Idei si regimuri politice

Ideologii democratice
Ideologia politică este un ansamblu de idei şi principii despre organizarea statului şi a societăţii. Cele mai
importante ideologii politice sunt: liberalismul, conservatorismul, socialismul şi naţionalismul.

Liberalismul

Definiţie: este ideologia politică ce promovează drepturile şi libertăţile individuale ca valori fundamentale
în organizarea societăţii.

Originile doctrinei liberale se află în scrierile filosofilor iluminişti John Locke, Montesquieu, şi Jean
Jacques Rousseau (secolul al XVIII-lea). Ea a apărut ca reacţie la societatea de tip feudal, bazată pe
privilegiile nobilimii.

Adepţii: în secolul al XIX-lea liberalismul era ideologia politică a burgheziei.

Principiile liberalismului clasic:

- drepturile naturale ale omului sunt: viaţa, libertatea şi proprietatea; toţi oamenii trebuie să fie egali în
faţa legii;

- statul trebuie organizat pe baza principiului separaţiei puterilor în stat: puterea legislativă (cea care face
legile: Parlamentul), puterea executivă (cea care le pune în aplicare: şeful statului şi guvernul),
puterea judecătorească(veghează la aplicarea corectă a lor: instituţiile judecătoreşti)

- intervenţia redusă a statului în viaţa socială şi economică. Statul trebuie să vegheze doar la aplicarea
corectă a legilor, lăsând libertate iniţiativelor individuale (teoria statului minimalist). Se afirmă
principiul laissez-fairre, laissez-passer pentru libertatea economică, ce presupune producţia liberă şi
trecerea mărfurilor dintr-o ţară în alta cu taxe vamale mici sau fără taxe vamale.

- societatea evoluează într-un progres permanent; pentru a realiza progresul, statul trebuie să aplice reforme
radicale.

Evoluţii:

 în secolul al XIX-lea liberalismul susţinea dreptul de vot cenzitar ( votau doar cei cu avere).
 la începutul secolului XX liberalii acceptă votul universal, punându-se astfel un semn de egalitate
între liberalism şi democraţie.
 după al Doilea Război Mondial se afirmă neoliberalismul, o variantă a liberalismului care susţine
intervenţia statului în economie în anumite momente, pentru a face faţă crizelor economice şi pentru
realizarea unor reforme cu scopul protecţiei sociale.
 astăzi partidele liberale sunt cele care, prin programele lor politice, favorizează investiţiile
economice. Totuşi, pentru a câştiga electoratul de stânga, liberalii au început să adopte tot mai des
şi măsuri de protecţie socială.

Conservatorismul

Definiţie: este ideologia care promovează tradiţia, moderaţia şi armonia socială.

Idei si regimuri politice
Ideologii democratice
Originile doctrinei conservatoare se găsesc în scrierile care au criticat Revoluţia Franceză, apărute la
sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Englezul Edmund Burke este considerat
părintele conservatorismului, prin lucrarea sa Reflecţii asupra revoluţiei franceze.

Adepţii: în secolul al XIX-lea conservatorismul era ideologia politică a nobilimii.

Principiile conservatorismului:

 societatea trebuie construită pe valori morale de tradiţie creştină;

 societatea este produsul natural al evoluţiei istorice treptate, de aceea reformele politice trebuie
să respecte tradiţia istorică;
 revoluţiile au bulversat societatea fără să-i asigure progresul; progresul poate fi realizat treptat (şi
nu în salturi, cum doreau liberalii), prin reforme moderate, care să păstreze ordinea socială;
 comunitatea este mai presus decât individul, de aceea oamenii trebuie educaţi în spiritul îndeplinirii
îndatoririlor către societate.

Evoluţii:

 în prima jumătate a secolului al XIX-lea, conservatorii erau adepţi ai monarhiei absolutiste (cu
excepţia celor din Anglia). Ulterior au acceptat monarhia constituţională.
 la început, partidele conservatoare erau alcătuite din nobili. Pe măsură ce ne apropiem de secolul
XX, conservatorii sunt din categorii sociale diverse, ajungând apoi să nu mai aibă importanţă
originea socială.
 astăzi partidele conservatoare din statele democratice pledează pentru o societate stabilă, reforme
moderate, apărarea valorilor tradiţionale: morala creştină, drepturile familiei etc.
 conservatori sunt consideraţi, astăzi, şi cei care vor restaurarea unui regim politic anterior (de
exemplu, în statele din Europa de est, adepţii comunismului sunt consideraţi conservatori).
Idei si regimuri politice
Ideologii democratice
Socialismul
Definiţie: este ideologia care promovează egalitatea socială prin limitarea proprietăţii private în folosul
statului sau al comunităţii.

Originile socialismului se găsesc în scrierile câtorva gânditori francezi (Saint Simon, Charles Fourier) şi
englezi (Robert Owen) din perioada 1820-1830, care propuneau construirea unei societăţi în care să existe
egalitate perfectă, prin trecerea tuturor bunurilor în proprietatea unei comunităţi. Aceşti gânditori au fost
numiţi socialişti utopici. Filosoful german Karl Marx a pus bazele, după 1848, a ceea ce s-a numit socialism
ştiinţific (sau marxist), cea mai cunoscută formă de socialism până la jumătatea secolului XX. Socialismul
a apărut ca reacţie la liberalism şi conservatorism, scopul său fiind îmbunătăţirea vieţii muncitorilor.

Adepţii: în secolul al XIX-lea adepţii au fost muncitorii dar şi câţiva intelectuali nemulţumiţi de societatea
capitalistă.

Principiile socialismului marxist:

 în toate epocile istorice au existat două clase sociale antagonice: deţinătorii mijloacelor şi forţelor
de producţie, numiţi de Marx asupritori, şi cei ce muncesc, numiţi asupriţi. Între asupritori şi
asupriţi a existat o luptă permanentă, luptă de clasă, care a contribuit la evoluţia istorică a societăţii.
În secolul XIX cele două clase sociale sunt burghezia şi muncitorimea (proletariatul, în limbajul
lui Marx).
 statul a fost totdeauna un instrument folosit pentru apărarea clasei exploatatoare.
 când muncitorii, clasa exploatată din societatea capitalistă, îşi vor da seama de mizeria în care
trăiesc şi vor dori să schimbe situaţia, înseamnă că au ajuns la conştiinţa de clasă. Proletariatul va
lua atunci conducerea în urma unei revoluţii care va înlătura burghezia.
 Realizarea unei societăţi egalitare nu se poate face decât prin preluarea puterii de către clasa
muncitoare (proletariat) prin revoluţie. Astfel se va instaura o dictatură a proletariatului, care va
trece averile celor bogaţi (mijloacele de producţie) în proprietatea statului. Marx considera această
dictatură ca fiind legitimă deoarece este dreptul celor ce muncesc să conducă doar ei.
 când se va ajunge la egalitatea perfectă între cetăţeni atunci statul va dispărea de la sine şi noua
societate, în care bunurile vor fi stăpânite în comun, se va numi comunism.
 Ateismul, negarea existenţei oricărei divinităţi. Marx considera că în toate timpurile religia a fost
folosită de categoriile bogate pentru a-i asupri şi a-i minţi pe cei săraci. El a numit religia opiul
popoarelor.

Evoluţii:

 la sfârşitul secolului al XIX-lea socialiştii au început să se divizeze în cei care doreau instaurarea
socialismului pe cale paşnică (socialişti) şi cei care spuneau că acest lucru nu se putea realiza decât
printr-o revoluţie violentă (comunişti).
 în timp socialiştii au acceptat menţinerea proprietăţii private iar după 1918 au participat la
guvernare în regimuri democratice capitaliste. Comuniştii marxişti nu au acceptat proprietatea
privată. Ei au condus doar în regimurile totalitare.
 după 1950 a apărut social-democraţia, care s-a desprins total de marxism. Astăzi socialiştii sau
social-democraţii propun, prin programele lor politice, o atenţie mai mare pentru categoriile
defavorizate ale societăţii prin măsuri de protecţie socială (măriri de pensii, de ajutoare de şomaj
sau de ajutoare băneşti pentru diverse categorii sociale defavorizate).
Idei si regimuri politice
Ideologii democratice
Naţionalismul

Definiţie: este ideologia care promovează interesul naţional în faţa intereselor individuale sau de grup şi în
faţa intereselor altor naţiuni.

Originile naţionalismului se găsesc în Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, adoptată în timpul

Revoluţiei Franceze de la 1789. Aici se specifică faptul că toţi oamenii sunt egali în drepturi şi că puterea
politică vine de la naţiune. Astfel, se trece de la conceptul de supus al regelui la acela de cetăţean al unei
naţiuni. Toţi locuitorii statului fuseseră până atunci datori să-i slujească regelui, de acum înainte vor fi datori
să slujească naţiunea sau patria.

Adepţii naţionalismului nu sunt dintr-un grup social anume. Până la jumătatea secolului al XIX-lea,
naţionalismul este identic cu liberalismul, după 1870 în multe state naţionalismul este mai apropiat de
conservatorism.

Principiile şi evoluţii

Naţionalismul nu are principii clare, ca celelalte doctrine politice, singura idee constantă fiind dragostea de
patrie, dar aceasta este înţeleasă în diverse moduri.

 astfel, pentru popoarele aflate în graniţele unor imperii sau divizate în mai multe state,
naţionalismul avea ca scop eliberarea de sub stăpânire străină şi formarea unui stat
naţional (cazul italienilor, românilor, polonezilor, popoarelor din Peninsula Balcanică în secolul al
XIX-lea). Acest tip de naţionalism este foarte apropiat de liberalism şi de curentul cultural
romantic.
 în Franţa, omul de cultură Ernest Renan a teoretizat ceea ce s-a numit apoi naţiunea electivă,
spunând ca o naţiune este formată din toţi oamenii care aleg să convieţuiască împreună pe un
teritoriu.
 Filosoful german Gottfried Herder a definit naţiunea ca un grup de oameni care au aceeaşi origine
etnică, aceleaşi tradiţii culturale, aceeaşi istorie, vorbesc aceeaşi limbă. El consideră că fiecare
naţiune are un spirit, care este imprimat genetic în fiecare dintre membrii săi (spiritul poporului).
Concepţia despre naţiune a lui Herder, numită naţiunea etnoculturală, a fost cea care s-a impus
la majoritatea popoarelor în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
 După 1870 a apărut naţionalismul xenofob care promovează nu numai dragostea de patrie ci şi
ura faţă de străinii consideraţi duşmanii naţionali (în Germania ura faţă de francezi, în Franţa ura
faţă de germani etc.). Acest tip de naţionalism se numeşte de extremă dreaptă. Principiile sale de
bază sunt:

- superioritatea genetică a anumitor naţiuni,

- dispreţul faţă de liberalism sau democraţie,

- idealizarea trecutului istoric,

- exaltarea războiului ca mijloc de rezolvare a conflictelor.

Idei si regimuri politice
Ideologii democratice

A. Anii democraţiei şi ai prosperităţii (1919-1929)

Cea mai veche democraţie modernă a fost S.U.A., unde votul universal s-a introdus treptat în toate statele în secolul
XIX. Majoritatea statelor europene care avuseseră regimuri politice liberale în secolul al XIX-lea (adică regimuri care
respectau drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi separaţia puterilor în stat), devin, după 1918, state democratice, prin
introducerea dreptului de vot universal, mai întâi pentru bărbaţi, apoi, treptat şi pentru femei. Statele democratice
reprezentative au fost S.U.A., Marea Britanie şi Franţa, care au impus modelele lor politice majorităţii statelor europene.
Modelul politic englez şi american presupune existenţa a două partide politice care alternează la guvernare (sistem
bipartidist): Partidul Democrat şi Partidul Republican în S.U.A., Partidul Conservator şi Partidul Laburist (o variantă a
socialismului) în Marea Britanie. Modelul francez presupune existenţa mai multor partide politice care participă la
guvernare prin realizarea unor coaliţii de dreapta sau stânga (pentru că, de regulă, nici un partid nu câştigă peste 50%
din voturi ca să realizeze guvern singur).

O altă caracteristică a democraţiei interbelice o reprezintă alăturarea partidelor socialiste la sistemul democratic.
Socialiştii au acceptat proprietatea privată şi pluripartidismul. Din rândul lor s-au desprins comuniştii care doreau
desfiinţarea proprietăţii private şi instaurarea dictaturii proletariatului, după modelul socialismului marxist, ce se va numi
de aici înainte simplu, comunism. Partidele socialiste fac presiuni pentru realizarea de către guverne a unor reforme
care să asigure protecţie socială: acordarea de ajutoare de şomaj, de pensii, concedii plătite, creşterea salariilor etc.
Uneori ajung ele la guvernare şi impun măsuri de protecţie socială.

Din punct de vedere economic asistăm la o creştere constantă a productivităţii şi a bunăstării populaţiei până în
1929. Prosperitatea în ţările occidentale se observă, în anii '20, din numărul mare de aparate casnice pe care le
cumpără populaţia, din faptul că mulţi cetăţeni îşi permit să-şi petreacă timpul liber sau concediul în locuri de vacanţă.
Pentru acestea, mulţi dintre ei iau credite de la bănci, fapt ce va avea în timp consecinţe nefaste.

B. Criza democraţiilor în perioada interbelică (1929-1938)

În perioada 1929-1933 statele democratice se confruntă cu cea mai gravă criză economică a secolului XX, care se
manifestă prin: inflaţie (devalorizarea monedelor), creşterea preţurilor la anumite produse şi scăderea preţurilor la
altele, falimentul multor bănci şi întreprinderi, dar şi a fermierilor, şomaj. Guvernele democratice se văd atunci silite să
renunţe la politica liberală tradiţională, care presupunea ca statul să nu intervină prea mult în viaţa socială şi economică.
Cele mai importante măsuri împotriva crizei au fost luate în S.U.A., unde preşedintele Franklin Roosevelt a lansat o
politică economică numită New Deal (Noul Curs): statul a fixat limite ale preţurilor la produsele de bază, a început o
serie de lucrări publice pentru a angaja şomerii, a ajutat financiar câteva bănci pentru a-şi putea relua activitatea, a
acordat credite fermierilor. Această criză economică a avut consecinţe importante pe plan politic în multe state
europene: partidele democratice au pierdut încrederea populaţiei, partidele extremiste, mai ales cele de extremă
dreaptă, după modelul fascist sau nazist, încep să câştige un rol politic important.

C. Regimurile democratice în a doua jumătate a secolului XX

Tragedia provocată de cel de-al Doilea Război Mondial, iniţiat de un regim totalitar, a regrupat majoritatea populaţia
Europei Occidentale în jurul regimurilor democratice, care s-au dezvoltat în a doua jumătatea a secolului XX tot după
modelul interbelic. Creşterea economică datorată reconstrucţiei de după război a adus un plus de încredere faţă de
regimurile democratice. În 1957, Franţa, Germania Federală, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg au creat Piaţa
Comună (Comunitatea Economică Europeană), organizaţia suprastatală care a stat la baza actualei Uniuni Europene.
Piaţa Comună a promovat valorile regimului politic democratic şi ale economiei libere. Prin libera circulaţie a bunurilor,
serviciilor, persoanelor şi capitalurilor, Piaţa Comună a facilitat prosperitatea economică a statelor Europei Occidentale.
După 1989, fostele state comuniste din Europa au revenit şi ele la regimul democratic, tocmai pentru că acest model
politic a generat bunăstare în Occident.
Idei si regimuri politice
Ideologii democratice
b. Regimul totalitar fascist din Italia (1922-1943)
Italia după Război*. Naşterea fascismului*.Italienii au fost nemulţumiţi de tratatele de pace de la Paris de după
Primul Război Mondial, deoarece nu au primit nişte teritorii din fostul Imperiu austro-ungar, pe care aliaţii le-au dat
Iugoslaviei. În plus, imediat după război Italia s-a confruntat cu o gravă criză economică. Muncitorii au făcut greve
de proporţii nemaivăzute până atunci. Partidul socialist (o variantă mai blândă a comunismului) câştiga din ce în ce
mai mulţi adepţi. În acest context a apărut Partidul Naţional Fascist, de extremă dreaptă, creat în 1921 de ziaristul
Benito Mussolini. Anterior apăruseră Brigăzile fasciste, grupuri de tineri (mulţi erau ofiţeri şi studenţi), conduse tot
de Mussolini, care se remarcaseră prin agresarea socialiştilor şi muncitorilor grevişti, pe care îi băteau, îi torturau (de
exemplu îi forţau să bea litri de ulei de ricin) şi chiar îi omorau. Membrii partidului aveau ca uniformă cămaşa neagră.
Principiul de bază al oricărui fascist era supunerea totală faţă de liderul partidului, Mussolini, căruia i se spunea „Il
Duce”. Fasciştii nu s-au ocupat de elaborarea unei ideologii, declarându-se chiar anti-ideologici, fiind de principiu că
faptele sunt mai importante decât vorbele. Totuşi se pot stabili câteva principii generale ale gândirii lor politice.

Preluarea puterii de către fascişti (1922). La alegerile din 1921, fasciştii au câştigat puţine mandate în Parlament,
fiind printre partidele mici ale Italiei. În 1922 s-a declanşat în Italia o grevă generală iar fasciştii au încercat să o
împiedice (au preluat ei transportul în comun şi au asigurat funcţionarea sistemului poştal). Acest lucru le-a adus
simpatia unei părţi a locuitorilor. În 28 octombrie, Mussolini a organizat ceea ce s-a numit Marşul asupra Romei: 30
000 de fascişti din întreaga Italie se îndreptau pe căi ferate şi şosele spre capitală. Gările, primăriile şi palatele de
telefonie din nordul Italiei au fost ocupate de către brigăzile fasciste. Regele Italiei, Victor Emmanuel al III-lea, a
refuzat să trimită armata împotriva lor, cum cereau liberalii, şi a acceptat să negocieze cu Mussolini, care a cerut postul
de prim-ministru. Astfel fasciştii au ajuns la guvernare.

Dictatura lui Mussolini. Practici totalitare

În primii doi ani, Mussolini a respectat regimul parlamentar. Însă, la alegerile din 1924, fasciştii au provocat violenţe
şi nereguli care i-au adus în poziţia de câştigători. Socialistul Matteoti, care a adus dovezi cu privire la aceste nereguli,
a fost ucis de către fascişti. Treptat Italia a devenit stat totalitar.

 Parlamentul a votat acordarea de puteri depline pentru Mussolini, pe motiv că trebuie să facă ordine în
ţară şi să înlăture pericolul socialist.
 Au fost interzise celelalte partide politice şi sindicatele (1925).
 S-a introdus cenzura presei.
 Mussolini a primit dreptul de a da decrete cu valoare de lege şi conducea mai multe ministere. În 1939
Parlamentul s-a autodizolvat.
 Funcţionarii publici au fost obligaţi să se înscrie în Partidul Fascist pentru a promova în funcţii.
 În locul sindicatelor au fost create asociaţii ale muncitorilor şi patronilor, numite corporaţii.
 Autarhia economică: Italia trebuia să producă tot ceea ce avea nevoie, de aceea importurile, dar şi exporturile
au fost reduse extrem de mult. Acest lucru a provocat, în timp, o gravă criză economică.
 Poliţia politică s-a numit OVRA. Opozanţii erau arestaţi şi trimişi în faţa unor tribunale speciale. OVRA a
arestat 4000 de persoane şi a condamnat la moarte 10.

Regimul fascist nu a fost un regim totalitar dur deoarece nu a reuşit să deţină controlul total asupra societăţii şi a folosit
violenţa destul de moderat. Italienii au fost însă foarte nemulţumiţi de participarea la Al Doilea Război Mondial şi faţă
de măsurile economice. În 1943 chiar şi liderii fascişti doreau înlăturarea lui Mussolini şi scoaterea Italiei din război.
Italia a fost ocupată, în 1943, de trupele anglo-americane. Regele a ordonat arestarea lui Mussolini formându-se un
nou guvern. Italia a trecut de partea Naţiunilor Unite. Câteva grupări fasciste au luptat în continuare de partea
Germaniei. În retragere, germanii l-au eliberat pe Mussolini din închisoare şi l-au luat cu ei. Un grup de partizani
comunişti l-au recunoscut când încerca să treacă graniţa în Austria şi l-au executat. Cadavrul său a fost dus la Milano,
unde populaţia l-a spânzurat cu picioarele în sus.
Idei si regimuri politice
Ideologii democratice
Nazismul

Germania în perioada 1919-1933*. Apariţia Partidului Nazist*.Poporul german s-a simţit foarte umilit de
prevederile tratatului de pace de la Versailles, ceea ce i-a făcut pe mulţi să dorească răzbunare. Germania trebuia să
plătească o imensă datorie de război, trebuia să-şi desfiinţeze aviaţia, să-şi reducă armata şi să cedeze o serie de teritorii
mai multor state vecine. La sfârşitul războiului, împăratul a fost înlăturat şi a fost instaurată o republică democratică.
Timp de 4 ani, Germania s-a confruntat cu o criză economică foarte gravă, înregistrând o inflaţie atât de mare încât
preţurile se modificau de la o oră la alta. Marca s-a devalorizat extrem de mult: dacă în 1921 pentru 1 dolar se plăteau
72 de mărci, în 1923 s-a ajuns la suma astronomică de 4,2 trilioane de mărci. În anii următori însă, Germania a obţinut
împrumuturi externe şi şi-a refăcut economia. Regimul democratic a câştigat încrederea populaţiei şi a refăcut
prestigiul internaţional al Germaniei, datorită iniţiativelor pacifiste. Dar marea criză economică din 1929-1933 a adus
din nou poporul german într-o situaţie dificilă.

În 1919 a fost creat Partidul Naţional Socialist Muncitoresc German (prescurtat Partidul Nazist), de extremă
dreaptă; în 1921 liderul său a devenit Adolf Hitler. Simbolurile nazismului au fost zvastica şi cămaşa brună, iar Hitler
era numit Führer(conducător). Însemnele specifice şi titlurile simbolice aveau un rol foarte important pentru partidele
extremiste.

Ideologia Partidului Nazist. Iniţial naziştii au avut puţini adepţi. În 1923, Hitler a încercat să dea o lovitură de stat
pentru care a fost închis. În închisoare a scris o carte Mein Kampf (Lupta mea), care a devenit apoi „Biblia” naziştilor.
În această carte se arăta, pe baza unor argumente pseudoştiinţifice, că în lume există rase de oameni superioare şi
inferioare. Iată care au fost principiile naziştilor:

Câştigarea puterii (1933). Abia în anii ’30, odată cu marea criză economică, Partidul Nazist ajunge o forţă politică
importantă. Principalii susţinători ai naziştilor erau şomerii şi micii proprietari care se vedeau concuraţi în afaceri de
către evrei. Naziştii câştigă şi încrederea conservatorilor, care se temeau de dezordini în general dar mai ales de
socialişti. Acest lucru le aduce finanţare din partea marilor industriaşi. În 1930, naziştii sunt al doilea partid din
parlament iar în 1932 câştigă alegerile. Preşedintele Germaniei, Hindenburg, a refuzat să numească cancelar (prim-
ministru) pe Hitler, chiar dacă naziştii câştigaseră alegerile, şi a dizolvat parlamentul de trei ori în 1932. Naziştii însă
s-au menţinut în preferinţa electoratului. În final nu a avut de ales şi l-a numit cancelar în ianuarie 1933.

Practici totalitare:

 În februarie 1933, naziştii înscenează un incendiu la Parlamentul german şi dau vina pe comunişti pentru
acesta. Hitler cere puteri depline în parlament, motivând că altfel nu poate să lupte contra comuniştilor, iar
parlamentul le votează. În 1934 Hindenburg moare, iar Hitler preia şi funcţia de preşedinte al Germaniei.
 Hitler suspendă libertăţile publice, iar partidul comunist este interzis. Celelalte partide se autodizolvă,
astfel că naziştii ajung partid unic în 1933.
 Hitler elimină apoi posibilii concurenţi din partid. Vechiul său prieten Ernst Roehm, care conducea trupele
înarmate ale partidului, SA, este ucis împreună cu toţi membrii SA, de către garda personală a lui Hitler,
trupele SS, în aşa-numita noapte a cuţitelor lungi.
 Trupele S.S., şi poliţia politică, Gestapo, au devenit principalele instrumente cu ajutorul cărora Hitler şi-a
eliminat adversarii politici şi evreii. Ei erau executaţi pe stradă sau în locuinţele lor, ori erau internaţi în
lagăre.
 Politica antisemită (împotriva evreilor). Încă din 1933 naziştii au luat măsuri dure împotriva evreilor,
excluzându-i din anumite slujbe guvernamentale şi provocând violenţe împotriva proprietăţii lor. În 1935 au
adoptat Legile rasiale de la Nürnberg care prevedeau că este cetăţean german doar acea persoană care este
de origine pur germană şi interziceau căsătoriile dintre evrei şi germani. În 1938, evreii au fost daţi afară din
şcoli şi din toate instituţiile publice, începând deportarea lor în lagăre. Treptat au fost luate şi alte măsuri
împotriva lor: confiscarea averilor, obligativitatea de a purta pe piept steaua lui David, izolarea la marginea
oraşelor în aşa-numitele ghetouri. În 1942 se hotărăşte soluţia finală, adică uciderea evreilor din lagăre prin
gazare. Numărul victimelor a fost de aproape 6 milioane de evrei, unii executaţi în stradă, alţii morţi datorită
privaţiunilor sau ucişi în lagăre.