PPE, de la Europa Creştină la Congresul de la Bucureşti

Congresul de la Bucureşti a fost prezentat ca o reuşită a Partidului Popular European. Cum spunea
Cristian Preda, a fost cel mai important pas al PPE de la Congresul al IX-lea, care a produs Programul de la
Atena, în 1992. Dar prin ce a fost atât de important „programul de bază” adoptat la Bucureşti? O scurtă
privire în istoria documentelor de bază ale PPE ne va putea lămuri.
Documentul „O Uniune a Valorilor” din 2001 prevede câteva lucruri interesante pentru construcţia
europeană din perspectiva PPE. Capitolul I plasează persoana în centrul Uniunii. Uniunea trebuie să se
ghideze după libertatea şi demnitatea persoanei (§101). Recunoscând că există şi alte forme de viaţă
comună, PPE afirmă că familia, „în care tatăl şi mama au responsabilitatea copiilor lor, constituie
fundamentul societăţii” (102). În sfârşit, Uniunea ca nivel statal este necesară doar în măsura în care îşi
utilizează capacitatea de acţiune pentru a salvgarda naţiunea ca mod de viaţă, condiţie esenţială pentru
ca „Europa” să fie acceptabilă pentru şi acceptată de către cetăţenii ei (§405). Un reperaj facil arată
valorile esenţiale ale PPE: libertatea, demnitatea şi responsabilitatea persoanei umane, solidaritatea
comunităţilor naţionale. Democraţia este considerată necesară pentru că instituţiile trebuie să reflecte,
direct sau indirect, voinţa cetăţenilor, ceea ce înseamnă instituţii capabile să asigure transmiterea acestei
voinţe şi transparenţa mecanismelor de guvernare (§407). Documentul „O Constituție pentru o Europă
Puternică” (Estoril, 2002) afirmă necesitatea ca preambulul viitorului tratat constituţional să amintească
ce datorează Europa moştenirii religioase (§20). În sfârşit, „Programul de bază” al PPE de la Bucureşti
reia exprimările anterioare dar le şi clarifică, pentru prima oară, într-un document fundamental. Lucrurile
erau desigur cunoscute celor obişnuiţi cu afacerile europene. Acesta este şi motivul pentru care o bună
parte din eurodeputaţii de stânga afirmă deschis, desigur nu neapărat public, că PPE este o grămadă de
fascişti, motivaţia nefiind una economică (PPE este la fel de bine cunoscut pentru voturile din Parlament
care iau întotdeauna în consideraţie interesele întreprinderilor mici şi mijlocii, în opoziţie cu cele ale
marilor corporaţii), ci mai degrabă spaima stângii de valorile creştine pe care le-ar susţine PPE.
Documentul de la Bucureşti recunoaşte rădăcinile greco-romane şi iudeo-creştine ale civilizaţiei
europene şi consideră Luminile ca sursă de inspiraţie, poziţionându-se ca partid al valorilor fără legături
confesionale. Aceasta înseamnă, între altele, că la momentul eventual al aderării Turciei la Uniune,
partidele musulmane moderate ar putea face parte cu drepturi depline din PPE, aşa cum AKP este, din
2005, membru observator. „Principiul este valid atât pentru cei dintre noi care cred în Dumnezeu şi care
îl consideră sursa adevărului, dreptăţii, binelui şi frumuseţii, şi care gândesc că omenirea este chemată să
contribuie la munca de creaţie a lui Dumnezeu şi la libertate, cât şi pentru cei care nu împărtăşesc
această credinţă, dar care respectă aceleaşi valori universale considerând că provin din alte surse”. Am
preferat să traduc din varianta franceză a programului de bază, pentru că traducerea paragraful 141, în
varianta furnizată de site-ul congresului, este eronată şi pervertită, cu sau fără bună-ştiintă. Cum bine
remarca un bun prieten cu care am comentat paragraful cu pricina, Luminile nu sunt puse pe aceeaşi
treaptă ontologică cu rădăcine iudeo-creştine, în varianta originală. Traducerea română foloseşte
termenul „constrângeri” (confesionale) în loc de „legături”, ceea ce schimbă sensul în mod subtil:
„legături” sugerează că PPE şi partidele membre nu fac politica Bisericii ca instituţie, ci au altă sarcină,
gestionarea cetăţii, în timp ce „constrângere” sugerează dimpotrivă, împiedicarea exprimării libertăţii
cuiva inclusiv prin violenţă. Or, dimpotrivă, diverse documente ale PPE instituţionalizează dialogul dintre
PPE şi Bisericile Romano-Catolică şi Ortodoxe. În sfârşit, varianta PPE statuează aici un „principiu”,
varianta română îl consideră doar o „afirmaţie”. Poate părea ciudat să ne încurcăm în asemenea nuanţe.
Însă „traduttore, traditore”, spun italienii, cauza fiind doar uneori lipsa de educaţie/cultură. Dar nuanţele
sunt importante, în lumina paragrafului următor, care afirmă că dacă PPE „respinge, uită, neglijează sau
îşi diluează valorile, /.../ nu va mai fi nimic altceva decât un instrument al puterii, fără suflet şi nici viitor,
care a renunţat la natura universală şi originală a mesajului său, care are la bază o apreciere globală a
complexităţii ireductibile a fiecărei fiinţe umane şi a vieţii în societate”.
Ne punem desigur întrebarea, de ce a ales PPE să introducă aceste principii şi sancţiuni în noul program
politic? Lucrurile erau bine cunoscute de cei obişnuiţi cu modul de lucru al PPE, din orice tabără ar face ei
parte. Tot clasicii mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi ne pot lămuri în acest sens. Joseph de Maistre
demonstra că exprimarea unui mister revelat în cuvinte (ceea ce numim, religios, dogmă) reprezintă o
reducţie a plenitudinii sensurilor originare, pe de o parte, dar că este necesară atunci când ceva din
exterior ameninţă înţelegerea corectă prin perversiune. Prin analogie, înseamnă că PPE a decis asupra
unei formule de compromis pe care să o poată accepta toate partidele membre, şi care să exprime clar
principiile PPE în faţa adversarilor, precum şi faţă de proprii adepţi, fie ei direcţi sau indirecţi. De ce este
important? De vreo zece ani, mulţi cântă prohodul PPE, şi nu numai cei care, din exterior, îl consideră o
adunătură de fascişti care luptă contra drepturilor omului şi care susţin idei medievale într-o epocă a
globalizării, ci chiar şi din interior. Politologii specializaţi în afaceri europene au afirmat sau deplâns
disoluţia valorilor originare, creştin democrate, ale PPE, în faţa extinderilor succesive la partide
conservatoare, unele, liberale, altele, şi chiar foste socialiste, cum a fost cazul PD-ului românesc. S-a
afirmat, în repetate rânduri, că religia nu mai poate reprezenta o sursă nici măcar de inspiraţie pentru
partide, pentru că nu mai au pe cine reprezenta dacă susţin asemenea valori, laicitatea societăţilor
occidentale contemporane devenind lege de bază. S-a spus, în legătură cu partidele americane, că
singura şansă ca republicanii să poată câştiga alegerile prezidenţiale este să se plaseze la stânga
democraţilor, şi, că, oricum, politicile americane virează la stânga centrului, din cauza ponderii centrelor
urbane care nu înţeleg valorile Americii rurale şi le ignoră. Deja, plecarea conservatorilor britanici din
cadrul Grupului parlamentar al PPE a demonstrat scepticilor că PPE nu a pierdut majoritatea relativă în
Parlamentul European. PPE a dorit în plus să demonstreze că, departe de a-şi fi pierdut suflul şi sufletul,
este capabil să reacţioneze şi să lupte. Sau poate, cel puţin o parte din el... Oricum ar sta lucrurile,
conform procedurilor de lucru interne cu adevărat democratice ale PPE, paragrafele comentate au
trebuit redactate, dezbătute la sânge şi adoptate prin consens şi/sau majoritatea voturilor de
reprezentanţii partidelor membre în cadrul unui grup de lucru, apoi al biroului politic, şi în cele din urmă
consfiinţite de Congres. Nu au putut fi în nici un caz impuse de un grup restrâns, cum se întâmplă prin
alte partide europene şi naţionale. Faptul că principiul a fost enunţat nu înseamnă că partidele membre
vor acţiona în conformitate cu el, sau că îi acordă vreo importanţă. Poate de aici şi neglijenţa traducerii
româneşti.
La o emisiune electorală recentă, reprezentanţii ARD îşi afirmau credinţa, iar cei ai UDMR participau la un
„seminar religios”. Afirmaţiile electorale nu spun însă nimic despre credinţa reală a candidaţilor. Pe de
altă parte, există persoane care se doresc stâlpi ai societăţii şi se pretind susţinători ai celor mai înalte
idealuri morale, dar care recunosc, în particular, că nu au/nu ştiu ce înseamnă conştiinţa. Tradiţional
oamenii „cunoşteau” cum să se apere de astfel de personaje, mult mai bine decât o „ştim” noi,
contemporanii liberi de constrângerile tradiţiei şi religiei. Bunica îmi povestea adesea fabula lui Jean de la
Fontaine, „Corbul și vulpea”, o fabulă despre linguşeală, linguşitori şi armele lor. Poveştile îţi dau armele
necesare ca mai târziu să poţi recunoaşte, să poţi repera binele şi răul, să ştii cine minte şi cine spune,
dimpotrivă, adevărul. Dar chestiunea laicităţii statului şi a poziţiei partidelor europene faţă de ea este o
altă problemă.