UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAȘOV

FACULTATEA DE INGINERIE MECANICĂ

PROGRAM DE STUDII SRTIM

Diagnosticarea la bord
a autovehiculelor

Student: Lukacs Albert

Anul I: SRTIM - 1271

Brașov
2017-2018
Generalitățile procesului de diagnosticare a autovehiculelor

Prin diagnosticare se înţelege determinarea stării tehnice a unui mecanism dat fără a-l
demonta şi stabilirea categoriilor de lucrări necesare (reparaţii, întreţineri tehnice, etc.) care pot
asigura starea bună a autovehiculului în limitele parcursului dintre controale, precum şi
conducerea proceselor tehnologice de întreţinere şi reparaţie a acestora.
Elaborarea unui sistem de diagnosticare a unui agregat sau mecanism oarecare de
autovehicul înseamnă punerea în evidenţă a legilor de variaţie a parametrilor stării tehnice a
obiectului diagnosticării şi adaptabilitatea acestuia la control, alegerea parametrilor de
diagnosticare, determinarea caracteristicii variaţiei acestora şi relaţiilor lor cu parametrii de stare
ai obiectului, stabilirea valorilor de normativ ale parametrilor de diagnosticare, stabilirea
procesului de punere a diagnosticului, alegerea şi fundamentarea tehnico – economică a
metodelor corespunzătoare şi a mijloacelor de măsurare şi stabilirea procedurii optime sau a
algoritmului de diagnosticare.
În acelaşi timp diagnosticarea permite evaluarea resursei remanente şi a capacităţii
funcţionale a automobilelor, în limitele solicitărilor date de regimul de exploatare şi a prognozei
duratei sigure de funcţionare. În cadrul operaţiilor de mentenanţă apare necesitatea cunoaşterii
stării de degradare, nivelul reglajelor şi interacţiunea elementelor sistemului dat, cu o precizie cît
mai mare.
Evaluările stării tehnice realizate prin metodele şi mijloacele de diagnosticare tehnică
sunt necesare şi pentru limitarea solicitărilor în exploatare în funcţie de tip, astfel încît să se
poată lua unele măsuri tehnice de refacere a capacităţii funcţionale, prevenind astfel avariile
grave ale unităţii tehnice respective.
La întreţinerea tehnică în exploatare a autovehiculelor, diagnoza tehnică are ca scop
determinarea stării de degradare a unei piese sau ansamblu, în corelaţie cu nivelul nominal al
parametrilor de funcţionare. Evaluarea constă în compararea stării tehnice momentane cu
valoarea limită de funcţionare sau cu o valoare limită de degradare.
La diagnosticarea complexă sau de profunzime a sistemelor se obţin informaţii complexe
despre starea şi funcţionarea sistemului. Acestea sunt de interes practic în cazul întreţinerii
tehnice, numai dacă, prin diagnosticarea respectivă, se poate localiza şi elementul, care provoacă
abateri funcţionale ale sistemului.
Elementele sistemului de diagnosticare sunt detaliate în fig. 1.1

Modificarea stării tehnice a obiectului exprimată prin parametrii de diagnosticare şi

indicatorii de cod determină şi mijloacele de diagnosticare, de întreţinere tehnică şi reparaţie şi
regimurile de desfăşurare ale acestora, iar numărul de autovehicule al unei unităţi şi planul anual
de exploatare al autovehiculelor influenţează formele organizatorice adoptate pentru efectuarea
lucrărilor de diagnosticare.
Sistemul de diagnosticare tehnică

Suportul diagnosticării îl constituie efectuarea de încercări pentru măsurarea sau

determinarea parametrilor caracteristici în diferite condiţii de funcţionare, activitate care
presupune achiziţia, procesarea şi interpretarea datelor obţinute, precum şi prezentarea
rezultatelor aferente.
Datorită faptului că motorul cu ardere internă este sursa energetică a autovehiculului,
acesta fiind supus unui complex de solicitări, rezultă că resursa funcţională a autovehiculului este
determinată de resursa motorului. Este evident că, în cazul încercării motoarelor în alte condiţii
decât cele de laborator – în teren de exemplu, măsurarea parametrilor precizaţi este foarte
greoaie, dacă nu imposibilă. În aceste condiţii, trebuie stabiliţi parametrii care vor fi măsuraţi în
funcţie de scopul propus, a aparaturii utilizate şi configurarea lanţului de măsurare. Condiţiile de
măsurare din teren impun aparaturii o serie de condiţii: robusteţe, rezistenţă la şocuri şi vibraţii,
condiţiile de mediu (temperatură, umiditate, praf) să influenţeze cât mai puţin rezultatele
măsurării, să fie uşor de amplasat pe autovehicul, etc.
Un aspect definitoriu al activităţii de diagnosticare este acela că depistarea cât mai
timpurie a unor eventuale defecţiuni va reduce atât consecinţele ce ar putea decurge din
neremedierea imediată a acestora, cât şi costurile intervenţiilor ulterioare necesare. În consecinţă,
situaţia ideală este aceea a supravegherii permanente a sistemelor automobilului aflat în
funcţiune şi semnalarea promptă a defecţiunilor încă din faza lor incipientă de manifestare.
Dotarea automobilelor actuale cu un mare număr de echipamente electronice de
supraveghere, control şi reglare poate conduce, în unele cazuri, la interferarea acţiunii unora
dintre ele, producând stânjenirea reciprocă sau, mai grav, alterarea, pe anumite perioade de timp,
a funcţionării unora dintre ele, situaţie ce poate fi asimilată stării de defecţiune.
Toate acestea au făcut ca, în paralel cu preocupările pentru realizarea unor automobile cât
mai performante şi cu un nivel de fiabilitate superior, să se dezvolte strategia, tehnicile şi
aparatura de diagnosticare a lor.
Diagnosticarea funcţională cuprinde un complex de măsuri, prin care se verifică direct
sau indirect capacitatea de lucru a unui sistem pe baza măsurării principalilor parametri ai
sistemului. Rezultatele măsurărilor se compară cu valorile limită stabilite pentru sistemul dat.
Diagnosticarea funcţională utilizează, în general, mărimi măsurabile complexe indirecte, făcînd
posibilă determinarea capacităţii sistemului de exercitare a unei funcţiuni, precum şi efortul
necesar îndeplinirii funcţiunilor respective.
În acest sens, diagnosticarea funcţională cuprinde verificările calităţii recondiţionărilor,
reglajelor, pregătirea şi supravegherea exploatării sistemelor tehnice. În funcţie de modul de
efectuare, diagnosticarea funcţională poate fi realizată intern (computer de bord) sau extern, cu
aparate specializate pe sistemele autovehiculelor.
Tipuri de diagnosticare
În dependenţă de informaţia primită se deosebesc diagnosticări complexe (globale) şi
diagnosticări de profunzime (pe elemente).
De exemplu, în cazul unei diagnosticări defectoscopice, prin diagnosticarea complexă
(globală) se determină sistemul care prezintă anomalii funcţionale sau este defect şi, după aceea,
pe baza diagnosticării de profunzime, elementul defect sau dereglarea care a generat funcţionarea
anormală.
Toate tipurile principale de diagnosticare tehnică pot cuprinde întregul automobil
(diagnosticare totală, de ansamblu) sau numai un mecanism sau sistem din structura
automobilului, în acest caz numindu-se diagnosticare parţială.
Diagnosticarea totală sau parţială poate să apară la toate cele trei tipuri principale de
diagnosticare. Diagnosticările pot fi repetate la intervale fixe (determinate de condiţiile de
exploatare) sau se efectuează continuu cu aparatură adecvată la bordul autovehiculului. Aceste
deosebiri duc la diagnosticarea periodică sau permanentă. La intervale lungi între diagnosticări
se practică utilizarea aparatelor externe în staţii de diagnosticare specializate, care necesită un
efort însemnat de dotare tehnică.
Informaţiile de diagnoză utilizate cu frecvenţă mare (temperaturi, presiuni etc.) se obţin
cu aparatură instalată în sistemele automobilului, cuplate cu unităţi electronice de comandă şi
control (computere de bord)

Funcţiile de autodiagnosticare a sistemelor inteligente de control

Cale mai bune rezultate în depistarea defecţiunilor imediat după apariţia lor constituie
supravegherea permanentă a funcţionării sistemelor automobilului, ceea ce presupune
dezvoltarea unor tehnici şi echipamente de diagnosticare la bord. Evoluţia acestora a fost şi este
strâns legată de evoluţia construcţiei automobilului. Astfel, apariţia sistemelor comandate de
microprocesoare a permis o lărgire considerabilă a numărului de obiective urmărite şi a
numărului de parametri instalaţi şi analizaţi.
Sistemele electronice ale motorului (aprindere, injecţie, distribuţie, răcire), transmisiile
automate cu supraveghere şi comandă electronică, sistemele motopropulsoare de evitare a
patinării roţilor aflate în regim de tracţiune, sistemele de frânare cu evitarea blocării roţilor,
sistemele de direcţie şi suspensiile asistate de microprocesoare sunt prevăzute cu propriile
sisteme de supraveghere şi control, necesare funcţionării algoritmilor de autoreglare, dar care
poate fi utilizate şi pentru a semnala apariţia vreunei defecţiuni, chiar în faza sa incipientă.
 Informaţiile captate de lanţurile de măsură respective sunt prelucrate şi stocate în
memoria calculatorului de bord care, în cazul depăşirilor normale ale parametrilor măsuraţi,
avertizează automobilul asupra defecţiunii. Într-o reprezentare simplificată, autodiagnosticarea
automobilului se poate organiza ca şi diagnosticarea în general: pentru verificări simple, cu
ajutorul echipamentelor de care automobilul dispune la bordul său, sau cu ajutorul standurilor,
pentru teste sumare sau complexe (fig. 1.2).

Diagnosticarea pe stand a autovehiculelor

Diagnosticarea automobilelor la stand a cunoscut în ultimii ani, asemănător diagnosticării

la bord, o evoluţie complexă, orientată pe mai multe direcţii: tehnici, echipamente, organizare.
Având în vedere că la ora actuală se află în utilizare automobile cu date de fabricare şi, implicit,
niveluri de evoluţie mult diferite, activitatea de diagnosticare la stand trebuie să facă faţă tuturor
situaţiilor.
În general pentru autovehicule care nu dispun de sisteme electronice de control şi
autotestare dezvoltate, procesul de diagnosticare decurge în etape succesive. Într-o primă fază se
execută o verificare a stării tehnice generale a sistemului testat.
Răspunsul este de tip binar: corespunzător - necorespunzător. În primul caz, automobilul
nu mai este reţinut, el întorcându-se la activitatea specifică; în a doua situaţie, sesiunea de
diagnosticare continuă cu refacerea componentelor sistemului, în scopul localizării şi identificării
defecţiunii.
Diagnosticarea la bord a autovehiculelor
OBD - OnBord Diagnostics

Diagnosticarea permanentă la bord a autovehiculelor asigură o verificare continuă,

dependentă de starea tehnică. Dispunerea senzorilor şi circuitelor de transmitere a semnalelor la
microprocesorul de bord se realizează prin construcţia automobilului.

Sistemele de control şi reglare asistate de microprocesor la bordul automobilului oferă

posibilitatea efectuării unor operaţiuni de diagnosticare în perioadele intermitente în care
microprocesorul nu este complet ocupat cu rezolvarea celulelor necesare funcţionării propriuzise
a sistemului respectiv. Schema de principiu a acestei activităţi este prezentată în fig. 1.3.

Sistemele electronice ale motorului (aprindere, injecţie, distribuţie) transmisiile automate

cu supraveghere şi comandă electronice, sistemele moto-propulsoare de evitare a patinării roţilor,
sistemele de direcţie şi suspensiile asistate de microprocesoare sunt prevăzute cu propriile
sisteme de supraveghere şi control necesare funcţionării algoritmilor de autoreglare, dar care pot
fi reglate pentru a semnaliza apariţia vreunei defecţiuni, chiar în faza sa incipientă.

În ceea ce privește componența sistemului de control o importanță deosebită o are

conlucrarea unității electronice de control cu senzorul și ulterior cu elementul de execuție
(actuatorul). Senzorul sau traductorul este elementul care preia informații legate de presiune,
temperatură, debit de aer, concentrație de oxigen, etc. și le transformă în semnale electrice.
Autovehiculul modern poate avea în construcție tipurile de senzori prezentați în fig. 1.4.
 Unitatea electronică de control (ECU – electronic control unit) este unitatea principală a
sistemului de comandă și control care gestionează funcționarea corectă a sistemului preluând și
analizând semnalele electrice de la senzori, acționând apoi pentru reducerea noxelor, a
consumului de combustibil, pentru creșterea siguranței și confortului în deplasare. Unitatea
electronică de control se prezintă în 1.5.
 Actuatorul este direct raspunzător de transformarea semnalului electric preluat de la
unitatea electronică de control și în acțiune mecanică asupra componentelor sistemului vizat.
Actuatorul poate fi motor pas cu pas, electromagnet sau electrovalvă (fig. 1.6.). Cele mai bune
rezultate în depistarea defecţiunilor imediat după apariţia lor o constituie supravegherea
permanentă a sistemelor autovehiculului, ceea ce presupune o dezvoltare a unor tehnici şi
echipamente de diagnosticare la bord.

Diagnosticarea se realizează cu
ajutorul unor testere electronice specifice
dotate cu programe de funcționare
specializate pentru diferite mărci și modele
de autovehicule; un exemplu este dat în
figura 1.7.

Diagnosticarea la bord (OBD) este un termen care se referă la capacitatea de

autodiagnosticare și de raportare a unui autovehicul. Cantitatea de informații de diagnosticare
disponibile prin intermediul OBD a variat foarte mult de la introducerea sa la începutul anilor
1980 ". Primele versiuni ale OBD iluminau pur și simplu o lumină indicatoare de defecțiuni în
cazul în care se detectată o problemă, dar nu oferea nici o informație cu privire la natura
problemei. Implementari moderne OBD utilizează un port de comunicații digitale standardizate
pentru a furniza date în timp real, în plus față de o serie standard de coduri de diagnosticare a
erorilor.
Prezentare generală OBD-2

Termenul OBD-2 implică cerințe standardizate atât pe partea de hardware (electronică,

conector) cât și pe partea de software (protocol de comunicație, parametrii măsurați). Pe scurt
putem spune că standardul OBD-2 se referă la:
 conector
 protocol de comunicație
 mod de funcționare (informații/parametrii înregistrați și puși la dispoziția utilizatorului
automobilului)

Conectorul OBD-2

Standardul american SAE J1962, echivalent cu ISO 15031-3, prevede dimensiunile

conectorului OBD-2 și ale echipamentului de diagnosticare. De asemenea, locația conectorului din
autovehicul este standardizată, astfel fiecare automobil ce respectă regulamentul/standardul OBD-
2 permite accesul utilizatorului la acesta.

Conector OBD-2

Conectorul trebuie să fie situat în habitaclu, în zona volanului, a tabloului de bord sau a
consolei centrale. Accesul trebuie să se facă ușor, de pe scaunul conducătorului auto, locația
preferată fiind între coloana de direcție și axa longitudinală a vehiculului.

Mufa OBD-2
 Accesul la conectorul OBD-2 din vehicul trebuie să se facă fără utilizarea unor instrumente
speciale în cazul în care conectorul este acoperit de un capac de protecție. Amplasarea
conectorului trebuie să permită montarea și demontarea echipamentului de diagnosticare cu o
singură mână, în condiții de siguranță.

Numerotarea pinilor pentru un conector OBD-2

În cazul conectorului OBD 2, semnificația pinilor 1 – 16 este următoarea:

Pin1-pin pentru discreționare
Pin2-pin pentru linie pozitivă, SAE J-1850
Pin3-discreționare
Pin4-pin pentru masă la șasiu
Pin5-pin pentru masă
Pin6-pin pentru linie CAN_H ISO 15765-4
Pin7-pin pentru linie K în conformitate cu ISO 9141-2 și ISO 14230-4
Pin8-pin pentru discreționare
Pin9-pin pentru discreționare
Pin10-pin pentru linie negative, SAE J-1850
Pin11-pin pentru discreționare
Pin12-pin pentru discreționare
Pin13-pin pentru discreționare
Pin14-pin pentru linie CAN_L de ISO15765-4
Pin15-pin pentru linie L în conformitate cu ISO 9141-2 și ISO 14230-4
Pin16-pin pentru alimentarea de la bateria autovehiculului

În funcţie de complexitatea testerelor de diagnoză auto defectele sunt afișate sau chiar
imprimate. Când se detectează un defect, acesta este afișat sub forma unui cod. Interpretarea
codurilor a fost stabilită de Societatea Inginerilor de Automobile (SAE - Society of Automotive
Engineers), astfel, de exemplu, standardul J2012 pentru utilizarea codurilor OBD-2 din 5
caractere (o literă si patru cifre).
Generarea codurilor:

Literă (Sistem) Cifră (tipul Cifră (Subsistem) Cifră Cifră

codului)
P – Powertrain(1) 0 – Generic 1 = Management emisii Componentă Nr. erorilor
B – Body(2) 1 – Specific (Combustibil/Aer)
C – Chassis(3) 2 – Rezervat SAE 2 = Circuitul de injecție
U – Network(4) 3 – Rezervat SAE (Combustibil/Aer)
3 = Aprindere sau Rateu aprindere
4 = Controlul Emisiilor
5 = Viteza vehicul, control ralanti
6 = Calculator, circuit comandă
7 = Transmisie
8 = Transmisie
9 = Rezervat SAE
0 = Rezervat SAE

Codurile OBD

Mod de lucru:
 se conectează mufa OBD;
 se pornește programul;
 se introduc datele clientului;
 se navighează în program pentru identificare defecțiunilor sau erorilor autovehiculului.

Sistemele OBD trebuie să îndeplinească următoarele cerințe:

 monitorizarea tuturor componentelor ce sunt esențiale pentru calitatea gazelor de evacuare
 protecția convertorului catalitic
 memorarea defectărilor
 afișarea condițiilor de funcționare din momentul apariției defectului
 nume/prescurtări standardizate a pieselor
OBD trebuie să:
 monitorizeze catalizatorul
 monitorizeze sistemul de vaporizare a combustibilului
 monitorizeze sistemul de alimentare
 monitorizeze rateurile de aprindere
 monitorizeze recircularea gazelor de evacuare
 monitorizeze aerul secundar
 monitorizeze traductorul de oxygen
Bibliografie:

www.tvet.ro/Anexe/4.Anexe/Aux_Phare/Aux.../Testarea%20automobilului.doc

https://www.scribd.com/doc/316951035/Echipamente-de-Testare-Si-Diagnosticare-a-Autovehiculelor
https://www.scribd.com/document/223362832/Diagnosticare
www.tvet.ro/Anexe/4.Anexe/Aux_Phare/Aux.../Testarea%20automobilului.doc

https://www.scribd.com/document/150214214/Diagnosticarea-Tehnica-Auto-Nou