ORGANE LIMFOIDE

Sistemul imun este alcătuit din celule şi structuri distribuite în întreg organismul. Celulele SI sunt
reprezentate în principal de limfocite, dar şi de celule aparţinând sistemului fagocitar mononuclear sau
celule prezentatoare de antigen. Ele se găsesc la nivelul ţesutului limfoid, în circulaţia sangvină sau
limfatică şi în ţesutul conjunctiv cu diferite localizări.
Ţesutul limfoid este compus dintr-o stromă conjunctivă alcătuită din celule
reticulare şi fibre de reticulină (dublu reticul) în ochiurile căreia se găsesc limfocite,
macrofage, celule prezentatoare de antigen.
Organele limfoide sunt structuri anatomice distincte, încapsulate, alcătuite
predominant din ţesut limfoid - timusul, splina şi ganglionii limfatici. În afara acestora,
ţesutul limfoid poate fi prezent în mucoasa sau submucoasa sistemului digestiv
(amigdale, plăci Peyer, apendice ileo-cecal) şi a sistemelor respirator şi urinar, purtând
denumirea generică de ţesut limfoid asociat mucoaselor (MALT - Mucosal-Associated
Lymphoid Tissue).
Limfocitele au originea în măduva osoasă hematopoietică. O parte din ele
migrează şi îşi continuă procesul de maturare în timus, fiind denumite limfocite T,
celelalte, denumite limfocite B, îşi încheie procesul de maturare tot la nivelul măduvei
hematogene (denumirea de limfocite B provine de la Bursa lui Fabricius, organ prezent
numai la păsări, la nivelul căruia are loc maturarea acestui tip de limfocite). Din acest
motiv, timusul şi măduva osoasă hematogenă sunt denumite organe limfoide primare
(sau centrale), maturarea limfocitelor producându-se fără contact cu antigenele non-
self. Limfocitele migrează apoi din organele limfoide primare în organele limfoide
secundare (sau periferice) - ganglioni limfatici, splină, ţesut limfoid asociat mucoaselor
- unde întâlnesc antigenele non-self, proliferează şi se diferenţiază în celule efectorii ale
răspunsului imun. Prin urmare, organele limfoide secundare sunt teritoriul pe care se
derulează etapele iniţiale ale răspunsului imun.
Sistemul imun are rolul de a proteja organismul faţă de agresori externi (virusuri, bacterii, fungi,
paraziţi) sau faţă de propriile molecule / celule modificate. Acesta pote face diferenţa între moleculele şi
celulele proprii oganismului (self) şi cele străine (non-self). Noţiunea de non-self cuprinde orice moleculă
sau celulă (inclusiv cele proprii ce au suferit modificări) pe care organismul o va recunoaşte şi împotriva
căreia va elabora un răspuns imun.
Răspunsul organismului la prezenţa unor molecule sau celule non-self, denumit răspuns imun,
este de două feluri: răspuns imun (imunitate) celular(ă) şi răspuns imun (imunitate) umoral(ă). RI celular
este mediat de limfocitele T, ce omoară microorganisme, celule străine (tumorale sau transplantate) sau
celule infectate viral. RI umoral este mediat de o categorie de glicoproteine serice denumite anticorpi,
produse de limfocite B diferenţiate, denumite plasmocite, ce inactivează sau distrug substanţele străine.
Substanţele non-self capabile de a produce un răspuns imun al organismului sunt denumite
imunogene. Antigenele sunt acele substanţe ce pot fi recunoscute de anticorpi, chiar dacă ele însele nu
pot produce un răspuns imun.
Anticorpii, denumiţi şi imunoglobuline, sunt glicoproteine plasmatice produse de plasmocite
rezultate în urma proliferării şi diferenţierii limfocitelor B. Anticorpii au capacitatea de a se fixa specific de
antigenele corespunzătoare declanşând mecanisme efectorii în care sunt implicate alte elemente ale
sistemului imun. La om există cinci clase de imunoglobuline:
IgG - cea mai abundentă din imunoglobulinele serice (75%). Este compusă din două lanţuri grele
şi două lanţuri uşoare unite prin legături disulfidice. Clivarea enzimatică a moleculei dă naştere unui
fragment Fc (cristalizabil), fără specificitate faţă de antigen, ce cuprinde porţiunile -COOH terminale ale
lanţurilor grele şi unui fragment Fab (antigen binding), ce leagă antigenul şi este compus din porţiunile -
NH2 terminale ale lanţurilor grele şi din cele două lanţuri uşoare. Este prototipul celorlalte clase de
imunoglobuline.
IgA - se găseşte în cantităţi mici în sânge, dar este principala imunoglobulină din lacrimi, salivă,
colostru, secreţiile nazale, bronşice, intestinale şi vaginale, unde este prezent sub formă de IgA
secretorie. IgAs este alctătuită din din două molecule de IgA unite prin lanţul J şi dintr-un alt fragment
polipeptidic denumit componenta secretorie.
IgM - se găseşte în proporţie de 10% în ser, este o moleculă pentamerică, monomerii având
structură asemănătoare IgG, şi, împreună cu IgD, este principala clasă de imunoglobuline de pe
suprafaţa limfocitelor B.
IgE - este un monomer, fiind implicată în reacţiile alergice.
La prima întâlnire cu un antigen, un limfocit B proliferează, jucând rolul de celulă progenitoare
pentru o populaţie de plasmocite ce vor produce imunoglobuline din clasa IgM. După stimularea
ulterioară cu acelaşi antigen, unele limfocite B rezultate în urma primului răspuns vor da naştere la
plasmocite ce produc anticorpi cu aceeaşi specificitate, dar aparţinând unei alte clase, cum ar fi IgG, IgE
sau IgA. Procesul, denumit schimbare de clasă a imunoglobulinelor, este util deoarece clasele de
anticorpi diferă prin mecanismele efectorii pe care le declanşează în vederea eliminării agentului patogen
ce a declanşat răspunsul imun.

A. CELULELE ŢESUTULUI LIMFOID

1. Limfocitele
Limfocitele descind din celula stem hematopoietică pluripotentă. Aceasta se
diferenţiază, dând naştere unui precursor limfoid comun. Diferenţierea în celule
imunocompetente şi maturarea au loc în organele limfoide primare.
Există două tipuri principale de limfocite: limfocite T şi limfocite B. Clasificarea se
bazează pe locul diferenţierii (timus, respectiv măduva hematogenă) cât şi pe
moleculele de suprafaţă pe care le exprimă. Ambele tipuri dispun de receptori
membranari pentru antigen. O a treia categorie de limfocite sunt limfocitele NK (Natural
Killer - natural ucigaşe), ce nu exprimă receptori pentru antigen
Limfocitele exprimă un număr mare de molecule pe suprafaţa lor, ce pot fi folosite pentru a
distinge diversele subpopulaţii limfocitare, între care nu există diferenţe morfologice. Moleculele de
suprafaţă pot fi recunoscute de anticorpi monoclonali (anticorpi cu o singură specificitate, obţinuţi in vitro).
Aceştia au fost sistematizaţi în grupe (cluster) ce au specificitate pentru aceeaşi moleculă de suprafaţă,
fiecărei grupe atribuindu-i-se un număr CD (Cluster Designation). CD3, de exemplu, desemnează o
proteină transmembranară specifică limfocitelor T. Folosirea anticorpilor monoclonali marcaţi enzimatic
sau fluorescent permite studierea prin variate metode imunohistologice a ţesutului limfoid.

Limfocitele T
Reprezintă 65 - 75% din limfocitele sangvine. Au pe suprafaţă receptorul pentru
antigen - TCR (T-cell Receptor). Limfocitele T recunosc antigenul numai dacă acesta
este asociat, pe suprafaţa unor celule, cu antigenele de histocompatibilitate HLA de
clasa I sau clasa II.
Există patru subpopulaţii funcţionale principale de celule T, ce pot fi identificate
numai pe baza markerilor membranari:
 Limfocite T ajutătoare (T helper - Th) - stimulează activitatea altor celule ale
sistemului imun, ajutând limfocitele B să prolifereze şi să se diferenţieze în
plasmocite. Au ca marker de suprafaţă CD4, şi pot recunoaşte antigenele
numai dacă acestea sunt prelucrate şi prezentate în asociere cu molecule
HLA clasa II.
 Limfocite T citotoxice (Tc) - au ca principală funcţie liza celulelor infectate
viral, a celor transformate malign sau a celor transplantate de la altă
 specie/individ. Se identifică prin prezenţa moleculelor CD8 şi recunosc
antigenele asociate pe memebrana celulelor ţintă cu molecule HLA clasa I.
 Limfocite T reglatorii (Tr) - modulează răspunsul imun. Aparţin subsetului de
celule CD4 pozitive, dar există şi celule cu activitate inhibitorie ce exprimă pe
suprafaţă CD8.
 Limfocitele T de memorie - sunt cele ce au venit anterior în contact cu un
anume antigen, au durată de viaţă relativ mare şi, la reîntâlnirea aceluiaşi
antigen, se pot activa sau diferenţia rapid, stimulând mecanismele efectorii
ale imunităţii celulare. Limfocitele T de memorie recirculă între sânge şi
organele limfoide secundare, oprindu-se în final în zone specializate din
acestea, unde se vor reîntâlni cu antigenele
Morfologic, se pot distinge două tipuri de limfocite T circulante, neactivate:
limfocite mici, fără granulaţii, cu raport nucleocitoplasmatic mare şi limfocite mai mari,
cu raport nucleocitoplasmatic mai mic, conţinând în citoplasmă granulaţii azurofile.
Ultimele sunt denumite şi limfocite mari granulare (LGL - Large Granular Lymphocytes).
Majoritatea limfocitelor Th şi jumătate din Tc sunt limfocite mici. La microscopul
electronic poate fi identificată în citoplasma acestora o structură denumită corp Gall,
alcătuită dintr-un grup de lizozomi primari şi o picătură lipidică. Restul limfocitelor T
circulante au aspect de LGL, microscopia electronică punând în evidenţă în citoplasma
acestora mulţi lizozomi primari (granule electronodense), şi un aparat Golgi bine
dezvoltat.
După interacţiunea cu antigenul corespunzător, prezentat pe suprafaţa unor
celule specializate, limfocitele T se activează. Procesul duce la sinteza de proteine,
expresia de noi molecule de suprafaţă, dar şi la schimbări morfologice. Celula T
activată (blast) are dimensiuni crescute, citoplasma mai bazofilă, mai multe mitocondrii
şi poliribozomi liberi. Blaştii pot fi, la rândul lor, granulari sau agranulari.

Limfocitele B
Reprezintă aproximativ 15% din limfocitele sangvine. Au pe suprafaţă forma
membranară a IgM şi/sau IgD, ce constituie, în asociere cu alte molecule, receptorul
pentru antigen al acestor celule. La întâlnirea cu antigenul specific, în unele situaţii fiind
necesară şi intervenţia potenţatoare a limfocitelor Th, se activează şi se diferenţiază fie
în plasmocite, celule producătoare de imunoglobuline, fie în limfocite B de memorie.
Ultimele rămân în anumite zone din organele limfoide secundare unde, la o întâlnire
ulterioră cu acelaşi antigen, proliferează şi se diferenţiază rapid în plasmocite.
Celulele B în repaus (neactivate) circulante seamănă foarte mult cu celulele T
mici circulante, cu deosebirea că nu au în citoplasmă corpi Gall. Limfocitele B activate
(imunoblaşti) au dimensiuni crescute, citoplasma mai bazofilă, corespunzând dezvoltării
reticulului endoplasmic rugos, a poliribozomilor liberi şi a aparatului Golgi, vizibile în
microscopie electronică.
Unii dintre blaştii B se localizează în centrii germinativi ai foliculilor limfoizi
secundari. Aceste celule au citoplasmă bogată, nucleul mai mare, eucromatic, clivat, cu
un nucleol situat excentric. La ME se pot observa în citoplasmă poliribozomi liberi şi
foarte puţine cisterne ale reticolului endoplasmic rugos. Din acest tip de celulă pot lua
naştere limfocitele B de memorie, responsabile de răspunsul imun anamnestic.
Plasmocitul are aspectul cunoscut la microscopul optic (citoplasmă intens
bazofilă cu halou perinuclear, nucleu cu aspect în “cadran de ceas”), iar la ME se
observă straturi concentrice de cisterne ale reticolului endoplasmic rugos. Plasmocitele
se întâlnesc foarte rar în circulaţie, fiind situate mai ales la nivelul organelor limfoide
secundare (cordoanele medulare din ganglionii limfatici, cordoanele splenice), dar şi în
măduva osoasă. Prin urmare, ultima poate fi considerată organ limfoid primar, dar şi
secundar.
Proporţiile limfocitelor T şi B diferă în sânge şi în organele limfoide, după cum
rezultă din tabelul următor:

Localizare % limfocite T % limfocite B

Timus 100 0

Măduvă osoasă 10 90

Splină 45 55

Ganglioni limfatici 60 40

Sânge 80 20

Limfocitele NK
Provin dintr-un precursor limfoid, se maturează în măduva osoasă, nu au pe
suprafaţă receptori pentru antigen şi, morfologic, majoritatea sunt limfocite mari
granulare. Au capacitatea de a liza celule ţintă (infectate viral sau maligne) cu care nu
au venit anterior în contact, de unde şi denumirea lor. Morfologic, aparţin clasei de
limfocite mari granulare. În sânge, se găsesc în proporţie de 10-15%.

2. Celule prezentatoare de antigen (CPA)

În acestă categorie sunt incluse mai multe tipuri de celule ce se găsesc în
majoritatea ţesuturilor, constituind o populaţie heterogenă, cu puternică activitate
imunostimulatoare. Unele se dezvoltă din precursori de la nivelul măduvei osoase.
Celule prezentatoare de antigen sunt considerate celulele dendritice interdigitate,
celulele Langerhans, macrofagele, celulele epiteliale timice şi limfocitele B.
Trăsătura lor comună este una funcţională: ele prezintă antigenele prelucrate
limfocitelor T. Receptorul pentru antigen al limfocitelor T nu recunoaşte moleculele în
starea lor nativă, ci numai fragmente polipeptidice scurte, prezentate în asociere cu
molecule HLA clasa I sau II. CPA au capacitatea de a endocita şi procesa (degrada)
molecule proteice în compartimentul endo/lizozomal, rezultând peptide pe care le
prezintă pe membrană cuplate cu HLA clasa II. Ansamblul va fi recunoscut de TCR +
CD4. O altă situaţie este cea a celulelor infectate viral sau transformate malign ce
sintetizează proteine anormale. Din degradarea acestora în citosol rezultă lanţuri
polipeptidice asociate HLA clasa I, ce vor fi recunoscute de TCR + CD8 de pe
limfocitele Tc sau Ts.
Sistemul celulelor dendritice: celule Langerhans, celulele dendritice localizate
înmajoritatea ţesuturilor, celule cu văluri din circulaţia limfatică şi celulele dendritice
interdigitate situate la nivelul organelor limfoide secundare, al TLAM şi timusului.
 Celulele Langerhans din piele şi din alte epitelii pavimentoase preiau antigenele
pătrunse local şi apoi migrează sub forma celulelor “cu văluri”, prin vasele limfatice
aferente, în regiunea paracorticală a ganglionilor limfatici (zone T-dependente). Acolo,
ele interacţionează cu celulele T, putându-le activa pe cele naive, şi sunt cunoscute
drept celule dendritice interdigitate. Celule dendritice interdigitate se întâlnesc şi în
zonele T-dependente ale splinei şi ţesutului limfoid asociat mucoaselor.
Celulele interdigitate din medulara lobulului timic sunt de asemenea CPA,
jucând un rol foarte important în procesul de maturare al limfocitelor T.
Celulele dendritice foliculare din centrul germinativ al foliculilor limfoizi
secundari se înscriu într-o categorie diferită de CPA. Ele nu sunt mobile (nu migrează)
şi nu au capacitatea de a endocita şi prelucra antigenele. Localizate la nivelul centrilor
germinativi din foliculii limfoizi, capturează pe suprafaţă antigene şi le reţin perioade
relativ lungi, astfel încât acestea pot fi recunoscute de limfocitele B. Celulele dendritice
foliculare joacă astfel un rol important în activarea şi diferenţierea limfocitelor B. Au un
aspect caracteristic.
Macrofagele exprimă puţine molecule HLA clasa II, dar au activitate fagocitară
intensă, pot circula şi prezenta antigenul limfocitelor T deja activate sau limfocitelor B.
Macrofagele se întâlnesc în calitate de CPA în medulara şi corticala ganglionilor
limfatici, în foliculii limfoizi şi sinusurile marginale ale splinei, în ţesutul limfoid asociat
mucoaselor şi în timus.
Limfocitele B exprimă HLA clasa II mai intens după activare, pot prelua şi
prezenta antigene celulelor Th.

B. TIMUSUL – ORGAN LIMFOID PRIMAR

Este un organ limfoid primar, limfoepitelial, situat în mediastin. Are origine dublă:
un primordiu de natură epitelială, dezvoltat din endoderm este invadat de limfocite de
origine mezenchimală.
Este un organ încapsulat, capsula de natură conjunctivă trimiţând septuri ce
compartimentează organul în lobuli. În lobuli, celulele limfoide T (timocite) se dispun
într-o zonă periferică mai închisă la culoare - corticala, şi o zonă centrală, mai puţin
intens colorată - medulara.
Timusul involuează odată cu vârsta, cele mai afectate fiind regiunile corticale ale
lobulilor. Ţesutul limfoid este înlocuit cu adipocite albe. Cu toate acestea, timusul
continuă să producă şi să pună în circulaţie limfocite T şi la adult, deşi în număr redus.
Corticala, mai aglomerată, conţine timocite mai tinere ce proliferează intens,
celule mici, cu nucleul tahicromatic. Majoritatea timocitelor din corticală mor prin
apoptoză, în urma a două procese ce conduc la selectarea unor limfocite T capabile să
recunoască antigenele non-self şi areactive faţă de cele self. Aceste procese sunt
selecţia pozitivă (trăiesc numai timocitele capabile să interacţioneze cu moleculele HLA
proprii organismului) şi selecţia negativă (mor timocitele ce interacţionează cu peptide
proprii organismului prezentate în contextul HLA). Tot aici se găsesc:
 celule epiteliale reticulare - de formă stelată cu nucleii mai palizi, pozitive
pentru citokeratină. Prelungirile acestor celule sunt unite între ele prin
desmozomi, alcătuind o reţea ce cuprinde timocitele corticale; intervin în
procesul de selecţie pozitivă.
  celule “doică” (nurse cells) - situate în cortexul extern, de natură epitelială.
Secretă, împreună cu primele factori solubili ce acţionează în manieră
paracrină asupra timocitelor, creând un mediu favorabil proliferării acestora
(timozină, timulină, timopoietină, factorul umoral timic)
 Macrofage - fagocitează timocitele ce mor prin apoptoză, joacă şi rol de CPA
La joncţiunea cortico-medulară se găsesc, pe lângă timocite, celule dendritice
interdigitate şi macrofage, ambele prezentând antigene ce vor selecta timocitele,
modelând repertoriul lor antigenic.
În medulară, numărul timocitelor este mai mic, acestea fiind celule mai mature
din punct de vedere funcţional. Tot aici se găsesc celule reticulare epiteliale mai
numeroase decât în corticală şi macrofage. Caracteristică zonei medulare a lobulului
timic este prezenţa corpusculilor Hassall. Sunt structuri ce conţin celule epiteliale turtite,
dispuse concentric, ce acumulează filamente de keratină, degenerează şi, uneori, se
calcifică.
Vascularizaţia
Arterele pătrund pe la nivelul capsulei, se ramifică şi pătrund în organ prin
septuri. Arteriole se desprind şi pătrund în parenchim la nivelul joncţiunii cortico-
medulare. Din acestea pleacă vase capilare ce pătrund în corticală şi apoi se arcuiesc
spre medulară, unde se deschid în venule. Medulara primeşte şi ramuri direct din
arteriolele de la joncţiunea cortico-medulară.
La nivelul corticalei există o barieră sânge-timus, alcătuită din: endoteliul
nefenestrat şi membrana bazală groasă a capilarelor, pericite, lamina bazală a celulelor
reticulo-epiteliale, precum şi prelungiri ale acestora din urmă, ce învelesc capilarele.
Bariera împiedică contactul dintre antigene şi timocitele în formare, nefiind prezentă în
medulară.

C. ORGANE LIMFOIDE SECUNDARE

Ganglionii limfatici sunt zonele în care este iniţiat răspunsul imun împotriva
antigenelor pătrunse prin piele sau mucoase şi vehiculate prin limfă. Splina răspunde la
antigenele prezente în circulaţia sangvină. Mecanismele efectorii în aceste situaţii sunt
în principal producerea de anticorpi sistemici şi răspunsuri locale, mediate celular.
Ţesutul limfoid asociat mucoaselor protejează organismul împotriva antigenelor
pătrunse prin suprafaţa mucoaselor, principalul mecanism efector fiind secreţia locală
de IgA secretor. Datorită suprafeţei mari a mucoaselor, ţesutul limfoid asociat reprezintă
mai mult de jumătate din totalul ţesutului limfoid al organismului, iar IgA este cea mai
abundentă imunoglobulină din organism.

Foliculul limfoid
Formaţiune caracteristică ţesutului limfoid, prezentă în toate organele limfoide
secundare, circumscrisă, rotund-ovalară, cu dimensiuni variabile. Pot fi de două feluri:
primari (areactivi) şi secundari.
Foliculii limfoizi (FL) primari sunt mai mici şi au aspect omogen, fiind alcătuiţi din
celule B naive, mici, cu nuclei tahicromatici. Limfocitele B ce recunosc la nivelul
organelor limfoide secundare antigenul şi primesc şi semnale pozitive din partea
limfocitelor Th se activează şi determină apariţia în foliculii limfoizi a centrilor
germinativi, zone mai palide, înconjurate de o manta de limfocite B naive, regiune mai
intens colorată (aspectul caracteristic al FL secundar).
Centrul germinativ are două populaţii celulare, uneori individualizate ca regiuni :
 Centroblaste – limfocite B mai mari, cu caracterele blaştilor: nucleu rotund, neclivat,
eucromatic cu 1-3 nucleoli periferici, citoplasmă bazofilă; centroblastele prezintă
numeroase mitoze şi dau naştere centrocitelor (regiunea clară)
 Centrocite - celule cu dimensiuni în general mai mici. Prezintă un nucleu clivat,
caracteristic: contur neregulat, cu incizuri mici, cromatină fin granulară. Citoplasma
este redusă cantitativ.
În această regiune se găsesc multe celule dendritice foliculare, ce vin în contact cu
centrocitele.

1. Ganglionii limfatici
Sunt organe limfoide încapsulate de formă ovoidală, distribuite de-a lungul
vaselor limfatice. Sunt o staţie de filtrare importantă a lichidelor tisulare drenate prin
limfă, jucând un rol de apărare împotriva microorganismelor pătrunse în ţesuturi şi a
răspândirii celulelor maligne. Dimensiunile normale sunt de 3 – 25mm, mărirea
limfoganglionior peste 30mm fiind denumită adenopatie.
Au o faţă convexă şi un hil prin care arterele pătrund, iar venele şi vasele
limfatice ies. Capsula de ţesut conjunctiv trimite în parenchim trabecule ce nu
compartimentează organul în lobuli, delimitând însă loje în regiunea corticală. Stroma
este formată din ţesut reticular: celule reticulare şi fibre de reticulină.
Ganglionul limfatic prezintă:
 zonă corticală externă, periferică, ce conţine foliculi limfoizi secundari şi primari
(zonă T - independentă). Între ea şi capsulă se găseşte sinusul subcapsular. Sinusul
este alcătuit dintr-o reţea de celule şi fibre reticulare asociate cu macrofage şi puţine
celule limfoide. Sinusul subcapsular se continuă cu sinusurile intermediare
(parafoliculare), acestea deschizându-se în sinusurile medulare
 zonă corticală profundă (paracorticală) - zonă T-dependenta de ţesut limfoid, nu
conţine foliculi limfoizi; sunt prezente celulele dendritice interdigitate
 zonă medulară - cuprinde cordoanele medulare alcătuite din limfocite B, plasmocite
şi macrofage, între care se găsesc sinusurile limfatice medulare. Sinusurile sunt
spaţii neregulate ce conţin limfă, parţial delimitate de celule scuamoase de tip
endotelial, celule reticulare şi macrofage.
Circulaţia limfatică şi sangvină
Vasele limfatice aferente pătrund prin capsula ganglionului şi se deschid în
sinusul subcapsular. De aici limfa circulă în direcţia sinusurilor intermediare şi apoi
medulare. Circulaţia limfei se face cu viteză scăzută, în aşa fel încât macrofagele şi
CPA pot prelua marea majoritate a antigenelor şi debriurilor vehiculate de aceasta.
Vasele limfatice eferente din hilul ganglionului colectează sinusurile medulare.
Vasele sangvine pătrund prin hil şi dau, în final capilare dispuse în jurul foliculilor
limfoizi. Caracteristică este prezenţa la acest nivel a venulelor cu endoteliu înalt, locul
de pătrundere în ţesutul limfoid a limfocitelor din sânge.
Limfocitele părăsesc circulaţia sangvină şi pătrund în ţesutul limfoid la nivelul
venulelor postcapilare cu endoteliu înalt - HEV (High endothelial venules). Acestea pot
fi găsite la nivelul ganglionilor limfatici (mai frecvent în regiunea paracorticală) şi în
ţesutul limfoid asociat mucoaselor. Ocazional, acest tip de endoteliu poate fi întâlnit şi în
alte regiuni, unde are loc un proces inflamator. Sub acţiunea unor factori solubili
eliberaţi de celulele sistemului imun (citokine), celulele endoteliale plate, uzuale, se pot
transforma în celule înalte (cubice). Celulele endoteliale înalte exprimă pe suprafaţă
molecule de adeziune ce pot interacţiona cu receptorii specifici de pe suprafaţa
limfocitelor. În acest fel, limfocitele naive din circulaţie pot pătrunde în ţesutul limfoid,
unde pot coopera cu celulele prezentatoare de antigen, se activează şi pot participa la
un răspuns imun.
2. Splina
Este cel mai mare organ limfoid din organism, fiind, prin bogăţia de celule
fagocitare, un filtru important în calea patogenilor pătrunşi în circulaţie. Aici are loc, de
asemenea, distrugerea hematiilor îmbătrânite. În calitatea sa de organ limfoid secundar,
splina este un loc în care limfocitele se activează şi recirculă, dar şi un important
producător de anticorpi.
Structură
Splina este înconjurată de o capsulă ce conţine miofibroblaste, capsulă ce trimite
trabecule ce nu lobulează organul. Vasele sangvine intră/ies la nivelul hilului organului.
Pulpa splinei (parenchimul) nu are vase limfatice şi este alcătuit dintr-un citoreticul în
care se găsesc limfocite, macrofage şi celule prezentatoare de antigen.
Pulpa splinei apare macroscopic, în secţiune, de culoare roşie cu pete albe. De
aici de numirile date celor două zone, de pulpă roşie, respectiv albă.
Circulaţia intrasplenică
Artera splenică pătrunde în hil şi dă ramuri trabeculare. Ramuri ale a. trabeculare
pătrund în parenchim şi sunt imediat înconjurate de o teacă de ţesut limfoid, denumită
teaca limfatică periarterială. Ramurile poartă denumirea de artere centrale (arterele
pulpei albe). Arterele centrale dau ramuri colaterale (arteriole foliculare) ce se distribuie
foliculilor limfoizi splenici (se deschid la nivelul sinusurilor marginale), terminându-se în
arteriolele penicilate ce au peretele format dintr-un endoteliu cu proprietăţi contractile.
A. penicilate se deschid în sinusurile venoase splenice din pulpa roşie.
Există două ipoteze asupra felului în care sângele ajunge din arteriole în
sinusurile pulpei rosii:
 capilarele arteriale se varsă direct în sinusuri, circulaţia splenică fiind de tip închis
 capilarele se deschid în spaţiile cordoanelor pulpei roşii (cordoane Billroth), astfel
încât sângele este filtrat prin spaţiile dintre celulele acestor cordoane, ca apoi să fie
colectat în sinusurile venoase - circulaţie de tip deschis.
Din sinusoidele splenice - venele trabeculare (nu au fibre musculare proprii în
medie) - venele splenice din hil.
Pulpa albă
Alcătuită din tecile limfatice periarteriale (zone T-dependente) şi foliculii limfoizi
splenici (zone populate predominant de limfocite B). La limita dintre pulpa albă şi cea
roşie se află zona marginală, alcătuită din sinusuri şi ţ. limfoid rar (lax). La acest nivel se
găsesc macrofagele zonei marginale, o populaţie particulară de macrofage: nu recirculă
şi prezintă antigenele endocitate limfocitelor B din această zonă. În sinusurile zonei
marginale se deschid multe ramuri colaterale ale a. centrale, zona jucând un rol
important în filtrarea antigenelor din sânge şi iniţierea răspunsului imun. De asemenea,
zona marginală reprezintă locul prin care limfocitele B şi T din circulaţie pătrund în
ţesutul limfoid splenic. Tot aici se află celule dendritice interdigitate, capabile să prezinte
antigenele limfocitelor T.
Pulpa roşie
Reprezintă aproximativ 75% din parenchimul splenic, fiind alcătuită din
cordoanele Billroth situate înte spaţiile vasculare (capilare şi sinusuri venoase).
Cordoanele pulpei roşii sunt compuse dintr-o reţea de celule reticulare şi fibre de
reticulină, în ochiurile căreia se află macrofage, plasmocite şi multe elemente figurate
sangvine. Între cordoane se află sinusoidele, căptuşite cu cel. endoteliale dispuse
paralel cu axul sinusului. Fibre de reticulină înconjoară celulele endoteliale. Lamina
bazală a endoteliului este discontinuă.

3. Ţesutul limfoid asociat mucoaselor

Agregate de ţesut limfoid neîncapsulat pot fi găsite în lamina propria şi, uneori,
submucoasa tracturilor digestiv, respirator şi genitourinar. În funcţie de localizarea sa,
TLAM a fost denumit ţes. limfoid asociat intestinului (GALT – Gut-Associated Lymphoid
Tissue) sau bronhiilor (BALT – Bronhus-Associated Lymphoid Tissue). Ţesutul limfoid
este organizat în foliculi limfoizi solitari sau agregaţi, prezentând centri germinativi
(foliculi secundari).
În anumite regiuni anatomice, ţesutul limfoid este prezent în mod constant:
amigdalele palatine, linguale şi faringiene (formează cercul amigdalian Waldayer),
plăcile Peyer de la nivelul ileonului terminal, apendicele vermiform.
Amigdalele conţin ţesut limfoid (foliculi limfoizi agregaţi, cu zone interfoliculare T-
dependente) situat sub epiteliul de acoperire specific zonei. În profunzime, ţesutul
limfoid este delimitat de o condensare a ţesutului conjunctiv (pseudocapsulă).
Amigdalele palatine sunt organe pereche situate la limita dintre cavitatea bucală şi
orofaringe. Sunt acoperite de epiteliu pavimentos stratificat nekeratinizat; acesta se
invaginează şi formează cripte înconjurate de ţesutul limfoid subiacent. În profunzime,
în vecinătatea amigdalei palatine se găsesc glande salivare mici, ale căror ducte se
deschid la suprafaţa epiteliului.
La nivelul ileonului, există zone în care se găsesc foliculi limfoizi secundari
agregaţi (mai mult de 5) în lamina propria până în submucoasă - plăcile Peyer.
Epiteliul intestinal ce acoperă plăcile Peyer este specializat în transportul
antigenelor de pe faţa luminală spre ţ. limfoid subiacent. Această funcţie este îndeplinită
de celulele M ce prezintă pliuri numeroase la polul bazal (microfolds). Celulele M au
invaginări adânci ale porţiunii bazolaterale, ce formează “buzunare” în care se găsesc
limfocite T, B, macrofage şi celule dendritice. Antigenele ajung prin transcitoză la ţesutul
limfoid, unde determină un răspuns imun umoral, având ca principal mecanism efector
producerea şi sinteza de IgAs. La acest nivel există o populaţie de limfocite T
intraepiteliale, cu caracteristici funcţionale şi fenotipice particulare. Ţesutul limfoid
asociat mucoaselor conţine celule dendritice interdigitate în zonele T-dependente, tot
aici se întâlnesc şi venule cu endoteliu înalt.

4. Circulaţia limfocitelor
De la nivelul organelor limfoide primare, limfocitele migrează către organele
limfoide secundare. Aici, limfocitele T şi B se dispun în zone distincte: zonele T-
dependente sunt regiunea paracorticală a ganglionilor limfatici, teaca limfatică
periarterială a pulpei albe splenice, regiunile interfoliculare de la nivelul ţesutului limfoid
asociat mucoaselor, iar cele populate în special de limfocite B (T-independente) sunt
foliculii limfatici din toate organele limfoide secundare.
De la nivelul organelor limfoide secundare, limfocitele pleacă prin sânge sau limfă
către alte organe limfoide sau către ţesuturi. Limfocitele T recirculă mai mult decât cele
B.
Limfocitele părăsesc circulaţia sangvină şi pătrund în ţesutul limfoid la nivelul
venulelor postcapilare cu endoteliu înalt - HEV (High endothelial venules). Acestea pot
fi găsite la nivelul ganglionilor limfatici (mai frecvent în regiunea paracorticală) şi în
ţesutul limfoid asociat mucoaselor. Ocazional, acest tip de endoteliu poate fi întâlnit şi în
alte regiuni, unde are loc un proces inflamator. Sub acţiunea unor factori solubili
eliberaţi de celulele sistemului imun (citokine), celulele endoteliale plate, uzuale, se pot
transforma în celule înalte (cubice). Celulele endoteliale înalte exprimă pe suprafaţă
molecule de adeziune ce pot interacţiona cu receptorii specifici de pe suprafaţa
limfocitelor. În acest fel, limfocitele naive din circulaţie pot pătrunde în ţesutul limfoid,
unde pot coopera cu celulele prezentatoare de antigen, se activează şi pot participa la
un răspuns imun.
Limfocitele activate, cu funcţii de memorie sau efectorii părăsesc ganglionii
limfatici prin vasele limfatice eferente, de aici ajungând în circulaţia sangvină trecând
prin ductul limfatic toracic. Din splină, limfocitele trec direct în circulaţia venoasă.
Interacţiunile dintre limfocite şi celulele endoteliale activate sunt responsabile şi
de trecerea primelor din circulaţie în ţesuturi. În cazul existenţei unui proces inflamator,
celulele endoteliale exprimă anumite molecule de suprafaţă, specifice ţesutului
respectiv, ce determină limfocitele ce dispun de receptorii corespunzători să
părăsească circulaţia şi să se localizeze regiunile unde îşi vor exercita funcţiile.
Procesul are astfel specificitate, fiind demonstrat faptul că limfocitele recirculă
preferenţial prin ţesuturile prin care au trecut iniţial.
Din ţesuturi, limfocitele ajung la nivelul ganglionilor limfatici prin intermediul
vaselor limfatice aferente.
Aproximativ 1-2% din numărul total de limfocite recirculă în fiecare oră. În
ansamblu, procesul oferă ocazia unui număr mare de limfocite specifice unui imunogen
de a veni în contact cu antigenele corespunzătoare în microclimatul organelor limfoide
secundare. Acest lucru este foarte important, având în vedere faptul că limfocitele
posedă receptori cu o singură specificitate, prin urmare existând numai un număr relativ
mic de celule ce pot iniţia sau susţine un răspuns imun dirijat împotriva unui anumit
antigen.