Cuprins

Introducere……………………………….………….2

1.Funcţia de repartiţie a finanţelor publice……….…2

1.1.Construirea fondurilor de resurse…………….2

1.2.Distribuirea fondurilor de resurse………….....3

Concluzii
Bibliografie

1
 Funcţiile finanţelor publice

Integrarea eficientă şi operativă a finanţelor publice în viaţa economică, în sensul satisfacerii unor
nevoi socio-economice în toate domeniile de activitate, repartizarea averii şi a veniturilor publice pe
baza unor criterii şi principii echitabile (cu ajutorul impozitelor şi al taxelor, alocaţiilor bugetare,
creditelor, împrumuturilor etc.), realizarea unor obiective economico-financiare (cum ar fi ocuparea
forţei de muncă într-un grad cât mai înalt posibil, asigurarea stabilităţii în economie, creşterea şi
dezvoltarea economică) pot fi îndeplinite numai prin intermediul unor importante funcţii alr finanţelor
publice, şi anume: funcţia de repartiţie şi funcţia de control.
Exercitarea acestor funcţii reprezintă o necesitate obiectivă, care derivă din faptul că:
-statul, pentru a-şi exercita şi înfăptui sarcinile şi atribuţiile care îi revin în plan economic, social
şi politic, are nevoie de fonduri băneşti, care sunt constituite în cadrul procesului de repartizare a
produsului intern brut;
-este necesară efectuarea unui control riguros asupra modului de desfăşurare a activităţii
economico-sociale prin intermediul relaţiilor economice de natură financiară, în vederea realizării unor
rezultate economico-sociale utile, ca urmare a eforturilor depuse.
Între cele două funcţii ale finanţelor publice există o strânsă legătură, de interdependenţă sau de
intercondiţionare reciprocă, în sensul că funcţia de constituire şi distribuire a resurselor băneşti prin
intermediul finanţelor, adică funcţia de repartiţie a acestora, oferă un câmp larg de acţiune funcţiei de
control şi invers.

Funcţia de repartiţie a finanţelor publice

Finanţele publice există pentru a servi la realizarea unor obiective precis determinate ,la îndeplinirea
anumitor sarcini, care nu ar putea fi înfăptuite pe altă cale sau cu alte mijloace.
Funcţia de repartiţie a finanţelor publice constă în mobilizarea, la dispoziţia statului, a unei părţi din
produsul intern brut şi în repartizarea acesteia în vederea înfăptuirii de către stat a sarcinilor şi
atribuţiilor sale.
Funcţia de repartiţie a finanţelor publice cunoaşte două faze distincte, însă organic legate între ele:
constituirea fondurilor şi distribuirea acestora.
1.Constituirea fondurilor de resurse
Constă în formarea fondurilor de resurse financiare publice. La constituirea acestora participă :
a) Întreprinderile, indiferent de formă de propietate asupra capitalului social şi de forma juridică
de organizare a acestora ;
b) Instituţiile publice şi unităţile din subordinea acestora ;
c) Populaţia ;
d) Persoanele juridice şi fizice rezidente în străinătate.

Participarea la constituirea fondurilor publice de resurse financiare îmbracă forme diferite, şi

anume : impozite, taxe, contribţii pentru asigurări sociale, amenzi, penalităţi, vărsăminte din veniturile
instituţiilor publice; redevenţe şi chirii din concesiuni şi închirieri de terenuri şi alte bunuri propietate
de stat; venituri din valorificarea unor bunuri propietate de stat şi a bunurilor fără stăpân; împrumuturi
de stat primite de la personae juridice şi fizice; rambursări ale împrumuturilor de stat acordate; dobânzi
aferente împrumuturilor acordate; donaţii, ajutoare şi alte transferuri primite; alte venituri.
2
 Deci, resursele care alimentează fondurile publice, în majoritatea lor covârşitoare, îşi au izvorul în
produsul intern brut şi într-o mai mică măsură în avuţia naţională sau în transferuri primite din
străinătate. Constituirea fondurilor publice se realizează în procesul distribuirii şi redistribuirii
produsului intern brut, între diverse persoane juridice şi fizice, pe de altă parte, şi stat, pe de altă parte.1
La constituirea fondurilor publice participă toate sectoarele sociale: public, privat, mixt, precum şi
populaţia, în proporţii diferite în raport cu capacitatea lor financiară. Cele mai multe resurse financiare
sunt mobilizate la fondurile publice cu titlu definitive şi fără contraprestaţie. Nu lipsesc nici resursele
primate cu titlu rambursabil, dar acestea ocupă un loc secundar în totalul fondurilor respective ,

2.Distribuirea fondurilor de resurse

Cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice constă în distribuirea fondurilor de
resurse financiare publice pe beneficiari - persoane juridice şi fizice.Repartiţia propiu-zisă este precedată
de inventarierea nevoilor sociale existente în anul (perioada) de referinţă, cuantificarea acestora în
expresie bănească şi ierarhizarea lor în funcţie de acuitatea şi importanţa pe care o prezintă unele în
raport cu celelalte. Cum nevoile sociale, care exprimă cererea de resurse financiare de la fondurile
publice, întrec cu mult resursele posibile de procurat pe plan naţional, adică oferta de resurse financiare,
este necesar ca autorităţile publice competente să trieze cererile formulare de oraganele central şi locale
abilitate si să stabilească opţiunile lor în funcţie de anumite criterii.
Distribuirea resurselor financiare reprezintă, de fapt, dimensionarea volumului cheltuielilor publice
pe destinaţii, şi anume pentru :
a) învătământ, sănătate, cultură;
b) asigurări sociale şi protecţie socială;
c) gospodărie comunală şi locuinţe;
d) apărare naţională;
e) ordine publică;
f) acţiuni economice;
g) alte acţiuni;
h) datorie publică;
În cadrul fiecărei destinaţii, resursele se defalcă pe beneficiari, obiective si acţiuni.
În ţările dezvoltate cu economie de piaţă, la finanţarea din fondurile publice au prioritate acţiunile
cu caracter social-cultural (cele de la literele a-c), apoi cele privind ordinea internă şi apărarea ţării;
cheltuielile pentru acţiunile economice ocupă un loc secundar. În schimb, în ţările în curs de dezvoltare,
acţiunile cu caracter economic se bucură, de regulă, de prioritate, în raport cu cele sociale. Aşadar,
fluxurile de resurse financiare sunt orientate către sfera producţiei materiale, respectiv către sfera
nematerială, în proporţie mai mare sau mai mică, după caz.
Aceste fluxuri de resurse financiare iau forma cheltuielilor pentru:
a) plata salariilor şi a altor drepturi de personal
b) procurări de materiale şi plata serviciilor
c) subvenţii acordate unor instituţii publice şi întreprinderi
d) transferuri către diverse persoane fizice (pensii, alocaţii, burse, ajutoare, etc.)
e) investiţii si rezerve materiale

1
.Iulian Văcărel, Gabriela Anghelache, Gh. D. Bistriceanu, Tatiana Moşteanu, Florian Bercea, Maria
Bodnar, Florin Georgescu – Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001,
pag.6.

3
 Pe calea cheltuielilor publice se completează astfel resursele financiare ale agenţilor economici, ale
instituţiilor publice şi ale persoanelor fizice care servesc pentru dezvoltare sau consum.
Dirijarea resurselor financiare de la fondurile publice către diverşi beneficiari se realizează tot în
procesul distribuirii şi redistribuirii produsului intern brut care are loc între stat şi diverse persoane
juridice şi fizice.
Prin urmare, constituirea şi dirijarea fondurilor publice de resurse financiare constituie un proces
unitar şi neîntrerupt care se realizează cu ajutorul funcţiei de repartiţie a finanţelor şi joacă un rol
important în înfăptuirea reproducţiei sociale lărgite.
Distribuirea şi redistribuirea produsului intern brut, mijlocite de finanţe, se înfăptuiesc în cadrul
aceleiaşi forme de propietate (prelevări de resurse de la unităţi de stat la fondurile publice şi, respectiv,
transferuri de resurse de la aceste fonduri la unităţi de stat) sau cu schimbarea formei de propietate
(prelevări de resurse de la unităţi economice private ori mixte şi de la populaţie la fondurile publice, şi,
respectiv, transferuri de resurse de la aceste fonduri către beneficiarii din alte sectoare sociale şi
populaţie).
Importanţa funcţiei de repartiţie a finanţelor publice trebuie apreciată prin prisma dimensiunii
transferurilor de valoare operate de la diverse persoane juridice şi fizice la fondurile publice şi de la
acestea către diverşi beneficiari. În condiţiile unui anumit produs intern brut, mărimea resurselor
prelevate la dispoziţia organelor administraţiei centrale şi locale de stat este invers proportională cu
mărimea resurselor rămase la dispoziţia persoanelor juridice şi fizice pentru satisfacerea nevoilor propii
de dezvoltare şi consum, după plata sumelor datorate. Aceasta, deoarece transferul de valoare restrânge
definitiv patrimoniul persoanelor juridice şi fizice în cazul plăţilor nerambursabile şi fără contraprestaţie
, respectiv limitează temporar dreptul de dispoziţie al acestora asupra sumelor încredinţate statului cu
titlul de împrumut, garanţie etc.
Judecând lucrurile la scară naţională, observăm că, pe masură ce creşte volumul fondurilor publice,
sporesc şi posibilităţile autorităţilor publice de satisfacere a nevoilor sociale. Aceasta, deoarece
transferurile de resurse de la fondurile publice către diverşi beneficiari majorează disponibilităţile
băneşti ale acestora, amplificându-se posibilităţile de dezvoltare şi de consum. Minusul de resurse
înregistrat de plătitorii de impozite, taxe, contribuţii, vărsăminte, de venituri, devine plus de resurse
pentru beneficiarii de alocaţii bugetare pentru investiţii, întreţinerea şi funcţionarea instituţiilor,
subvenţii pentru întreprinderi, pensii, burse, ajutoare etc. pentru populaţie.
De vreme ce la scară naţională volumul resurselor prelevate la fondurile publice este egal cu cel al
resurselor distribuite de la acestea, s-ar putea crede că redistribuirea mijlocită de finanţele publice nu
influenţează procesul reproducţiei sociale, nu modifică proporţiile în economia naţională. În realitate,
chiar în condiţiile egalităţii dintre prelevării şi distribuiri, au loc importante mutaţii între sferele de
activitate, între ramurile şi subramurile economice, între sectoarele sociale, între zonele geografice, ca şi
între membrii societăţii.
Aceasta pentru simplu motiv că persoanele juridice şi fizice, care beneficiază direct sau indirect de
pe urma cheltuielilor publice, nu sunt (întodeauna) aceleaşi cu persoanele care au participat la
constituirea fondurilor publice. Sau chiar dacă unele dintre ele sunt şi plătitoare şi beneficiare, între
sumele cedate statului şi cele primite de la acesta, sub formă de bani, servicii sau avantaje, nu există o
corespondenţă. De altfel, resursele prelevate la fondurile publice se depersonalizează şi nu se mai poate
stabili ce destinaţie au căpătat impozitele încasate de la persoana x sau de la întreprinderea y.

4
 Se poate afirma însă, fără exagerare, că prelevările de la agenţii economici şi persoanele ocupate în
unităţi din ramurile producţiei materiale fac posibilă funcţionarea instituţiilor publice şi retribuirea
persoanelor ocupate în sfera nematerială.
Prin facilităţile financiare acordate (reduceri sau scutiri de impozite, credite cu dobânzi
subvenţionate etc) sau prin finanţarea directă de la buget (pentru obiective productive, infrastructură,
acţiuni de protecţie a mediului înconjurător, cercetare ştiinţifică, formarea sau recalificarea muncitorilor
etc.) se asigură dezvoltarea şi modernizarea unor ramuri (subramuri) economice de interes naţional,
protecţia mediului, limitarea efectelor crizei economice, reducerea şomajului etc.
Prin transferuri de resurse financiare de la fondurile publice centralizate către unităţile administrativ-
teritoriale, diferenţiate în funcţie de potenţialul economic al celor din urmă, se urmăreşte lichidarea
treptată a rămânerii în urmă sub raport economic şi social a unor zone geografice sau localităţi.
Prelevările mai mari de la persoanele cu capacitate de plată ridicată asigură satisfacerea nevoilor de
învăţământ, ocrotire medical, protecţie social, locuinţe etc. ale persoanelor cu venituri insuficiente sau
fără venituri.
Aceasta înseamnă că prin intermediul finanţelor publice se realizează o largă redistribuire a
veniturilor între membrii societăţii, în scopul corectării inegalităţilor flagrante existente între indivizi,
asigurării unor condiţii demne de viaţă pentru toţi cetăţenii ţării.
Dacă într-un anumit context internaţional se consideră prioritate dezvoltarea şi modernizarea căilor
ferate, a porturilor ori a drumurilor, aceasta va face necesară redimensionarea cheltuielilor de investiţii
pe ramuri şi subramuri. Asemenea redistribuire de resurse financiare, prin intermediul finanţelor publice,
deşi se face în cadrul volumului total al formării brute de capital fix, ea produce modificări importante în
structura fondului de investiţii, cu efecte deloc neglijabile asupra produsului intern brut.
Un alt exemplu. În condiţiile în care la un moment dat se constată că starea se sănătate a populaţiei
pe ansamblu sau pe anumite grupe de vârstă este îngrijorătoare, că anumite categorii ale populaţiei
(pensionari, handicapaţi, orfani etc.) sunt lipsite de protecţie socială corespunzătoare, că gradul de
cuprindere a populaţiei şcolare în diverse forme de învăţământ este mult sub cerinţele economiei sau că
echilibrul ecologic este grav ameninţat de defrişarea fără noimă a pădurilor, de poluarea apelor şi a
atmosferei sau de degradarea solului, apare necesitatea imperioasă a reconsiderării fluxurilor de resurse
financiare. Rezolvarea acestor problem de importanţă majoră face necesară fie majorarea prelevărilor la
fondurile publice, fie regândirea priorităţilor şi a opţiunilor, având ca efect modificarea fluxurilor de
resurse financiare de la fondurile publice către diverşi beneficiari. În cadrul unui anumit volum al
produsului intern brut, poate să apară nu numai necesitatea redimensionării cheltuielilor publice ce se
finanţează din fondul de consum social, dar şi a restrângerii cheltuielilor publice de capital (investiţii),
pentru majorarea corespunzătoare a cheltuielilor publice de consum.
Toate acestea demonstrează că importanţa funcţiei de repartiţie a finanţelor trebuie apreciată şi prin
prisma mutaţiilor care se produc în economie în urma transferurilor de resurse financiare, a efectelor
economice, sociale, demografice, ecologice, sau de altă natură produse de acestea.
Cele arătate până aici se referă la redistribuirea, cu ajutorul finanţelor, a produsului intern brut pe
plan intern. Deosebit de aceasta, adesea se produce o redistribuire a resurselor financiare pe plan
internaţional. Este vorba de :
a) primirea de împrumuturi externe care, pe de o parte, completeză resursele financiare publice ale
ţării considerate, iar pe de alta, antrenează cheltuieli publice cu rambursarea ratelor scadente şi
plata dobânzilor şi comisioanelor aferente;

5
 b) acordarea de împrumuturi externe care, pe de o parte, antreneză plăţi din resursele financiare
publice ale ţării considerate, iar pe de alta, genereză încasări de resurse la rambursarea de către
debitori a ratelor scadente şi la plata dobânzilor aferente;
c) achitarea cotizaţiilor şi a contribuţiilor datorate organismelor internaţionale de către stat sau de
alte entităţi de drept public;
d) primirea sau acordarea, după caz, de ajutoare externe de către stat, pentru înlăturarea
consecinţelor grave provocate de calamităţi naturale, războaie, revoluţii etc.
Redistribuirile de resurse financiare care au loc între state se efectuează în baza unor acorduri şi
convenţii bi şi/sau multilateral ori a unor decizii unilateral, în condiţii de rambursabilitate sau cu titlu
definitive, cu sau fără contraprestaţie directă.
Funcţia de repartiţie a finanţelor publice are atât caracter obiectiv, cât şi caracter subiectiv:
Necesitatea constituirii unor fonduri de resurse financiare la dispoziţia statului, în vederea
îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale, se resimte în toate ţările, indiferent de gradul lor de dezvoltare
economică, de structura de ramură, de orânduire socială sau de alţi factori, ceea ce demonstreză că
funcţia de repartiţie are un caracter obiectiv.
În schimb, procesul propiu-zis de redistribuire a acestor resurse, mijlocit de finanţe, are un caracter
subiectiv, el depinde de capacitatea factorilor de răspundere de a percepe corect nevoile sociale la un
moment dat; de gradul de dezvoltare economică şi socială a ţării; de politica promovată de partidele
politice aflate la putere. Toate acestea influenţează volumul resurselor financiare ce pot fi mobilizate la
dispoziţia statului şi cererea de resurse pentru satisfacerea nevoilor sociale. În funcţie de aceşti factori,
organele de decizie politică stabilesc sursele de alimentare a fondurilor financiare, metodele de
mobilizare a resurselor financiare şi de dirijare a acestora către diverşi beneficiari.
Din punct de vedere al utilizării finale, în procesul repartiţiei, produsul naţional brut al ţării se
împarte în fondul de dezvoltare (acumulare) şi fondul de consum.
Fondul de dezvoltare (de acumulare) al ţării cuprinde acea parte a produsului naţional brut folosită
în scopul creării condiţiilor materiale care să asigure reproducţia socială şi perfecţionarea producţiei pe
baza tehnicii moderne. Din acest fond se finanţează investiţiile din sfera producţiei materiale,
constituirea stocurilor de materii prime, materiale etc., investiţiile din sfera nematerială (modernizarea şi
creşterea bazei materiale pentru nevoile social-culturale, dezvoltarea fondului de locuinţe etc.), precum
şi constituirea fondului de rezervă şi de asigurare necesar economiei naţionale.2
Alocarea unei importante părţi din produsul naţional brut pentru fondul de dezvoltare (acumulare)
face posibilă înfăptuirea programului de investiţii menit să ducă, în continuare, la dezvoltarea economiei
naţionale.
Repartizarea uni importante părţi din P.N.B pentru dezvoltare asigură modernizarea şi înoirea
mijloacelor fixe în economia naţională. Statul român a efectuat importante perfecţionări în domeniul
înzestrării economiei naţionale cu mijloace fixe, factor hotărâtor al modernizării şi retehnologizării
ramurilor economice care participă la creşterea produslui naţional brut, la ridicarea nivelului ethnic, la
creşterea productivităţii muncii sociale.
Statul român acordă o atenţie deosebită nu numai sporirii fondului de dezvoltare şi modernizării
bazei tehnico-materiale a societăţii, ci se preocupă de folosirea lui cu eficienţă maximă, de amplasarea
raţională a obiectivelor economice şi social-culturale pe teritoriul ţării, fapt ce conduce la o dezvoltare
echilibrată şi armonioasă a tuturor judeţelor şi zonelor ţării, asigură un ritm intens al creşterii factorilor
2
.Bistriceanu Gheorghe - Finanţele Publice ale României vol.I , Ed.Universul Juridic,
Bucuresti 2006,pag.29

6
de producţie, o valorificare superioara a resurselor natural, folosirea mai judicioasă şi completă a forţei
de muncă, toate acestea creează condiţii egale de muncă şi de viaţă pentru toţi cetăţenii patriei.
În procesul repartiţiei P.N.B se constituie şi fondul de consum destinat satisfacerii cerinţelor
materiale şi spirituale ale cetăţenilor. Cu cât fondul de consum este mai mare, cu atât cresc veniturile
cetăţenilor.
Fondul de consum cuprinde fondul de consum social şi fondul de consum individual.
Fondul de consum social este întrebuinţat de către stat în mod centralizat, pe grupe de populaţie, pe
acţiuni, pe domenii de activitate, pe judeţe, municipii, oraşe etc.; acest fond se repartizează populaţiei în
afara veniturilor individuale şi, de regulă fără a se lua în considerare munca prestată de fiecare persoană.
Fondul de consum social este întrebuinţat pentru efectuarea cheltuielilor social-culturale, funcţionarea
organelor statului, ordinea publică, apărarea naţională.
Fondul de consum individual este partea cea mai importantă a fondului de consum care se
repartizează între membrii societăţii. Fiind destinat stimulării materiale a membrilor societăţii, acest
fond are un rol important în creşterea productivităţii muncii, în valorificarea superioară a resurselor
materiale, în reducerea costurilor de producţie şi în sporirea veniturilor.
De o importanţă considerabilă este nu numai realizarea unui raport optim între fondul de dezvoltare
şi fondul de consum, ci şi folosirea judicioasă, cu maximum de eficienţă a acestor fonduri. Astfel, partea
preponderentă a fondului de dezvoltare trebuie îndreptată către lucrurile cu caracter productiv în
industrie, agricultură, construcţii, transporturi, circulaţia mărfurilor etc.
Gospodăria raţională şi eficientă a fondului de dezvoltare se reflectă şi în raportul dintre ritmul
creşterii capitalului fix si ritmul creşterii investiţiilor. Evident cu cât acest raport este mai mare, cu atât
investiţiile realizate au o eficienţă mai ridicată. Eficienţa economică a investiţiilor trebuie apreciată nu
numai prin ratele matematici înalte, ci şi prin prisma unor indicatori şi factori care, în final, să asigure
sporirea continuă a volumului şi calităţii producţiei, creşterea produsului naţional brut.

CONCLUZII

Existenţa finanţelor publice serveşte la realizarea unor obiective precis determinate, la îndeplinirea
anumitor obiective în folosul întregii societăţi şi care nu s-ar putea înfăptui pe altă cale sau cu alte
mijloace. Apariţia şi existenţa finanţelor publice nu reprezintă expresia dorinţei sau imaginaţiei cuiva şi
nici urmarea deciziei unei autorităţi publice, ci au un caracter obiectiv datorită necesităţii derulării, în
viaţa economico-socială, a acestui tip de relaţii. Misiunea socială a finanţelor publice se îndeplineste
prin funcţiile pe care le exercită, şi anume: funcţia de repartiţie şi funcţia de control.

7
 Funcţia de repartiţie asigură repartizarea PIB şi a PIN, atât prin ceea ce înseamnă aceasta la nivelul
macrosistemului economico-social, cât şi la nivelul microeconomiei şi microsocialului.
Funcţia de repartiţie se compune din două faze, strâns legate între ele: constituirea fondurilor
(veniturilor) publice şi repartizarea (distribuirea) acestora (efectuarea cheltuielilor).
Funcţia de repartiţie a finanţelor are caracter obiectiv.
Procesele propriu-zise de mobilizare şi de alocare a resurselor, mijlocite de finanţe, au caracter
subiectiv.

Bibliografie

1.Bistriceanu Gheorghe - Finanţele Publice ale României vol.I , Ed.Universul Juridic,

Bucuresti 2006

2.Lăzărescu Alexandru - Finanţe Publice, Ed.Naţional, Bucureşti 2000

3. Popescu Nicolae - Finanţe.Bugete.Fiscalitate, Ed.Economică, Bucureşti 2002

8
4. Văcărel Iulian - Finanţe Publice ediţia a II a, Ed.Didactică şi Pedagogică ,
Bucureşti 2000

5. Văcărel Iulian - Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti 2001