2013 împreună cu o platformă complet nouă, din aluminiu,
care ajută la reducerea masei totale şi la îmbunătăţirea consumului şi emisiilor.

Noul Audi A6 aduce o mare inovaţie în segment - caroseria tip spaceframe, din aluminiu şi
oţel special, tehnologie utilizată şi la Audi TT. Denumită ASF II, noua structură va fi mai
rezistentă cu 50% şi mai uşoară tot cu 50% faţă de o caroserie similară din oţel.

În domeniul I.T.- ului cele mai cunoscute utilizări ale aluminiului sunt la:

-Carcasa din aluminiu a HTC Legend-ului - fabricată în format unibody, în stil MacBook
Pro

-Factron Simplex - toc din duraluminiu pentru iPhone.

VII. PREȚUL
Preţurile aluminiului au scăzut, în 2012 comparativ cu 2011, atât ca medii lunare, cât şi ca
medii trimestriale. Cea mai mare scădere s-a înregistrat în trimestrul al doilea (-24%) şi cea
mai mică în trimestrul IV (-5,7%).

Media anuală a preţurilor aluminiului în 2012 a fost de 2.019,34 dolari/tonă sau cu 16,1%
mai mică decât media anului 2011 (2.406,62 dolari/tonă). Pe parcursul anului 2012, preţurile
aluminiului s-au înscris pe un trend general descrescător, singurele luni în care s-au înregistrat
creşteri ale mediilor lunare (faţă de luna precedentă) fiind februarie (+2,79%), septembrie
(+11,67%) şi decembrie (+7,39%). Trendul descrescător a fost mai accentuat în primul
semestru (-18,70%), şi în special în trimestrul I (- 13%), mediile trimestrelor III şi IV fiind
susţinute de creşterile semnificative înregistrate în septembrie şi respectiv în decembrie, astfel
încât mediile la nivel de trimestru au înregistrat scăderi mult mai mici comparativ cu reducerile
din semestrul I, respectiv -2,82% şi -4,16%, astfel că media semestrului II a depăşit media
semestrului I cu 5,96%.

Totuşi, pe ansamblul anului, trendul s-a menţinut descrescător, reflectând supraoferta de

metal alb existentă pe piaţă, care a dus la creşterea semnificativă a stocurilor, pe fondul
condiţiilor economice în general nefavorabile pe plan mondial (situaţia economică incertă, cu
un ritm scăzut de creştere al PIB în principalele ţări dezvoltate şi chiar recesiune în Zona euro).

VIII. CONCLUZII
- Aluminiul este cel mai răspândit metal în scoarța terestră.
- În natură, se găsește numai sub formă de combinații într-un număr foarte mare de
minerale ce conțin oxizi, silicați.
- Cel mai utilizat minereu pentru fabricarea aluminiului este bauxita.
- Industrial, aluminiul se obține aproape în întregime prin descompunerea electrolitică a
aluminei pure dizolvate într-o topitură de criolit cu adaos de fluorură de calciu.
- Aluminiul are o gamă largă de utilizări, în varii industrii, printre care repetăm: industria
autovehiculelor, navelor, avioanelor, industria chimică, industria poligrafică.
 - Prețul aluminiului este în descreștere.

IX. BIBLIOGRAFIE
[1]. INGINERIA-PROCESELOR-METALURGICE, Ioan Carcea, Costel Roman, Romeu
Chelariu,

[2]. CHIMIE GENERALĂ, Costin D.Nenițescu, Editura Didactică și Pedagogică, 1979

[3]. ELABORAREA SI TURNAREA ALIAJELOR NEFEROASE SPECIALE, Nicolae Panait si

Moise Enciu

[4]. TENDINŢE ŞI PERSPECTIVE ALE PREŢURILOR PE PIEŢELE INTERNAŢIONALE

ALE PRINCIPALELOR MATERII PRIME, http://oaji.net/articles/2016/3365-1467965423.pdf

[5]. CURSURI UNIVERSITATEA BUCUREȘTI, departamentul CHIMIE, 2005

[6]. http://www.scritub.com/stiinta/chimie/Aluminiu1151224229.php, accesat pe 28.04.2018

[7]. http://www.scritub.com/stiinta/chimie/ALUMINIUL-Metalul-viitorului2025241312.php,
accesat pe 28.04.2018

[8]. https://ro.wikipedia.org/wiki/Aluminiu, accesat pe 28.04.2018

[9]. http://www.qreferat.com/referate/chimie/Aluminiu938.php, accesat pe 05.05.2018