Normele de constructie si de operare cu termeni,

regulile desfasurarii rationamentelor de tip deductiv si

inductiv îsi gasesc aplicarea atât în demersurile stiintifice,
cât si în actele de comunicare. Asupra aplicarii acestor reguli în procesul de demonstrare si
argumentare ne vom opri în cele ce urmeaza. Care sunt regulile unei demonstratii corecte?; Care
sunt regulile unei argumentari corecte?; Cum reusim sa fim convingatori prin sustinerile noastre?
Aceste sunt întrebarile care delimiteaza problematic prezentul capitol.

Ţinta finala a logicii era pentru Aristotel întemeierea

asertiunilor sau fundamentarea lor. Acest proces de întemeiere
a sustinerilor este o cerinta elementara a gândirii exprimata de principiul ratiunii suficiente.
Orice sustinere, atât în stiinta cât si în comunicarea cotidiana, se cere a fi justificata.

fundamentare Procesul de întemeiere se realizeaza în doua forme:

demonstratie a) prin demonstratia faptului ca o sustinere este adevarata sau falsa; 555h73f

argumentare b) prin argumentarea[1] ideii ca sustinerea este justa, benefica. Într-un sens
larg, teoria argumentarii desemneaza fundamentarea, cuprinzând
demonstratia, convingerea si persuasiunea. În sens restrâns, (sensul avut în vedere la b, cel
utilizat în capitolul de fata) argumentarea vizeaza persuasiunea si convingerea.

Demonstratia este demersul prin care o teza este

derivata cu necesitate din premisele
enuntate. Convingereasi persuadarea, operatii care nu mai
întemeiaza necesar concluzia pe premisele rationamentului, au
facut obiectul retoricii în care accentul cadea pe aspectele
stilistice si psihologice ale demersului. Spre deosebire de
retorica, teoria argumentarii, desi tine seama de aceste
dimensiuni ale comunicarii, le confera un rol secund,
subordonându-le aspectelor logice.

Demonstratia are caracter pur teoretic si tinteste

exclusiv adevarul, argumentarea urmareste inocularea acordului
cu ideea proprie în virtutea unor interese pragmatice. Daca în
stiinta predomina demonstratia, în viata cotidiana predomina
argumentarea persuasiva, arta convingerii.

 sofism În ambele cazuri, procesul are caracter rational: teza de argumentat,

argumente, idei, fapte. Legatura dintre aceste componente în procesul
paralogism fundamentarii este obiectul logicii.
 Abaterile voite de la exigentele logice genereaza sofismul, iar erorile neintentionate
nasc paralogismele.

Demonstratia este procedeul logic, bazat pe inferente

deductive si inductive, prin care o propozitie data este conchisa
din alte propozitii ca fiind adevarata. Demonstratia este cea mai
importanta forma de întemeiere. Procesul invers, prin care o propozitie este respinsa ca falsa,
este numit combatere. Ca structura logica, combaterea poate fi înteleasa ca demonstrare a
falsitatii unei teze.

Orice demonstratie se desfasoara în cadrul unui sistem demonstrativ în care se deduce

o teza, în baza unui fundament, prin diverse procedee logice. Structura elementara a unei
demonstratiieste urmatoarea:

-teza de demonstrat, care în ordinea logica a rationamentului este concluzia lui;

 teza -fundamentul demonstratiei - alcatuit din ansamblul premiselor

ce sustin teza, propozitii adevarate bazate pe observatii sau propozitii
 fundament protocolare, propozitii demonstrate anterior, definitii, teoreme, axiome.
În stiintele deductive, un adevar este recunoscut ca atare daca se produce
 procedeu o demonstratie a sa; cum orice demonstratie pleaca de la adevaruri
anterior recunoscute, vor exista cu necesitate adevaruri fara
 sitem demonstrativ demonstratie, numite axiome.

-procedeul demonstrativ - constituit din mecanismul logic al rationamentelor care leaga

teza de fundament si cuprinde inferente ipotetice, disjunctive, silogisme, reguli de deductie;

-sistemul demonstrativ în care se deduce teza mai cuprinde termeni primari,

nedefiniti,termeni definiti, axiome, reguli de deductie.

Demonstratia se poate realiza în mai multe forme:

demonstratie -demonstratia deductiva directa - atunci când se stabileste adevarul

tezei prin deducerea ei din fundament
deductiva
-demonstratia deductiva indirecta - atunci când se stabileste
directa falsitatea contradictoriei tezei. Demonstratia indirecta se mai numeste
si demonstratie apagogica.
indirecta
Schemele de rationare pot fi:

a) disjunctive, dupa schema modului tollendo-ponens, care cere ca disjunctia sa fie

completa, fara a fi si exclusiva:

S este P 1v P 2v P3
 S nu este P 2 nici P3

S este P1

b) ipotetice, prin reducere la absurd, dupa schema modului tollens:

pq

În Respingerile q
sofistilor Aristotel
arata ca "sofistii cauta, p
mai întâi, sa creeze
aparenta ca ofera o
respingere reala; al
doilea, sa arate ca
adversarul a savârsit o
eroare; al treilea, sa-l În acest caz, se stabileste adevarul tezei de demonstrat aratând
fa-ca sa alunece în ca acceptarea contradictoriei duce la consecinte false.
paradox; al patrulea,
sa-i impuna solecisme, Indiferent de forma pe care o îmbraca, pentru ca o demonstratie
adica sa-l aduca la sa fie valida, trebuie sa satisfaca reguli ce vizeaza toate cele patru
întrebuintarea de elemente ale demonstratiei.
termeni improprii; al
cincilea, sa-l sileasca a vor fi sistematizate pe
repeta acelasi lucru."
componentele sale:

Reguli privind teza demonstratiei:

1.Teza trebuie sa fie formulata clar si precis. O teza vaga sau ambigua, al carei
înteles nu poate fi stabilit în mod univoc, nu poate fi demonstrata, întrucât nu se poate determina
ce trebuie demonstrat. Se spune, pe buna dreptate, ca o problema bine pusa este pe jumatate
rezolvata, sau ca numarul problemelor nerezolvate sau rezolvate prost este mult mai mic decât
numarul problemelor prost puse.[2]

2.Teza trebuie sa ramâna aceeasi pe parcursul întregii demonstratii. Schimbarea

tezei pe parcursul demonstratiei constituie o eroare logica, cunoscuta sub numele de ignoratio
elenchi[3].

3.Teza nu trebuie sa fie infirmata.

Reguli privind fundamentul demonstratiei

4.Fundamentul trebuie sa contina numai propozitii adevarate. Daca fundamentul

contine cel putin o premisa falsa, demonstratia este eronata si nu ne mai putem pronunta asupra
adevarului sau falsitatii tezei, dat fiind faptul ca din fals decurge orice. Încalcarea acestei reguli
se numeste error fundamentalis.[4]
 5.Fundamentul trebuie sa fie o ratiune suficienta pentru teza. Pentru demonstrarea
tezei, fundamentul trebuie sa fie suficient, adica sa nu avem nevoie de elemente din afara
acestuia.

6.Fundamentul trebuie sa poata fi demonstrat independent de teza. {n cazul în care

fundamentul presupune la rândul sau adevarul tezei, va rezulta un cerc vicios al rationamentului
în cauza, eroare ce poarta numele de circulus in demonstrando sau petitio principii.

Reguli privind procedeele logice si sistemul demonstrativ:

7.Prin procedeele logice folosite, teza trebuie sa rezulte cu necesitate din

fundament. Cu alte cuvinte, inferentele utilizate sa fie valide.

8.Sistemul demonstrativ trebuie sa fie consistent. Daca sistemul demonstrativ ar fi

inconsistent, am putea deduce atât teza cât si contradictoria acesteia.

Demonstratia este folosita în toate stiintele, indiferent de stadiile de elaborare în care se

afla acestea: descriptiv, inductiv, deductiv, axiomatic. Totusi, daca în stadiul descriptiv si
inductiv ea poate fi folosita doar fragmentar, utilizarea ei sistematica este legata de posibilitatea
deductiei si axiomatizarii disciplinei. Anumite domenii cognitive nu pot functiona decât în
limitele unui limbaj formalizat. Nu ne-am putea imagina progresele matematicilor moderne fara
ajutorul formalizarii. Într-o demonstratie formala, fiecare secventa deductiva se întemeiaza pe
baza unor reguli admise de sistem, dar, la limita, avem axiomele admise prin intuitie. Adevarul
se propaga din secventa în secventa, fiecare deductie fiind întemeiata pe regulile propiului
sistem. Demonstratiile axiomatizate si formalizate sunt cele mai sigure forme ale fundamentarii.

Nu este
posibil sa demonstram
orice. Pot demonstra
ca suma unghiurilor interioare ale unui triunghi este egala cu
suma a doua unghiuri drepte. Cum as putea însa demonstra
faptul ca prietenul meu este un om deosebiit de onest care
merita toata încrederea? As putea doar încerca sa conving
preopinentul de adevarul acestei asertiuni invocand
argumente credibile. În instanta de judecata, în parlament, în scoala, în cabinetul terapeutic, în
jurnalistica, în mamagement, în orice fel de negocieri, în raclama si publicitate se încearca
convingerea unui public, instaurarea sau schimbarea unor mentalitati, optiuni, comporatmente,
ideologii, conceptii. Poporul guvernat, consumatorul teleghidat, macro si microgrupurile trebuie
conditionate pentru a accepta semnificatii care sa tina locul realitatii.

Convingerea publicului presupune discursul retoric[5], persuasiv[6], iar convingerea

partenerului interlocutor presupune dialogul argumentativ.
Argumentarea este Argumentarea[8] este procesul prin care se urmareste
tratata de Aristotel dobândirea adeziunii. Ţinta este convingerea, persuadarea[9] si vizeaza
înTopica, lucrare ce are discursul practic. Argumentarea recupereaza psihosociologicul implicat
drept scop "de a gasi o în comunicare, continutul material eludat de formalismul traditiei
metoda, prin care putem aristotelice, si presupune stapânirea tehnicilor de conditionare prin
argumenta despre orice discurs pentru a provoca adeziunea, dispozitii si convingeri celorlalti.
problema pusa, pornind
Daca demonstratia vizeaza ratiunea, argumentarea, în sens
de la premise probabile,
si prin care pu-tem evita
restrâns, solicita preponderent afectivitatea. Între structurile logice si
de a cadea în câmpurile afective ale elementelor ce intra în aceste structuri exista o
contradictie, când conexiune subtila; daca structura logica serveste pentru a impune
trebuie sa aparam o ordinea rationala, câmpurile afective fac posibile transmiterea opiniilor
argumenta- si semnificatilor psihologice avute. Semnificatia psiho-logica este
re."[7] Aristotel face dis- rezultatul unui proces cognitiv sustinut de câmpuri afective, adica a
tinctia între analitica si unui proces de întelegere, si adeziune. Daca o argumentare nu convinge
dialectica. Analitica vi- interlocutorul, ea se descalifica, îsi pierde ratiunea de a fi.
zeaza rationamentul Daca propozitia "patratul are patru laturi" nu necesita argumentare, o
demonstrativ ce cade sub propozitie de tipul "curajul este o virtute dobândita" ofera câmp
jurisdictia necesitatii,
argumentativ interlocutorilor.
bazat pe premise
adevarate si prime, iar
dialectica vi-zeaza Analog demonstratiei, formele
rationamentul care argumentarii
porneste de la premise suntsustinerea si respingerea. Argumentare
probabile. Argumentarea a debuteaza cu ridicarea explicita a
se fondeaza pe rationa- pretentiei de adevar sau de justete a tezei
mentul dialectic, care pentru a indica apoi ratiunile care justifica
asigura cadrul adecvat al teza. În situatiile argumentative curente
confruntarilor de opinii. rationamentul nu urmeaza fiecare pas al
întemeierii, utilizarea schemelor logice clasice fiind greoaie si
obositoare pentru auditoriu. Gândirea argumentativa este una
a minimului efort si a maximului efect. Argumentele trebuie astfel îmbinate pentru a servi în
chipul cel mai potrivit scopul urmarit de discurs. De aceea, cea mai utilizata inferenta cu
propozitii categorice esteentimema sau silogismul retoric. Dintre entimeme, cel mai des utilizata
este cea de ordinul I, în care lipseste premisa majora, fiind considerata cunoscuta de catre
auditoriu. Ex. Numarul K este divizibil cu 3 fiindca este divizibil cu 6(implicata fiind
propozitia Toate numerele divizibile cu 6 sunt divizibile cu 3). Din logica propozitiilor,
procedeele cele mai frcvente sunt inferentele ipotetice: modul ponendo-ponenspentru sustinerea
tezei, iar modul tollendo-tollens pentru respingerea tezei, dilema constructivapentru sustinere, iar
cea distructiva, pentru respingere. Desigur ca într-o argumentare sunt implicate si definitii,
clasificari si alte operatii cu termeni asupra carora nu revenim aici.

Regulile sunt aceleasi cu cele de la demonstratie, cu exceptia

cerintei ca teza sa rezulte cu necesitate din premise caci, spre
deosebire de demonstratie, care este valida sau nevalida,
argumentarea e concludenta sau neconcludenta, plauzibila sau
neplauzibila, convingatoare sau neconvingatoare.
 Argumentarea presupune comunicare, dezbatere. Dezbaterea poate fi dialogala,
polilogala sau sub forma discursului oratoric. Leo Apostel[10] enumera patru reguli de tehnica
argumentativa pentru desfasurarea unei dezbateri: a stabilizarii, a continuarii, a limitarii si a
întelegerii:

a) Regula stabilizarii: o dezbatere nu poate avansa catre o stare de echilibru daca în orice
moment afirmatiile asupra carora s-a stabilit acordul sunt readuse în discutie;

b) Regula continuarii: daca o dezbarere schimba constant subiectul, dupa o confruntare

initiala de opinii, fara o apropiere de pozitii pe parcurs, nu se poate ajunge la echilibru. Pentru a
se ajunge la echilibru, se cere o continuitate în aprofundarea aceluiasi subiect pâna la realizarea
unui acord minim;

c) Regula limitarii cere epuizarea întrebarilor de justificare a propozitiilor avansate;

d) Regula întelegerii cere sa existe un minim e întelegere mutuala asupra tezelor

avansate; partenerii pot modifica subiectul discutiei, dar numai prin înfaptuirea unui acord
comun.

Contraargumentarea presupune ca punct de plecare întelegerea argumentarii celuilalt.

Pentru aceasta sunt recomandati urmatorii pasi:

întelegerea si reformularea cât mai clara a mesajului;

identificarea concluziei;

aranjarea premiselor în ordinea lor logica;

identificarea premiselor tacite;

analiza proporiu-zisa a argumentarii implicând verificarea

-adevarului premiselor;

-validitatatii argumentului.

Spre deosebire de dialog, în care partenerii participa cu obiectii, critici, completarii,

devenind coresponsabili de concluzia finala, în discursul retoric publicul este exterior, fiind
invitat sa locuiasca în constructia ideatica a intervenientului.

Mânuirea eficienta a argumentarii trebuie sa tina seama atât de legitatile formale cât si
de exigentele particulare de ordin psihologic. Un argument sustine un fond afectiv, adica are o
forta perlocutionara, si o semnificatie cognitiva, o performanta intelectiva. De la Cicero stim ca
celui care aspira sa convinga "trebuie sa-i pretindem ascutimea de minte a logicianului, cugetarea
filosofului, exprimarea aproape a poetului, memoria juristconsultului, vocea tragedianului si, as
zice, gesturile unui actor celebru"[11]. Tot de la Cicero stim un bun orator este cel care poate sa
vorbeasca cu:

o buna stiinta a subiectului

o ordine metodica în argumente

eleganta în exprimare

o buna memorie

credibiliate si prestanta

o adanca cunoastere a publicului si amodului în care acesta poate fi convins.

Structura clasica a discursului retoric cuprinde:

Exordium - o introducere cu rol pregatitor, prin care publicu este invitat la colaborare, menita sa
provoace interesul, atentia

Propositio -introducerea propozitiei -eu voi dovedi ca

Narratio - naratiunea (descrierea) - relatarea evenimentelor prin delimitarea spatio-temporala -

necesara întelegerii problemei

Confirmatio - confirmarea si respingerea - sectiunea argumentativa care probeaza tot ce s-a spus
pâna acum prin idei puternice, coerente logic, cu forta perlocutionara solicitand intelectul si
emotia în vederea obtinerii adeziunii

Refutatio - respingerea argumentelor adversarilor

Peroratio sau epilogul final al discursului cu reasertarea

argumentelor etice - vizeaza amplificarea si dezvoltarea
aspectelor favorabile si slabirea argumentelor si obiectiilor
celorlalti., apelînd la interogatie, apostrofa, prosopopee.

Argumentativ este întotdeauna un discurs pentru

Altul. A tine seama cu cine dialoghezi înseamna adaptarea
fortei perlocutionare, data de câmputile afective, la partener;
a tine seama de ce anume intentionezi sa comunici prin
dialog, înseamna control roguros al intensitatii intelective a
argumentelor. Uneori ponderea trairilor subiective este atât
de mare încât contactul euristic este aproape imposibil,
argumentele se lovesc de rigiditatea credintei. La limite,
convingerea este foarte dificila daca nu imposibila. Nu poti
convinge fanaticii si prostii. Fanaticii sunt indisponibili
pentru dialog, pentru ei orice îndoiala e o erezie, iar contrazicerea o tradare; în consecinta, atunci
cand dialogheaza ei vorbesc singuri. Prostii sunt incapabili de judecata problematica, încremeniti
cum sunt în propriile proiecte. Dificil de convins sunt si cei indiferenti care sunt mai putin
înclinati spre controversa, cât spre gâlceava, spre ciorovaiala.

Fiind un act de comunicare, suscesul argumentarii persuasive

depinde de fiecare componenta a comunicarii: caracteristicile sursei, ale
mesajului, ale canalului de comunicare si ale receptorului. Sunt
importante credibilitatea, competenta si atractivitatea intervenientului,
calitatea mesajului, expectantele raceptorului, etc.

"Prin urmare, arta Manualele de retorica[13] au în vedere

contrazicerii poate fi aspectele stilistice si psihologice acordând
întâlnita nu numai în atentie deosebita limbajului nonverbal,
tribunale sau în cu- al corpului, care se constituie într-un adevarat
vântarile catre po- metalimbaj purtator de semnificatii,
por, ci, dupa cum se
enumerându-se: obrajii rigizi sau mobili,
pare, toate câte au
de-a face cu cuvân- zâmbetul (încurcat, naiv, ironic, trist, rusinat,
tul se împartasesc vesel, tulburat, sadic, lacom, trufas,
dintr-o arta unica". condescendent), ochii (vii, luciosi, reci, lunecosi,
calzi, provocatori, jenati, visatori, complici,
Platon[12] obraznici) vocea (tremurânda, ferma, mâniasa,
revoltata, timida, iscoditoare, plictisita, alintata,
sarcastica), gesturile, pozitia corpului. Un întreg discurs senzitiv confera argumentarii o
dimensiune spectaculara, teatrala avându-se în permenenta în vedere efectele propagarii, ale
contagiunii si consolidarii, efectul ritmului, ordinea amplificatoare a argumentelor, gradarea,
efectul de prestigiu, forta opiniei majoritare, care se constituie în forme ale violentei simbolice.

Particularizând la nivelul educatiei, discursul educational poate lua forme diferite:

explicatie, descriere, naratiune, argumentare, demonstratie. Demonstratia si argumentarea se
actualizeaza gradual, complementându-se reciproc, în functie de specificitatea fiecarui context.
Demonstratia se foloseste atunci când secventele discursive contin elemente certe, mai ales în
matematici.

Interventia didactica presupune autoritate epistemica data de stapânirea temei, conditie

necesara a argumentarii. Mai trebuie capacitate de a ordona argumentele, de a le corobora unele
cu altele, de a le subordona unele altora, astfel încât sa serveasca în cel mai înalt grad scopului
propus. Competenta argumentativa presupune nu doar arta vorbirii, ci si o arta a tacerii
(paradoxul retoricii).

Intervenientul argumentativ este purtatorul autoritatii în relatia cu elevii, ce ce constituie

obiectul autoritatii sale. Profesorul întruchipeaza atât autoritatea epistemica în domeniul
specialitatii sale, cât si autoritatea deontica. Autoritatea epistemica îi asigura un anumit
prestigiu, care nu este numai o sursa de convingere , dar si mijloc de persuadare. Daca autoritatea
epistemica asigura mai mult latura convingerii auditoriului, autoritatea deontica este un veritabil
mijloc de persuadare. Autoritatea epistemica este probata prin modalitati diferite de interventie
didactica (demonstratie, argumentare, explicatie), detasându-se ca importanta argumentarea
silogistica.- rationament afectiv. Clasa scolara ofera spectacolul unnor relatii afective multiple, al
unor stari atitudinale diverse care îsi pun amprenta asupra rezultatului argumentativ.

Totusi, în discursul educativ se vizeaza nu atât punerea în valoare a oratorului, cât

crearea anumitor dispozitii si convingeri. Pentru ca subiectul sa-si atinga scopul argumentarii
trebuie sa provoace starea de adresare.

REZUMAT

Justificarea, argumentarea sustinerilor noastre este o problema de bun simt în

comunicarea comuna si una de stringenta epistemica în demersul stiintific;

Prin rigoarea demonstrativa justificam asertiunile stiintifice;

Prin argumentare persuasiva încercam sa ne justificam sustinerile atunci când nu e cu

putinta, sau nu este oportuna, justificarea demonstrativa;

Arta persuadarii este obiectul retoricii;

Pentru a fi convingator printr-un discurs, oratorul trebuie sa tina seama atât de

exigentele logice cât si de cele psiho-logice;

Am insistat în cursul nostru asupra exigentelor logice; asupra celorlalte exigente, alte
discipline au a se rosti.

 APLICATII SI TEME DE EVALUARE

Argumentati sau contraargumentati urmatoarea idee:

Avortul trebuie interzis

Câini comunitari trebuie ucisi

Eutanasia trebuie acceptata

Prostitutia trebuie legalizata

Clonarea umana trebuie interzisa

Psihanaliza nu este o teorie stiintifica

 Adevarul stiintific nu poate fi confirmat definitiv

Femeile sunt egale cu barbatii

Familia este o institutie care con-sacra desfrâul

Dreptatea este o virtute a turmei

Religia este opiu pentru popor

Dumnezeu este o inventie umana

Fericirea este un ideal irealizabil

Sacrificiul uman într-o cultura este o dovada de primitivism

Pedeapsa cu moartea trebuie abolita

Homosexualitatea trebuie permisa de lege

Fumatul trebuie interzis în locurile publice[14]

Argumentarea valorifica toate cunostintele dobândite

prin acest curs:

[1] Atunci când caracterizeaza argumentarea Aristotel foloseste termenul

de dialectica si retorica; pentru forma nevalida de argumentare foloseste termenul de eristica.

[2] Acest lucru este valabil si în cazul tezei demonstratiei si în cel al întrebarii didactice.
[3] acest tip de erori se mai numesc si sofisme de relevanta deoarece premisele folosite, desi
adevarate, nu sunt relevante pentru demonstrarea tezei, ca de ex. invocarea autoritatii, invocarea
calitatilor sau defectelor celui ce sustine teza, invocarea asentimentului multimii sau a fortei, etc.

[4] argumentarea pare corecta, impresioneaza, dar fundanemtul e fals.

[5] Întemeietorul retorici este considerat Gorgias, desi Aristotel îl aminteste pe

maestrul acestuia, empedocle

[6] A persuada originar înseamna a sfatui pâna la capat, adica pâna la însusirea sfatului
de catre sfatuitor

[7] Aristotel, Topica, I, 1, în Aristotel, Organon, IV, Ed. stiintifica, Bucuresti, 1963, p. 3

[8] Tratarea logica a argumentarii porneste de la Aristotel, Cicero, Quintilian si Augustin, interesul
contemporan pentru diferite aspecte ale argumentarii fiind redesteptat de aparitia în 1958 a lucrarii
lui Chaim Perelman si Olbrechts-Tyteca La Nouvelle rhetorique. Trate de l argumentasion, P.F.U.,
Paris, 1958. Analitica aristotelica studiaza rationamentul demonstrativ, Dialectica studiaza
procedeele dezbaterilor contradictorii în discursul dialogal, iar Retorica vizeaza procedeele
psihologice prin care publicul este dirijat sa-si asume un adevar probabil.

[9] Unii teoreticieni fac distinctie între convingere si persuadare. La Kant - persuadarea este este
o convingere subiectiv-suficienta, dar care nu are girul obiectivitatii, este o credinta: Acest tânar
este de perspectiva, în timp ce convingerea are girul obiectivitatii si este însusita de orice
persoana dotata cu ratiune. Pentru Perelman, convingerea si persuadarea sunt modalitati de
situare a auditoriului în raport cu tema. Persuasiva este argumentarea care nu pretinde a avea
valoare decât pentru un auditoriu particular, iar convingatoare aceea care urmareste adeziunea
tuturor fiintelor dotate cu ratiune. Convingerea este intrinsec legata de un auditoriu universal, iar
persuadarea de unul particular. În discursul didactic se urmareste formarea convingerilor în
primul rând si apoi persuadarea. Persuadarea si convingerea sunt stari atitudinale în care se poate
afla auditoriul în urma unei interventii argumentative.

[10] L. Apostel, Retoric, Psyho-sociologie et Logique, în "Logique et Analuse" nr. 21-24/1963, p.

301.

[11] Cicero, Opere alese, vol. III, Ed. Univers, Bucuresti, 1973, p. 264.

[12] Platon, Opere, vol. IV, Ed. stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1983, p.465

[13] Clasicii au împartit retorica în patru capitole: mantologia - sau teoria inventiei
- care viza identificarea materialului argumentativ, tasologia - sau teoria
dispunerii - care viza organizarea materialului argumentativ, tropologia - sau
teoria elocutiunii, care viza modul expunerii logice a argumentelor siteatrologia,
care viza mijloacele

[14] Subiectele au fost propuse de catre studentii anului I de la Facultatea de psihologie, I.F.R..