Trăsături ale modernismului:

 Preocuparea pentru marile probleme ale cunoaşterii, implicând conexiuni cu filosofia, psihologia,
religia, mitologia
 Cultivarea romanului de analiză psihologică, a dramei de conştiinţă şi de idei
 Universul artistic reflectă o civilizaţie citadină, definitorie pentru secolul al XX-lea
 Tipologia predilectă este cea a intelectualului, cu dilemele sale şi cu reacţiile faţă de presiunile
societăţii
 Preferinţa pentru luciditate în actul de creaţie lirică, împlinind dezideratul formulat de E. A. Poe şi
Charles Baudelaire de a înlocui „sensibilitatea inimii” cu sensibilitatea imaginaţiei; de aici,
lirismul modernist epurat de anecdotică, sentimentalism şi didacticism
 Dispariţia speciilor lirice consacrate (meditaţie, elegie, idilă, pastel), în locul cărora apar formule
poetice insolite („inscripţie”, „psalm”, „creion”, „poem într-un vers”, „catren”, „cântec”)
 Conceperea şi construirea volumului de versuri ca un întreg semnificativ, nu o dată prefaţat şi,
uneori, chiar încheiat de o artă poetică
 Artele poetice capătă valoare emblematică pentru universul poetic, pentru estetica personală,
pentru viziunea asupra lumii
 Naşterea unui nou limbaj poetic caracterizat prin vocabular insolit (termeni argotici, colocviali,
abstracţi), prin ambiguitate semantică, prin sintaxă eliptică, prin înnoirea metaforei; este vorba
uneori nu doar de o sintaxă specială, neobişnuită, dar chiar de o poezie alogică
 Coexistenţa în versificaţie a prozodiei consacrate cu versul liric, versul alb, absenţa strofelor sau
strofe inegale, ritmuri interioare
 Modificarea punctuaţiei convenţionale (versurile încep fără majusculă, dispar adesea punctul şi
virgula), se folosesc intens punctele de suspensie ca semn al inefabilului şi al sugestiei
 Impunerea „fragmentului” ca specie nouă în proză şi în eseu şi a fragmentarismului ca modalitate
inedită de construcţie a poemului

EXPRESIONISMUL
= mişcare artistica moderna apăruta la începutul secolului XX, cu rezonanta universala. Se manifesta
in mai multe domenii ale artei
Principii:
 arta=expresie a eului, a unei trăiri emoţionale puternice; cultiva imagini puternice, exprimând elanul
vital, impulsul interior, neliniştea filosofica a întrebărilor grave asupra existentei
 tendinţa spre absolut
 interesul pentru culturile arhaice, pentru iraţional si elementar
 atitudinea sociala noncomformista, antiburgheza
 preferinţa pentru realizarea formelor sintetice prin esentializare si abstractizare(substantivul intrat in
ritm, fara atribut)
 revolta împotriva civilizaţiei care striveşte omenescul
 sondează subconştientul

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Lucian Blaga

Volumul din 1919 debutează cu ars poetica Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, care
metaforizează atitudinea poetului în faţa misterelor Universului, precum şi semnificaţiile actului creaţiei
artistice (tema).
Titlul :
 Text reflexiv, poezia preia ca titlu primul vers, „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, simbolic
pentru „cunoaşterea luciferică”. În viziunea poetului ardelean, obiectul cunoaşterii are o structură
duală: partea care se arată şi partea care se ascunde.
 Discursul liric relevă raportul „eu” – „alţii” şi obiectul cunoaşterii poetice: „corola de minuni a
lumii”.
 Pronumele personal „eu”, marcă a subiectivităţii, accentuează caracterul confesiv al textului.
  Verbul la forma negativă „nu strivesc” exprimă o atitudine: subscrierea la păstrarea unor valori
surprinse în metafora-simbol „corola”, ce trimite la perfecţiune, totalitate, cerc.
 Epitetul substantival „de minuni” potenţează dimesiunea sacră, frumuseţea absolută.

Incipitul discursului liric este identic cu titlul, competând şi detaliind „tainele” universale.
 Predicatul „nu strivesc” primeşte un sinonim contextual, „nu ucid”, misterul fiind perceput cu o
forţă şi un vitalism specific expresioniştilor.
 Preocupat de esenţe, de sufletul primordial sau de mituri, creatorul expresionist se află într-o
continuă tensiune interioară.
 Cu febrilitatea rostirii propriei dimensiuni, eul liric refuză cunoaşterea paradisiacă, opusă celei
luciferice.
 Lexemul „taine” conotează misterele ce se sustrag cunoaşterii poetice şi se oferă perceperii
raţionale.
 Simbolul „cale”, ce incumbă un sens durativ, semnifică autocunoaşterea, căutarea.
 Metaforele din finalul primei secvenţe surprind realităţii obiectuale şi afective:
- „flori” simbolizează împlinirea, frumosul, fragilitatea şi puritatea – devenirea naturii, a
vegetalului;
- „ochi” şi „buze” semnifică puterea descoperirii senzoriale a exteriorităţii, dar şi
senzualitatea, iubirea;
- lexemul „morminte” devine un simbol al respectului faţă de înaintaşi, dar conotează şi
moartea, destinul inexorabil;

Întregul discurs liric concentrează o amplă metaforă revelatorie care-şi subordonează în cele trei
secvenţe lirice simboluri definitorii pentru cunoaşterea poetică blagiană.
 „Lumina” conţine, pe de o parte, o metaforă centrală a întregului volum Poemele luminii şi
sugerează cunoaşterea primordială, lumina începutului alternând cu întunericul.
 A doua structură lirică se concentrează în jurul pronumelui nehotărât „altora”, ce creează
opoziţia în raport cu „lumina mea”, relevând o detaşare ideatică a eului de acei care „sugrumă
vraja nepătrunsului ascuns/ în adâncimi de întuneric”. Sinonima devine tehnică poetică a
semnificării universului primordial („nepătruns” = „ascuns” = „adâncimi” = „întuneric”). Eul
poetic blagian subscrie misterului în integritatea existenţei sale, tema generând o stare poetică
identificată purităţii, candorii.
 Actul poetic este demiurgic: „dar eu,/ eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”. „Lumina mea”
defineşte sensibilitatea poetică, formă subiectiv-reflexivă de transfigurare a realităţii.
 Ca expresie a îngemănării luminii cu întunericul, „luna” devine motiv pentru revelarea concepţiei
poetice. Comparaţia din ultima secvenţă structurează un paralelism afectiv – întocmai ca luna ce
potenţează misterele nopţii şi actul poetic îşi are sorgintea în sublimarea „adâncimii” tainelor.
Verbul „îmbogăţesc” exprimă superioritatea unei conştiinţe responsabile faţă de obiectul
spiritualizat. Lucian Blaga preciza că nimic nu „este… mai plin de înţeles ca neînţelesul”.
 Recurenţa celor patru lexeme-simbol („căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte”)
stilizează preaplinul sufletului blagian – iubirea devine o forţă de metamorfozare a universului,
sursa sublimării sinelui.

Poezie modernă, cu măsură inegală a versurilor, asimetrică, arta poetică Eu nu strivesc corola
de minuni a lumii conţine un ritm interior, o grabă a rostirii iubirii de frumos, de perfecţiune reflectată în
misterul discret, devenit obiect poetic.

Poezia programatică Eu nu strivesc corola de minuni a lumii anunţă o lirică reflexivă, o

confesiune a trăirilor autentice, o poetică înzestrată cu o forţă vizionară de excepţie.
Titlul acestei ars poetica prin care se deschid Poemele luminii reliefează, într-un enunţ
propoziţional, raportul eu poetic-univers. Întregul orizont este imaginat ca o corolă de minuni a lumii.
Această metaforă revelatorie figurează universul totalizator ca pe o reprezentare sferică de o fragilă
armonie (simbolul floral al corolei), definită prin ideea de miracol. Eul poetic se raportează la această
mirabilă printr-o metaforă verbală: „Eu nu strivesc”. Se evidenţiază astfel o legătură simpatetică între eul
rostitor şi universul integrator şi o atitudine protectoare faţă de „corolă”. Subliniat prin recurenţă (versul-
incipit al poeziei), titlul devine profesiune de credinţă a creatorului , repetată cu rogoare mai ales în prima
etapă a creaţiei.
La nivel compoziţional, discursul poetic, formulat ca monolog liric, nu este structurat strofic.
La nivelul sintaxei poetice însă, cele douăzeci de versuri cu măsură inegală, se organizează în patru
enunţuri poetice, deci în patru secvenţe. Acestea au ca centru de iradiere a semnificaţiei poetice metafora
luminii, simbol al cunoaşterii. Modelul gnoseologic (al cunoaşterii) este unul poetic, organizând
referentul ficţional pe două planuri. Această structură bipolară a imaginarului poetic este configurată pe
un raport antitetic: prim-planul este focalizat asupra eului liric care optează pentru cunoaşterea luciferică
(„lumina mea”), în opoziţie cu „lumina altora” care aleg calea cunoaşterii paradisiace.
Prima secvenţă (însumând cinci versuri) detaliază relaţia eu-univers enunţată metaforic în titlu.
Rostirea poetică a eului blagian se întemeiază aici pe un scenariu al călătoriei iniţiatice; în „calea” sa eul
poetic are revelaţia unor întruchipări concrete ale miracolului vieţii şi ale misterului morţii pe care nu
încearcă să le destrame: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ şi nu ucid/ cu mintea tainele ce le-
ntâlnesc/ în calea mea/ în flori, în ochi, pe buze ori morminte”. Fiecare „numire” a „corolei de minuni a
lumii” este un simbol care se va dovedi esenţial în „geografia mitologică a lui Blaga” (Ion Pop).
fragmentele acestui univers totalizator sunt legate prin misterioase corespondenţe, sugerate la nivel
textual prin coordonare sintactică. „Florile” sugerează mirabila frumuseţe a naturii, a universului nu
numai vegetal, fiindcă numesc şi fiinţa iubitei ori copilăria, ori cuvântul poeţilor, dar şi taina înfloririi, a
rodirii. La un nivel al interpretării simbolice ele pot figura prima treaptă a cunoaşterii – cea a percepţiei
senzoriale (aici, o percepţie sinestezică). „Mormintele” pot fi simboluri ale mineralului (ţărână), dar şi
metafore ale cunoaşterii prin asumarea tradiţiei, prin păstrarea legăturii spirituale cu străbunii. Ele
reprezintă în acelaşi timp, tulburătoarea taină a morţii. Între aceste două substantive-metaforă se revelează
un întreg univers al viului. Motivul „ochilor” (sugerând nu numai universul uman, ci şi pe cel al
vieţuitoarelor) se asociază firesc ideii de cunoaştere contemplativă. Ochii sunt însă şi un spaţiu al
întâlnirii dintre eu şi lume, o deschidere a universului interior spre tot ce înconjoară fiinţa. Motivul
„buzelor” poate semnifica ideea cunoaşterii prin rostire poetică, prin cuvânt, prin Logos şi a cunoaşterii
prin Eros. Ca taine întâlnite în cale şi ocrotite prin iubire, cele patru fragmente ale unui Tot armonic
îmbogăţesc vraja nepătrunsului ascuns. La nivelul discursului poetic, enumerarea celor patru termeni
metaforici în finalul primei secvenţe textuale, determină marcarea lor prin accent afectiv şi prin relief
stilistic. Se cristalizează astfel o tulburătoare viziunea asupra lumii, în centrul căreia se află eul iluminat
de conştiinţa unei legături consubstanţiale cu întreaga lume, cu fiecare petală a „corolei de minuni a
lumii”.
Secvenţa a doua detaliază un alt mod de cunoaştere – cea raţională, numită de Blaga
„cunoaştere paradisiacă”. Aceasta este figurată poetic prin metafora „lumina altora” în care pronumele
nehotărât desemnează mulţimea celor care aleg calea „minus-cunoaşterei”. Deşi refrenul poetic rămâne
cel din prima secvenţă (substantivul tainele are ca substituienţi poetici sintagmele metaforice nepătrunsul
ascuns şi adâncimi de întuneric), cele două unităţi compoziţionale reliefează opoziţia esenţială între
cunoaşterea prin „intelectul ecstatic” şi cel „enstatic”. Primul tipar cognitiv este exprimat poetic prin
verbele la forma negativă (nu strivesc, nu ucid cu mintea), iar al doilea, printr-un sinonim afirmativ:
Lumina altora/ sugrumă vraja nepătrunsului ascuns. Obiectul cunoaşterii este miracolul vieţii şi al
morţii, tainele teluricului şi ale celestului, exprimate prin dubla negaţie (nepătrunsul ascuns) şi prin
metafora spaţială şi temporală în acelaşi timp (adâncimi de întuneric).
Secvenţa a treia defineşte prin opoziţie cunoaşterea luciferică, aventura cognitivă a intuiţiei, a
iluminării, a revelaţiei – cunoaştere poetică privilegiată. Prin conjuncţia adversativă dar se instituie
antiteza lumina altora/ lumina mea care valorizează dublu (negativ şi pozitiv) metafora luminii. În acelaşi
timp, alternanţa unicitate-multiplicitate (eu/ alţii) supramarchează la nivelul persoanei gramaticale
antiteza fundamentală a poeziei. Cunoaşterea luciferică pentru care optează eul liric este detaliată poetic
prin comparaţia dezvoltată cu lumina selenară. În contextul acestei poezii, luna personifică un ‚dublu’
cosmic al fiinţei înfiorate de misterul existenţial : „…cu razele ei luna/…tremurătoare/ măreşte şi mai
tare taina nopţii”. Identificarea creaţiei poetice (lumina mea) cu lumina lunii şi a eului liric cu misterele
lumii şi ale existenţei este sugerată prin aglomerarea termenilor care desemnează semantic ceea ce se
ascunde dincolo de zariştea cunoaşterii omeneşti, dincolo de „cenzura transcendentă” impusă de
divinitate. Câmpul semantic configurat prin termeni ca taină, întunecata zare, sfânt mister, taina nopţii
este întregit prin construcţii lexicale cu prefixul de negaţie: nepătruns, ne-nţeles. Topica afectivă
reliefează conotaţiile acestei reţele semnatice prin inversiunea poetică: aşa îmbogăţesc şi eu întunecata
zare/ cu largi fiori de sfânt mister. Analogia lumina lunii – lumina mea sugerează ideea că actul de creaţie
poetică este iluminare şi revelare a tainelor existenţiale, este îmbogăţire nemăsurată a misterelor fiinţei şi
fiinţării (şi tot ce-i ne-neţles/ se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari). Prin actul poetic care reiterează actul
mitic al creaţiei, eul cunoscător devine eul creator, îmbogăţind taina lumii cu propriul înţeles şi neînţeles,
participând astfel la actul demiurgiei.
Ultima secvenţă are valoare concluzivă (subliniată şi prin conjuncţia căci), motivând prin iubire
relaţia simpatetică a poetului cu esenţa misterioasă a universului. Iubirea devine astfel instrument de
cunoaştere, cale de intuire a tainelor lumii. Această emoţie a universului lăuntric favorizează acordul
empatic cu întruchipările diverse ale lumii fizice, limitate în materie şi totuşi, purtătiare ale misterului
existenţia: căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte.
Poezia lui Blaga se înscrie în paradigma modernismului prin dimensiunea gnomică a
discursului, prozodia modernă, cu versuri libere, de o metrică variabilă, cu libertăţi ritmice şi cu înlăţuiri
de tipul ingambamentului, prin regimul dublu stilistic şi prin cristalizarea viziunii poetice în jurul unei
metafore revelatorii.