Sunteți pe pagina 1din 27

Din toate timpurile, oamenii au observat curcubeele.

A trebuit, totuși, să se aștepte anul 1665 pentru ca Isaac Newton să se intereseze de


problema descompunerii luminii albe cu ajutorul unei prisme (și de recompunerea ei cu ajutorul discului care îi poartă numele). 150 de ani
mai târziu, în 1814, Joseph von Fraunhofer a descoperit liniile care îi poartă numele, din spectrul solar[1]. Fraunhofer a utilizat o rețea de
difracție inventată în 1785 de David Rittenhouse. În 1865, Robert Bunsen și Gustav Kirchhoff (generalizând lucrările lui Foucault din 1845)
au zărit și linii observând spectrele flăcării și, stupefacție, și-au dat seama că aceste linii se găsesc exact în aceleași locuri ca și cele descrise
de Fraunhofer, cu 50 de ani mai devreme, făcând astfel legătura dintre spectre și compoziția chimică a obiectelor observate. De aici, ei a
dedus legea eponimă, „un corp nu poate absorbi decât radiațiile pe care le poate emite”, care va avea consecințe revoluționare pe plan
astronomic, în pofida afirmațiilor lui A. Comte din 1842. Era și epoca în care Dimitri Mendeleev și-a dezvoltat celebrul Tabel periodic al
elementelor care avea încă numeroase căsuțe libere. Chimiștii s-au lansat atunci în căutarea elementelor necunoscute studiind liniile
necunoscute în spectrele flăcărilor tuturor mineralelor care le cădeu în mână. Astfel au fost descoperite galiul, germaniul, ... De notat și
că heliul a fost identificat în spectrul solar cu câțiva ani înainte de a fi descoperit pe Pământ.

Într-adevăr, astronomul francez Pierre Jules Janssen (1824-1907) a detectat linia 5875A (până atunci necunoscută în laborator), în spectrul
solar (18 august 1868), în cursul unei eclipse totale de Soare, la Guntur, în India. Astronomul britanic Sir J.N.Lockyer a propus
denumirea heliului pentru că linia a fost detectată în spectrul luminii lui Helios(Soarele!). În același timp, cercetări în fizică (teoriile
radiației, legile lui Planck, legea lui Wien, etc.) asupra structurii atomice (Rutherford, Bohr, ...) precizează natura cuantelor, dependența
spectrului electromagnetic cu lungimea de undă, datorată diferitelor tranziții de energie. La sfârșitul secolului al XIX-lea, lumea științifică se
interesează și de calitatea iluminării și de legătura dintre temperatură și repartiția energiei în spectru. Legea lui Wien, observarea spectrului
hidrogenului și diferitele sale „serii” vor duce la dezvoltareamecanicii cuantice și la modelul lui Bohr al atomului. Pieter Zeeman a
descoperit că liniile se dedubleză sub efectul unui câmp magnetic; este efectul Zeeman legat cu spinul unuielectron.

Concluziile lui Kirchhof privitoare la spectrul solar – Soarele este compus dintr-un corp central foarte cald, responsabil de fondul continuu
al spectrului, înconjurat de o „atmosferă” ale cărei straturi exterioare mai puțin calde și mai puțin dense sunt responsabile de liniile de
absorbție, linii întunecate pe fond continuu strălucitor – vor avea repercusiuni astronomice considerabile. Într-adevăr, aplicată la stele de
către Huggins (1864, în Anglia) și de către Secchi la Roma, pe un mare număr de stele, spectroscopia stelară scoate în evidență similitudini
spectrale cu spectrul astrului zilei: un fond continuu brăzdat de linii sau de benzi întunecate mai mult sau mai puțin largi; rezultă, de aici, că
aceste stele trebuie să aibă o structură analogă cu cea a Soarelui!

Progresele în chimie fizică (spectrul atomului de hidrogen, studiul nivelelor de energie, etc.) permit să se lege prezența cutărei sau cutărei
linii de cutare sau cutare element chimic la condițiile fizice (temperatură, presiune) din interiorul stelei studiate. De aici se ajunge la
„aranjarea” stelelor urmând spectrelor lor, în funcție de temperatura atmosferei lor, și în funcție de strălucirea lor aparentă.

Combinată cu legea lui Pogson (1856) care leagă magnitudinile aparentă și absolută, analiza spectrelor slelelor va conduce la clasificarea lor
într-o diagramă „tip spectral – luminozitate” care va purta numele de diagrama Hertzsprung-Russell de pe la 1910, datorată a doi astronomi
care lucrau independent: Ejnar Hertzsprung și Henry Norris Russell. La sfârșitul secolului al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, nu
existau decât puține idei despre natura „extra-galactică” a obiectelor cerești. Așa astronomii puteau să se gândească că au detectat, în 1885,
prezența unei „nove” (adică: „stea nouă”, în realitate era vorba de „supernova SN1885A” !) în regiunea centrală a Messier 31,
celebraNebuloasă Andromeda, despre care se credea că face parte din Calea Lactee. Cercetările Ms. Henrietta Leavitt, Shapley, Slipher,
Hubble ș.a. constau în punerea în evidență că aceste îndepărtate nebuloase erau în realitate „universuri-insule”. În 1929, Edwin Hubble,
analizând spectrele câtorva „nebuloase” îndepărtate, a observat că spectrul lor (de hidrogen sau al altor elemente chimice) prezintă
o deplasare spre roșu, prin comparație cu spectrul unei surse de referință; iar acest decalaj era cu atât mai mare cu cât obiectul vizat era mai
departe, echivalent cu efectul Doppler care tocmai fusese semnalat: este viitoarea Lege a lui Hubble. Este baza modelului
cosmologic actual: Big Bang urmat deexpansiunea Universului în curs. Efectul Zeeman i-a permis lui George Ellery Hale să demonstreze
originea magnetică a petelor solare realizând primele magnetograme. Spectroscopia permite și studiul compoziției atmosferelor
planetare [2] și compoziției izotopice a particulelor emise de comete[3].
3. Pe cercul cromatic propus de Itten observăm clasificarea culorilor în: culori primare (triunghiul din mijloc), culori secundare (cele
rezultate din combinarea a două culori primare – pe laturile triunghiului culorilor principale) și culori terțiare (rezultate din combinarea unei
culori primare cu una secundară – situate pe cercul exterior). Astfel, după cercul cromatic putem să clasificăm relațiile dintre culori în:
1. Contrastul culorii în sine Contrastul culorii în sine implică asocierea a minim trei culori pure, mediate adesea de alb și rareori de gri și
negru. Cu cât culorile utilizate sunt mai pure și mai apropiate de culorile principale cu atât contrastul este mai clar diferențiat. Forța de
expresie a contrastului se diminuează pe măsură ce culorile folosite se îndepărtează de cele trei culori primare. Atunci când diferite culori
sunt separate de linii negre sau albe este pus în evidență caracterul lor particular. Exemple: (apare o culoare principală – galbenul, alături de
două culori secundare – verde și portocaliu, toate cele trei culori având aceeași saturație). (în acest exemplu apar toate culorile principale, un
exemplu bun de contrast a culorilor în sine). (s-au folosit culorile complementare, iar astfel, impactul contrastului va scădea).
2. Contrastul clar-obscur (contrastul valoric) Acest contrast poate exista și în lipsa culorii (contrastul dintre alb, griuri și negru) sau în cazul
existenței unei singure culori plus alb, diferite nuanțe de gri sau negru. Griul de mijloc este o culoare „silențioasă”, care alăturată tonurilor
colorate duce la pierderea intensității acelei culori, putând insă media legătura între opoziții violente de culoare. Adăugând negru sau alb,
tonul unei culori se disipează, aceasta pierzându-și din intensitate. Exemplu: (după examinarea cercului cromatic observăm că galbenul e
culoarea cea mai deschisă, pe când violetul e culoarea cea mai întunecată, aceasta însemnând că între cele două culori există contrastul clar-
obscur la cea mai puternică intensitate).
3. Contrastul cald-rece (contrastul caloric) În partea dreaptă a cercului culorilor se găsesc culorile roșu-portocaliu (portocaliul - cea mai
caldă culoare), iar în partea stângă se găsește bleu-turcoaz, cea mai rece culoare. Juxtapunerea acestor două culori ne dă contrastul cald-rece
cel mai puternic. Culorile calde apropie, pe când culorile reci dau impresia de îndepărtare. Exemple de culori calde: Exemple de culori reci:
Fiecare pereche de complementare se bucură de un contrast cald-rece, dar totuși delimitările nu sunt foarte clare. Un ton rece va părea mai
rece pe un ton cald decât pe un ton rece, cu atât mai rece cu cât fondul va fi mai cald. Caracterul culorilor calde și reci pot fi definite și prin
alte criterii: întunecat-însorit, excitant-liniștitor, grosolan-fin, terestru-aerian, apropiat-îndepărtat, greu-ușor, uscat-umed. Exemplu:
4. Contrastul complementarelor Acest contrast implică contrastul din cadrul unei perechi de complementare. Acestea sunt: roșu-verde
portocaliu-albastru galben-violet. Fiecare dintre perechi conține o culoare caldă și una rece. Fiecare pereche conține o culoare închisă și una
deschisă (cu excepția perechii roșu-verde care au valori egale). Practic, când combinăm două culori complementare aducem în ecuație
fiecare componentă cromatică a întregului spectru. Însă, armonia cromatică nu se rezumă la a folosi roșu lângă verde, ci de a reuși să se
armonizeze proporțiile și tonurile fiecărui spectru în parte. Exemplu:
5. Contrastul simultan Contrastul simultan este proprietatea unei culori (cu cât este mai pură culoarea, cu atât această proprietate este mai
puternică) de a vira tonurile neutre cu care vine în contact către complementara sa. Culorile nu influențează doar tonurile neutre cu care vin
în contact, ci și culorile cu o calitate mai slabă sau într-o cantitate mai mică, făcându-le să ne pară mai reci sau mai calde în funcție de
opusul lor. Exemplu: (nuanța de maro alaturată nuanței pale de albastru o percepem mai caldă decât în cazul în care am privi-o de sine
stătătoare).
6. Contrastul de calitate Prin contrast de calitate se înțelege gradul de saturare a unei culori. Este opoziția între o culoare saturată și
luminoasă și o culoare ternă fără strălucire. Cu cât o culoare pură virează mai mult către alb sau negru este mai desaturată, mai coruptă, iar
cu cât este mai intensă cu atât este mai saturată, mai capabilă de a atrage atenția dar în același timp de a obosi. Culori foarte saturate sunt
tolerate pe suprafețe mici spre deosebire de culorile amestecate cu negru, griuri sau albe care sunt optime pentru acoperirea suprafețelor
mari. Totodată, o culoare poate fi „ruptă” cu ajutorul complementarei sale. Contrastul de calitate e indicat a fi folosit în concordanță cu
contrastul de cantitate. Exemplu: (nuanțele culorii roșii în două nuanțe diferite alăturate unui petec mic de verde saturat crează un exemplu
bun de contrast de calitate).
7. Contrastul de cantitate Acest contrast este ușor de înțeles și de aplicat. Este vorba despre combinații de culori pe suprafețe diferite ca
întindere. Practic, în proporțiile potrivite, oricare două sau chiar trei culori pot funcționa armonios. Pentru a înțelege acest tip de contrast este
necesară cunoașterea în prealabil a contrastului de calitate. Exemplu: (într-o proporție mică, roșul devine acceptat în masa întinsă de culori
pale)
5. Culoarea este realitatea subiectiva generata de interactiunea a trei factori: ochiul, lumina si suprafata obiectului. Culoarea
se percepe numai in prezenta luminii naturale (solare) sau artificiale. In afara de culoarea formelor si fenomenelor din natura, exista
culori lumina (spectrale) si culori pigment (vopsele). Culorile spectrale se obtin prin descompunerea unei raze de lumina solara
trecuta printr-o prisma triunghiulara de cristal proiectata pe un ecran, obtinandu-se cele sapte sapte culori pure (rosu, oranj, galben,
verde, albastru, indigo si violet). Fenomenul a fost descoperit in secolul al XVII-lea de catre savantul englez Isaac Newton. Culorile
pigmentare (vopselele) sunt compuse din pulberi colorate combinate cu diferiti lianti. In functie de liantul folosit sunt vopsele pe
baza de apa (acuarele, tempera, guase) si vopsele pe baza de ulei.

Combinarea culorilor
Cercul cromatic al lui Johannes Itten este alcatuit din: culori primare, binare, nuante, culori calde si reci, complementare.
Culori primare(rosu, galben si albastru) numite si fundamentale sau de baza deoarece nu iau nastere din combinarea altor
culori pigment.
Culori binare de gradul I (oranj, verde, violet) care se obtin din amestecul fizic a culori primare (R + G = O;A + G = Ve;
A + R = Vi) in cantitati aproximativ egale.
Culori binare de gradul II (tertiare) se obtin prin amestecul unei culori primare cu o culoare binara de gradul I (R + O; G +
Ve; A + Vi).
Culori ternare (binare de gradul III) se obtin din amestecul fizic in anumite cantitati a doua culori binare de gradul I (O +
Vi = maro; Vi + Ve = gri albastruS Ve + O = acru inchis).
Culori luminoase si culori intunecate. Daca vrem sa definim gradul de luminozitate sau de intunecime a unei culori,
atunci vorbim de tonalitatea sau valoarea ei. Tonalitatea o putem varia prin amestecarea unei culori pure cu alb sau negru.
Culori calde si culori reci Culorile din cele doua categorii sunt determinate de impresia calorica pe care o culoare sau alta
ne-o produce cand o privim. Astfel culorile galben, oranj, rosu ne dau senzatia de caldura, ne duc cu gandul la soare, foc, zilele
calduroase etc. Din contra, culorile albastru, verde, violet, ne dau senzatia de frig, rece, racoare, ne due cu gandul la zilele
friguroase, la racoarea padurilor, a apei etc. Cea mai calda culoare este oranjul, deoarece este obtinuta din amestecul fizic a doua
culori calde(R +G). Cea mai rece culoare din categoria culorilor reci este considerata culoarea albastru pur, deoarece celelalte culori
reci au in amestec si culori calde (verde = albastru, violet = rosu + albastru).
Culori complementare Complementara elementara unei culori primare este acea culoare asezata diametral opus in cercul
cromatic si nu are in componenta ei culoarea primara respectiva. Perechile de culori complementare sunt: - rosu - verde (G + A);
galben - violet (R + A) si albastru - oranj (G + R); Din amestecul fizic al celor trei culori primare rezulta griul neutru, griul perfect,
deoarece el contine toate culorile spectrului luminii (R, O, G, Ve, A, I, Vi). Din amestecul fizic a doua culori complementare
rezulta, de asemenea, griul neutru: R + Ve = R + (G + A). Alaturate aceste perechi se resping, se exalta reciproc, se pun in valoare
una pe alta, iar asezate la distanta, se atrag reciproc.
6. Nonculorile
Pe scurt, cand vorbim despre nonculori, vorbim despre ALB si NEGRU dar si despre combinatiile dintre ele, care rezulta in nenumarate
tonuri de GRI neutru.
Culorile, asa cum le percepem noi, nu sunt nimic altceva decat proprietatea obiectelor din jurul nostru de a reflecta undele electromagnetice
ale luminii intr-o anumita proportie. Albul este rezultatul reflectiei totale in timp ce negrul este rezultatul absorbtiei totale a luminii.
Albul, negrul si griurile derivate sunt considerate neutre, de aceea ele pot fi combinate cu orice culoare fara a pune in pericol calitatea
raportului cromatic. In pictura sunt folosite tocmai pentru a pune in valoare culorile pure si au scop de acompaniament.
Un alt rol pe care il pot juca albul, negrul sau griurile neutre este acela de pauza cromatica, ele neavand caracter cromatic propriu zis. Pot fi
folosite pentru a tempera o culoare pura, pentru a desparti culori ce nu creaza armonie sau cand se doreste obtinerea contrastului simultan.
Atunci cand combinam o singura culoare cu alb, negru sau gri fara a mai adauga nici o alta culoare rezulta monocromia.

7. Contrastul complementarelor este foarte complex. El implica contrastul din cadrul unei perechi de complementare. Acestea sunt: oranj-
albastru, galben-violet,rosu-verde.
Fiecare dintre perechi contine o culoare calda si una rece.

Fiecare dintre perechi contine o culoare inchisa si una deschisa (cu exceptia perechii rosu-verde care au valori egale).

Fiecare pereche contine o culoare principala si una secundara.

De aici vine forta contrastului complementarelor. Practic, atunci cand combinam doua culori complementare, aducem in ecuatie fiecare
componenta cromatica a intregului spectru.

Totusi culorile complementare sunt supralicitate. Armonia cromatica nu se rezuma la a utiliza verde langa rosu. Din contra, neimplicand
cunostintele despre contrastele de calitate si de cantitate riscam sa generam un dezacord cromatic.

Tonurile si nuantele
De foarte multe ori acesti termeni sunt utilizati ca si cum ar fi sinonimi. Ei bine, nu sunt!
Tonurile unei culori sunt drumul pe care o culoare il poate parcurge catre alb sau negru.
Ex.: rosul vireaza catre negru:

Ex.: rosul vireaza catre alb:

Nuantele unei culori sunt obtinute prin virarea unei culori catre o alta culoare.
Ex.: rosul vireaza catre galben, prin oranj:

Atat tonurile cat si nuantele unei culori sunt nelimitate ca si numar iar combinatiile sunt de ordinul sutelor de mii, iar lucrurile se complica si
mai mult in momentul in care apar in ecuatie si tonurile nuantelor, pentru ca fiecare nuanta rezultata din amestecul dintre doua culori poate
vira la randul ei catre alb sau negru.
Compozitia consta in modalitatea organizarii elementelor de limbaj plastic intr-un ansamblu omogen, echilibrat,
indistructibil, capabil sa transmita privitorului emotia si mesajul autorului. Modalitati de organizare a compozitiei plastice - scheme
compozitionale: compozitie in friza; compozitie in registru; compozitie in triunghi; compozitie circulara; compozitie in spirala;
compozitieradiala; compozitie pe verticala; compozitie pe orizontala; compozitie pe diagonala (oblica); In functie de schema de
organizare se obtin compozitii inchise si deschise cu efect statice si dinamice.
Compozitia inchisa sugereaza ca actiunea se desfasoara in interiorul spatiului plastic avand un centru de interes. In acest
caz elementele sunt ordonate pe scheme compozitionale in forma de triunghi, patrat, cerc, oval.
Compozitia deschisa sugereaza ca actiunea se continua si in afara spatiului plastic avand unul sau mai multe centre de
interes. Centrul de interes este zona din compozitia plastica catre care se indreapta prioritar privirea si se obtine prin: aglomerare de
detalii; - modulari liniare (subtire - gros); - contraste (inchis - deschis, cald - rece, mare - mic, aglomerat – curat). Compozitia
cromatica are o importanta deosebita in raport cu compozitia suprafetelor si valorilor. Astfel, caracterul static sau dinamic, liniile de
forta, cel de interes, tensiunile, cromatica, ritmul ca si orice alt mijloc de expresie plastica subordonate structurii compozitionale de
baza, singura in stare sa le reuneasca intr-un tot omogen. In ordonarea elementelor compozitiei plastice inchise sau deschise trebuie
sa se tina seama de ritm, intrucat prin el se structureaza miscarea, dinamismul compozitiei. Ritmul plastic ia nastere prin
succesiunea gandita, intentionala a elementelor de limbaj plastic. Expresivitatea ritmului plastic consta in modalitatea de ordonare a
elementelor de limbaj plastic si, cu cat organizarea ritmurilor este mai inedita prin noutatea ei, cu atat compozitia este mai
expresiva.
Compozitia statica se realizeaza prin organizarea semnelor plastice intr-un echilibru stabil, elementele constitutive
incadrandu-se intr-o forma geometrica stabila (triunghi, patrat, dreptunghi, piramida).
Compozitia dinamica presupune structurarea semnelor plastice intr-un echilibru instabil prin folosirea liniilor curbe,
spirale, oblice, intretaiate, ce dau configuratiei ansamblului miscare, dinamism. Daca compozitia statica are in general un singur
centru de interes, compozitia dinamica poate avea mai multe centre de interes. Important este sa existe in compozitie unitate ce se
manifesta prin legatura logica, constructiv - formala, propozitionala dintre parti si ansamblu, dintre continut si forma.
Compozitia decorativa presupune imbinarea elementelor plastice intr-un tot armonios. Aceste elemente se pot lua din
natura, geometrie, din arta popoarelor antice, din arta moderna, arta populara sau din imaginatie. Inglobarea fireasca, unitara si
armonioasa a elementelor in forme compozitionale nu poate fi facuta intamplator, ci pe baza cunoasterii principiilor compozitionale
decorative, in scopul obtinerii unor expresivitati plastice. Aceste principii sunt: repetitia, alternanta, simetria etc. Repetitia este un
procedeu de ornamentare, de compunere a unor elemente, motive, tinandu-se seama de ritm si cadenta. Ea presupune fie repetarea
unui element de limbaj plastic (punct, linie, pata, forma) fie repetarea unui motiv decorativ. Alternanta este o succesiune de cel
putin doua elemente diferite ca forma, marime, culoare si pozitie. Simetria exprima echilibru intr-o compozitie plastica, ea
presupune existenta unei axe ce are de o parte si de alta elemente si motive asezate la distante egal departate de ea.O forma este
simetrica daca axa de simetrie o imparte in doua parti egale, ale caror puncte coincid prin suprapunere. Un ansamblu compozitional
poate deveni simetrie cand axa de simetrie imaginara orizontala sau verticala separa compozitia in doua parti identice. Formele
naturale sau create pot avea una sau mai multe axe de simetrie orientate orizontal, vertical sau oblic. Simetria este una dintre legile
fundamentale de structurare a formelor naturale. Formele compozitionale folosite in arta decorativa sunt: friza, chenarul decorativ,
jocul de fond etc.
Friza este suprafata in forma de banda in care se ordoneaza motive si elemente dupa legile artei decorative.
Chenarul este o banda decorativa ce decoreaza o suprafata de jur imprejur.
Jocul de fond este compozitia ce se bazeaza pe o retea in care motivele decorative sunt organizate in functie de legile artei
decorative .

ELEMENTE DE LIMBAJ PLASTIC

Punctul plastic este o forma plana sau spatiala, ale carei dimensiuni sunt reduse in raport cu suprafata sau spatiul in care se
afla. Aceste dimensiuni trebuie sa fie aproximativ egale.
Punctul plastic poate avea marimi diferite in raport cu marimea suprafetei pe care el se afla.

Punctul plastic are diferite forme:

- pete obtinute prin atingerea suprafetei cu un instrument de lucru;

- forme geometrice diverse;

- forme abstracte;

- forme inspirate din natura.

Compunerea unei suprafete cu ajutorul punctului se realizeaza linear (vertical, orizontal, oblic) sau intr-o suprafata in
ordine - dezordine. Ordinea sau dezordinea se refera la marimea, culoarea, pozitia si forma punctelor. Punctul poate avea rol in sine
sugerand „florile pe camp”, „stele pe cer”, „spectatori in tribuna”, „flori, fructe sau frunze in pomi” etc. Punctul are si un rol
secundar, subordonat unei forme. In acest caz punctul structureaza forma - tehnica folosita de pictorii impresionismului. Punctul are
si rol decorativ de infrumusetare a unor suprafete conform principiilor artei decorative (repetitia, altemanta, simetria, asimetria,
inversiunea etc.). intr-o compozitie plastica cu ajutorul punctului se obtin si unele efecte cu caracter expresiv determinate de
marimea, culoarea si pozitia acestora:

- punctele de marimi diferite pot da impresia de spatiu (mare - aproape, mic - departe);

- punctele realizate in culori calde au tendinta de apropiere, pe cand cele reci se departeaza;

- caracterul greu - usor este obtinut prin inchiderea sau deschiderea culorii (punctele deschise par usoare, iar cele
inchise devin mai grele);

Intr-o compozitie plastica, punctul poate fi centru de interes fie prin contrast de culoare, de marime, de directie, fie prin
locul pe care-1 ocupa in cadrul compozitiei.

Punctul expresiv, cu rol in sine, poate reprezenta elemente plastice legate de efectul de distanta, cum ar fi: casute
indepartate, explozii de artificii, stoluri de pasari, cer instelat.

LINIA

Linia, in artele plastice, este o suprafata care are una din dimensiuni (lungimea) mult mai mare fata de cealalta dimensiune
(latimea). Teroretic, linia ia nastere prin deplasarea pe o suprafata a unui punct intr-o anumita directie linia este creata deplasand un
varf de pix, penita, creion, pensula, carbune, bat etc. dupa o anumita directie. In acest caz instrumentul de lucru determina grosimea
liniilor (subtiri, medii, groase).Structura si aspectul liniei sunt determinate de natura instrumentului care o creeaza. Linia mai poate
fi creata din insiruirea unor elemente de limbaj plastic (puncte, linii, suprafete) pe o anumita directie. Linia are un rol de sine
statator, poate fi subordonata suprafetei ca structurare interioara a acesteia sau poate contura o forma .In functie de directia pe care
se deplaseaza punctul, linia poate fi: dreapta, franta etc. Traseul continuu sau intrerupt determina caracterul intrerupt sau continuu al
ductului liniei. Pozitia liniei pe suprafata de lucru poate fi: verticala, orizontala, oblica. Expresivitatea liniei se obtine in functie de
traiectorie, structure, lungime, grosime pozitie, culoare, valoare, amplasare in spatiul plastic si de natura instrumentului de lucru.
Linia verticala ca element dominant intr-o compozitie plastica da sentimentul de inaltare, monumentalitate, fermitate. Linia oblica
in compozitia plastica creeaza miscare, instabilitate si agitatie. Linia curba sugereaza armonie, miscare, dinamism. Linia franta reda
neliniste, duritate, tensiune.
FORMA

In general forma este aspectul exterior al unei figuri, determinata de limitele fizice ale acesteia. Figura perceptuala se poate
modifica odata cu orientarea ei spatiala sau cu cea a mediului ambiant. Cand percepem o figura o interpretam constient sau
inconstient, ea reprezentand forma unui continut si fiind forma vizibila a continutului, determinata de regulile intrinseci ale
structurii care dau cheia nevazuta a configuratiilor formale ale sistemului reprezentat de fenomene, obiecte, procese indiferent de
natura lor. In artele plastice forma are mai multe acceptii, dintre care cele mai uzuale sunt - forma spontana; - forma elaborata;

Forma spontana in pictura se poate obtine accidental sau dirijat prin diferite procedee tehnice cum ar fi: monotipia,
dirijarea culorii cu un jet de aer, prin suflarea libera sau printr-un tub in diferite sensuri a unor pete de culoare fluidizata, prin
stropirea cu pensula pe foaia umeda sau uscata, prin imprimarea cu ajutorul unor materiale textile imbibate cu una sau mai multe
culori etc.

Forma elaborata este creata de om pe baza sugestiilor din natura, ea poate lua infatisari de ornament sau de semn plastic
comunicand idei, cunostiinte sau provocand sentimente si trairi. Forma plastica elaborata se realizeaza in mod constient pe
baza transfigurarii unor forme naturale.

CULOAREA

Culoarea este realitatea subiectiva generata de interactiunea a trei factori: ochiul, lumina si suprafata obiectului. Culoarea se
percepe numai in prezenta luminii naturale (solare) sau artificiale. In afara de culoarea formelor si fenomenelor din natura, exista
culori lumina (spectrale) si culori pigment (vopsele). Culorile spectrale se obtin prin descompunerea unei raze de lumina solara
trecuta printr-o prisma triunghiulara de cristal proiectata pe un ecran, obtinandu-se cele sapte sapte culori pure (rosu, oranj, galben,
verde, albastru, indigo si violet). Fenomenul a fost descoperit in secolul al XVII-lea de catre savantul englez Isaac Newton. Culorile
pigmentare (vopselele) sunt compuse din pulberi colorate combinate cu diferiti lianti. In functie de liantul folosit sunt vopsele pe
baza de apa (acuarele, tempera, guase) si vopsele pe baza de ulei.

Combinarea culorilor
Cercul cromatic al lui Johannes Itten este alcatuit din: culori primare, binare, nuante, culori calde si reci, complementare.

Culori primare(rosu, galben si albastru) numite si fundamentale sau de baza deoarece nu iau nastere din combinarea altor
culori pigment.

Culori binare de gradul I (oranj, verde, violet) care se obtin din amestecul fizic a culori primare (R + G = O;A + G = Ve;
A + R = Vi) in cantitati aproximativ egale.

Culori binare de gradul II (tertiare) se obtin prin amestecul unei culori primare cu o culoare binara de gradul I (R + O; G +
Ve; A + Vi).

Culori ternare (binare de gradul III) se obtin din amestecul fizic in anumite cantitati a doua culori binare de gradul I (O +
Vi = maro; Vi + Ve = gri albastruS Ve + O = acru inchis).

Culori luminoase si culori intunecate. Daca vrem sa definim gradul de luminozitate sau de intunecime a unei culori,
atunci vorbim de tonalitatea sau valoarea ei. Tonalitatea o putem varia prin amestecarea unei culori pure cu alb sau negru.

Culori calde si culori reci Culorile din cele doua categorii sunt determinate de impresia calorica pe care o culoare sau alta
ne-o produce cand o privim. Astfel culorile galben, oranj, rosu ne dau senzatia de caldura, ne duc cu gandul la soare, foc, zilele
calduroase etc. Din contra, culorile albastru, verde, violet, ne dau senzatia de frig, rece, racoare, ne due cu gandul la zilele
friguroase, la racoarea padurilor, a apei etc. Cea mai calda culoare este oranjul, deoarece este obtinuta din amestecul fizic a doua
culori calde(R +G). Cea mai rece culoare din categoria culorilor reci este considerata culoarea albastru pur, deoarece celelalte culori
reci au in amestec si culori calde (verde = albastru, violet = rosu + albastru).

Culori complementare Complementara elementara unei culori primare este acea culoare asezata diametral opus in cercul
cromatic si nu are in componenta ei culoarea primara respectiva. Perechile de culori complementare sunt: - rosu - verde (G + A);
galben - violet (R + A) si albastru - oranj (G + R); Din amestecul fizic al celor trei culori primare rezulta griul neutru, griul perfect,
deoarece el contine toate culorile spectrului luminii (R, O, G, Ve, A, I, Vi). Din amestecul fizic a doua culori complementare
rezulta, de asemenea, griul neutru: R + Ve = R + (G + A). Alaturate aceste perechi se resping, se exalta reciproc, se pun in valoare
una pe alta, iar asezate la distanta, se atrag reciproc.
Amestecul fizic al culorilor si nonculorilor
Prin amestecul fizic a doua sau trei culori din cercul cromatic se pot obtine un numar foarte mare de tente distinctive pentru
retina. Amestecul fizic poate fi realizat prin tehnica fuzionarii culorilor transparente pe suport umed, prin tehnica indoirii si presarii
hartiei, dupa ce, in prealabil, au fost asezate pete de culori pe suprafata interioara prin tehnica amestecului pe paleta ori direct pe
suportul de lucru.

Posibilitati de amestec al culorilor si nonculorilor


Amestecul fizic de alb si negru. Prin amestec de alb si negru se poate obtine o scara a valorilor constand in numeroase
trepte de griuri neutre (valorice).

Amestecul culorilor cu alb sau negru. Prin amestecul fizic cu alb culorile se deschid, isi pierd stralucirea, intensitatea si
se lumineaza. Prin amestecul fizic cu negru culorile isi pierd stralucirea, luminozitatea, intunecandu-se. Cand o culoare se amesteca
cu negru tonul ei se stinge (se rupe); prin amestec cu alb tonurile se lumineaza. In amestec treptat cu alb sau negru se obtin tonuri
deschise si respectiv inchise ( scara tonala ). De remarcat este faptul ca unele culori in amestec cu negru isi schimba caracterul, de
exemplu galben plus negru da un verde kaky.

Amestecul fizic dintre culorile vecine. Prin amestecul a cate doua culori vecine, semne pe cercul cromatic, una fiind luata
in cantitate mai mare, se vor obtine diferite nuante ale acelei culori. Acestea juxtapuse (succesiv dupa stralucirea lor) formeaza
game complexe ale culorii respective.

Amestecul fizic dintre culorile opuse pe cercul cromatic. Din amestecul fizic a doua culori complementare, luate in
cantitati diferite, plus alb sau negru se obtin griuri colorate (grizare). Ruperea unei culori pure se realizeaza prin:

a) - amestec cu complementara sa (R + Ve; Ve + R) in cantitati neegale;

b) - amestec cu alta culoare rupta R + (A + 0);

c) - amestec cu alb sau negru;

d) - amestec cu gri neutru.

Game cromatice

Gama cromatica este o succesiune de culori dispuse intr-o gradatie armonioasa. Ea este conditionata de existenta unei
anumite dominante cromatice si realizeaza unitatea coloristica a compozitiei plastice. Clasificarea gamelor:

a) – gama simpla, care se formeaza prin amestecul fizic a doua complementare sau a doua culori opuse (una
calda, cealalta rece);

b) – gama compusa , care se realizeaza dezvoltand paralel doua sau trei perechi de complementare.

Contraste cromatice si de alb-negru


Contrastul presupune existenta a doua elemente opuse. Vorbim despre contrast atunci cand intre doua efecte de culoare pe
care le comparam, se constata deosebiri si intervale clare. Cand aceste diferente cresc la maximum, se realizeaza un contrast de
opozijie sau polaritati (mare - mic, negru - alb, rece - cald). Contrastele se pot percepe numai prin comparatii: un element este mai
mic sau mai mare cand il raportam la alt element. Contrastele joaca un rol de seama in lumea culorilor. Cand sunt juxtapuse, creeaza
efecte deosebite, conflicte dintre culori sau dintre alb - negru. Teoria despre culoarea constructiva a lui Johannes Itten consemneaza
sapte contraste:

1. contrastul culorii in sine este cel mai simplu contrast cromatic si se obtine prin juxtapunerea tentelor de
culori pure (culori primare si culori binare). Efectul obtinut prin juxtapunerea culorilor primare este cel mai
puternic. Puterea contractului culorii in sine scade cu cat culorile folosite se indeparteaza de culorile primare.
Prezenta albului si negrului amplifica expresivitatea acestui contrast deoarece intervin efectele caracteristice de
crestere a luminozitatii, respectiv stralucirii culorilor. O pata de culoare primara sau binara, inconjurata de
negru, devine mai palida ca intensitate cromatica, dar mai luminoasa. Pentru a realiza acest contrast sunt
necesare cel putin trei culori. Contrastele culorilor in sine sunt nenumarate si prin urmare si posibilitatile de
varietate a expresiei coloristice sunt nesfarsite (exemplu: modificarea valorii culorii sau a raporturilor
cantitative).

2. contrastul deschis - inchis ( clar-obscur ) Acest contrast se obtine prin juxtapunerea unor culori cu
luminozitati diferite ( valori total diferite). Pentru a obtine efectul de contrast deschis - inchis este necesara
alaturarea culorilor si a nonculorilor cu luminozitati egale sau apropiate de culori si nonculori de intunecime
egala sau apropiata, respectand cerintele acordului cromatic. Folosind albul si negrul, cu toata gama valorica
rezultata din amestecul acestora, florile luminoase cu toate seriile de griuri colorate, se poate realiza contrastul
inchis - deschis sau clar - obscur. Acest contrast sugereaza si unele efecte impresive: aproape - departe, greu –
usor.
3. contrastul cald – rece se realizeaza prin alaturarea culorilor calde cu cele reci. Un contrast pur se poate
obtine inlaturand efectele celorlalte contraste (in special de clar - obscur), aducand culorile calde si reci la
aceeasi treapta de luminozitate sau intunecime. Pentru obtine efectul maxim de cald - rece se juxtapune
culoarea cea mai rece – albastru - cu cea mai calda - oranjul. Intr-o compozitie culorile calde dau impresia de
aproape, iar cele reci - de departare. Contrastul prezinta si importanta pentru efectele perspectivale si
plastice. Raportului cald - rece din coloristica ii pot corespunde si altc efecte expresive dupa Itten: rece - cald,
umbros - insorit, transparent - opac, linistitor – agitat, rar - des, vaporos - de pamant, departe - aproape, usor -
greu, umed - uscat. Aceste efecte arata posibilitatile expresive ale contrastului cald - rece. In natura obiectele
indepartate apar intotdeauna de culoare mai rece, din cauza stratului de aer interpus intre privitor si aceste
obiecte.

4. contrastul complementarelor Doua culori pigmentare, care amestecate dau griul neutru, sunt culori
complementare. Legea complementarelor este baza creatiei armonice deoarece prin indeplinirea ei, in ochiul
nostru, se creeaza un echilibru deplin. Pe cercul cromatic al lui J. Itten complementarele sunt diametral opuse:
R <> Ve; G <> Vi; A <> O; sau: G + O <>A + Vi;R + O <> A+ V; R + Vi <> O + Ve. Culorile complementare
folosite in raporturi juste de cantitate dau stabilitate compozitiei, fiecare culoare ramanand neschimbata in
puterea ei stralucitoare. Fiecare pereche de complementare are caracteristicile ei. Astfel, perechea culorilor G -
Vi, prin natura ei contine nu numai contrastul complementar, ci si clar- obscur, deoarece galbenul este cea mai
luminoasa culoare iar violetul – cea mai intunecoasa. In contrastul complementar se cere ca una din cele doua
culori sa fie dominanta ca intindere, stralucire si ca suita de tente rupte ale acesteia. Intr-o compozitie plastica
se pot dezvolta si doua sau trei perechi de complementare.

5. contrastul simlutan Prin contrastul simultan intelegem fenomenul prin care ochiul nostru cere, pentru o
culoare pura data, in mod simultan, culoarea ei complementara, producand-o de lasine, daca aceasta nu este
prezenta. Acest efect optic se obtine, practic, prin suprapunerea unui gri neutru, de intindere redusa (patrat,
cerc, linie), pe o suprafata de dimensiuni mari, intens colorata, griul aflandu-se optic spre culoarea
complementara culorii pure pe care el este suprapus.

6. contrastul de calitate Contrastul de calitate consta in opozitia dintre culorile saturate, stralucitoare si
culorile amestecate, tulburate Culorile pot fi tulburate in mai multe moduri. O culoare pura se tulbura cu alb,
negru, gri, cu complementara respectiva.

7. contrastul de cantitate Contrastul de cantitate se refera la raportul de marime a doua sau mai multe
suprafete colorate. Este contrastul „mult – putin” sau „mare – mic”. Caracterul activ al unei culori este
determinat de puterea ei de stralucire si marimea petei colorate. Pentru a evalua puterea de stralucire sau
lumina, trebuie sa comparam culorile pure fata de un fond gri - negru. Vom constata in acest sens ca valorile de
lumina ale fiecarei culori in parte nu sunt egale . Astfel Goethe a stabilit raporturile numerice de luminozitate a
culorilor spectrale: galben =9, portocaliu = 8, rosu = 6, violet = 3, albastru = 4 si verde = 6. Valorile perechilor
de culori complementare sunt: G-Vi=l/4:3/4 ; A-O=l/3:2/3 ; R-Ve=l/2:l/2 Raporturile de cantitate mentionate
sunt valabile numai in cazul cand culorile sunt folosite la puterea lor de stralucire maxima.

COMPOZITIA PLASTICA

Compozitia consta in modalitatea organizarii elementelor de limbaj plastic intr-un ansamblu omogen, echilibrat,
indistructibil, capabil sa transmita privitorului emotia si mesajul autorului. Modalitati de organizare a compozitiei plastice - scheme
compozitionale: compozitie in friza; compozitie in registru; compozitie in triunghi; compozitie circulara; compozitie in spirala;
compozitieradiala; compozitie pe verticala; compozitie pe orizontala; compozitie pe diagonala (oblica); In functie de schema de
organizare se obtin compozitii inchise si deschise cu efect statice si dinamice.

Compozitia inchisa sugereaza ca actiunea se desfasoara in interiorul spatiului plastic avand un centru de interes. In acest
caz elementele sunt ordonate pe scheme compozitionale in forma de triunghi, patrat, cerc, oval.

Compozitia deschisa sugereaza ca actiunea se continua si in afara spatiului plastic avand unul sau mai multe centre de
interes. Centrul de interes este zona din compozitia plastica catre care se indreapta prioritar privirea si se obtine prin: aglomerare de
detalii; - modulari liniare (subtire - gros); - contraste (inchis - deschis, cald - rece, mare - mic, aglomerat – curat). Compozitia
cromatica are o importanta deosebita in raport cu compozitia suprafetelor si valorilor. Astfel, caracterul static sau dinamic, liniile de
forta, cel de interes, tensiunile, cromatica, ritmul ca si orice alt mijloc de expresie plastica subordonate structurii compozitionale de
baza, singura in stare sa le reuneasca intr-un tot omogen. In ordonarea elementelor compozitiei plastice inchise sau deschise trebuie
sa se tina seama de ritm, intrucat prin el se structureaza miscarea, dinamismul compozitiei. Ritmul plastic ia nastere prin
succesiunea gandita, intentionala a elementelor de limbaj plastic. Expresivitatea ritmului plastic consta in modalitatea de ordonare a
elementelor de limbaj plastic si, cu cat organizarea ritmurilor este mai inedita prin noutatea ei, cu atat compozitia este mai
expresiva.
Compozitia statica se realizeaza prin organizarea semnelor plastice intr-un echilibru stabil, elementele constitutive incadrandu-se
intr-o forma geometrica stabila (triunghi, patrat, dreptunghi, piramida).

Compozitia dinamica presupune structurarea semnelor plastice intr-un echilibru instabil prin folosirea liniilor curbe,
spirale, oblice, intretaiate, ce dau configuratiei ansamblului miscare, dinamism. Daca compozitia statica are in general un singur
centru de interes, compozitia dinamica poate avea mai multe centre de interes. Important este sa existe in compozitie unitate ce se
manifesta prin legatura logica, constructiv - formala, propozitionala dintre parti si ansamblu, dintre continut si forma.

Compozitia decorativa presupune imbinarea elementelor plastice intr-un tot armonios. Aceste elemente se pot lua din
natura, geometrie, din arta popoarelor antice, din arta moderna, arta populara sau din imaginatie. Inglobarea fireasca, unitara si
armonioasa a elementelor in forme compozitionale nu poate fi facuta intamplator, ci pe baza cunoasterii principiilor compozitionale
decorative, in scopul obtinerii unor expresivitati plastice. Aceste principii sunt: repetitia, alternanta, simetria etc. Repetitia este un
procedeu de ornamentare, de compunere a unor elemente, motive, tinandu-se seama de ritm si cadenta. Ea presupune fie repetarea
unui element de limbaj plastic (punct, linie, pata, forma) fie repetarea unui motiv decorativ. Alternanta este o succesiune de cel
putin doua elemente diferite ca forma, marime, culoare si pozitie. Simetria exprima echilibru intr-o compozitie plastica, ea
presupune existenta unei axe ce are de o parte si de alta elemente si motive asezate la distante egal departate de ea.O forma este
simetrica daca axa de simetrie o imparte in doua parti egale, ale caror puncte coincid prin suprapunere. Un ansamblu compozitional
poate deveni simetrie cand axa de simetrie imaginara orizontala sau verticala separa compozitia in doua parti identice. Formele
naturale sau create pot avea una sau mai multe axe de simetrie orientate orizontal, vertical sau oblic. Simetria este una dintre legile
fundamentale de structurare a formelor naturale. Formele compozitionale folosite in arta decorativa sunt: friza, chenarul decorativ,
jocul de fond etc.

Friza este suprafata in forma de banda in care se ordoneaza motive si elemente dupa legile artei decorative.

Chenarul este o banda decorativa ce decoreaza o suprafata de jur imprejur.

Jocul de fond este compozitia ce se bazeaza pe o retea in care motivele decorative sunt organizate in functie de legile artei
decorative .

TEHNICI DE LUCRU SI MATERIALE

Tehnica acuarelei

Acuarela se fluidizeaza cu apa, obtinandu-se un lichid colorat si care asternut cu pensula pe hartie, nu se sterge prin
atingere, dupa uscare. Ea se poate folosi pe hartie uscata sau umeda. Pe suprafata umeda fuzioneaza cu usurinta obtinandu-se
amestecuri diverse de culoare, cu efecte neasteptate si expresive. Principiile acuarelei constau in transparent, prospetime,
luminozitate si puritate.

Tehnica Temperei si a Guasei

Tempera si guasa sunt culori opace si dense. Ele se deschid numai in combinatii cu alb, spre deosebire de acuarela, care se
poate deschide prin transparenta si diluare cu apa.

Tehnica colajului si decolajului Colajul este un procedeu de organizare a unei forme sau compozitii plastice cu ajutorul
unor materiale diverse (hartie colorata, plante, fire etc.). Colajul se realizeaza prin taierea sau ruperea formelor intregi, a unor parti
ale acestora din hartie, materiale textile etc. si lipirea totala sau partiala pe suportul compozitii plastice. Decolajul este procedeul
prin care efectele expresive se obtin prin dezlipirea, prin ruperea fragmentara a unor materiale lipite in prealabil pe un suport de
hartie panza, lemn, carton etc.

Tehnica monotipiei Acest procedeu face parte din tehnicile grafice, prin el obtinandu-se anumite efecte. Tehnica are un
caracter de unicat cu efecte coloristice si decorative copmozitionale. Lucrarile prin tehnica monotipiei presupun folosirea ca suport
de lucru a unor materiale ca sticla, metalul, linoleumul, pe care se realizeaza imaginile propuse. Se metode de lucru:

1.- Acoperirea suportului cu cerneala tipografica, culori de ulei subtiate, tempera, pe care se deseneaza, prin zgariere, cu un
varf de bat, pasla, deget etc., imaginile propuse. Deasupra se aseaza coala de hartie si apoi se preseaza cu ruloul intreaga suprafata.
Se ridica cu grija hartia care va avea imprimata pe verso compozitia cu linii deschise pe fond colorat.

2. – Peste suportul acoperit cu cerneala tipografica cu ruloul, se pune usor coala de hartie ( poate fi si divers colorata) peste
care se va transpune, cu un creion prin conturare, hasurare sau prin apasare cu degetul in anumite portiuni, compozitia plastica (
partea colorata a hartiei se va aseza cu fata spre suport). Se vor imprima numai zonele care au fost presate cu creionul sau degetul.
Ridicandu-se plansa de pe suport, aceasta va avea un aspect grafic in culoarea cernelei de imprimare. Dupa uscare, se mai poate
interveni cu acuarela transparenta in zonele neimprimate pentru a mari expresivitatea ansamblului.
3. – Desenarea sau pictarea pe suport a compozitiei cu pensula folosind una sau mai multe culori ( tempera, guasa, ulei,
tusuri etc.) combinate sau nu, peste care se suprapune coala de hartie presandu-se apoi pe toata suprafata. Prin tehnica monotipiei al
doilea exemplar imprimat apare mult mai slab colorat, culoarea cu intregile ei calitati expresive, transpunandu-se doar pe primul
exemplar.

Tehnica linogravurii

Se foloseste ca suport de lucru o suprafafa de linoleum (suprafata lucioasa se va inlatura cu o hartie abraziva) pe care se
schiteaza compozitia plastica cu creionul sau pixul. Avand in vedere ca se vor imprima numai suprafetele nescobite ale suportului,
se vor inlatura cu ajutorul unor daltite de un anumit tip, toate suprafetele care nu dorim sa fie imprimate ( scobirea nu este
profunda). Peste linoleumul gravat se transpune o pelicula subtire de cerneala tipografica cu ajutorul unui rulou, apoi se pune peste
aceasta suprafata coala de hartie care va fi presata bine in final. Specific linogravurii este aspectul grafic, linia avand un rol
preponderent.

Tehnica desenarii cu ceara

Se deseneaza cu ceara bruta, solida, formele plastice pe hartie, dupa care se astern culorile de apa (acuarela, guasa diluata)
in functie de subiectul compozitiei, sau in prima faza se realizeaza un fond colorat peste care se deseneaza cu o bucata de ceara,
apoi acoperindu-se cu o culoare intreaga suprafata .

Tehnica decolorarii cu pic

Se acopera intreaga suprafata a hartiei cu cerneala apoi cu varful unei pensule subtiri sau al unui betigas inmuiat in solutia
de pic, se deseneaza deasupra o compozitie plastica. Solutia de pic decoloreaza cerneala si desenul apare deschis, aproape alb, pe
fondul acesteia. Se poate folosi picul si sub forma de pulbere presarata neuniform peste cerneala umeda cu care a fost acoperita o
compozitie mai veche.

Tehnica imprimarii cu tesaturi rarite

Se aseaza pe o coala de hartie materialul textil, dupa ce in prealabil a fost imbibat in culoare si apoi stors, peste care punem
alta foaie de hartie pe care o presam. Aceste foi imprimate pot constitui fondul unor compozitii cu subiecte diferite.

Tehnica picturii pe sticla

Se realizeaza pe hartie, peste care se aseaza sticla, transpunand desenul cu tus negru prin intermediul unei pensule fine, al
penitei cu toc, sau al altor instrumente. Tusul se fixeaza, dupa caz.Culoarea de tempera in amestec cu aracet sau de ulei mai diluat
va acoperi la inceput detaliile, peste care, dupa uscare, se va suprapune peste intreaga lucrare. In pictura pe sticla se folosesc culori
vii, armonioase, cu aspect decorativ, acestea devenind placute si atragatoare. Trebuie sa tinem cont de faptul ca imaginea pictata
apare pe spatele sticlei, inversata dreapta-stanga fata de desenul de pe hartia model.

Tehnica frotajului

Este tehnica imprimarii dupa suprafetele unor structuri din natura. Se imprima prin suprapunerea foii de hartie peste
structura aleasa, usor denivelata, cu ajutorul creionului negru moale sau al creioanelor colorate, cu care se freaca atent hartia. Se
poate freca si cu minele colorate asezate pe lat.

Tehnica amprentei si a stampilei

Stampilele se confectioneaza din diferite materiale cum ar fi: plastilina, guma de cauciuc, cartof, pluta etc., prin gravarea
desenului pe suprafata materialului respectiv. Stampila se acopera cu culoare umeda, dupa care se aseaza pe suprafata de hartie prin
presare urmarind anumite retele compozitionale. Tehnica amprentei se refera la imprimarea unor structuri usor denivelate din
natura. Suprafata structurata se acopera cu un amestec fluid de culoare si apoi se preseaza cu fata colorata peste foaia de desen,
urmarind intentia compozitionala.

Tehnica modelajului

Prin aceasta tehnica se realizeaza prelucrarea artistica a unor materiale maleabile cum ar fi: lutul, argila, plastilina etc.
Modelarea se realizeaza cu ajutorul palmelor si al degetelor. Pentru obtinerea unor forme in aceasta tehnica, se folosesc si
instrumente speciale, numite ebosoare, care au diferite profile si forme (semirotunde, triunghiulare). Se pot realiza: - basoreliefuri
(gen de modelaj in relief putin profilat fata de suprafata de fundal; - altorelief (gen de modelaj in relief, puternic profilat fata de
suprafata plata de fundal); - rond - bosse (forma care poate fi vazuta de jur - imprejur, forma in sine ce poate reprezenta diferite
obiecte, portrete, pasari).

Tot ce ne înconjoară are o culoare, un parfum sau un sunet. Am fost tentaţi deseori să ne întrebăm care este culoarea care ni s-ar
potrivi...şi nu am găsit întotdeauna răspunsul sau dacă l-am găsit nu am fost întotdeauna mulţumiţi de el. Se ştie că fiecărei persoane i se
potrivesc doar anumite culori...şi asta deoarece fiecare culoare potenţează câte un tip de personalitate. Iată câteva dintre semnificaţiile
culorilor:
Roşu - scoate în evidenţă sensibilităţile observatorului, fiind deci o culoare foarte puternică. De aceea roşul captează foarte
repede atenţia. În acest caz se recomandă ca persoanele care optează pentru o îmbrăcăminte de această culoare să fie stăpâne pe sine şi nu
prea timide. Totodată, roşul este şi culoarea pasiunii, însă el nu trebuie folosit în exces.

Roşu are un efect stimulator general, provoaca, incita la actiune, indeosebi in plan psihomotor, stimulator intelectual. El este o
culoare specifica tipului activ, autonom, locomotor, competitiv, operati.

Rosu simbolizeaza caldura, foc, pasiune, entuziasm si agresiune. El poate mari presiunea sangelui si ritmul respiratiei. Are
efectul de a stimula oamenii sa ia decizii in mod rapid si creste sperantele.

Este indicat ca atunci când aveţi de dus la capăt un proiect amânat să purtaţi haine de culoare roşie.

Trebuie precizat şi faptul că cuvintele si obiectele care au culoarea roşie sunt imediat observate. Ele sunt deseori utilizate in
decorarea interioarelor. Se stie ca în ceea ce priveşte maşinile exista o corelaţie intre culoarea roşie si rata furturilor. Roşu este o culoare
foarte intensa care naste sentimente extreme. Hainele rosii pot da senzaţia de putere, dar şi pe cea de conflict, agresiune.

Culoarea roşie ar trebui folosită doar pentru a sublinia ceva şi nu ca o culoare principală. Incaperile în care predomină culoarea
roşie creează nervozitate. În încaperile în care se foloseşte doar sporadic roşu oamenii pierd şirul timpului, motiv pentru care se întalneşte
des in cazul casinourilor si barurilor. Şi restaurantele utilizează adesea roşu pentru a-şi atrage clienţii şi pentru a le stimula apetitul.

Rozul – este o culoare care îl face pe cel care îl poartă să iubească lumea, fiind deci culoarea dragostei şi totodată cea mai romantica
si afectiva culoare. Totodată, rozul este şi culoarea sexualităţii. Este dealtfel şi simbolul unei iubiri în tăcere. El are rolul de a calma şi de a
îmbuna sentimentele.

Studiile efectuate în mai multe închisori au arătata că atunci cand celulele prizonierilor sunt vopsite in roz, atitudinea agresiva se
diminueaza vizibil, dar efectul nu este insă durabil. O expunere mai îndelungată la această culoare poate duce în final la o explozie de
violenţă.

De asemenea se spune că rozul decolorat este culoarea care marchează cel mai bine începutul marii dezvoltări intelectuale, fiind
totodată şi cea mai potrivită culoare în domeniul investiţiilor.

Verdele – este o culoare excelentă pentru realizări financiare, fiind deci culoarea câştigului financiar. Verdele are totodată şi un Se
spune că persoana care-l poartă e înclinată să ia iniţiative efect de liniste, buna dispozitie, relaxare, meditatie, echilibru, siguranta. El
faciliteaza deconectarea nervoasa.. Caracterizeaza tipul pasiv, defensiv, autonom, retinut. Exprima concentrare, siguranta, introspectie.

Important de ştiut este faptul că verdele este culoarea potrivită hainelor ce trebuie îmbrăcate atunci când mergeţi să daţi un
interviu pentru angajare.

Verdele este totodată şi culoarea speranţei, fiind o culoare foarte potrivită spre a fi utilizată la zugrăvirea dormitoarelor.

Se spune că verdele închis este culoarea care indică o concentrare puternică, dar care durează doar un moment.

Albastrul – este o culoare liniştitoare, fiind culoarea intelectualului. Este dealtfel şi simbolul unei iubiri ascunse..

Această culoare favorizeaza dezvoltarea proceselor de inhibitie si de incetinire a ritmului activitatii; indeamna la calm si reverie,
concentrare si liniste interioara, seriozitate, meditatie. In exces, conduce la depresie. Se caracterizeaza prin profunzimea trairilor si
sentimentelor. Caracteristica pentru tipul pasiv, senzitiv, perceptiv

Albastrul obişnuit marchează începutul contactului spiritual.

Albastrul deschis sugerează setea de cunoaştere, dar şi nevoia de odihnă şi relaxare.

Albastrul electric este culoarea care se potriveşte unei persoane care e mulţumită cu nivelul său existent de cunoaştere sau
doreşte realizări intelectuale mai înalte. Această culoare este foarte bună pentru oratori căci atrage publicul. Este totodată şi o culoare
potrivită pentru un om disponibil întotdeauna şi mai ales atunci când este nevoie.

Albastrul pulverizat este culoarea potrivită pentru un visător, pentru artistul creator, arareori preocupat de lucruri materiale.

Albastrul închis se potriveşte mai mult persoanelor care nu sunt satisfăcute de acţiunile altora.

Deseori albastrul se foloseşte ca o culoare neutră, pentru a produce îmbinarea mai multor culori.
Galbenul – este o culoare benefică, iar în combinaţie cu albul pur se obţine galben pal. Este totodată şi culoarea geloziei. Se ştie
că această culoare stimulează si intreţine starea de vigilenţă, sporeşte capacitatea de mobilizare si concentrare a atenţiei, predispune la
comunicativitate; dă senzaţia de caldură şi de intimitate. Galbenul este culoarea caracteristică tipului activ, expansiv, investigativ si cu un
nivel ridicat de aspiraţie. Privită mult timp, da senzaţia de oboseală, dar în tonuri palide este suportabilă.

Violetul – este culoarea legată de paranormal, dar este şi o culoare a suferinţei. Are un efect stimulator, neliniştitor si
descurajator, dând senzatia de gravitate. Semnificaţia psihologică este de tristeţe, melancolie.

Albul – semnifică vindecare, purificare, nou, neatins, calm. Albul este culoare purităţii. Totodată, albul sugerează şi sinceritatea.
Are : efecte de expansivitate, uşurinţă, suavitate, robusteţe, puritate, raceală; exprimă pace, impacare, liniste, inocenta, curatenie, sobrietate.

Utilizarea eficientă a culorilor in procesul de design al paginilor pentru Internet are urmatoarele influente:

ˇ sporeste gradul de receptivitate, inţelegere si asimilare a cunoştinţelor de către cei ce vizualizează paginile;

ˇ creează o stare de confort psihic, înviorare şi bună dispoziţie;

ˇ sporeşte calitatea şi randamentul muncii intelectuale;

ˇ asigură diminuarea oboselii intelectuale si deconectarea nervoasă;

ˇ facilitează percepţia vizuală, concentrarea atenţiei si memorarea;

ˇ influenţează pozitiv starea celor ce va lecturează paginile Web.

Negrul –este o culoare care sugerează confuzie, nehotărâre, durere, despărţire. Această culoare are o vibraţie negativă. Ea are
efecte psihologice de nelinişte, reţinere, depresie, introversie; impresie de adâncime, greutate; are o semnificaţie psihoa-fectiva de tristeţe,
sfarşit, singurătate, despărţire, doliu. Poate fi utilizată ca element de delimitare, contrast sau fond pentru celelalte culori.

Movul – este culoarea indiferenţei.

Griul – este culoarea specifică bancherilor, finanţiştilor şi celor din domeniul asigurărilor, fiind culoarea care sugerează sprijin
financiar şi putere. De aceea atunci când mergeţi la bancă pentru a contracta un credit(împrumut bancar) este indicat să îmbrăcaţi
haine de culoare gri, maro, albastru şi albastru închis.

Maroul –este culoarea care înfrânge extravaganţa. În unele cazuri, această culoare creează o senzaţie de tensiune. Totodată
maroul este culoarea pământului si pădurii. Este solid, de încredere si ajută la creerea unei atmosfere neutre, confortabile si primitoare. Este
culoarea care comunică sinceritate, putere, maturitate.
Auriul – este culoarea perfecţiunii spirituale, culoarea sfinţeniei. Pentru a înţelege mai bine semnificaţia acestei culori este de ajuns să ne
gândim la icoane.
Orange (portocaliu) - este culoarea care îndemnă la un puternic simţământ matern, la nevoia de a oferi protecţie, fiind culoarea fericirii.
Totodată, această culoare are un efect stimulator emotiv,dă senzatie de apropiere. Este o culoare sociabilă, mai activă decat galbenul, care
lasă impresia de optimism, veselie, însă pe suprafete intinse poate fi iritant.

Descifrarea

ROŞU: inspiră energie, forţă, pasiune, sexualitate. Persoanele care iubesc această culoare au un ego debordant şi sunt raţionale în acelaşi
timp.

GALBEN: caracterizează persoanele fericite, pline de viaţă, uneori timide şi sensibile. Sunt persoane de încredere, emană o sănătate fizică
şi mentală de invidiat. Galbenul caracterizează şi persoanele geloase, câteodată nesigure pe ele. Ca stări psihice, galbenul influenţează
capacitatea de concentrare, mobilizarea, vigilenţa.

PORTOCALIU: este o culoare senzuală şi, fiind apropiată de roşu, dezvăluie persoane calde, care radiază bunătate, persoane cu foarte mult
optimism.

ROZ: culoarea tinereţii. Dacă apare frecvent în vestimentaţie, denotă imaturitate, dorinţa de a copilări, de a retrăi bucuria tinereţii.
Dezavantajul celor din aceasta categorie este că sunt lipsiţi de puterea de decizie şi sunt obsedaţi de propria persoană.

ALB: este perceput ca expresie a purităţii, curăţeniei şi limpezimii. Persoanele care se înconjoară de mult alb au intenţii bune, sunt darnice,
inocente şi, de obicei, adeptele stilului de viaţă simplu. Nu le plac complicaţiile, nu se implică în scandaluri şi ies de cele mai multe ori din
fiecare confruntare cu fruntea sus. Caracteristicile acestor persoane sunt diplomaţia şi forța de caracter. Dacă este folosit în decorarea
biroului, albul pur şi intens face pupilele să se contracte, de aceea este considerat obositor.

NEGRU: reprezintă misterul, necunoscutul şi, câteodată, nevoia de singurătate.Persoanele care iubesc această culoare sunt greu de abordat,
dar foarte devotate şi, în acelaşi timp, conservatoare. Specialiştii descurajează folosirea acestei nonculori în mediul de lucru sau acasă:
reduce activitatea mentală şi pe cea metabolică, inducând stări depresive, de nelinişte, de disperare. Fiziologic, reduce mult activităţile
vitale, scade pulsul, minimalizează capacitatea de răspuns la stimulii din mediul ambiant.

GRI: simbolizează neutralitate şi sofisticare, la fel de autoritar ca şi negrul. Dar un angajator ar trebui să ştie că, în plan psihologic, cei care
preferă griul nutresc în subconştient dorinţa de a se delimita, de a nu se implica, de a rămâne izolaţi de orice influenţă.

MARO: comunică echilibru şi credibilitate. Denotă o persoană hotărâtă, prietenoasă, cu picioarele pe pământ.

ALBASTRU: este o culoare calmantă şi clară. Aceasta este culoarea lup¬tătorilor, a persoanelor care vor să se per¬fecţioneze într-un
domeniu de activitate. Adesea, sunt firi introvertite, care se dedică muncii, în special domeniilor de cercetare. Paradoxal, abuzul de albastru
în decorarea interioarelor poate provoca depresie.

VERDE: are un tonus excepţional. Persoanele care preferă verdele sunt prietenoase, perfecţioniste şi autoritare.

VIOLET: este asociat cu fantezia, creativitatea. Reprezintă regalitatea sau o lume plină de romantism. Respingerea violetului semnifică
teamă de angajare, ezitare.

Egiptenii antici şi chinezii foloseau culorile pentru a vindeca

 Roşul este folosit pentru a stimula corpul şi mintea şi pentru a îmbunătăți circulaţia sângelui.
 Galbenul este folosit pentru a stimula nervii şi a purifica corpul.
 Portocaliul este folosit pentru a vindeca plămânii şi pentru a creşte nivelul de energie, pentru că accelerează pulsaţiile inimii. Favorizează
secreţia gastrică.
 Albastrul, pentru a alina durerile. Scade tensiunea arterială, calmează respiraţia şi micşorează frecvenţa pulsului.
Anumite nuanţe de indigo ameliorează problemele de piele, iar violetul intensifică activitatea cardio-vasculară şi pulmonară.

Pictura rupestră[modificare | modificare sursă]


Articol principal: Pictură rupestră.

Picturile încă existente pe pereții peșterilor din Spania și sudul Franței înfățișează cu multă acuratețe bizoni, cai și cerbi. Se utilizau culori
strălucitoare realizate din pulberi minerale dizolvate în grăsimi, albuș de ou, sucuri vegetale etc. Se pare că primele picturi făceau parte
dintr-un ritual magic. În reprezentările din Lascaux, Franța, de exemplu, apar oameni și animale, dar și niște pete a căror semnificație
rămâne neînțeleasă. Oricum, este vizibilă capacitatea omului primitiv de a lucra cu imagini, simboluri și semne.
Pictura egipteană[modificare | modificare sursă]

Tutankhamon în luptă (peste 1.300 î.Hr.)

Cu peste 5.000 de ani în urmă, egiptenii încep să picteze pereții mormintelor faraonilor cu reprezentări din mitologie și ale unor aspecte ale
vieții cotidiene. Pentru a ilustra importanța, faraonii sunt reprezentați la o scară mai mare decât persoanele înconjurătoare.
Pictura minoică[modificare | modificare sursă]

Minoicii, strămoși ai grecilor, au creat picturi realiste pe pereții palatelor din Creta sau pe ceramică. Un exemplu îl constituieFresca cu
toreador (datată în 1.500 î.Hr. și expusă la Muzeul Heraklion din Creta). Pare a fi reprezentarea unui ritual în care participanții se năpustesc
asupra unui taur. O alta temă răspândită este dată de viața marină, exemple grăitoare în acest sens fiind Fresca cu delfin sau Vaza cu
caracatiță (ambele datate în aceeași perioadă).
Grecia antică[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Arta în Grecia antică.

Cu excepția a câtorva fragmente, picturile grecești antice nu au supraviețuit timpului. Avem reprezentări naturale ale unor scene mitologice
în cadrul ceramicii, iar din epoca elenistă picturi sub formă de mozaic.
Roma antică[modificare | modificare sursă]

Frescă romană la o vilă dinPompei

Romanii au dus la perfecțiune tehnica mozaicului, mai ales pe pardoseli, și a frescelor pe pereți. Sunt reprezentate ritualuri, teme mitologice,
peisaje, naturi moarte sau scene cotidiene. Obiectele din depărtare sunt reprezentate cu culorile și contururile mai estompate, ceea ce conferă
un puternic realism prin efectul spațial creat. Foarte multe exponate au fost găsite în siturile fostelor orașe Pompei și Herculaneum, distruse
în urma erupției vulcanului Vezuviu (79 d.Hr.).

Pictura bizantină[modificare | modificare sursă]

Picturile creștinismului timpuriu, datate în secolele al III-lea și al IV-lea, au decorat catacombele romane și pereții primelor biserici sub
forma de mozaic. Apar primele stilizări în cadrul reprezentării temelor din Noul Testament. Astfel, Hristos este reprezentat ca un păstor,
ceea ce amintește de reprezentarea zeului Hermes; învierea este simbolizată prin reprezentarea poveștii din Vechiul Testament a
profetului Iona care scapă din peștele care îl înghițise. O valoare deosebită o au mozaicurile descoperite la bazilicile din Ravenna (secolul al
VI-lea). Personajele sunt reprezentate stilizat, cu figurile ușor alungite, privind în depărtare parcă dincolo de timp. O alta temă
caracteristică artei bizantine o constituie lumea cerească. Icoanele, picturi pe lemn ale imaginii lui Hristos sau Fecioarei, sau reprezentări ale
sfinților, constituiau obiect de venerare.

Reminiscențe ale stilului bizantin putem găsi și la manuscrisele necreștine, datate în secolele al IV-lea și al V-lea, aflate la Biblioteca
Vaticana sau în scrieri creștine ca Psaltirea pariziană (datată în secolul al X-lea și aflata la Biblioteca Națională din Paris.)
Pagină din manuscrisul Très Riches Heures du Duc de Berry(1413 - 1416)

Pictura medievală[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Pictura medievală.

Arta evului mediu - realizată în afara granițelor Imperiului Bizantin - are câteva trăsături distinctive. Astfel, arta anglo-irlandeză care începe
să înflorească în perioada cuprinsă între secolele al VII-lea și al IX-lea în mănăstirile Insulelor Britanice, este caracterizată prin decorații de
tip caligrafic. Celebrul manuscris Evanghelia Lindisfarne (698? - 721, British Library, Londra) conține decorații liniare, combinând
elementeceltice și germanice.
Goticul timpuriu[modificare | modificare sursă]

Încă din perioda goticului timpuriu, se dezvoltă pictura pe vitraliile catedralelor.

Printre artiștii acestei perioade pot fi amintiți:

 Ambrogio Lorenzetti: în perioada 1338 - 1339, pictează frescele din Palazzo Pubblico din Siena;
 Simone Martini: în 1328, realizează un celebru portret ecvestru al unui erou militar local.
Goticul târziu[modificare | modificare sursă]

În secolul al XV-lea, goticul se extinde și în nordul Europei. Detaliilor realiste li se acordă o deosebită atenție, ceea ce denotă interesul
artiștilor îndreptat către ființa umană și natură.

La începutul secolului al XV-lea, frații Limbourg se mută din Flandra în Franța, unde realizează unul dintre cele mai celebre manuscrise
gotice, cunoscut sub numele Très Riches Heures du Duc de Berry (muzeul Condé, Chantilly). Ilustrațiile acestui manuscris reflectă stilul
medieval târziu.
Giotto[modificare | modificare sursă]

Spre deosebire de frații Limbourg, pictorul italian Giotto di Bondone (1267? - 1337) redă demnitate și dimensiuni monumentale figurii
umane. Opera sa a revoluționat pictura italiană, dar și a nordului Europei. Printre cele mai celebre fresce ale sale se numără cele de la Capela
Arena din Padova, realizate în 1305 și 1306. De asemenea, Giotto a mai realizat numeroase picturi de altar, pe lemn, tradiție continuată de
pictorii evului mediu târziu.

Renașterea[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Renașterea.

Această revoluție culturală ce se întinde de-a lungul secolelor al XV-lea și al XVI-lea, care a debutat în Italia, a stimulat interesul pentru
cultura clasică și a redat încrederea în individ. Realizările antichității au fost apreciate la justa lor valoare, dar și cea a potențialului uman.

Leonardo da Vinci, "Cina cea de Taină", 1495 - 1498, Santa Maria delle Grazie,Milano

Un exemplu în acest sens îl constituie frescele realizate în cadrul bazilicii Santa Maria del Carmine (Florența) în jurul lui 1427 de
către Masaccio (1401 - 1428), unul din marii inovatori ai acestei perioade. Aici sunt vizibile fina observație a comportamentului uman și o
bună cunoaștere a artei antice. În lucrarea Alungarea din paradis, a aceluiași autor, Adam și Eva au figuri triste; reprezentarea Evei
amintește de celebra sculptură antică Venus pudica.
Renașterea timpurie[modificare | modificare sursă]

Operele unor mari sculptori și arhitecți conduc la elaborarea principiilor perspectivei liniare, care permite pictorilor ca reprezentărilor
bidimensionale să le confere iluzia spațiului tridimensional. Cei mai mulți pictori ai perioadei timpurii a Renașterii, printre care Paolo
Uccello (1397?-1475), Piero della Francesca (1420?-1492) și Andrea Mantegna (1431-1506) au utilizat acest pricipiu și au introdus și alte
inovații în ceea ce privește tehnica picturii în ulei, tempera sau fresco.

Alti artiști venețieni ca Domenico Veneziano (1405?-1461), Giovanni Bellini (1430?-1516) și Giorgione (1478?-1510) devin celebri prin
strălucirea culorilor în ulei folosite.

Rafael, Școala din Atena, 1509

Apogeul Renașterii[modificare | modificare sursă]

Maeștrii acestei perioade au fost:

 Leonardo da Vinci: nu a lăsat prea multe picturi, fiind preocupat mai ales de știință și de invenții în domeniul tehnologiei. A
utilizat pigmenți în ulei pe gips uscat, de aceea frescele s-au deteriorat de-a lungul timpului, cum este cazul lucrării "Cina cea de
Taină" (1495 - 1497, Santa Maria delle Grazie, Milano).
 Rafael: perfecționează descoperirile Renașterii timpurii în ceea ce privește culoarea și compoziția. Creează adevărate modele ale
reprezentării Fecioarei și Pruncului Sfânt și realizează portrete admirabile ale contemporanilor.
 Michelangelo: își manifestă geniul prin picturile plafonului Capelei Sixtine din Roma (1508 - 1512), printre care
amintim:Geneza, Căderea în păcat și marea frescă de perete Judecata de apoi (1536 - 1541).
 Tițian marchează apogeul picturii venețiene prin portretele sale, care dovedesc o cunoaștere profundă a naturii umane, reprezentări ale
lui Hristos și a altor teme mitologice, dar și ale nudului feminin.

Sandro Botticelli, La primavera, 1478, Galleria degli Uffizi, Florența


Renașterea în diverse țări europene[modificare | modificare sursă]

În secolul al XV-lea, influența Renașterii italiene se extinde și asupra vestului Europei, dar se pierd reminiscențele antice. Atenția este acum
îndreptată în întregime asupra ființei umane și a redării meticuloase a detaliilor naturale. În secolul următor, se extind și conceptele
referitoare la arta antică și la perspectiva liniară.

Unul dintre cei mai importanți pictori olandezi ai secolului al XV-lea este Jan van Eyck (1390? - 1441), care, ajutat si de fratele său, Hubert,
realizează polipticul de la Ghent (1432, Biserica Saint Bavon, Ghent). Cele 24 de panouri conțin sute de figuri umane. Este remarcabilă
redarea detaliilor, mai ales a vegetației, unde putem distinge peste 30 de specii de plante.

Jan van Eyck, Familia Arnolfini, 1434, National Gallery, Londra

Alt artist flamand al perioadei este Rogier van der Weyden (1399 - 1464) ale cărui picturi religioase sunt străbătute de un puternic
dramatism emoțional. Hans Memling (1435? - 1494) creeză figuri delicate, grațioase pe un fundal eteric. Hugo van der Goes (1440? - 1482)
realizează, la comanda familiei italiene Portinari, o superbă piesă de altar (1476, Palazzo degli Uffizi, Florența) cu o multitudine de detalii.
O caracteristică a tuturor acestor artiști o constituie utilizarea simbolurilor specificeiconografiei. Obiectele nu sunt reprezentate doar pentru
sine, ci întruchipează idei abstracte; de pildă o vază de cristal semnifică puritatea. Perspectiva liniară nu era cunoscuta pictorilor flamanzi,
totuși tehnica acestora, a emailului în ulei și a culorilor tempera, nu a fost niciodată depașită.

În Franța, cel mai important pictor al acestei perioade a fost Jean Fouquet (1416? - 1480), un valoros portretist, dar și miniaturist, care a
influențat atât arta flamanda timpurie, dar și pictura italiană.

Hieronymus Bosch, Grădina deliciilor pământene, 1500 - 1505, Museo del Prado, Madrid
La începutul secolului al XVI-lea, au fost create mari capodopere de către pictori care, mai mult interesați de valoarea expresivă a obiecelor
și personajelor, au ignorat perspectiva, anatomia și proporțiile corecte. Un exemplu îl constituie Grădina deliciilor pământene, triptic al
olandezului Hieronymus Bosch (1450? - 1516), o conglomerație plină de senzualism, de forme umane, animale și vegetale. De asemenea și
în piesa de altar de la Isenheim (1512 - 1515? Muzeul Unterlinden, Colmar, Franța), pictorul german Matthias Grünewald (1475? - 1528)
exagerează formele umane pentru a reda mai multă expresivitate emoției. La polul opus se află Albrecht Dürer (1471 - 1528), un adevărat
geniu al renașterii nordice, celebru prin acuratețea cu care a redat figura umană și meticulozitatea redării detaliului. Acest mare umanist
creștin, a cărui curiozitate științifică poate fi comparată doar cu cea a lui Leonardo da Vinci, a fost influențat de Erasmus din Rotterdam și
deMartin Luther, lucru vizibil în lucrarea Călărețul, Diavolul și Moartea (1513) și de picturile formând Cei patru apostoli (1526?, Alte
Pinakothek,München). Un alt artist german remarcabil a fost Hans Holbein cel Tânăr (1497? - 1543), cunoscut mai ales pentru portretul
regelui englezHenric al VIII-lea și al lui Thomas Morus.

Hans Holbein, Ambasadorii, 1533, National Gallery, Londra

Printre pictorii olandezi ai secolului al XVI-lea, cel mai celebru este Pieter Bruegel cel Bătrân (1525? - 1569). Scenele sale de viață rurală
sau cele satirice referitoare la nebunie sunt foarte valoroase. Inspirate din mitologie, parabole sau proverbe, creația sa încântă privitorii de
mai bine de patru secole.
Manierismul[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Manierism.

Acest stil, caracterizat prin conștiința de sine, dar și artificial, apare în Italia în jurul lui 1520. Accentul nu cade pe armonia liniei, a culorii
sau a compoziției, ci pe complexitate și distorsionare. Chiar și picturile religioase devin ciudate privitorului, deoarece nu mai respectă
vechile canoane. Printre manieriști putem considera:Pontormo (Jacopo Carucci, 1494 - 1557), Rosso Fiorentino (1494 -
1540), Parmigianino (Girolamo Francesco Maria Mazzola, 1503 - 1540), Tintoretto (Jacopo Comin, 1518 - 1594) si Agnolo Bronzino (1503
- 1572). Dar cel mai cunoscut manierist este El Greco (1541 - 1614). Acesta a studiat în Italia, dar s-a stabilit în Franța. Modalitatea sa
emoțională de abordare se aplică și asupra peisajelor, care uneori ating valențe apocaliptice. Un exemplu îl constituie Vedere din
Toledo (1600? - 1610, Metropolitan Museum of Art, New York).

Barocul[modificare | modificare sursă]

Arta secolului al XVII-lea, arta barocă, este caracterizată prin dinamism, spre deosebire de cea renascentistă care este relativ statuară.
Caracteristice stilului baroc sunt liniile diagonale de compoziție, care conferă senzația de mișcare, și utilizareaclarobscurului. Ambele
trăsături au creat un stil grandios, dramatic, apropiat spiritului vital al Contrareformei. Mulți dintre pictorii începutului secolului al XVII-lea
părăsesc artificialitatea manierismului în încercarea de a se apropia tot mai mult de lumea naturală.
Italia[modificare | modificare sursă]

În Italia perioadei baroce s-au afirmat o multitudine de artiști, toti înzestrați cu o deosebita forță novatoare. Annibale Carraci (1560 -
1609), Guido Reni (1575 - 1642), Guercino (Giovanni Francesco Barbieri, 1591 - 1666) și Pietro da Cortona (1596 - 1669) au realizat fresce
de tavan splendide, care au decorat diverse palate ale Romei, toate inspirate din lucrările lui Michelangelo de la "Capela Sixtină". Dar cel
mai mare inovator rămâne Caravaggio (1571 - 1610) ale cărui clarobscururi utilizate în pictura religioasă au exercitat o puternică influență
asupra pictorilor italieni, cum ar fi Orazio Gentileschi (1563 - 1639), și a artei europene în general. Ulterior, acest nou stil a fost denumit
"tenebrism".
Franța[modificare | modificare sursă]

Stilul lui Caravaggio a fost asimilat de doi pictori francezi. Georges de La Tour (1593 - 1652), pictor de subiecte religioase, a fost un
maestru al luminilor și umbrelor, demonstrându-si virtuozitatea prin modul cum ilumina fețele și mâinile prin lumina parcă străvezie a unei
singure lumânări. Louis Le Nain (1593? - 1648) utiliza luminile și umbrele obținând aceleași efecte dramatice dar în cazul vieții rurale.

Totuși, în general, artiștii baroci francezi, practicau o moderație clasică, ceea ce conferea echilibru, claritate și armonie lucrărilor lor. Acest
lucru este vizibil atât în cazul subiectelor clasice redate de către Nicolas Poussin (1594 - 1665) sau la peisajele onirice ale lui Claude
Lorrain (1600 - 1682), artiști care și-au petrecut cea mai mare parte a vieții în Italia.
Spania[modificare | modificare sursă]

Diego Velázquez, "Las Meninas"

Jusepe de Ribera (1591 - 1652) și Francisco de Zurbarán (1598 - 1664) au preluat tenebrismul lui Caravaggio, dar fiecare în mod diferit.
Astfel, dacă la Ribera avem un realism brutal, la Zurbarán subiectele religioase sunt văzute cu acel misticism spaniol iar, ca și Caravaggio,
acesta din urmă excelează în redarea naturii statice.

Diego Velázquez (1599 - 1660), pictorul de curtea lui Filip al IV-lea al Spaniei, a fost cel mai mare pictor baroc spaniol. Redă subiectele cu
detașare, fără pasiune, iar membrii familiei regale sunt portretizați în mod realist, realism vizibil în celebra sa lucrare "Las meninas"
("Domnișoarele de onoare", 1656, Muzeul Prado). În aceasta pictură, pe lângă anturajul regal, apare într-un colț și imaginea autorului aflat la
șevalet.
Barocul flamand[modificare | modificare sursă]

Peter Paul Rubens (1577 - 1640), maestrul barocului flamand, a fost influențat de tenebrismul lui Caravaggio, dar și de marii coloriști
venețieni Tițian și Veronese. Popularitatea sa a fost atât de mare, încât a înființat numeroase ateliere, în care numeroși asistenți îl ajutau să
ducă la bun sfârșit numeroasele comenzi pe care le primea din partea municipalității, bisericii, regalității și a unor întreprinzători privați.
Vasta sa operă include portrete, redarea unor subiecte mitologice, religioase și istorice, toate exprimând exuberanța stilului baroc și
vitalitatea spiritului artistului. Stilul lui Rubens, plin de culoare vibrantă, în care lumina și întunericul contrastează în mod spectaculos, este
clar vizibil în Coborârea de pe cruce (1611 - 1614, Catedrala din Anvers) și în Pălăria de paie(1620?, National Gallery, Londra).

Antoon van Dyck (1599 - 1641), unul din discipolii lui Rubens, devine celebru prin portretele realizate personajelor de curte ale lui Charles I
al Angliei. Aceste picturi sunt pline de eleganță și atenție acordată detaliilor, trăsături specifice lui Rubens, și au exercitat o puternică
influență asupra portretisticii engleze a secolului al XVIII-lea.
Rembrandt, Rondul de noapte,Rijksmuseum, Amsterdam

Olanda[modificare | modificare sursă]

Un număr mare de pictori au apărut în Olanda secolului al XVII-lea. Dintre aceștia se remarcă Rembrandt van Rijn (1606 - 1669). Operele
sale timpurii, cum ar fi Bancherul (1627, Staatliche Museum, Berlin), au fost influențate de Caravaggio; ulterior, în lucrari
caAutoportret (1659, Iveagh Bequest, Kenwood House, Londra), afișează tehnica clarobscurului și profunditate psihologică.

Alți pictori olandezi au fost: Frans Hals (c. 1580 - 1666) și Jacob Isaackszoon van Ruisdael (1628? - 1682), care au realizat splendide
peisaje. Numeroși alți artiști au excelat în teme ca: scene, portrete, viața cotidiană spre incantarea reprezentanților clasei mijlocii care le
comandau și care stfel deveneau patroni de artă. Printre aceștia se remarcă Johannes Vermeer (1632 - 1675), ale cărui lucrări, cum ar
fi Vedere din Delft (1660?, Mauritshuis, Haga), deși de mici dimensiuni, acordă o semnificație particulară spațiului ordonat și sunt adevărate
capodopere ale efectelor luminoase.

Jean-Honoré Fragonard,Declarația de dragoste (1771), Frick Collection, New York

Stilul rococo[modificare | modificare sursă]

Arta rococo, care a debutat în Franța și Germania începutului de secol XVIII, a fost în multe privințe o continuare a barocului, mai ales când
ne referim la jocul de umbre și lumini și la mișcarea compozițională. Totuși, stilul rococo este mai ludic, chiar inclinat către frivolitate,
adecvat mai ales decorațiilor, aplicate mai ales la acele hôtels pariziene, locuințe rezidențiale ale aristocrației franceze. Printre artiștii rococo
se remarcă Antoine Watteau (1684 - 1721), cunoscut în special pentru imaginile sale diafane, eterice, cu amanți îmbrăcați elegant, ce
participă la acele fêtes galantes (reuniuni mondene în aer liber), la moda în acea vreme. La fel de frecvente erau și scenele idilice, pastorale
și mitologice, unde apăreau femei grațioase și nonșalante și amintim aici artiști ca: François Boucher (1703-1770), Jean-Honoré
Fragonard(1732-1806) și Jean Siméon Chardin (1699-1779).

În Germania, stilul rococo este ilustrat de opera pictorului de origine italiană, Giovanni Battista Tiepolo (1696-1770). Frescele sale de tavan,
pline de artificii iluzioniste, decorează celebra sala de recepție Kaisersaal a palatului episcopal de la Würzburg (Reședința din Würzburg).

În deplin sincronism cu evoluția rococo de pe continentul european se află și opera artistului englez William Hogarth (1697-1764), ale cărui
picturi moralist-narative satirizau moravurile epocii, un exemplu în acest sens constituindu-l lucrarea Marriage à la Mode (1745), care
prezintă efectele dezastruoase ale unei căsătorii din interes. Thomas Gainsborough (1727-1788) și Joshua Reynolds (1723-1792), urmând
linia trasată de van Dyck, se concentrează asupra portretizării aristocrației engleze.

Jacques Louis David, Jurământul Horațiilor, 1784

Neoclasicismul[modificare | modificare sursă]

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea are loc o revoluție în pictură, când exuberanța stilului rococo este înlocuită de
sobrietateaneoclasicismului. La aceasta a contribuit un anumit context istorico-social. Săpăturile arheologice efectuate pe la mijlocul
secolului, înItalia și Grecia, au scos la lumină diverse clădiri antice, care au servit drept inspirație pentru arhitecții englezi și francezi. De
asemenea, în 1755, istoricul de artă german Johann Joachim Winckelmann (1717-1768) publică celebrul său eseu Gedanken über die
Nachahmung der Griechischen Werke in der Malerei und Bildhauerkunst ("Gânduri asupra imitației operelor grecești în pictură și
sculptură") în care aducea elogii sculpturii clasice grecești. Această scriere a influențat patru mari artiști care locuiau pe atunci în Roma:
scoțianul Gavin Hamilton (1723 - 1798), germanul Anton Rapahel Mengs (1728 - 1779), elvețianca Angelica Kauffmann(1741-1807) și
americanul Benjamin West (1738-1820). Toti aceștia au creat lucrări bazate pe literatura clasică. Dar contextul istorico-social al acelei
perioade a fost marcat mai ales de frământarile sociale ale acelei perioade, care au culminat cu Revoluția franceză.

Cel mai însemnat promotor al neoclasicismului a fost pictorul francez Jacques Louis David (1748-1825). Influențat de clasicismul ce
caracterizează opera lui Poussin, în perioada petrecută la Roma, David își formează un stil sobru în concordanță cu idealurile Revoluției
franceze. Astfel, lucrări ca Jurământul Horaților (1784 - 1785, Luvru) insuflă patriotism sau altele ca Moartea
lui Socrate(1787, Metropolitan Museum of Art), promovează stoicismul și sacrificiul de sine. Nu numai subiectele făceau parte din istoria
antică și mitologia clasică, dar și modul de redare amintea de sculptura acelei perioade.

Succesorul strălucit al lui David a fost Jean Auguste Dominique Ingres (1780-1867), a cărui seninătate a tonului și a liniei, dar și atenție
acordată detaliului - cum este cazul portretului Contesa d'Haussonville (1845, Frick Collection, New York) - se identifică cu
tradiția academică a Franței. La Ingres întâlnim și trăsături ale curentului ce succede neoclasicismul și anume romantismul, lucru vizibil mai
ales în numeroasele sale reprezentări de odalisce (concubine într-un harem).

Printre pictorii influențați de David putem aminti și câteva femei: Adélaïde Labille-Guiard, Marie-Guillemine Benoist și Constance Marie
Charpentier.

Secolul al XIX-lea[modificare | modificare sursă]


Romantismul[modificare | modificare sursă]

Succesoare imediată a neoclasicismului, romantismul introduce gustul pentru medieval și mister, dar și pentru pitorescul și sublimul din
natură. Rolul jucat de imaginația individuală ce dă libertate emoției și sentimentelor înlocuiește abordarea intelectual-rațională a
neoclasicismului.

Eugène Delacroix, Libertatea conducând poporul, 1830

Franța[modificare | modificare sursă]

Succesorul lui David, care marchează cotitura către romantism, a fost discipolul său, Antoine-Jean Gros (1771-1835), celebru mai ales
pentru portretele lui Napoleon. Colegul lui Gros, Théodore Géricault (1791-1824) este renumit pentru redarea spectaculoasă și monumentală
a evenimentelor acelei epoci. Capodopera sa, Răpirea meduzei (1818-1819, Luvru), reliefează atât suferința supraviețuitorilor unui
naufragiu, dar și eroismul acestora. Eugène Delacroix (1798-1863) tratează tema suferinței umane în lucrări străbătute de un intens fior
dramatic, precum: Masacrul din Chios (1822 - 1824), Libertatea conducând poporul (1830), ambele expuse la Luvru. Delacroix s-a inspirat
nu numai din literatură, precum ceilalți romantici, dar și din călătoriile întreprinse în Orientul Mijlociu. Tehnica sa de a diviza culorile
(utilizarea de picături fine de pigment pur) este reluată ulterior de impresioniști la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Alți pictori romantici francezi și-au îndreptat atenția către peisaje pitorești și scene sentimentale ale vieții rurale. Unul din aceștia a
fost Jean-François Millet (1814-1875), care asemeni multor mari artiști, s-a stabilit în satul Barbizon, lângă Paris. Printr-un sentiment de
adorație față de natură, acesta transforma țăranii în adevărate simboluri creștine. Jean-Baptiste Camille Corot (1796-1875), și acesta vizitator
frecvent al Școlii de la Barbizon, înfățișează aspectele lirice ale naturii prin peisaje caracterizate printr-o tonalitate argintie a culorilor.

Anglia[modificare | modificare sursă]

Și în Anglia înflorește pictura peisajelor romantice. Debutul are loc la începutul secolului al XIX-lea cu operele lui John Constable (1776-
1837) și Joseph Mallord William Turner(1775-1851). Deși diferiți ca stil, cei doi erau preocupați de redarea efectelor de lumină și a
atmosferei. Deși avea o abordare punctuală și științifică, Constable realizează tablouri poetice, care elogiau viața rurală liniștită. Turner s-a
orientat către sublimul fenomenelor naturii dezlănțuite. Modul în care utiliza culorile și reda lumina avea să influențeze impresionismul
francez de mai târziu.

Caspar David Friedrich, Doi oameni contemplând luna, 1819

Germania[modificare | modificare sursă]

Cel mai mare pictor romantic german a fost Caspar David Friedrich (1774-1840). Peisajele au constituit modul său favorit de a se exprima.
A combinat transcendentalul imaginii cu misticismul religios, înfățișând pământul, natura suferind transformări și mai ales în situații-limită,
cum ar fi în lumina dimineții sau a amurgului sau în condiții de ceață etc.

În mod similar, Philipp Otto Runge și-a dedicat cariera reprezentării peisajelor mistice.

America[modificare | modificare sursă]

Primul pictor american cu adevărat romantic a fost Washington Allston (1779-1843). Picturile sale sunt misterioase, meditative, evocative
sau înclinate către reverie poetică. Ca și alți romantici, s-a inspirat din religie și din literatură.
În perioada 1820 - 1880, se disting artiștii școlii Hudson River. Pânzele acestora exprimă admirația față de frumusețile naturii
americane.Thomas Cole (1801-1848), cel mai valoros dintre aceștia, adaugă scenelor puternice implicații morale, lucru vizibil mai ales în
seria sa de cinci picturi epic-alegorice Evoluția imperiului ("The Course of Empire", 1836, New-York Historical Society, New York)

Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, începe să se manifeste o nouă tendință în pictura romantică americană, numită luminism, care se
caracterizează prin interesul acordat efectelor atmosferice ale luminii difuze. John Frederick Kensett (1816-1872), Martin Johnson
Heade (1819 - 1904) și Fitz Hugh Lane (1804 - 1865) sunt câțiva din artiștii acestui nou concept. La fel ca în perioada timpurie a Școlii
Hudson River, și aici apare ideea prezenței divinității în natură.

Alti artiști, ca Frederic Edwin Church (1826-1900) și Albert Bierstadt (1830-1902), au înfățișat scene spectaculoase din jungla sud-
americană și din Vestul sălbatic.

Goya, Saturn devorându-și fiul, 1819- 1823 Muzeul Prado,Madrid

Alte stiluri ale secolului al XIX-lea[modificare | modificare sursă]

Deși romantismul a fost mișcarea dominantă în arta secolului al XIX-lea, au existat pictori care nu pot fi încadrați ca aparținând acestei
mișcări. De exemplu, Francisco José de Goya y Lucientes (1746-1828), cel mai mare pictor spaniol al secolului menționat, nu poate fi
definit prin niciun curent artistic. Primele sale lucrări au elemente din stilul rococo, ca spre sfârșitul carierei, arta sa să
devină expresionistă și halucinatorie. În cazul portretizării familiei regale, unde avem ca exemplu lucrarea Familia lui Carlos al IV-
lea (1800. Prado), folosește stilul lui Velázquez din Las meninas, incluzând și imaginea proprie în cadrul acestei picturi. Dar, spre deosebire
de Velázquez, pictura lui Goya n-a fost niciodată obiectivă, imaginile sale fiind încărcate cu puternice valențe psihologice.

Gustave Courbet, Spărgătorii de piatră, 1849

Realismul[modificare | modificare sursă]

Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, pictorul francez Gustave Courbet (1819-1877) respinge atât neoclasicismul, cât și romantismul și
proclamă o nouă mișcare, realismul. Nu îl interesa pictura cu subiecte istorice, portrete de șefi de stat sau subiecte de tip exotic. Consideră ca
artistul trebuie să fie realist, să reflecte evenimente cotidiene, la care să participe oameni obișnuiți. Mediul ales de Courbet pentru multe din
pânzele sale îl constituie satul său natal, Ornans. Pictează muncitori construind o șosea, orășeni participând la funeralii sau oameni stând la
masă și care ascultă muzică sau fumează.

Alți pictori care pot fi considerați realiști sunt: Honoré Daumier (1808-1879), cunoscut mai ales pentru litografiile care reflectă scene de pe
străzile pariziene, Jean François Millet (1814-1875), care aparținea Școlii de la Barbizon, artist realist de factură socială.

Claude Monet, Impression, soleil levant (1872) - Musée Marmottan, Paris

Impresionismul[modificare | modificare sursă]

Édouard Manet (1832-1883) a fost un inovator al anilor 1860, stilul său fiind considerat ca precursor al impresionismului. Ca și Courbet,
subiectele tratate aparțineau vieții cotidiene. Multe din teme și moduri de compoziție au fost împrumutate de la maeștri ca Velázquez și
Goya. Dar noutatea introdusă de Manet, pentru care este considerat primul pictor modern, constă în utilizarea tușeelor libere, schematice,
prin care se obțineau mari pete de culoare, juxtapuse fără tranziție între ele.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, cel mai însemnat reprezentant al acestui nou curent a fost Edgar Degas (1834-1917). A tratat cu predilecție
subiecte în mișcare, redate ca și cum erau surprinse cu o cameră ascunsă. Stilul său este influențat de arta fotografică și de stampele
japoneze, aflate la modă în acea perioadă. Picturile sale cu dansatoare, muzicieni, spălătorese, femei făcând baie, apar la prima vedere
neglijent elaborate, dar compoziția, de multe ori sugerând mișcarea prin asimetrie, este opera unui studiu profund. Degas se mai remarcă și
prin modul de utilizare a pastelurilor, acea suprapunere de culori intense care conferă puternice efecte vizuale.

Stilul impresionist a fost dezvoltat de și alți pictori, care au studiat efectele luminii asupra obiectelor, modul cum lumina coloreaza umbrele
și dizolvă obiectele. Aparenta neglijare a formelor și utilizarea de tușeuri separate de culori pure - ce venea în contradicție cu stilul academic
predominant în acea perioadă - toate acestea au contrariat atât publicul, cât și criticii de artă. Abia peste două decenii, Claude Monet (1840-
1926), devenit lider al mișcării impresioniste, dobândește justa recunoaștere a valorii sale. Tema sa predilectă este peisajul, pe care îl redă în
diferite anotimpuri și stări ale vremii. Surprinde efectele sclipitoare ale luminii asupra copacilor, dar și strălucirea monotonă a urmelor de
pași în zăpadă. Ultimii ani ai carierei îi dedică redării splendorii grădinilor, mai ales celei din jurul casei sale de la Giverny, unde puternica
strălucire a luminii și culorii dau senzația inedită de evanescență.

Alți mari inovatori ai impresionismului au fost Camille Pissarro (1830-1903) și Pierre-Auguste Renoir (1841-1919). Motivele favorite ale
lui Pissaro erau peisajele, scenele cu râuri, strada pariziană și muncitorii aflați la lucru. Renoir are aceleași teme ca și Pissaro sau Monet, dar
realizează și un mare număr de portrete și nuduri-femei, care devin foarte celebre.

Spre deosebire de ceilalți impresioniști, care se ocupau de efectele tranzitorii, schimbătoare ale luminii, Paul Cézanne (1839-1906) studiază
aspectele eterne ale naturii, explorând principiile sale structurale. Preocuparea sa pentru formele geometrice a stimulat apariția și evoluția de
mai târziu a cubismului.

Postimpresionismul[modificare | modificare sursă]


Georges Seurat (1859-1891) dezvoltă, în cadrul impresionismului, o noua tehnică numita pointilism, pe care o aplică în multe lucrări ale
sale, dintre care cea mai celebră este Duminica dupa-amiaza pe insula "Grande Jatte" (1884 - 1886, Institutul de Artă din Chicago.)

La sfârșitul secolului al XIX-lea, trei mari artiști au manifestat influențe impresioniste: olandezul Vincent van Gogh (1853-1890) și
franceziiPaul Gauguin (1848-1903) și Henri de Toulouse-Lautrec (1864-1901).

Ca și Pissaro, van Gogh experimenteză divizarea culorilor. Aplica stropi strălucitori de culoare pură, conferind picturii sale o puternică
expresie emoțională. Pictura sa avea să influențeze expresionismul, curent ce va apărea în nordul Europei la începutul secolului al XX-lea.

Și opera lui Gauguin prezintă distorsionări ale liniilor și culorilor, dar este diferită de cea a lui van Gogh, fiind mai degrabă simbolistă decât
expresionistă. Astfel, Gauguin devine figura centrală a unui nou curent, denumit sintetism sau simbolism.

Toulouse-Lautrec pictează figuri și siluete umane, cum ar fi: cântăreți, dansatori, actori și prostituate, opera sa devenind o expresie a
decadenței sociale a Parisului.

Secolul al XX-lea[modificare | modificare sursă]


Perioada antebelică[modificare | modificare sursă]

În aceasta perioadă, în Europa au apărut noi curente ca: fauvismul, expresionismul, cubismul, futurismul, constructivismul,
neoplasticismul, dadaismul și suprarealismul. ÎnStatele Unite au apărut mișcări ca sincronismul și precizionismul.

Fauvismul[modificare | modificare sursă]


Articol principal: Fauvism.

În jurul anului 1900, artiștii din Franța și Germania au devenit interesați de arta popoarelor primitive. Astfel, Gauguin, printr-o abordare
orienată către decorativ (asemănătoare artei aborigenilor) creează o nouă mișcare, numită fauvism (de la francezul fauve, "sălbatic"), al cărei
lider devine Henri Matisse (1869-1954). Alti exponenți ai acestui curent sunt: André Derain (1880-1954), Georges Braque (1882-1963)
și Maurice de Vlaminck (1876-1958).

Edvard Munch, Țipătul (1893), Galeria Națională, Oslo

Expresionismul[modificare | modificare sursă]


Articol principal: Expresionism.

În cadrul acestui curent artistic, pictorii sunt preocupați de redarea sentimentelor, a senzațiilor subiective și nu a realității exterioare.

În Germania, au apărut succesiv două grupări expresioniste:

 Die Brücke ("Podul") (1905 - 1913): Ernst Ludwig Kirchner (1880-1938), Karl Schmidt-Rottluff (1884-1976), Erich Heckel și Emil
Nolde (1867-1956); influențați de Edvard Munch (1863-1944), aceștia explorau suferința umană, starea de tensiune, angoasă, într-un
stil asemănător fauvismului.
 Der Blaue Reiter ("Călărețul albastru") (apărută în 1911): Franz Marc (1880-1916), Vasili Kandinski (1866-1944), August
Macke, Gabriele Münter, Paul Klee (1879-1940) șiAlexej von Jawlensky. Aceștia porneau de la arta aborigenilor și de la folk art.

Cubismul[modificare | modificare sursă]


Articol principal: Cubism.

Inspirați de abordarea geometrizantă a lui Cézanne a peisajelor și naturilor statice, între 1907 și 1914, Pablo Picasso (1881-1973) și Georges
Braque (1882-1963) dezvoltă stilulcubist. Acest nou stil va domina lumea artistică a secolului al XX-lea, evidențiind pictura plană, a
suprafețelor și respingând perspectiva tradițională a distanței sau clarobscurul.

Alți pictori cubiști: Fernand Léger (1881-1955), Robert Delaunay (1885-1941), Sonia Terk Delaunay (1885-1980), Juan Gris (1887-1927).

Un grup de artiști italieni, Gino Severini (1883-1966), Umberto Boccioni (1882-1916), Carlo Carrà (1881-1966) și Giacomo Balla (1871-
1958), au modificat stilul cubist și au creat o nouă direcție, numită ulterior "futurism".

Abstracționismul[modificare | modificare sursă]


Articol principal: Artă abstractă.
Arta abstractă a apărut în Germania, Statele Unite și Rusia în a doua decadă a secolului al XX-lea și a evoluat în mai multe direcții.
Astfel, Kazimir Malevici (1878-1935) pornește de la cubismul francez și ajunge la o supremație a abstractului, pe când alți pictori ruși,
ca Aleksandr Rodcenko și El Lissitzky, au evoluat către constructivism. În urma contactului cu stilul cubist, olandezul Piet Mondrian(1872-
1944) inventează un nou stil, numit, neoplasticism, care ulterior avea să influențeze pictura geometrizantă abstractă americană din anii '30.

Dadaismul[modificare | modificare sursă]


Articol principal: Dadaism.

În timpul Primului Război Mondial (1914 - 1918), la Zürich, o grupare de artiști dezgustați de valorile burgheze, găsesc un cuvânt, aparent
fără sens, dada, care să descrie starea lor de protest și acea artă pe care urmau să o creeze sfidând orice normă sau criteriu estetic
preconceput.

Cel mai cunoscut pictor dadaist francez, Marcel Duchamp (1887-1968), își exprimă dezaprobarea față de arta care să produca plăcere în
mod gratuit și, în semn de protest, adaugă o mustață celebrului portret al Mona Lisei a lui Leonardo da Vinci. Alti artiști dadaiști: Francis
Picabia (1879-1953), George Grosz (1893-1959) și Max Ernst (1891-1976).

Suprarealismul[modificare | modificare sursă]


Articol principal: Suprarealism.

Multe din operele dadaiștilor sunt create accidental, la întâmplare, fără un studiu prealabil. Metoda a fost adoptată și de succesorii acestora,
suprarealiștii. Termenul de suprarealism a fost introdus de scriitorul André Breton (1896-1966), care a elaborat manifestul acestui nou
curent care punea în prim plan inconștientul și visul în cadrul creației artistice. Cei mai cunoscuți pictori suprarealiști au fost: Max
Ernst (1891-1976),Salvador Dalí (1904-1989), Joan Miró (1893-1983), René Magritte (1898-1967), Jean Arp (Hans Arp) (1887-1966)
și André Masson.

America antebelică[modificare | modificare sursă]

În jurul lui 1900, artiștii americani, ca Maurice Brazil Prendergast (1858-1924) și Childe Hassam (1859-1935), erau grupați în cadrul
mișcăriiimpresioniste și aveau ca subiect de studiu reprezentanții claselor de sus ale societății. Un alt grup de artiști, printre care Robert
Henri (1865-1929), John Sloan (1871-1951) și George Bellows (1882-1925), resping acest tip de artă și portretizează, cu un realism viguros,
viața străzilor citadine. Aceștia din urmă formează așa-numita Școală Ashcan.

În urma expoziției internaționale de artă Armory Show (1913) din New York, artiștii americani iau contact cu avangarda europeană. Astfel
se creează sincronismul, un stil abstract, care se caracterizează prin ritmul și precizia culorii, aplatizarea cubistă a obiectelor. Artiștii cei mai
remarcabili ai acestei perioade sunt: Marsden Hartley (1877-1943),Joseph Stella (1877-1946), Arthur Garfield Dove (1880-1946), Charles
Sheeler (1883-1965), Georgia O’Keeffe (1887-1986) și Stuart Davis (1892-1964).

În perioada anilor '30, unii artiști americani reacționează împotriva influențelor străine și se orientează către portretizarea scenelor
americane. Astfel, Grant Wood (1892-1942) este inspirat de viața rurală, Ben Shahn (1898-1969) dă o tentă politică portretelor sale citadine
din perioada Marii crize economice, în timp ce marele pictor realist american,Edward Hopper (1882-1967), redă singurătatea individuală în
atmosfera marilor metropole sau micilor orășele.
Perioada postbelică[modificare | modificare sursă]

După cel de-al Doilea Război Mondial (1939 - 1945), artiștii americani s-au afirmat elaborând noi stiluri sau dezvoltându-le pe cele apărute
în alte țări. Este vorba de expresionismul abstract, op art și pop art, fotorealism și minimalism.

Expresionismul abstract[modificare | modificare sursă]

Un rol important în apariția acestui nou stil l-a jucat prezența suprarealiștilor refugiați din Europa în SUA. Jackson Pollock (1912-
1956),Willem de Kooning (1904-1997), Hans Hofmann (1880-1966) și alții explorează inconștientul și tehnicile creației accidentale,
promovând automatismul suprarealist și expresionismul.

Alți expresioniști abstracți, ca Mark Rothko (1903-1970) și Barnett Newman (1905-1970), dezvoltă pictura marilor pete de culoare, aplicând
pe pânză mari întinderi cromatice modulate.
Arta op și arta pop[modificare | modificare sursă]
Articole principale: Op art și Pop art.

În anii '60, au fost inițiate noi stiluri și mișcări artistice. Unii pictorii au continuat calea abstracționismului, ca în cazul lui Victor
Vasarély (1908-1997), pictor maghiar, celebru prin lucrările sale de tip op art. Acolo unde op art realizează iluzii optice, pop art, așa cum
apare în opera inițiatorului acestui stil, Richard Hamilton, este reprezentarea efectelor lor. Artiștii pop își extrag tematica din afișe, filme și
obiecte banale, cotidiene. Cei mai cunoscuți artiști pop americani sunt: Robert Rauschenberg (1925-2008), Jasper Johns (n. 1930), Jim
Dine (n. 1935), Roy Lichtenstein (1923-1997), Tom Wesselmann, James Rosenquist și Andy Warhol (1928 - 1987).

Pictura neorealistă[modificare | modificare sursă]

Ironia imaginilor pop art pregătește drumul pentru renașterea picturii realiste. Acest nou realism devine o tradiție în arta americană, curent în
cadrul căruia se afirmă pictori ca:Thomas Eakins (1844-1916) și Andrew Wyeth (1917-2009).

În perioada anilor '70 și '80, artiștii care au atras atenția publicului au fost cei care au asimilat preocupările estetice ale artei
abstracte. Fotorealismul se bazează pe tehnicafotografică, ajungând la o pictură realistă, precisă, detaliată, precum imaginile citadine
realizate de Richard Estes (n. 1932). Figurile nude, riguros structurate ale lui Philip Pearlstein și imaginile bidimensional-aplatizate ale
lui Alex Katz (n. 1927) și Wayne Thiebaud (n. 1920) exprimă un ton realist rece, abstract.

Noi tendințe abstracționiste[modificare | modificare sursă]

După subiectivismul acut al impresionismului abstract, pictura abstractă dobândește mai multă puritate impersonală, riguroasă și formală.
Punctul culminant al acestei tendințe îl constituie minimalismul: pictura este redusă la reprezentarea unor simple forme geometrice, modele
care se repetă ritmic sau simple culori. Cei mai de seamă exponenți ai minimalismului pot fi considerați: Kenneth Noland (1924 -
2010), Larry Poons (n. 1937), Robert Ryman (n. 1930) și Brice Marden (n. 1938). În lucrările lui Frank Stella (n. 1936) șiAl Held (1928 -
2005) evoluează un abstracționism dur, tăios. Acel dictum al lui Marcel Duchamp, conform căruia pictura "trebuie să servească spiritului"
genereaza o artă conceptuală care se rezumă la un singur cuvânt sau afirmație teoretică.

Europa postbelică[modificare | modificare sursă]

Printre marii exponenți ai picturii postbelice europene se numără artistul francez Jean Philippe Arthur Dubuffet (1901-1985), ale cărui
lucrări se inspiră din creația copiilor și a psihopaților și pictorul olandez Karel Appel (1921 - 2006) care de asemenea s-a inspirat din
lucrările copiilor.

În Anglia, figurile agonizante ale lui Francis Bacon (1909-1992) și imaginile lirice, de inspirație citadină ale lui David Hockney (n. 1937)
demonstrează vitalitatea picturii figurative engleze.

Neoexpresionismul[modificare | modificare sursă]

În anii '80, un grup de tineri artiști europeni și americani se revoltă împotriva stilului auster, impersonal, formalist al artei abstracte.
Rezultatul constă într-o renaștere a picturii figurative și narative, numită neoexpresionism. Printre cei mai cunoscuți reprezentanți ai noului
stil putem menționa: Anselm Kiefer (n. 1945), Georg Baselitz (n. 1938), Sandro Chia (n. 1946), Francesco Clemente (n. 1952), Julian
Schnabel (n. 1951) și David Salle (n. 1952).

ALBUL are un efect calmant si relaxant, energizant, purificator. In designul interior este folosit pentru a lumina o incapere, pentru a mari
spatiul dar si pentru a inviora si a pune in valoare celelalte culori.

GALBENUL revitalizeaza, inveseleste, imbunatateste memoria, dar stimuleaza si apetitul. Gratie luminozitatii pe care o confera, aceasta
culoare sugereaza curatenia. Privita mult timp, da senzatia de oboseala, dar in tonuri palide este suportabila. Studiile arata ca oamenii au
tendinta sa isi piarda temperamentul mult mai repede in camere galbene.

CAFENIUL da senzatia de confort si intimitate conferind un efect pozitiv intre oameni. Este des intalnita in combinatie cu alte nuantele
obisnuite ale pamantului, precum maroniu, galben, portocaliu si bej.
PORTOCALIUL emana energie, stimuleaza sistemul digestiv si elimina inhibitiile. Este o culoare veselie, insa pe suprafete intinse poate fi
iritant. Nu este indicat sa folosesti portocaliul daca vrei sa creezi un mediu relaxant si calmant.

ROSUL stimuleaza activitatea cerebrala, ridica adrenalina oferind energie si incredere. Fiind o culoare agresiva, rosul trebuie folosit in
tonuri mai pale sau doar pentru contrast alaturi de culori mai relaxante. Culoarea rosie ar trebui folosita doar pentru a sublinia ceva, nu ca o
culoare principala. Incaperile in care predomina culoarea rosie creeaza nervozitate.

ALBASTRUL calmeaza, scade pulsul si respiratia, indeamna la calm si reverie, concentrare si liniste interioara . In exces, conduce la
depresie. Studiile arata ca oamenii sunt mai productivi cand lucreaza intr-o camera albastra. Deseori albastrul se foloseste ca o culoare
neutra, pentru a produce imbinarea mai multor culori.

VERDELE calmeaza, ajuta la alungarea depresiilor si starilor de anxietate oferind autocontrol si armonie. Culoarea verde este perfecta
pentru relaxarea fizica si psihica.

ROZUL calmeaza, sporeste afectiunea si bunavointa. Studiile efectuate in mai multe inchisori au aratata ca atunci cand celulele
prizonierilor sunt vopsite in roz, atitudinea agresiva se diminueaza vizibil, dar efectul nu este insa durabil. Dupa o expunere mai indelungata
la aceasta culoare poate duce in final la o explozie de violenta.

AURIUL culoarea perfectiunii spirituale, culoarea sfinteniei este maiestos, dar folosit numai in cantitati mici. Pentru a intelege mai bine
semnificatia acestei culori este de ajuns sa ne gandim la icoane.

MOVUL spiritualizeaza, linisteste, creeaza mister si accentueaza intuitia. Este o culoare asociata, in general, cu luxul, creativitatea,
spiritualitatea si tot ceea ce este sofisticat. Are un efect benefic asupra starii mentale, sporind increderea in sine si forta spirituala.

MAROUL este culoarea care infrange extravaganta. In unele cazuri, aceasta culoare creeaza o senzatie de tensiune. Este solid, de incredere
si ajuta la creerea unei atmosfere neutre, confortabile si primitoare.

NEGRU este puternic, indraznet si foarte intens. Aceasta culoare are efecte psihologice de neliniste, retinere, depresie, introversie. Pusa pe
un perete va da impresia de adancime, greutate . Poate fi utilizata ca element de delimitare, contrast sau fond pentru celelalte culori.