Renastere

În muzica, Renasterea începe în sec. al XIV-lea, prelungindu-se pâna spre sfârsitul

sec. al XVI-lea. Influenta Renasterii se manifesta pentru prima oara în Italia, în
„Ars nova florentina”, în care stilul polifon devine caracteristic si pentru lucrarile
laice, iar muzica, eliberata de canoanele bisericesti, devine expresia sentimentelor
omenesti. În epoca Renasterii apar primele suite si sonate instrumentale.
Renasterea târzie cunoaste aparitia genului inovator al operei, iar în domeniul
muzicii corale, cantata si oratoriul.

În multe genuri ale creatiei muzicale culte (laudele, frottolele, villanellele,

cântarile de rit protestante, muzica instrumentala în întregimea sa) apare ca
principiu conducator melodica populara.Cea mai înalta realizare a artei muzical-
dramatice umaniste a fost opera. Aparitia acesteia a fost pregatita concomitent în
tari diferite (Italia, Franta, Spania, Anglia, Polonia), însa rolul decisiv a fost jucat,
de cultura artistica a Italiei.

Madrigalul italian, iar dupa el cel englez si german si genurile de cântece din
diferite tari au reflectat stralucit atentia – caracteristica pentru arta umanista a
Renasterii – fata de lumea interioara a omului, pâna atunci totalmente sufocata
sub apasarea bisericii si feudalismului.

O mare realizare a culturii muzicale înaintate a Renasterii, dupa opera, a fost

dezvoltarea muzicii instrumentale, sprijinindu-se pe noile varietati de instrumente
cu arcus, care avea posibilitatea de a cânta (viola, lira cu arcus, dar mai ales
vioara), iar pe de alta parte, pe largirea considerabila a mijloacelor de expresie ale
instrumentelor cu claviatura (orga, clavecinul), în ce priveste succesiunile
armonice ale acordurilor. În epoca Renasterii se perfectioneaza rapid si lauta –
unul din cele mai raspândite instrumente în muzica de amatori si în activitatea
concertistica.
Renasterea în muzica reprezinta o reînviere a vechilor valori, miscând ascultatorul
atât moral cât si spiritual.Muzica si compozitia au prins o noua vitalitate
încântatoare. Conform umanistilor (savanti renascentisti care studiaza culturile
vechi ale Greciei si Romei) compozitia muzicii a fost un lucru bun si moral, iar a fi
capabil sa cânti bine vocal si la un instrument era un lucru esential daca doreai sa
fii considerat un copil al Renasterii. Nobilii angajau muzicieni ca sa-si învete copiii
sa cânte si sa întretina vecinii de rang. Secolul al XVI-lea a cunoscut dezvoltarea
multor instrumente noi. Instrumentele cu corzi au fost preferate, în special cele
din familia violei care a fost premargatoare viorii. Viola era usor cunoscuta din
cauza ornamentelor care ajutau la îndrumarea degetelor în gasirea notelor. La
viola se cânta la reuniunile familiale.

Lauta, alt instrument favorit, avea ornamente si era populara pentru

acompaniamentul de voci – în aceeasi masura în care o face chitara astazi.Fluierul,
flautul si cornul erau si ele preferate.Clavecinul si orga au aparut ca instrumente
eficiente si se scriau partituri muzicale elaborate special pentru aceste
instrumente.

Cel mai important dintre instrumentele cu coarde si arcus - vioara – a aparut în

cercurile umaniste abia în ultimul patrar al secolului al XVI-lea.

Catre sfârsitul secolului al XVI-lea, în Italia începe sa se dezvolte productia de viori,

maestrii cremonezi constructori ai acestor instrumente – Amati, Stradivarius, si
altii – ajungând sa fie cunoscuti si dincolo de hotarele tarii lor.

Tehnologia tiparirii partiturii a luat de asemenea o întorsatura ascendenta, butucii

de lemn incomozi utilizati pentru imprimarea muzicii au fost înlocuiti cu un tip de
metal mobil inventat de Ottavio Perucci, un tipograf italian. Noua metoda de
imprimare a dus la o crestere în publicarea muzicii, facând muzica mult mai
accesibila publicului în general implicit la o crestere a audientei.

Instrumentele noi, îmbunatatirea metodelor de imprimare si un mai mare acces la

muzica toate au contribuit la dezvoltarea unui alt gen de muzica, numita muzica
de camera creata pentru a fi prezentata în fata unui auditoriu mic. Muzica era
prezentata de câtiva muzicieni cu tonalitati deosebite ale vocii, arta cântatului
vocal începând sa ia amploare fata de cea a cântatului la instrumente. De
asemenea se credea ca cel mai bun mod de a „misca” auditoriul era sa puna
laolalta arta muzicii si poezia. Astfel s-au dezvoltat doua noi genuri muzicale care
satisfaceau aceasta cerinta: chansonul francez si madrigalul italian.

Cântecul si madrigalul erau compuse pentru mai multe voci, iar versurile variau de
la povestiri sentimentale de dragoste la descrieri prozaice ale vietii la tara.
Madrigalele secolului al XVI-lea erau în majoritatea cazurilor scrise la doua voci,
când ritmul si textul erau acelasi pentru toate vocile, ajungându-se în timp la cinci
voci, când se reamarca divizarea vocilor în grupuri, folosindu-se timbrele vocilor si
a registrelor lor. Reprezentanti de seama ai aceste etape din evolutia madrigalului
au fost: Andrea Gabrieli, Palestrina si mai târziu Claudio Monteverdi care pâna la
vârsta de 40 de ani a scris cu precadere madrigaluri.

Dar, o data cu instalarea la putere a bogatei familii Medici apare un nou gen -
acela al cântecelor de carnaval - .Initial, acestea se interpretau pe trei voci, la baza
lor stateau cântece cunoscute si usor de memorat, raspândite în popor, având ca
subiect viata meseriasilor si a altor paturi democratice ale populatiei orasenesti.
Ele erau cântate sub cerul liber la serbarile de strada improvizate.

Cea mai mareata muzica a tuturor timpurilor a fost compusa pentru biserica.
Corurile erau mici, aproximativ 20 – 30 de persoane, vocile crescendo erau
introduse de instrumente cum e cornul si trombonul, dar biserica Romana
considera ca muzica trebuie sa fie simpla si usor de înteles favorizân muzica
religioasa a lui Palestrina, cu text scurt, inteligibil. Totusi, mai târziu, Palestrina
prefera sa scrie lungi si bogate partituri care redau calitatile corului.

Giovanni Pierluigi da Palestrina s-a nascut în 1525 la câteva mile de Roma, în

oraselul Palestrina (numele de Palestrina nu e decât porecla compozitorului, pe
atunci, artistii de seama erau adesea numiti dupa orasul în care se nascusera). În
1537, la vârsta de 12 ani, el figura printre cântaretii uneia din bisericile romane. În
anul 1551, conducea corul catedralei Sf. Petru din Roma. Aceasta avansare rapida
a lui Palestrina se explica, poate, prin faptul ca noul papa – Iuliu III – fusese,
înainte de numirea sa, cardinal la Palestrina si-l cunostea probabil
pe Giovanni înca de atunci ca pe un muzician remarcabil. În anul 1555, Palestrina
a devenit cantor al Capelei Sixtine, dar nu pentru multa vreme, deoarece a fost
concediat pentru ca era casatorit, lucru care nu era admis ca un cantor papal sa
fie casatorit.

Alungat din capela papala, Palestrina este angajat sa conduca activitatea muzicala
la alte biserici din Roma, iar din anul 1571 si pâna în 1594, anul mortii sale, a
condus din nou corul catedralei Sf. Petru.

Mostenirea artistica a lui Palestrina este formata exclusiv din lucrari vocale
polifonice – mai multe zeci de misse, sute de motete, madrigaluri religioase si
laice, executate a cappella, adica de cor fara acompaniament de orga sau alt
instrument muzical.

Acestea au fost principalele domenii in care s-a manifestat fenomenul Renasterii.