Momentul Regalianus în evoluția Romaniei

Orientale
Laurenţiu Nistorescu
http://www.laurlucus.ro/bibliotheca-lucus/reconstructe-istorice/dacia-augusti-sec-ii-iv-
dhr/momentul-regalianus-evolutia

Preambul:

Regalianus juncture in the evolution of the Oriental Romania

The short-lived reign of the Daco-Roman secessionist leader Regalianus, during the Military
Anarchy which overturned the Roman Empire in the third century A.D., is usually seen as an
adventure in history. It is, however, a clear sign of the degree of integration into Roman society
that the Danubian provinces (including Dacia) have reached; as well as the expression of both
the capacity of the political initiative achieved by the regional communities and of a partial
legitimacy related to the existing rule of law. The consequences that this episode has on
developments in the area of the Roman Empire and the nearest Barbaricum should neither be
overstated nor minimized. Especially, they should be only interpreted in the logic that the
context of the Military Anarchy regime - which has the sense of a transition from "classical"
imperial institution to the centralized imperial monarchy – had delimited.

Literatura para-științifică[1] a ultimului sfert de veac a făcut din Regalianus, printr-o reevaluare
care intra în contradicție cu izvoarele istorice și care forțau intepretarea contextului printr-o
cheie de lectură improprie acestuia[2], fie un soi de erou-simbol al unei nepetrecute resurecții
dacice în interiorul Imperiului Roman, fie, cu pretenția combaterii imaginii anterioare, un
simplu accident istoric, clasabil în categoria aventurilor fără relevanță structural-
fenomenologică. Realitatea istorică, atât cât se lasă ea dezvăluită la nivelul cunoașterii actuale,
se dovedește a fi însă mult mai complexă, întâmplările din zona de contract dintre Imperiul
Roman și Barbaricum, de la orizontul cronologic al ”anarhiei militare”, neputând fi expediate
în zona anecdoticului sau hazardului.

Un ev al ”Lorzilor Războiului”

Cazul Regalianus nu este unul izolat, nici la scara Imperiului Roman, nici la cea
regională, a ariei de manifestare a Romanității Orientale. El face parte din marea criză
traversată în secolul III de suprastatul construit în jurul Romei, o criză tratată de exegeza
modernă sub eticheta de ”anarhie militară”, dar care exprimă de fapt un proces semnificativ
mai complex și mai extins, care va contribui atât la abandonarea vechiului centrul politic în
favoarea unei ”Rome Noi”, cât și la transformarea structurii imperiale într-o monarhie
centralizată și unificată ideologic în jurul unei religii – creștinismul – organizată administrativ[3]
explicit în acest scop. Poate părea surprinzător că vorbim despre centralizarea Imperiului
Roman abia după etapa de reforme Aurelian-Diocletian, însă, anterior acesteia, arhitectura
statală patronată de Roma era una slab polarizată: o rețea de entități provinciale, dintre care
unele avuseseră antecendente statale iar altele nu, fiecare dintre ele coagulate în structura
imperială ca un caz particular, în vreme ce autoritățile centrale - împăratul, Senatul și armata –
erau configurate (cu excepția, doar parțială, a celei din urmă) în jurul persoanelor și nu a
instituțiilor.

Această aglutinare instituțională motivase și favorizase frecvent, în mileniul anterior de

existență, contestări interioare tot mai energice pe măsura creșterii organismului imperial, care
luaseră forma fie a unor revoluții generalizate[4], fie a unor războaie civile ce aveau drept
obiectiv (implicit sau explicit) redefinirea organizațională. Ultimul asemenea război civil de
dinaintea declanșării crizei de secol III, a fost cel care a pus capăt epocii ”bunilor împărați”[5] și
a adus la putere cea dintâi dinastie cu origine neitalică, berbero-siriacă[6], din istoria imperială:
dinastia Severilor, instaurată după conflictele interne din anii 193-195. Înlăturarea acestei
dinastii, în anul 235, prin rebeliunea militară condusă de generalul (și viitorul ocupant al
tronului imperial) Maximinus Thrax, a constituit punctul de declanșare a unei crize care, nu
trebuie să scăpăm din vedere acest aspect, mocnea de mult în subteran[7].

El însuși de origine romano-barbară (nativ din Tracia, după cum arată și antroponimul),
Maximinus n-a făcut decât să inaugureze o lungă listă de împărați-soldați, care au acces la
tronul imperial (uneori fără să-l ocupe efectiv) exclusiv pe baza loviturilor militare de stat.
Șaptesprezece generali sau, rarisim însă, înalți funcționari imperiali, luându-i în calcul și pe cei
asociați la domnie, dar nu și cei care și-au putut exercita autoritatea doar în regiuni periferice[8],
s-au succedat la comanda politico-militară a Imperiului în cei 35 de ani scurși până la urcarea
pe tron (cu aceleași mijloace) a împăratului reformator Aurelian. Dar între acești șaptesprezece
împărați – dintre care cel mai longeviv, tocmai de aceea devenit și simbol al crizei, a fost
Gallienus[9] – și cei peste treizeci de conducători politico-militari din care face parte și
Regalianus (izvoarele[10] îi desemnează prin eticheta Tyranni Triginta, deși numărul lor e mai
mare) există o diferență fundamentală: dacă cei dintâi și-au asumat, fie și doar formal,
conducerea întregului Imperiu, ceilalți s-au limitat la exercitarea unei autorități restrânse sub
aspect teritorial, dar pe care au configurat instituții statale alternative la suprastatul Romei.

Această diferență pune în evidență una dintre dimensiunile fundamentale ale crizei
secolului III: afirmarea unor puternice tendințe centrifuge, care au oscilat între secesiunea
completă și federalizare[11], dezvoltându-se pe structurile statale imperiale și având ca inițiatori
reprezentanți bine integrați în elitele societății romane, dar care exprimau totodată, în măsuri
mai mari sau mai mici, resurecția substratelor regionale pre-romane. De altfel, ”tiranii” de care
dă seama Historia Augusta nu sunt, niciunul, apariții accidentale pe scena istoriei, ci exponenți
ai unor largi cercuri ale periferiilor satului universal roman, grupați – mai mult de trei sferturi
dintre ei – în jurul a trei centre de putere politică imperială alternativă, care-și probează astfel,
prin ”producerea” într-un interval de timp foarte scurt a unei largi galerii de lideri
reprezentativi, capacitatea de inițiativă politică și vitalitatea socio-culturală.

Două dintre aceste centre au reușit, de-a lungul regimului de ”anarhie militară”, să se
manifeste independent de centrul de la Roma pe duate mai mari de un deceniu: așa-numitele
”Imperii” Gallic și Palmyrian. Cel dintâi își exercită autoritatea asupra macro-provinciilor
Gallia și Britania în intervalul anilor 260-274, la conducerea sa perindându-se opt dintre
”tiranii” Historiei Augusta: Postumus (inițiatorul secesiunii), Laelianus, Marius, Victorinus,
Domitianus, cei doi Tetricus (tată și fiu) și, până la lichidarea separatismului gallic de către
împăratul Aurelian, Faustinus. În același interval se manifestă secesionismul Palmyrei, care
domină – sub conducerea regelui sirian Odenathus, a soției acestuia Zenobia și a fiilor lor
Valabathus și Antiochus – o parte a Asiei Minor, Siria propriu-zisă, Egiptul și coasta arabo-
feniciană. Alte tentative similare, patronate de ”tiranii” crizei de secol III, s-au dovedit a fi mult
prea efemere, nedepășind durata unui sezon agricol – printre ele, cea din Grecia propriu-zisă,
unde se afirmă cei doi Valens și Piso, cea din Egipt (atunci când încearcă să se manifeste
independent atât față de Roma, cât și față de Palmyra), unde se manifestă Aemilianus[12] și,
respectiv, cea din Africa Proconsularis, unde eșuează în a-și stabili o autoritate durabilă un
anume Celsus.

Între aceste extreme se situează cel de-al treilea centru de putere, configurat în bazinul
Dunării, respectiv, al provinciilor imperiale Moesia (Inferior și Superior), Pannonia (Inferior și
Superior) și, deloc în ultimul rând, Dacia. Nu doar durata de autonomizare față de Roma
diferențiază această regiune pe parcursul ”anarhiei militare”, ci și oscilațiile în atitudinea față
de centrul imperial, care traversează toată gama de stări, de la ostilitate la cooperare armată și
de la tentația secesionismului la interesul față de controlul centrului. Aceste particularități, ne
grăbim să precizăm, sunt intim legate de faptul că ansamblul celor patru provincii dunărene –
adică ceea ce a fost ulterior definit drept Romania Orientală – a constituit baza de susținere a
dinastiei Severilor, încă de la lupta lui Septimius Severus pentru ascensiunea la tron[13].

Cea mai timpurie manifestare a ”tiranismului”[14] apare, deloc întâmplător, la Dunărea de Jos,
fiind nemijlocit legată de consecințele imediate ale înlăturării dinastiei severiene și de
evenimentele politico-militare petrecute în regiune. Dacă asasinarea ultimului reprezentant al
dinastiei, Alexander Severus, executat de un complot militar după 13 ani de domnie[15], elitele
regiunii au avut, în co-provincialul lor Maximinus Thrax o anumită garanție a prezervării
propriului statut, dar înlăturarea acestuia de către Garda Pretoriană (armata personală a
împăratului, inițiatoarea celor mai multe lovituri armate de stat din Imperiul Roman) în
favoarea unor înalți aristocrați din Italia le-a pus în stare de conflict cu centrul imperial.
Favoriții din Roma – cei trei Gordieni, Pupienus și Balbinus – au rezistat, laolaltă, mai puțin de
șase ani[16], ei fiind înlăturați în favoarea unor împărați care au dovedit o maximă preocupare
pentru apărarea acestei frontiere: Filip Arabul, și, respectiv, Decius, coordonatori ai războiului
împotriva coaliției carpo-gotice[17]. După moartea lui Decius pe câmpul de luptă, provinciile
Dunării vor susține un nou împărat, în persoana guvernatorului Moesiei Superior, Trebonianus
Gallus, dar acesta s-a dovedit mai atașat centrului imperial (era, la urma urmei, originar dintr-o
familie senatorială de descendență etruscă), optând pentru o pace cu goții neagreată de
provinciali, care l-au lichidat și s-au regrupat în jurul celui dintâi, în ordine cronologică, dintre
”tirani”: Aemilianus[18]. Acesta va câștiga, pentru provinciali, o strălucitoare victorie împotriva
goților, dar va fi asasinat imediat după bătălie pentru a face loc pe tron unor reprezentanți ai
aristocrației italice, împărații Valerian și Gallienus (tată și fiu), ambii promotori ai altor
priorități decât securitatea regiunii dunărene.

Deși Gallienus, care rămâne singur împărat după căderea tatălui său în prizonierat la perși, va
încerca să liniștească trupele și provincialii de la Dunăre, inclusiv prin trimiterea în regiunea a
fiului său nevârstnic, dar asociat la domnie, Valerian II, Romanitatea Orientală se va simți
abandonată și va reacționa prin organizarea unei insurecții în fruntea căreia a fost pus, de
această dată, guvernatorul Ingenuus al Pannoniei. Avem de-a face, subliniem, cu același centru
de putere, pentru că trupele și fidelii lui Aemilianus din cele două Moesii și din Dacia i se
alătură instantaneu, această solidaritate regională rămânând nedislocată și după ce forțele
armate fidele lui Gallienus – comandate, nota bene, tot de un provincial dunărean, generalul
daco-roman Aureolus – îl vor înfrânge și executa în anul 259; ulterior bătăliei de la Mursa,
forțele regionale îl vor promova pe Regalianus, care va supraviețui încă un an și jumătate. Noul
lider dunărean, care-și revendică (sau căruia i se atribuie) o descendență simbolică din
legendarul rege dac Decebal, va reuși să organizeze, din comandamentul stabilit la Carnutum,
câteva elemente incipiente ale unei puteri statale alternative (printre ele, o curte și o emisiune
monetară proprie), pentru a fi, în anul 260, lichidat, laolaltă cu secesionismul său, de un
complot pus la cale, cu sprijin în propriul anturaj, dar și în tabăra sarmaților roxolani, de același
general Aureolus.

Aparent, starea de conflictualitate armată dintre elitele Romanității Orientale se încheie aici,
Aureolus – multă vreme comandant al trupelor din Illyricum – manifestându-se vreme de mai
mulți ani ca un cadru de o fidelitate exemplară față de Gallienus. Ne aflăm însă dar în fața unui
calcul de oportunitate, fapt care va ieși la iveală în anul 268, în timpul operațiunilor militare
prin care împăratul legitim urmărea să lichideze secesiunea așa-numitului ”Imperiu Gallic”,
condus pe atunci de Postumus: probabil (aici istoriografia n-a reușit să ajungă la un numitor
comun) la inițiativa complotiștilor din Garda Pretoriană[19], Aureolus îl va trăda pe Gallienus
după înfrângerea lui Postumus, dar va cădea victimă intrigilor din anturajul imperial – ca și
Gallienus, de altfel – în beneficiul următorului împărat acceptat ca legitim de elitele Romei,
Claudius Goticul.

Așa cum a avut un debut precoce, prin Aemilianus, manifestarea de secesiune din provinciile
dunărene va avea și un recul tardiv, un episod petrecut în Dacia, în timpul domniei împăratului
reunificator Aurelian, care este de obicei complet ignorat de exegeza de la noi, în pofida
potențialului său de a aduce un plus de informații privitoare la detaliile procesului istoric
etichetat, tot la noi, drept ”retragerea aureliană”: insurecția din anii 270-271 condusă de
Felicissimus, unul dintre oamenii de încredere ai lui Aurelianus în trezoreria imperială, care
pactizează cu provincialii dunăreni și pentru înfrângerea căruia împăratul face un efort militar
considerabil, comensurabil prin pierderi cifrate la 7.000 de „corăbieri, limitanensi, militari ai
castrelor şi provinciali daci”[20].

Elitele provinciale, între universalitatea romană și autohtonism

Practic fără excepție, ”tiranii” de care face mărturie Historia Augusta aparțin
categoriilor social-insituționale superioare ale societății romane. Chiar și atunci când ei
exprimă comunitățile native ale provinciilor încorporate Imperiului Roman – Odenathus este
un astfel de exemplu, el fiind prezentat ca aristocrat de origine siriacă (prinț al palmyrienilor[21])
– ei sunt, anterior manifestărilor lor secesoniste (și, adesea, anterior cu cel puțin o generație)
bine integrați la nivelul elitelor imperiale. Pentru cea mai mare parte dintre ei, iar Regalianus
nu face excepție (cum, se pare, nu face nici Aureolus), vehiculul de ascensiune socială a fost
armata: sub presiunea realităților logistice și economice, reformele instituției militare din
Imperiul ”înalt” au deschis larg porțile încorporării în legiunile și unitățile auxiliare romane a
autohtonilor din provinciile în care erau cantonate și chiar din teritoriile vecine aflate dincolo
de limes, realizând astfel atât reducerea potențialului de revoltă locală (o parte a bărbaților apți
de luptă fiind trimiși pe alte teatre de operațiuni), cât și cointeresarea grupărilor autohtone.

Deși în mai toate cazurile de ”tirani”, gradul de integrare era excepțional – foarte mulți
dintre liderii secesioniști fiind lansați în mișcările centrifuge direct de pe funcțiile de
comandanți de mari unități armate și/sau guvernatori ai unor provincii de frontieră, deci intens
militarizate – conexiunile cu fundamentul neroman (sau aflat într-un grad parțial de
romanizare) din societățile provinciale par a fi fost, adesea, foarte consistente. Este locul să
amintim că, la jumătatea secolului III, memoria colectivă a libertății gallilor (aceștia fiind,
dintre toți subiecții colectivi ai secesionismului ”anarhiei militare”, cei dintâi romanizați) nu
era cu totul estompată, deși trecuseră aproape zece generații de la campaniile prin care Iulius
Caesar încorporase în Imperiu, deopotrivă, Galiile și Britania; chiar și împrejurarea că
”Imperiul Gallic” n-a fost tentat să-și extindă autoritatea dincolo de provinciile care aveau
acest substrat etno-cultural poate fi privită ca un posibil indicator al unei ispite a resurecției
substratului preroman[22]. În ceea ce privește ”Imperiul Palmyrian”, teritoriul acestuia acesta
era, pe de o parte, mult mai recent încorporat în Imperiul Roman (cu excepția Egiptului, care
constituia oricum o verigă slabă a centrului de putere de la Palmyra, formațiunile statate[23]
preromane fuseseră cucerite în intervate nu mai mari de cinci-șapte generații; în plus, aici nu
exista o unitate generică etno-culturală precum cea pan-gallică – dar nu mai puțin adevărat este
faptul că exista o lungă tradiție a coabitării în structuri suprastatale, așa cum fuseseră
experiențele imperiale persană și macedo-elenistică.

O situație mult diferită sub acest aspect se întâlnea în bazinul Dunării – teritoriul de
sinteză al Romanității Orientale – unde, pe lângă faptul că acesta era cel mai recent integrat în
Imperiul Roman dintre toate ariile în care s-au manifestat mișcări secesioniste (Moesiile
fuseseră încorporate cu doar cinci generații mai devreme, Pannoniile cu patru, iar Dacia
propriu-zisă cu trei), substratul preroman nu a avut aici nici unitate etno-culturală (fie ea și
generică), nici experiențe politice unificatoare consistente[24]. Este adevărat, elementul geto-
daco-moesic acoperea, înaintea încorporării în ansamblul imperial, aproape jumătate din
realitatea etno-demografică a zonei, dar alături de acesta (care avea un grad destul de ridicat de
eterogenitate) existau comunități importante illirice, celtice, germanice și iranoide (sarmatice).

Însă realitatea etno-culturală a provinciilor se îmbogățise, în intervalul de apartenență la

universalitatea romană, cu un nou – și extrem de consistent – element: coloniștii romani (sau,
mai corect, ex toto orbe Romano), care continuau, în pragul fenomenului secesionist, să
formeze ponderea covârșitoare a elitelor din provinciile în cauză. Or, ca o observație generală
pentru toate ariile afectate de mișcări centrifuge la jumătatea secolului III, putem afirma că,
dacă participarea factorului preroman la aceste mișcări ține mai mult de domeniul supoziției
decât de al certitudinilor (cu excepțiile de rigoare, preponderant orientale), în ceea ce privește
rolul coloniștilor, acesta se afirmă pretutindeni la vedere: trupele din provincii sunt cele care
proclamă ”împărații periferiei” (iar trupele au importante ”rădăcini” la fața locului, prin famiile
aduse sau formate în vicus-urile din preajma castrelor, dar și prin foștii camarazi de arme,
instalați în zonă pe baza privilegiilor de veterani), iar aristocrațiile municipal sunt cele care
impun ”tiranilor” (desigur, plătind pentru asta prețul economic, social și politic aferent)
obiectivele de guvernare, începând cu cele care țin de asigurarea securității regionale.

Se poate spune, așadar, că, deși ”tiranii” Historiei Augusta sunt exponenții unor
puternice tendințe centrifuge pe care le cunoaște un așezământ imperial extins peste limitele
sale instituționale, ei sunt, totodată, deloc paradoxal, exponenți de prim rang ai Romanității
universalizate. La urma urmei, toate aceste aspirații secesioniste s-au dezvoltat, și ele, din
starea de fapt generată de extinderea asupra tuturor locuitorilor Imperiului a cetățeniei romane,
prin actul revoluționar al Constitutiei Antoniniene din 212.

Regalianus și conexiunile unei autonomii

În scurtul pasaj care-i este explicit dedicat în Historia Augusta[25], ”tiranul” daco-roman
Regalianus are parte de o portretizare mai curând pozitivă – în orice caz, mai bună decât
împăratul legitim Gallienus (înfățișat ca leneș, indolent), cu care este pus în antiteză. Trebellius
Pollio, autorul prezumat al acestui pasaj, nu ezită să-i laude faptele curajoase întreprinse, ca
lider militar roman[26], împotriva sarmaților, întărindu-și aprecierile la adresa generalului prin
citarea unei scrisori[27] pe care un alt general roman, viitorul împărat Claudius, i le-ar fi adresat
daco-romanului:

De la Claudius la Regalian, multe salutări. Norocos este Imperiul să aibă parte de un om ca

tine în rândurile armatei sale și norocos este și Gallienus, căruia nimeni nu-i spune adevărul
despre oameni, fie el bun sau rău. Au sosit vești la mine, prin Bonitus și Celsus, consilierii
împăratului nostru, despre faptele tale din luptele de la Scupi și cum te-ai luptat într-o singură
zi și cu ce iuțeală ai intervenit. Ai fi fost demn de un triumf, dacă această răsplată din vechime
s-ar mai fi obișnuit acum. Ce aș putea spune mai mult? Te-aș sfătui să ții seama mai mult de o
anumită persoană și, prin urmare, să fii mai precaut în obținerea victoriilor. Trimite-mi te rog
niște arcuri sarmatice și două mantale militare, dar dintre cele cu închizători, iar în schimb îți
voi trimite dintre ale mele.

Am reprodus acest pasaj, rarisim citat în exegeza noastră (care preferă, de înțeles, să se
oprească mai mult asupra fragmentului următor, în care este evocată posibila descendență a lui
Regalianus din regele dac Decebal), pentru că el semnalează mai multe aspecte relevante. În
primul rând, acest mesaj ne dă măsura gradului de integrare în elita militară a unui provincial
de periferie, care descindea dintr-o familie relativ modestă și, pe deasupra, având o origine pe
jumătate nativă, neromană (dar, cu certitudine, romanizată). Coroborând acest detaliu cu datele
cronologice, putem afirma că viitorul general daco-roman s-a născut, foarte sigur în preajma
edictării, de către împăratul Caracalla, la sugestia împărătesei-mamă Iulia Domna – cea
supranumită în inscripțiile din Dacia și provinciile învecinate Mater Castrorum[28] – a actului
Constitutio Antoniniana, prin care toți locuitorii Imperiului Roman, indiferent de origine, erau
ridicați la statutul de cetățeni romani. Constituția Antoniniană stabilea, amintim, și o excepție –
dediticii, adică populațiile care ajunseseră în stare de supunere față de Roma ca urmare a
faptului că luptaseră cu arma în mână împotriva acesteia – iar faptul că dacii (sau cel puțin o
parte considerabilă a lor) nu se regăseau în această categorie ne dă de înțeles că, în vremea
Severilor (adică la un secol după căderea lui Decebal), conflictele daco-romane fuseseră date
uitării: estompate de timp, răscumpărate printr-o repliere generală a societății dacice de partea
învingătorilor[29] sau din alte rațiuni[30], avem aici o anumită laxitate a lecturii.

Mai presus de îndoială este însă legătura directă, personală chiar, a lui Regalianus cu
dinastia Severilor: în preajma evenimentelor care l-au propulsat ca lider regional înzestrat cu
atributul suveranității (pe care și-l va exercita atât prin declararea stării de război cu sarmații,
dorită de locuitorii Imperiului de la Dunărea Mijlocie, cât și prin emiterea de monedă proprie),
prezumatul descendent al lui Decebal se căsătorește cu Sulpicia Dryantilla. Aceasta este o
exponentă a aristocrației romane – Historia Augusta o afirmă explicit - și, totodată, fiica unuia
din membrii gărzii personale cu care împăratul Caracalla a efectuat lungul său periplu prin
Dacia, ceea ce conferă căsătoriei statutul unei alianțe politice prin instrument matrimonial:
adică un comportament specific înaltelor elite, deopotrivă romane și din Barbaricum. Acesta nu
era, să amintim, singurul context prin care elitele provinciale din Dacia s-au interconectat cu
vârful statalității imperiale: în ajunul războiului civil care a adus la putere dinastia Severilor,
tronul de la Roma a fost pentru scurtă vreme ocupat de împăratul Pertinax, care ocupase
anterior funcția de procurator financiar în Dacia, provincia rezervelor strategice de aur[31].

Cât de bine ancorat era Regalianus în elita imperială, ne-o spune tot Trebellius Pollio,
care evocă, în același pasaj din înșiruirea eroilor epopeii Tyranni Triginta (continuând astfel să-
i construiască generalului daco-roman o imagine pozitivă), faptul că acesta făcea parte din acel
lot de comandanți militari superiori de excepție, promovați de împăratul Valerian, tatăl lui
Gallienus – nu întâmplător[32], imediat după înfrângerea revoltei guvernatorului Aemilianus al
Pannoniei[33] – dintre care sunt menționați explicit, alături de urmașul lui Decebal, și Claudius
(viitorul împărat), Macrianus, Ingenuus, Postumus și Aureolus. Scrisoarea celui dintâi către
Regalianus, mai sus citată, este, dacă nu validată ca real, cel puțin verosimilă ca semn al
colaborării dincolo de exigențele instituționale al membrilor acestui lot de ”lorzi ai
războiului”… desigur, doar până la apariția unor interese personale (sau de grup) divergente.
Petru că, să observăm, gestul până la urmă neangajant al lui Claudius față de colegul său daco-
roman se înscrie în aceeași conduită pe care o adoptă între ei, până la un punct, comandanții
citați: atunci când Ingenuus este ucis, pentru a se pune la adăpost de represaliile ordonate de
Gallienus, trupele și provincialii fideli acestuia îl aleg comandant al mișcării lor pe
Regalianus[34].

Fostul împărat Valerian dovedise față de Dacia (ca și față de celelalte provincii
dunărene) mai multă considerație decât fiul său Gallienus, printre alte gesturi ilustrative ale
acestei conduite numărându-se și acordarea distincției Pia Fidelis către legiunea V Macedonica
de la Potaissa. În schimb, Gallienus s-a poziționat ostil față de daci; știm aceasta din asumarea,
de către împăratul pe care Eutropius și Festus îl acuză că a pierdut provincia întemeiată de
Traian[35], prin anul 257, a titlului de Dacicus Maximus. Stadiul cercetărilor nu ne îngăduie să
ne pronunțăm dacă este vorba, aici, de dacii așa-zis liberi (dar foederați Imperiului Roman)
sau, mai puțin probabil, însă deloc neglijabil ca ipoteză, de trupele din provincia Dacia, care ar
fi luat partea lui Ingenuus în insurecția acestuia. În ceea ce-i privește pe dacii liberi și
conexiunile lor cu Regalianus, avem a formula observația că, deși acesta este proclamat
împărat la Sirmium, el optează să-și fixeze comandamentul general la Carnutum – adică în
imediata vecinătate a marii grupări de daci liberi pentru care, cu trei-patru decenii mai înainte,
armata romană întreținea (și acesta este un indicator al foederării grupării respective de daci la
Imperiu) un oarecare contingent de interprex dacorum[36]. În ce măsură legenda că Regalianus
ar fi fost descendent al lui Decebal exprima o supoziție argumentată sau (ipoteză care n-o
exclude pe prima) era destinată câștigării solidarității dacilor de la Dunărea superioară la
proiectul autonomist al ”tiranului” daco-roman, nu avem, deocamdată, cum să ne pronunțăm.
Rămâne însă o certitudine faptul că, chiar și cazul validării acestei ultime variante, Regalianus
a fost un ”lord al războiului” emanat, în condițiile știute ale crizei de secol III, din interiorul
societății romane: o societate care-i cuprindea la vremea respectivă, în consecința Constituției
Antoniniene, pe toți locuitorii imperiului, indiferent de originea lor etnică.

Bibliografie:

IZVOARE

***, Istoria Augustă, Popescu, David, Drăgulescu Constantin Traducere, Iliescu, Vl. Editor,
Editura Științifică, București 1971

Ammianus, Marcellinus, Istorie romană, Popescu, David Traducere, Editor, Editura Științifică
și Enciclopedică, București 1982

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ - VOLUME

Bowman, Alan K., Garnsey, Peter, Cameron, Averil Editori, The Cambridge Ancient History,
vol XII The Crisis of Empire AD 193-337, Cambridge, Editura Cambridge University Press
2008

Heckster, Olivier, Rome and Its Empire AD 193-284, Zair, Nicholas Editor, Editura Edinburgh
University Press, Edinburgh 2008
Rohrbacher, David, The Play of Allusion in the Historia Augusta, Madison, Editura University
of Wisconsin Press 2016

Southern, Pat, The Roman Empire from Severus to Constantine, London/New York, Editura
Routledge 2001

Velcescu, Leonard, Dacii în sculptura romană. Studiu de iconografie antică, ediția a II-a,
revăzută și adăugită, București, Editura Academiei Române 2015

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ – ARTICOLE

Bărbulescu, Mihai, ”Istoria politică”, în Protase, Dumitru, Suceveanu, Alexandru (ed.), Istoria
Românilor, vol. II Daco-romani, romanici, alogeni, ediția a II-a, București, Ed. Enciclopedică
2010, pg. 73-98

Benea, Doina, ”Dacia pe Tabula Peutineriana”, în Bibliotheca Historia et Archaeologica

Universitatis Timisiensis, vol IV In memoriam Dumitru Tudor, Timișoara, Editura
Mirton/Centrul de Studii de Istorie și Arheologie 2001, pp. 135-148

Drinkwater, John, ”Maximinus to Diocletian and the crisis”, în Bowman, Alan K., Garnsey,
Peter, Cameron, Averil Editori, The Cambridge Ancient History, vol XII The Crisis of Empire
AD 193-337, Cambridge, Editura Cambridge University Press 2008, pp. 28-66

Isac, Dan, ”O inscripție imperială în castrul de la Gilău”, în Ephemeris Napocensis, nr. 3/1993,
Cluj-Napoca, Institutul de Arheologie și Istoria Artei, pg. 189-195

Nistorescu, Laurențiu, ”Continuitate și discontinuitate în denumirile municipiilor din Dacia

Romană”, în Nistorescu, Laurențiu, Statele DacoRomaniei, Timișoara, Editura Waldpress 2005,
pp. 87-92

WEBOGRAFIE

http://www.livius.org/hi-hn/ha/hist_aug.html , 15.04.2016

http://penelope.uchicago.edu/Thayer/E/Roman/Texts/Historia_Augusta/home.html, 25.04.2016

Note:

[1] Prin ”literatură para-științifică” avem în vedere atât expresiile de tipul etno-maniilor (daco-
manii, celto-manii ș.a.m.d., situate cu totul în afara discursului științific), cât și lucrări de
popularizare cel puțin neglijente sau articole cu pretenții exegetice grevate de blocaje
conceptuale (bunăoară, din categoria așa-ziselor de-mitologizări ale istoriei) sau care sacrifică
acuratețea analizei în favoarea unor abordări ”la modă”

[2] Una dintre cele mai fecvent utilizate chei de lectură în exegeza contemporană relativă la
realitățile culturii și civilizației romane antice, cea comparatist-imperialistă, pornește de la
premisa întru totul eronată că poate fi pus semnul egal între conceptul actual de imperialism și
noțiunea antică de imperium (mandat imperativ), pe care se fundamentau instituțiile
suprastatului imperial antic.
[3] Subliniem că ne referim exclusiv la componenta administrativă a instituției ecleziastice
creștine, nu și la natura sa sacerdoțială, de sacralitate asumată.

[4] Amplitudinea, desfășurarea procesuală și consecințele reformelor realizate sub patronajul

fraților Gracchi în secolul II sau mișcarea inițiată, un veac mai târziu, de generalul Marius
(adversarul lui Sulla) pot fi cu greu etichetate altfel decât ca revoluții.

[5] Sub acest calificativ (care este întemeia în primul rând pe armonia de voință politică dintre
împărat și Senat) sunt reuniți toți suveranii Imperiului clasic, de la Domitian la Marcus
Aurelius. Commodus, fiul celui din urmă și ultimul împărat de dinaintea războiului civil care a
dus la instalarea dinastiei Severilor, nu este cuprins sub această etichetă, dar a fost perceput de
cercuri largi ale societății romane – în vădit contrast cu biografiile defăimătoare care au
parvenit până la noi – ca un continuator firesc al politicii tatălui său, fiind deificat de
autoritățile nou-instalate.

[6] Fondatorul dinastiei, generalul Septimius Severus, era descendent al unei familii de berberi
romanizați din Leptis Magna (Africa Proconsularis), în vreme ce soția sa Iulia Domna, care a
jucat un rol proeminent în viața politico-juridică a Imperiului, era descendenta unui înalt
sacerdot sirian.

[7] Aici și în continuarea prezentării contextului, rezumăm informațiile din Historia Augusta,
precum și din Bowman et alii 2008, Heckster 2008, Drinkwater 2008 ș.a.

[8] Cazul reprezentativ este cel al generalului Aemilianus, proclamat împărat de trupele din
Moesia Inferior pentru două luni ale anului 253; mișcarea sa va semnala configurarea unui
central regional de putere care-i va mai produce pe Ingenuus, Regalianus și Aureolus.

[9] Publius Licinius Egnatius Gallienus a domnit între anii 253 și 268, în primii șapte ani fiind
asociat la domnie cu tatăl său Valerian, care a căzut însă prizonier în războiul cu Imperiul
Persan

[10] Principalul izvor îl constituie corpusul de biografii imperial Historia Augusta. Semnalăm
faptul că eticheta este o creație terminologică modernă; o utilizăm ca atare, datorită
încetățenirii sale.

[11] Conceptele contemporane de secesionism și federalism sunt, aici, pe deplin funcționale.

[12] Un alt Aemilianus, despre care vom vorbi mai jos, se va manifesta la Dunărea de Jos

[13] Dinastia severiană se va dovedi, la rândul său, deosebit de atașată de această periferie
central-nordică a Imperiului, împăratul Septimius acordând aici un număr record de privilegii
municipale, coloniale și metropolitane (printre beneficiare fiind și toate cele 11 centre urbane
cunoscute din Dacia – vezi Benea 2001, Nistorescu 2005), împărăteasa Iulia Domna elaborând
cunoscuta Constitutio Antoniniana (prin care generalizează cetățenia romană), iar fiul lor
Caracalla stabilindu-și pentru mai multe luni comandamentul imperial la Porolisum.

[14] Preferința autorilor antici pentru acest termen (care, nota bene, este străin terminologiei
oficiale sau metaforice în uz în societatea romană, fiind un împrumut din aria și tradiția
elenistică) este justificată atât de manifestarea localistă a autorității acestor împărați de
periferie, în raport cu suveranii recunoscuți de Roma și care pretind recunoaștere exclusivă pe
întregul teritoriu imperial, ci și de împrejurarea că autoritatea lor își are sursa nu în formalismul
sistemului juridic roman, ci în voința ad-hocratică a grupurilor de susținere care-i împing pe
aceștia (foarte adesea, împotriva propriilor lor dorințe) către demnitatea supremă.

[15] Asasinarea împăratului Caracalla din anul 217 fusese receptată cu maximă ostilitate în
regiunea Dunării, uzurpatorul Macrinus fiind executat doar un an mai târziu, în favoarea
controversatului Elagabalus; acesta a fost la rândul său asasinat în anul 222, dar complotiștii
din Garda Pretoriană n-au avut atunci curajul să instaleze un favorit, acceptându-l pe tron pe
urmașul legitim Alexander Severus, care va fi asasinat 13 ani mai târziu doar cu complicitatea
(și în favoarea) unor lideri ai armatei de limes, grupate în spatele lui Maximinus Thrax.

[16] Primii doi Gordeni, spre exemplu, au supraviețuit în demnitatea imperial doar 21 de zile,
mai puțin decât oricare dintre ”tiranii” crizei de secol III, probând astfel că nu efemeritatea
autorității este elementul net diferențiator al acestora din rmă față de împărații centrali.

[17] Amândoi s-au aflat în persoană pe frontul dunărean (Decius va și cădea în bătălia de la
Abrittus, din iunie 251), fapt care a oferit elitelor provinciale, deopotrivă municipale și
militare, avantajele corespinzătoare.

[18] Marcus Aemilius Aemilianus, succesorul lui Trebonianus Gallus la conducerea provinciei
Moesia Superior, nu este ”recenzat” ca atare de Historia Augusta, tocmai pentru că precede
”lotul Tyranni Triginta” cu aproape un cincinal.

[19] Ipoteza unei comenzi lansate din cercurile Gărzii Pretoriene este susținută, printre altele,
de precizarea făcută de Zosimus 1, 41, că după arestarea complotiștilor descoperiți de oficiul
imperial, Aureolus n-a fost inițial executat alături de ceilalți, dar pretorienii l-au linșat înainte
ca împăratul să dea acest ordin, probabil, pentru a elimina posibilitatea unor dezvăluiri.

[20] Informația este reținută de Historia Augusta (Flavius Vopiscus, Divus Aurelianus, 37, 2-4).
Facem aici precizarea că autoratul Historiei Augusta este obiectul unor ample polemici, care
pun în discuție, printre altele, și dacă cei șase autori asumați au existat în realitate sau
reprezintă ipostaze ale unei singure persoane. Cum aspectul este marginal problematicii
noastre, vor eluda aceste dezbateri. Formal, biografiile celor treizeci de tirani și a împăratului
Gallienus sunt atribuite lui Trebelius Pollio, în vreme ce biografiile unui alt grup de patru
pretendenți minori (Firmus, Saturninus, Proculus și Bonosus, pentru care doar unele ediții
moderne extind eticheta de tirani) sunt atribuite lui Flavius Vopiscus.

[21] Historia Augusta, Trebellius Pollio, Tyranni Triginta, Odenathus

[22] Această prezumție trebuie tratată totuși cu prudență, întrucât, atât în cazul ”Imperiului
Gallic”, cât și a celui ”Palmyrian” (pe care-l discutăm în continuare), răstimpul de afirmare
suverană a fost prea scurt pentru a permite altfel de obiective decât propria consolidare.

[23] Ne aflăm într-o regiune în care instituția statală era cunoscută cu cel puțin două milenii
înaintea expansiunii romane, în prelungirea tradițiilor hittite, persane și elenistice, deci
utilizarea unor termen precum ”formațiuni prestatale” sau ”tribale” este cel puțin improprie.

[24] Experiența unificatoare a tandemului Burebista-Deceneu constituie, chiar luând în

considerare și antecedentele posibile din perioada Oroles-Rubobostes și, respectiv, linia
dinastică Scorillo-Decebal, doar excepția care întărește regula, întrucât ea nu a cuprins decât
parțial teritoriul de sinteză a Romanității Orientale și, de asemenea, a avut o consistență macro-
instituțională redusă.

[25] Historia Augusta, Trebellius Pollio, Tyranni Triginta, Regalianus

[26] Anterior asumării unui statut imperial, Regalianus exercitase funcția de comandant în
Illyricum

[27] Nu avem de unde ști dacă scrisoarea este sau nu veridică, însă și asumarea unui posibil
fals de către autor este relevantă aici pentru imaginea pozitivă pe care i-o construiește lui
Regalianus.

[28] Printre inscripțiile din Dacia care o evocă sub această titulatură pe împărăteasa Iulia
Domna se numără și cea descoperită la Gilău (Isac 1993)

[29] Impresionantul fenomen al reprezentărilor statuare de daci în arta plastică romană, încă
din epoca lui Traian, pe care l-au devoalat cercetările lui Leonard Velcescu (Velcescu 2015)
constituie un argument circumstanțial puternic în favoarea acestei interpretări.

[30] Printre cele care pot fi luate în calcul se numără și angajamentele pe care membrii
dinastiei Severilor (dar și alți împărați legitimi anteriori) și le-au luat în această regiune, pentru
a obține susținerea politico-militară necesară câștigării și păstrării puterii.

[31] Asemenea interconexiuni par să fie însă mult mai vechi, dacă avem în vedere faptul că și
împăratul Hadrian a vizitat provincia de la nordul Dunării, în generația imediat următoare
cuceririi, iar această vizită s-a soldat cu cel puțin două mari câștiguri pentru autohtonii și
coloniștii Daciei: cei dintâi își vedeau recunoscută parțial vechea organizare (prin înființarea
provinciilor administrative civile Malvensis, Apulensis și Porolisensis, dar și prin
externalizarea teritoriilor eminamente getice), iar ceilalți dobândeau un plus de securitate, prin
amenajarea limes-urilor din Câmpia Tisei și, respectiv, Basarabia, faptă evocată de asemenea
în Historia Augusta (Aelius Spartianus, Hadrian 12, 6)

[32] Cel puțin în cazul lui Regalianus și Aureolus, este justificată (dar, desigur, nu și suficientă)
prezumția că promovările au urmărit (și) refacerea unei atitudini de loialitate față de Imperiu a
elitelor provinciale de la Dunăre.

[33] Anterior acestei demnități, Ingenuus exercitase și funcția de guvernator al Moesiei

Inferior.

[34] Știm, este adevărat, că Aurelus va proceda altfel, rămânând în tabăra împăratului legitim și
contribuind (dar nu pe câmpul de luptă, precum, cu doi ani mai devreme, în cazul colegilor
Ingenuus și Postumus) la înfrângerea lui Regalianus. Acesta este însă doar un moment din
evoluțiile celor doi generali daco-romani, iar faptul că Aureolus exprimă, prin acest gest, nu o
loialitate necondiționată, ci un calcul de conjunctură, este dovedit de participarea sa – alături de
același Claudius – la conjurația care l-a lichidat pe Gallienus.

[35] Eutropius 9, 8, 2; Festus 8. Celebra, pentru istoriografie română, expresie ”Dacia amissa”
este nemijlocit legată de cronicarii antici de Gallienus, a cărui guvernare contraperformantă ar
fi pus în primejdie însăși existența Imperiului Roman.
[36] Numele unuia dintre acești subofițeri cu statut special ne este cunoscut grație unei
inscripții de la Brigetio: M. Ulpius Romanus, fiul lui M. Ulpius Celerinus.