Pustnicii Din Siria

Pustnicii din Siria
Teodoret Episcopul Cirului
Înainte-cuvântare
Dacă amintirea povestirilor folositoare ar rămâne nefurată şi dacă boala uitării,

întinzându-se ca o negură, nu ar face ştearsă această amintire, ar fi fost de prisos, fără
îndoială, a încredinţa scrisului asemenea lucruri, dat fiind că folosul ce vine din ele ar fi ajuns
cu mare uşurinţă şi la viitorime; dar întrucât vremea vatămă pe de o parte trupurile, aducând
asupra lor bătrâneţea şi moartea, iar pe de alta vatămă şi isprăvile cele vrednice de pomenire
pricinuind uitarea şi înceţoşând amintirea, fireşte că nimeni nu se va supăra pe noi dacă vom
încerca să scriem despre vieţile bărbaţilor iubitori de Dumnezeu: că precum cei cărora li s-a
încredinţat îngrijirea trupurilor pregătesc leacuri pentru a se război cu boala şi a da ajutor
celor bolnavi, aşa şi osteneala unei astfel de scrieri e ca un leac vindecător de otravă, vrăjmaş
al uitării şi ajutor al amintirii. Căci cum n-ar fi un lucru nelalocul lui ca poeţii şi prozatorii să
descrie faptele de vitejie săvârşite în războaie, tragicii să înfăţişeze tuturor nenorociri bine
ascunse şi să lase în scris pomenirea acestor lucruri, alţii să strice cuvintele pe comedii şi
zeflemele – iar noi să dăm uitării pomenirea unor bărbaţi care în trup muritor şi pătimitor au
arătat nepătimire şi s-au luat la întrecere cu firea celor netrupeşti?! De ce pedeapsă am fi
vrednici dacă am lăsa să se întunece amintirea acestor nevoinţe vrednice de iubire?! Căci dacă
ei, urmărind să ajungă la filosofia cea prea înaltă a Sfinţilor de demult, nu le-au înscris
pomenirea în aramă ori cu slove, ci zugrăvind în sine întreaga lor virtute s-au făcut ca nişte
chipuri şi monumente ale lor însufleţite, ce iertare am putea avea noi dacă nici în cuvinte nu
vom lăuda vieţuirea lor cea slăvită?!
Şi asta în timp ce atleţii şi pancratiştii care se luptă la Olimpiade sunt cinstiţi cu statui, ba
încă şi vizitiii biruitori la alergările de cai primesc aceeaşi răsplată – şi nu numai aceştia, ci şi
fătălăii, oameni despre care nu se ştie bine de sunt bărbaţi sau femei, sunt zugrăviţi pe lemn la
cererea celor ce se desfată de vederea lor şi încearcă astfel să păstreze pomenirea vreme cât
mai îndelungată; şi cu toate că această pomenire le aduce lor vătămare, iar nu câştig, fiecare
cinsteşte cele ce îi plac punând să fie zugrăvite pe lemn – şi întrucât, muritoare fiind firea,
moartea o face prada sa, izbutesc cu meşteşug să facă pomenirea acestora cu mult mai lungă
decât viaţa lor, amestecând culori şi aşternându-le chipurile pe lemn.
Noi, însă, zugrăvim în scris un fel de viaţă care învaţă pe om filosofia şi calcă pe urmele
petrecerii celor din ceruri; şi nu zugrăvim chipuri de trupuri, nici nu arătăm asemănări cioplite
ale acestora celor ce nu le ştiu, ci zugrăvim umbre ale înfăţişării sufletelor nevăzute, arătăm
vrăjmaşi nevăzuţi şi războaie nevăzute:
Că la fel sunt şi armele cu care i-a îmbrăcat şi căpetenia oştii lor, Pavel, care a zis: Luaţi
toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi toate biruindu-le, să
staţi în picioare (Ef. 6, 13). Şi iarăşi: Staţi, drept aceea, încingându-vă mijlocul vostru cu
adevărul, şi îmbrăcându-vă cu zaua dreptăţii, şi încălţându-vă picioarele întru gătirea
Evangheliei păcii, peste toate luând pavăza credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile
vicleanului cele aprinse; şi coiful mântuirii luaţi, şi sabia Duhului, care este cuvântul lui
Dumnezeu (Ef. 6, 14-17). Cu aceste arme îmbrăcându-i i-a dus în luptă: că şi firea vrăjmaşilor
e netrupească, nevăzută, bântuind într-ascuns, întinzând curse şi năvălind fără veste.
Ci totuşi, chiar vrăjmaşi ca aceştia având de înfruntat ceata acestor sfinţi (sau, mai bine
zis, înconjurat fiind fiecare dintr-înşii de atâţia vrăjmaşi ca aceştia – că nu năvăleau asupra
tuturor odată, ci când asupra unuia, când asupra altuia), aşa slăvită biruinţă au dobândit, încât
Pustnicii din Siria Teodoret al Cirului
vrăjmaşii au fugit, iar ei i-au urmărit cu putere şi au înălţat semn de biruinţă fără ca nimeni să-
i împiedice.
Biruinţa nu le-a adus-o firea (că este muritoare şi plină de patimi nenumărate), ci buna
întrebuinţare a voinţei, care atrage harul Dumnezeiesc: că îndrăgind fierbinte Dumnezeiasca
frumuseţe şi alegând să facă şi să pătimească orice cu bucurie pentru Cel iubit, au suferit cu
vijelie răscoala patimilor, cu răbdarea au făcut neputincioasă ploaia săgeţilor diavolului şi, ca
să vorbesc apostoleşte, şi-au chinuit trupul lor şi l-au supus robiei (1 Cor. 9, 27), stingând
aprinderile iuţimii şi potolind înverşunarea poftelor; iar prin postire şi culcarea pe tare au
adormit patimile şi au curmat săltările acestora, silindu-şi trupul să facă pace cu sufletul, şi au
făcut să înceteze războiul dintre ele, care este sădit în fire.
Astfel făcând pace între trup şi suflet, au alungat toată tabăra celor potrivnici: că aceştia,
nefiind gândurile lor primite înăuntru de către nevoitori şi aflându-se lipsiţi de împreună –
lucrarea omenească, nu puteau să-i mai războiască – întrucât dracul foloseşte ca săgeţi
împotrivă-ne chiar mădularele noastre. Iar dacă ochii nu sunt momiţi, nici auzul încântat, nici
pipăitul gâdilat, nici mintea nu primeşte sfaturile rele, deşartă e strădania celor ce întind curse:
că o cetate zidită pe înălţime, întărită de ziduri puternice şi înconjurată din toate părţile de
şanţuri, nu poate fi luată de potrivnic dacă nu îi dă drumul acestuia cineva dinlăuntru,
deschizându-i pe furiş oarecare portiţă – şi, aşijderea, nu este cu putinţă dracilor ce se oştenesc
dinafară să biruiască sufletul îngrădit cu harul Dumnezeiesc, de nu deschide îngăduirea
vreunui gând oarecare portiţă a simţurilor noastre şi lasă înăuntru pe vrăjmaş.
Învăţând adesea desluşit din Dumnezeiasca Scriptură cei lăudaţi de noi, şi auzind pe
Dumnezeu că spune prin proorocul: S-a suit moartea prin ferestre (Ier. 9,20), şi-au închis
porţile simţurilor cu legile lui Dumnezeu, ca şi cu nişte încuietori şi zăvoare, înmânând minţii
aceste chei; şi nici limba nu le-a deschis buzele, nici ochiul nu li s-a uitat printre pleoape fără
porunca minţii; iar auzul lor, neputând a se îngrădi cu pleoape şi buze, alunga de la sine
cuvintele nechibzuite şi nu le primea decât pe cele suferite de minte. Astfel şi-au deprins şi
mirosul să nu poftească cele bine înmiresmate, fiindcă acestea pricinuiesc în chip firesc
moleşeală. Astfel au izgonit şi saţul pântecelui şi l-au învăţat să primească cele ce împlinesc
nu plăcerea, ci trebuinţa, şi din acestea numai cât să nu moară de foame. Astfel au surpat
tirania cea dulce a somnului şi, slobozind pleoapele lor din robia acestuia, le-au deprins să-l
stăpânească în loc să îi slujească şi să primească de la dânsul cât e de trebuinţă, nu atunci când
vine el, ci atunci când ele îl cheamă pentru a da un mic ajutor firii.
Astfel având, dar, grijă să îşi păzească zidurile dimpreună cu porţile şi aducând buna
înţelegere între gândurile dinlăuntru, îşi făceau râs de vrăjmaşii care năvăleau dinafară, ce nu
puteau să intre cu sila, din pricina apărării harului Dumnezeiesc, şi nici trădător nu aflau, care
să se hotărască a le da drumul; şi fire nevăzută având aceşti vrăjmaşi, în vreme ce trupul e
văzut şi supus nevoilor firii, aceia n-au putut, totuşi, să capete stăpânire asupra lui: că vizitiul,
şi mai-marele cântăreţ, şi cârmaciul său, minunat ţinând frâiele, i-a făcut pe cai să meargă cu
bună rânduială; atingând în ritm coardele simţurilor, le-a făcut să scoată viers cu totul
armonios; şi mişcând cârma ca un cunoscător, a biruit năvala valurilor şi loviturile vânturilor.
Iacov
Nisibe este o cetate aflată la hotarul dintre împărăţia romanilor şi cea a perşilor, ce
oarecând plătea dajdie romanilor şi se afla sub stăpânirea acestora. Dintru aceasta ieşind ca un
viteaz marele Iacov, a îmbrăţişat vieţuirea pustnicească şi sihăstrească şi, sălăşluindu-se pe
crestele celor mai înalţi munţi, a petrecut acolo nu puţină vreme. Primăvara, vara şi toamna
stătea prin hăţişuri şi avea ca acoperiş cerul; iarna îl găzduia o peşteră, dându-i un adăpost
strâmt. Hrana lui era nu din cea care se seamănă şi se lucrează cu osteneală, ci din cea care
2
SKETIS PSYCHOLOGICAL RESEARCH Constantin Onofrasi
creşte de la sine: că din copacii cei sălbatici culegând roadele ce creşteau singure, iar dintre
verdeţuri cele bune de mâncare şi cu însuşiri de legume, din acestea dădea trupului său cât
avea trebuinţă ca să trăiască, fără să folosească focul. Şi lâna o socotea de prisos: căci folosea
în loc de lână perii cei mai aspri de la capre, din care îşi făcea şi cămaşă, şi haină proastă.
Iulian
Iulian, pe care localnicii îl numeau, în semn de cinstire, Sava (fiindcă acest nume
înseamnă pe elineşte „Bătrânul”), şi-a făcut coliba sa pustnicească în ţara numită altădată
Parthyaia, iar acum Osrrhoene; iar aceasta se întinde la apus până la malul Eufratului, iar la
răsărit, până la hotarul stăpânirii romanilor; iar după ea vine Asiria, care este capătul de apus
al împărăţiei persane şi pe care cei de mai târziu au numit-o Adiabene. În ţara aceasta sunt
multe cetăţi mari, cu mulţi locuitori, şi ţinuturile ei sunt parte locuite, parte nelocuite şi pustii.
În adâncul acestei pustii mergând Dumnezeiescul bărbat şi aflând o peşteră făcută nu de
mână omenească, ce nu avea nici înlesniri, nici frumuseţe, dar putea da un adăpost strâmt
celor dornici a fugi de lume, cu plăcere s-a sălăşluit într-acel loc, socotindu-l mai măreţ decât
cămările împărăteşti strălucind de aur şi de argint. Acolo petrecea, mâncând o dată pe
săptămână: iar hrana lui era pâine de orz, ba şi aceea neagră; avea în loc de mirodenii sare, ca
băutură prea desfătată unda apei de izvor – şi nici aceea până la saţ, ci după măsura hranei
mâncate înainte. Desfătare şi răsfăţ şi ospăţ îi era cântarea lui David şi necurmata împreună-
vorbire cu Dumnezeu; şi de acestea îndulcindu-se cu nesaţ, nu voia să pună măsură desfătării
sale, ci pururi se îmbuiba cu îmbuibarea cea bună şi pururi striga: Cât de dulci sunt gâtlejului
meu cuvintele Tale, gurii mele mai mult decât mierea şi fagurul (Ps. 118,103). Că îl auzise pe
fericitul David grăind: Judecăţile Domnului adevărate, îndreptate dimpreună; dorite sunt mai
vârtos decât aurul şi decât piatra scumpă mult, şi mai dulci decât mierea şi fagurul (Ps. 18,10).
Şi îl mai auzise spunând şi: Desfătează-te de Domnul, şi-ţi va da ţie cererile inimii tale (Ps.
36,4). Şi încă: Veselească-se inima celor ce caută pe Domnul (Ps. 104,3). Şi: Veseleşte inima
mea, ca să se teamă de numele Tău (Ps. 85,10). Şi: Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul (Ps.
33,8). Şi: Însetat-a sufletul meu spre Dumnezeul Cel Tare, Cel Viu (Ps. 41,2). Şi: Lipitu-s-a
sufletul mei după Tine (Ps. 62,8). Şi se împărtăşea în sine de dragostea celui ce a grăit acestea:
căci marele David a arătat, cântând, aceste lucruri ca să dobândească mulţi părtaşi şi
împreună-îndrăgostiţi de Dumnezeu – şi nu s-a înşelat în nădejdea sa, ci pe Dumnezeiescul
Iulian, ca şi pe alţii care nici nu se pot număra, l-a rănit cu dragostea Dumnezeiască: că până-
ntr-atâta îl ardea pe acesta văpaia dragostei, încât era beat de dorire şi nu mai vedea nimic
dintre cele pământeşti, ci doar pe Cel Iubit Îl visa noaptea, iar ziua pe El Îl avea în minte.
Aflând de această prea înaltă filozofie, mulţi (unii din partea locului, alţii de departe –
fiindcă se răspândise faima lui ca purtată de vânt) alergau cerând să fie primiţi în şcoala lui de
lupte duhovniceşti şi cealaltă vreme a vieţii lor să o petreacă ascultând de el ca de un dascăl şi
învăţător: că nu doar păsările prind păsări cântând şi chemând la ele pe cele de acelaşi neam
ca să le atragă în cursele puse în jurul lor, ci şi oamenii îl vânează pe cei de o fire cu ei – unii
spre vătămare, alţii spre mântuire. Într-acest chip strângându-se, degrabă s-au făcut zece
oameni, apoi îndoit şi întreit număr, iar mai târziu au plinit şi numărul de o sută.
Şi atât de mulţi fiind ei, încăpeau în acea peşteră: că învăţaseră de la Bătrân a defăima
grija de trup. Asemenea Bătrânului, mâncau şi ei turtă de orz dreasă cu sare; şi mai târziu,
culegând legume bune de mâncat dintre cele care cresc singure, iar apoi aducând blide şi
amestecându-le cu saramură câtă era nevoie, aveau mâncare cei aflaţi în nevoie de îngrijire.
Acel fel de legume pe care îl culegeau ei nu face casă bună cu locuinţele umede, căci
mucezeşte şi putrezeşte: din pricina acestei stricăciuni pe care o suferea mâncarea (că în
peşteră intra multă umezeală din toate părţile), ucenicii stăruiau rugându-l pe Bătrân să le
3
îngăduie a face un adăpost mic, atât cât să încapă vasele cu mâncare. Nevoind el la început,
într-un târziu s-a lăsat înduplecat (căci învăţase de la marele Pavel să nu caute ale sale, ci să se
potrivească celor mai slabi) şi, după ce a hotărât măsurile adăpostului, care erau tare strâmte şi
mici, a plecat departe de peşteră ca să aducă lui Dumnezeu obişnuitele rugăciuni – fiindcă de
multe ori, afundându-se în pustie cale cincizeci de stadii, iar uneori de două ori pe atât,
depărtându-se de orişice tovărăşie omenească şi coborându-se în sine, vorbea cu Dumnezeu şi
privea ca în oglindă frumuseţea cea Dumnezeiască şi negrăită. Apucându-se de lucru cei care
se învredniciseră purtării lui de grijă, au făcut adăpostul după măsura pe care o cerea
omeneasca socotinţă, însă mai mare decât cea poruncită. Întorcându-se Bătrânul după a zecea
zi, ca un alt Moise, din munte şi din negrăita vedere duhovnicească, şi văzând adăpostul mai
mare decât voise, a zis: „Mă tem, bărbaţilor, ca nu cumva, lărgind adăposturile cele de pe
pământ, să ni le micşorăm pe cele cereşti. Că acestea sunt trecătoare şi puţină vreme ne sunt
de folos nouă, iar acelea sunt veşnice şi fără de sfârşit”. Iar acestea le-a spus povăţuind ceata
ucenicilor la cele mai desăvârşite; însă de suferit a suferit fapta lor, ca unul care auzise glasul
Apostolului: Nu caut folosul meu, ci al celor mulţi, ca să se mântuiască (1 Cor. 10,33).
I-a învăţat pe ucenici ca înăuntru să aducă împreună cântare lui Dumnezeu, iar după ivirea
zorilor să iasă câte doi în pustie şi unul să plece genunchii, aducând cuvenita închinare
Stăpânului, iar celălalt să cânte, stând în picioare, cincisprezece din psalmii lui David, după
care să-şi schimbe între ei lucrarea, şi cel dintâi, sculându-se, să cânte, iar celălalt, plecându-
se la pământ, să facă închinăciuni; şi aşa o ţineau din zori şi până seara – iar puţin înainte de a
apune soarele se adunau la peşteră unii dintr-o parte, alţii dintr-alta şi toţi din toate părţile, ca
să aducă împreună Stăpânului cântarea cea de seară.
Chiar şi Bătrânul obişnuia să ia pe câte unul dintre cei sporiţi ca părtaş al slujbei sale – şi
mai adesea îl urma un oarecare bărbat de neam persan, mare şi plăcut la înfăţişare, dar care îşi
agonisise suflet şi mai minunat decât chipul (Iacov era numele lui), care şi după sfârşitul
Bătrânului a strălucit întru toată fapta bună, fiind ştiut şi vestit nu doar în mănăstirile de acolo,
ci şi în cele din Siria, în care s-a şi săvârşit, trăind, pe cât se spune, o sută şi patru ani. Acesta,
însoţindu-l pe Bătrân în drumul prin pustie, îl urma de departe: că nu-i îngăduia dascălul să se
apropie, pentru a nu avea prilej de vorbă – fiindcă vorba rupe tâlhăreşte mintea de cugetarea la
Dumnezeu.
Pe când îi urma el, vede întins în drum un balaur foarte mare; uitându-se la el, nu
îndrăznea să treacă – însă, după ce de frică, a dat de mai multe ori să ocolească, s-a îmbărbătat
iar; s-a aplecat, a luat o piatră şi, aruncând-o în balaur, a văzut că acesta rămâne pe loc, cu
totul neînstare să se mişte. Pricepând că era mort, a bănuit că moartea fiarei era lucrul
Bătrânului. Sfârşind ei drumul şi plinind slujba cântării, când a venit sorocul de odihnă a şezut
Bătrânul şi l-a îndemnat şi pe el să-şi odihnească puţin trupul. Iacov s-a aşezat, tăcând la
început; iar dacă Bătrânul a intrat cu el în vorbă, l-a rugat, surâzând, să-i lămurească o
nedumerire. Îngăduindu-i Bătrânul să întrebe, a zis: „Am văzut în drum un balaur mare
aruncat, şi la început m-am temut, socotind că e viu; iar dacă am văzut că este mort, am
îndrăznit să merg mai departe. Spune-mi, Părinte, cine l-a omorât? Că tu mergeai înainte, şi
altcineva nimeni nu mai umbla pe acel drum”. La care Bătrânul: „Încetează a iscodi lucruri
care nu pot aduce vreun folos”. Minunatul Iacov stăruia însă, dorind să afle adevărul; iar
Bătrânul, voind mult a tăinui fapta sa, dar mai vârtos nevoind a-l mâhni pe ucenicul cel iubit,
a grăit: „Eu îţi voi spune ceea ce doreşti, însă îţi poruncesc să nu mai faci pe altcineva părtaş
al tainei cât voi fi eu în viaţă: că se cuvine a ţine tăinuite astfel de lucruri, care stârnesc de
multe ori lăudăroşenia şi trufia. Iar după ce voi fi plecat de aici şi mă voi fi slobozit de patimi
ca acestea, îţi îngădui să povesteşti puterea harului Dumnezeiesc. „Deci, să ştii bine”, a grăit
marele Iulian, „că mergând eu pe cale a năvălit asupra mea fiara aceea şi a deschis gura, voind
să mă înghită. Eu însă, chemând numele Domnului şi însemnând cu degetul semnul de
biruinţă al crucii, toată frica am lepădat-o şi îndată am văzut fiara căzând la pământ; şi laudă
4
înălţând Mântuitorului tuturor, am mers mai departe”. Astfel sfârşindu-şi povestirea, s-a sculat
şi a plecat spre peşteră.
……………………………………………………………………….
A atras la sine mulţi alţi luptători ai filosofiei creştine, printre care şi marele Acachie –
vestitul, zic, şi mult lăudatul – care a strălucit cu vieţuirea monahală, din care au ieşit razele
cele strălucitoare ale virtuţilor, care a fost învrednicit de arhierie şi a primit păstorirea Veriei.
Şi cincizeci şi opt de ani purtând sarcina de a îngriji acea turmă, nu a slăbit în nevoinţa sa, ci
virtutea pustnicească a îmbinat-o cu cea a cârmuirii obştii: şi în prima îmbrăţişând acribia, iar
în cealaltă iconomia, laolaltă a adunat cele despărţite.
Căutător şi, deopotrivă, dascăl al acestui fel de faptă bună făcându-se lăudatul Asterie, aşa
fierbinte rămăsese dragostea pe care i-o purta marelui Bătrân, încât mergea la el de două ori şi
de trei ori pe an. Obişnuia să ducă smochine uscate pentru ucenicii aceluia, încărcate pe trei-
patru dobitoace de povară; iar dintre ele, două medimne, din care Bătrânul trăia un an întreg,
le lua chiar el pe umeri, numindu-se şi făcându-se dobitoc de povară al dascălului său. Şi cu
această povară în spate mergea pe jos nu zece sau douăzeci de stadii, ci cale de şapte zile. Şi
văzându-l odată Bătrânul încărcat cu sarcina de smochine, a spus, supărându-se, că nu
smochinele acelea va mânca, nefiind drept ca Asterie să sufere atâta osteneală, iar el să se
desfete din sudorile lui – însă acela s-a jurat că nu va da jos povara de pe umeri dacă Bătrânul
cu va făgădui că are să primească hrana adusă. La care Bătrânul: „Voi face precum porunceşti,
numai dă jos mai iute sacul de pe umeri”.
Căci urma prin aceasta pe Apostolul verhovnic, care, voind Domnul să-i spele picioarele,
mai întâi s-a lepădat, spunând cu tărie că nu va face asemenea lucru; iar dacă a auzit că avea
să fie îndepărtat de la părtăşia cu Stăpânul dacă nu avea să îngăduie aceasta, a cerut să i se
spele, pe lângă picioare, şi mâinile dimpreună cu capul. Aşijderea şi marele Ioan, poruncindu-
i-se a-l boteza pe Mânuitorul, a început a mărturisi că el este rob al Aceluia, iar după aceea a
împlinit porunca, nu mânat de îndrăzneală, ci înduplecat de Stăpânul. Tot aşa şi acestui bărbat
Dumnezeiesc îi venea greu să se bucure de hrană adusă prin osteneală străină; dar fiindcă a
văzut râvna cea prea fierbinte a slujitorului, a pus slujirea aceluia mai presus decât dorinţa sa.
………………………………………………………………………………………….
Fiindcă atât de sporit era şi atât de înalt cu fapta bună, că de nici un fel de cinstiri nu se
socotea vrednic şi se lepăda de ele, socotind că defel nu i se cuvin – dar le răbda, văzând că
ele erau binefăcătoare pentru cei ce i le aduceau.
De aceste cinstiri căutând să scape (că înştiinţându-se toţi de el, atrăgea prin faima sa pe
iubitorii celor bune), până la urmă a fugit la muntele Sinai cu câţiva dintre ucenicii cei mai
apropiaţi, fără să intre nici în cetăţi, nici în sate, ci umblând prin pustia cea neumblată. Purtau
pe umeri hrana trebuincioasă (adică pâinea şi sarea), o cană din lemn şi un burete legat de o
sfoară: atunci când găseau apă mai în adânc, coborau buretele, îl lăsau să se pătrundă de apă,
iar apoi îl storceau în cană şi îşi potoleau setea. Aşadar, după multe zile de mers, au ajuns la
muntele cel dorit şi, închinându-se Stăpânului tuturor, au petrecut acolo multă vreme, socotind
drept cea mai mare desfătare pustietatea locului şi liniştirea sufletului. Şi după ce a făcut
biserică în stânca sub care ascunzându-se marele între Prooroci Moise, s-a învrednicit a-l
vedea pe Dumnezeu pe cât era cu putinţă, şi după ce a sfinţit acolo un Dumnezeiesc jertfelnic,
care a rămas până în ziua de azi, s-a întors Bătrânul la şcoala sa de lupte duhovniceşti.
Marchian
Acesta, trecând cu vederea vaza spiţei sale (fiindcă era de neam ales) şi strălucirea
palatelor împărăteşti (că strălucea în ele, fiind înzestrat de Ziditorul firii cu voinicie şi
frumuseţe, iar sufletul avându-l împodobit cu agerime de minte), şi-a mutat dragostea cu totul
5
la Dumnezeu şi la cele Dumnezeieşti; şi luându-şi rămas-bun de la toate, a plecat în adâncul

pustiei. Făcându-şi acolo un adăpost mic, în care nici nu încăpea bine, şi pe acesta
împrejmuindu-l cu o îngrăditură la fel de strâmtă, petrecea în zăvorâre necontenit, depărtat de
orice tovărăşie omenească, însă vorbind neîncetat cu Stăpânul tuturor şi ascultând glasul Lui
dulce: fiindcă citind Dumnezeieştile cuvinte socotea că se bucură de auzirea vocii lui
Dumnezeu – şi la rându-i, vorbea cu Stăpânul rugându-se şi aducând cereri cuviincioase. Şi cu
atâta desfătare îndulcindu-se pururi, de saţ nu voia să ştie: că auzise pe Dumnezeiescul Duh
cântând lin prin marele David: Cel ce cugetă întru legea Domnului ziua şi noaptea, va fi ca un
pom răsădit lângă izvoarele apelor, care va da rodul său la vremea sa, şi frunza lui nu va cădea
(Ps. 1, 2-3). Aceste roade poftindu-le, îmbrăţişa cu dar osteneala aceea preadesfătată: şi
rugăciunea o continua cu cântarea de psalmi, cântarea de psalmi – cu rugăciunea, şi pe
amândouă – cu citirea cuvintelor Dumnezeieşti.
De mânca, mânca numai pâine – încă şi pe aceasta cu măsură, încât nici un prunc nu s-ar
fi săturat din tainul lui: căci se spune că împărţea în patru litra de pâine, încât să îi ajungă
patru zile – pe fiecare zi câte o bucată. Că socotise să mănânce în fiecare zi seara, fără a se
sătura vreodată, ci pururi flămânzind şi pururi însetoşând, iar trupului dându-i numai cele de
trebuinţă ca să trăiască: întrucât, după spusele lui, cel ce mănâncă tot la câteva zile, mai fără
vlagă împlineşte Stăpânului slujbele cuvenite, iar în ziua în care mănâncă, iarăşi, împovărează
stomacul, dându-i mai mult decât s-a deprins; şi acesta, îngreunându-se, face sufletul mai fără
tragere de inimă la priveghere. Deci – zicea el – este mai bine a mânca în fiecare zi fără a
căuta vreodată săturarea: căci adevărata postire e lipsa neîncetată. Iată ce rânduială ţinea acel
Dumnezeiesc bărbat, fiind cât se poate de voinic: trupul său, mai în putere şi mai frumos decât
al tuturor oamenilor din vremea lui, îl hrănea cu acea puţină mâncare.
Altă dată, strecurându-se un balaur mare în curticica marelui rugător Marchian, s-a suit pe
peretele dinspre răsărit şi se lăsa în jos cu gura căscată, având o înfăţişare cumplită şi
ameninţătoare. Văzând aceasta, din depărtare, Eusebie şi spăimântându-se de priveliştea cea
grozavă, şi socotind că învăţătorul nu văzuse balaurul, l-a înştiinţat strigând şi rugându-l să
fugă. Acela însă, după ce l-a certat şi i-a poruncit să lepede frica (fiindcă şi aceasta e o patimă
pierzătoare), a făcut cu degetul semnul crucii, a suflat cu gura şi a făcut vădită vrăjmăşia
străveche – iar şarpele, uscându-se şi pârjolindu-se ca de foc de duhul gurii lui, a ars ca o
trestie, risipindu-se în fărâme.
Ci ia aminte: oare nu a urmat, ca o slugă cu bun cuget, Stăpânului? Căci şi Stăpânul, când
marea se pornise cu tulburare asupra corăbiei ucenicilor şi a văzut că aceştia se tulbură, n-a
potolit furtuna mai înainte de a a-i mustra pe ucenici, cerându-le să lepede necredinţa. De aici
luând învăţătură minunatul bărbat, mai întâi a alungat frica ucenicului, şi după aceea a
pedepsit fiara.
Eu mă gândesc ce ar fi făcut acest mare bărbat de ar fi vrut a săvârşi minuni: că de vreme
ce străduindu-se a tăinui harul ce îl primise, răspândea asemenea strălucire, ce minuni n-ar fi
săvârşit dacă ar fi vrut?
Aşijderea şi cu înţelepciunea sa duhovnicească: o arăta nu tuturor, şi asta de-abia într-un
sfârşit, când după prăznuirea Patimii celei de mântuire şi a Învierii Stăpânului îngăduia să
intre la el cei ce voiau.
Fireşte că toţi sârguiau a-l vedea atunci, şi o dată, adunându-se, au venit la el cei dintâi
între arhierei – Flavian cel mare, căruia i se încredinţase păstorirea cetăţii antiohienilor,
Dumnezeiescul Acachie, de care am pomenit mai înainte, Eusebie al Halchidelor şi Isidor,
care avea pe atunci încredinţată cârmuirea Cirului, toţi bărbaţi strălucind cu fapta bună.
Dimpreună cu ei era şi Teodot, care ţinea frâiele ierapoliţilor, luminând cu nevoinţa şi
blândeţea. Mai erau de faţă şi unii bărbaţi de rang, în care era vie scânteia credinţei. Deci,
şezând cu toţii în tăcere şi aşteptând să audă glasul acela sfânt, multă vreme a şezut în tăcere
şi Marchian, nimic grăind cu limba, ci cu lucrarea. Atunci, oarecare dintre cei aşezaţi, care îi
6
era apropiat pentru grija de suflet, strălucind de altfel şi cu rangul, a grăit: „Părinte! Toţi
Dumnezeieştii Părinţi, însetând de învăţătura ta, aşteaptă valurile ei preadesfătate.
Împărtăşeşte, deci, la toţi câţi sunt de faţă cele de folos, şi nu opri izvoarele binefacerii”. La
care el, cu suspin mare, a răspuns: „În fiecare zi, Dumnezeul tuturor şi prin fire glăsuieşte, şi
prin Dumnezeieştile Scripturi vorbeşte, şi porunceşte cele ce se cuvin, şi învaţă la cele de
folos, şi înspăimântă prin ameninţări, şi însufleţeşte prin făgăduinţe – şi nu tragem nici un
folos. Deci, cum ar putea Marchian să aducă vreun folos grăind, de vreme ce dă cu piciorul
unui asemenea folos (precum şi altora), nevrând să afle din toate acestea nici un câştig?”. De
aici s-a făcut prilej Părinţilor pentru a cuvânta multe, pe care am socotit de prisos să le adaug
povestirii. Iar după ce s-au sculat şi au făcut rugăciune, au vrut să îl hirotonească întru preot
pe Bătrân, dar se temeau; şi se îndemnau unul pe altul să facă acest lucru, însă toţi ferindu-se,
au făcut cale întoarsă.
Era un oarecare Avit, ce primul şi-a făcut colibă pustnicească în altă pustie, aflată mai spre
miazănoapte şi puţin mai spre răsărit decât aceasta. El era mai bătrân decât marele Marchian
atât cu vârsta cât şi cu osteneala, bărbat iubitor de înţelepciune şi deprins cu vieţuirea aspră.
Aceasta, din toate părţile auzind despre fapta bună a lui Marchian, a socotit că priveliştea unui
astfel de bărbat este mai de folos ca liniştirea îndelungă, şi a alergat cu grabă să vadă ceea ce
dorea.
Aflând de venirea lui, marele Marchian şi descinzând uşa, l-a primit la sine; iar
minunatului Eusebie i-a poruncit să fiarbă ceva legume uscate şi verdeţuri din care vor fi avut.
După ce s-au îndestulat fiecare de graiurile celuilalt, cunoscându-şi unul altuia fapta bună, au
săvârşit împreună slujba ceasului al nouălea, după care a venit Eusebie aducând masa şi pâine.
Iar marele Marchian i-a spus de Dumnezeu insuflatului Avit: „Haide, prea iubitule, să luăm
împreună şi masa aceasta”. La care acela: „Nu ştiu să fi luat vreodată mâncare mai înainte de
venirea serii; de multe ori nu mănânc câte două-trei zile la rând”. Însă marele Marchian: „De
dragul meu, schimbă-se pentru astăzi obiceiul tău: că neputincios fiind cu trupul, nu pot să
aştept până seara”. Iar dacă a văzut că minunatul Avit nu se înduplecă, a prins a suspina,
grăind: „Să ştii că sunt foarte deznădăjduit şi mă doare sufletul că ai îndurat atâta osteneală
dorind să vezi un om iubitor de nevoinţă şi de înţelepciune – şi, înşelându-te în aşteptările
tale, în loc de filosof să vezi un om stricat şi ticălos” .Întristându-se pentru aceste cuvinte prea
Dumnezeiescul Avit şi zicând că mai uşor i-ar veni să mănânce carne decât să audă unele ca
acestea, marele Marchian a grăit: „Şi noi, iubitule, urmăm aceeaşi viaţă ca şi tine, aceeaşi
petrecere o îmbrăţişăm; cinstim osteneala mai mult decât odihna şi ne place mai mult postul
decât mâncarea, de care ne împărtăşim doar atunci când se face noapte. Dar ştim că dragostea
e mai de cinste decât postul: că ea este aşezământ Dumnezeiesc, pe când postirea ţine de
voinţa noastră – şi se cuvine a cinsti cu mult mai mult legile lui Dumnezeu decât rânduielile
noastre”. După ce au grăit acestea între ei şi s-au împărtăşit de puţină hrană şi au lăudat pentru
Dumnezeu, au mai petrecut împreună trei zile încheiate, după care s-au despărţit, iarăşi
văzându-se după aceea … în Duhul.
Cine, dar, nu se va minuna de înţelepciunea acestui bărbat, de care fiind el călăuzit ştia
când e vremea postirii, şi când a iubirii de fraţi, ştia deosebirea dintre părţile alcătuitoare ale
faptei bune, şi ştia pe care şi înaintea căreia să o lase deoparte şi căreia din ele să-i dea
întâietate la vremea potrivită?
A fost, dar, ucenic al acestui Vasile – Sabin îl chema – ce şi-a cheltuit trupul său cu
osteneli nenumărate: că nici pâine, nici mâncare gătită nu mânca, ci se hrănea cu făină muiată
în apă: şi obişnuia să-şi pregătească astfel hrana pe o lună înainte, încât mucegăia, făcând
multă putoare. Prin acest fel de hrană voia să îşi tocească poftele trupului, şi prin putoarea
mâncării să veştejească dezmierdarea. Astfel petrecând când era singur, dacă venea vreun
cunoscut gusta cu simplitate din toate cele puse înainte.
7
Eusebie
Ca să fac limpede aceasta tuturor, voi pomeni o singură istorisire dintre cele despre
dânsul.
Şedea odată pe o piatră dimpreună cu minunatul Ammian, care citea din Dumnezeieştile
Evanghelii primind apoi de la dânsul tâlcuirea locurilor mai puţin limpezi. Oarecare ţărani,
lucrând pământul în şesul de sub dânşii, au atras privirile marelui Eusebie. După ce Ammian,
de Dumnezeu insuflatul, a terminat de citit locul evanghelic şi aştepta tâlcuirea, marele
Eusebie i-a cerut să mai citească o dată – la care Ammian a zis: „Fireşte că te desfătai uitându-
te la ţărani, şi de aceea nu m-ai ascultat”. Drept aceea, Eusebie a pus aşezământ de lege
ochilor săi să nu mai privească vreodată nici şesul cu pricina, nici de frumuseţea cerului şi de
ceata stelelor să nu se mai bucure; iar pentru a merge la biserică să se folosească de o cărare
nu mai largă de o palmă (după câte se spune), fără să calce afară de aceasta. Mi s-a spus că
mai bine de patruzeci de ani a trăit urmărind această lege. Şi pentru că afară de voinţă să îl
împingă a o păstra şi oarecare silă, şi-a încins mijlocul cu brâu de fier şi a pus un colan foarte
greu la gâtul său – după care a prins brâul de colan cu un alt fier, ca în acest chip aplecându-se
de nevoie, să caute fără încetare spre pământ. Iată în ce fel s-a pedepsit pentru a-i fi privit pe
acei ţărani.
Acestea mi le-au povestit mulţi alţii dintre cei care l-au cunoscut şi ştiau bine cele
privitoare la dânsul; mi-a povestit acelaşi lucru şi marele Acachie, de care am pomenit şi în
istorisirile dinainte. Spunea acesta şi că l-a întrebat o dată, văzându-l aplecat, ce folos are
nevrând nici să privească cerul, nici şesul, nici să calce de acea cărare strâmtă – la care
Eusebie a răspuns că născocise aceasta pentru a se împotrivi măiestriilor vicleanului demon,
zicând: „Ca să nu îmi dea război pentru lucruri mari, încercând să îmi fure întreaga
înţelepciune şi dreptatea, înarmându-mi iuţimea, aprinzându-mi pofta, stârnindu-mi şi
umflându-mi trufia, şi uneltind toate cele de felul acesta împotriva sufletului meu, încerc să
mut războiul în aceste lucruri mărunte: aici, şi dacă mă biruie, nu poate să mă vatăme mult, iar
dacă este biruit, se face cu totul de batjocură, ca unul ce nu poate birui nici în lucruri mici.
Ştiind, dar, că acest război este mai lipsit de primejdie (nefiind pedepsit mult cel ce cade în
asemenea privinţe –că ce vătămare poate fi în a tinde privirea către cer?!), mut vrăjmaşul pe
acest câmp de luptă: că aici nu poate nici să rănească, nici să ucidă, nefiind săgeţile
omorâtoare, întrucât nu au vârfuri de fier”.
A moştenit, dar, igumenia aceea Agrippa, bărbat bogat în multe bunătăţi, dar mai ales în
curăţia sufletului, prin care şi primea neîncetat vederea frumuseţii Dumnezeieşti; şi aprins
fiind de văpaia acesteia, obrajii şi-i îneca în lacrimi necurmate.
Acesta a păstorit vreme îndelungată acea turmă aleasă şi Dumnezeiască, după care a ieşit
din această viaţă. Igumenia a primit-o Dumnezeiescul David, de a cărui vedere m-am bucurat
şi eu – bărbat ce întru adevăr omorâse, după cuvântul Dumnezeiescului Apostol, mădularele
sale cele de pe pământ (Col. 3, 5): că în aşa măsură îşi însuşise învăţătura marelui Eusebie,
încât a petrecut ani patruzeci şi cinci în mănăstirea aceea, trăind în tot acest timp fără iuţime şi
mânie. Nimeni nu l-a văzut vreodată, după ce a ajuns igumen, biruit de această patimă, cu
toate că nenumărate prilejuri îl împingeau la asta: fiindcă o sută cincizeci de bărbaţi erau
păstoriţi sub dreapta lui, dintre care unii erau înalţi cu faptă bună şi urmând petrecerea
cerească, iar alţii, cărora de-abia le dăduseră aripile şi învăţau să se desprindă de pământ şi să
se înalţe în zbor. Ci totuşi, între atâţia care, deprinzând cele Dumnezeieşti, mai şi greşeau câte
ceva (că nu e lesne începătorului să facă toate cum se cuvine), acest bărbat Dumnezeiesc
rămânea netulburat, ca un netrupesc, nestârnindu-se spre iuţime cu nici un prilej.
Aceasta o ştiu nu doar din auzire, ci şi din cercare: că dorind o dată să văd acea
Dumnezeiască turmă, m-am dus acolo având ca însoţitori şi alţi bărbaţi care îmbrăţişaseră
aceeaşi viaţă ca şi mine. Petrecând, dar, tot crugul săptămânii lângă acest om al lui
8
Dumnezeu, nu l-am văzut vreodată schimbându-se la faţă, nici acum senin, iar altă dată
încreţit de supărare; iar la căutătură, aşijderea, nu era acum fioros, iar altă dată vesel, ci ochii
lui păstrau întotdeauna aceeaşi cuviinţă – şi aceste lucruri sunt îndeajuns ca să mărturisească
pacea din sufletul lui; însă şi-ar putea închipui cineva că arăta astfel neavând nici o pricină de
tulburare. Drept aceea, mă văd silit să povestesc un lucru la care am fost de faţă.
A şezut lângă noi Dumnezeiescul bărbat, pornind a vorbi despre filozofie şi a face
cercetare despre culmea petrecerii evanghelice. Pe când stăteam de vorbă, un oarecare
Olimpie, roman cu neamul, cu viaţă uimitoare şi acesta, bărbat cinstit cu preoţia şi al doilea în
mănăstire după igumen, a venit la noi strigând împotriva Dumnezeiescului David şi numind
vătămare de obşte îngăduinţa lui, spunând că blândeţea lui aduce pagubă tuturor şi că acea
prea înaltă filozofie este prostie, nu îngăduinţă; la care el, ca şi cum ar fi avut suflet de
diamant, n-a fost rănit de vorbele acelea, cu toate că ele erau rostite anume ca să rănească, nici
nu s-a schimbat la faţă, nici n-a lăsat împreună-vorbirea cu noi, ci l-a trimis de la sine pe
bătrân, cu voce blândă şi cuvinte ce vădeau seninătatea sufletului său, rugându-l să poarte de
grijă de ce voieşte. „Iar eu”, a grăit, „vorbesc cu aceştia care au venit la noi, precum vezi,
socotind că este de trebuinţă slujirea aceasta”.
Care alt lucru ar putea să-i arate mai bine blândeţea sufletului? Că ce bărbăţie şi răbdare
mai mare poate fi decât a primi, ca igumen, asemenea jignire de la ajutorul său (mai ales că
erau şi străini de faţă, ce auzeau ocările) şi a nu suferi nici o înviforare şi tulburare din pricina
iuţimii? Dumnezeiescul Apostol, având în vedere neputinţa firii omeneşti, dă lege pe măsura
acesteia, grăind: Mâniaţi-vă, şi nu păcătuiţi; soarele să nu apună peste mânia voastră (Ef. 4,
26). Ştiind că mişcările iuţimii ţin de fire, iar nu de voie, nu şi-a îngăduit să dea în această
privinţă legi foarte ostenicioase, poate chiar cu neputinţă de împlinit, ci dă cu măsură pentru
viforul iuţimii răstimpul de o zi, poruncind gândului s-o înăbuşe şi să îi pună frâu, nelăsând-o
să treacă de acest hotar. Iar acest bărbat Dumnezeiesc se nevoia peste măsura rânduită, şi nu
că îngăduia iuţimii să se mişte până seara, ci n-o lăsa nicidecum să se mişte. Iată ce a dobândit
şi el de la împreună-petrecerea cu marele Eusebie.
Pupile (Publius)
După ce a împărţit toate acestea celor nevoiaşi, urmând Dumnezeiasca lege, şi
slobozindu-se de toată grija pământească, o singură grijă a primit în locul tuturor celelalte,
slujirea Celui Ce îl chemase – şi pe aceasta o săvârşea neîncetat în sufletul său, ziua şi noaptea
chibzuind şi cercetând cum o să o facă mai bine. Drept aceea, necontenit sporea ostenelile
sale, încordându-se duhovniceşte în fiecare zi – şi se desfăta, se umplea de dulceaţă şi departe
alunga orice gând de săturare: că nimeni nu l-a văzut vreodată odihnindu-se vreo fărâmă din
zi, ci de la cântarea de psalmi trecea la rugăciune, şi de la rugăciune iarăşi la cântarea de
psalmi, iar de la acestea – la citirea Dumnezeieştilor cuvinte; apoi se îngrijea de străinii veniţi
la dânsul, după care făcea vreun alt lucru dintre cele trebuincioase.
Astfel petrecând viaţa sa şi pildă a faptei bune înfăţişând celor voitori a-i urma, ca o
pasăre dulce viersuitoare atrăgea pe mulţi dintre cei de o fire cu dânsul, în cursele cele
mântuitoare. La început, însă, nu a primit pe nimeni ca tovarăş de locuinţă – ci făcându-le
căsuţe învecinate, a poruncit ca fiecare din cei dimpreună cu dânsul să petreacă singur,
cercetându-l adeseori şi scotocind căsuţele ca nu cumva să se afle ceva de prisos în ele. Se
spune despre el că purta cu sine un cântar cu care cerceta fără cruţare greutatea pâinilor, şi de
afla vreuna mai grea decât era rânduiala, se necăjea şi îi numea lacomi pe cei răspunzători:
căci poruncea ca nici de mâncare, nici de băutură să nu se sature cineva, ci să ia din acestea
cât era de trebuinţă pentru a ţine în viaţă trupul; iar de vedea vreodată făină cernută de tărâţă îi
ocara ca pe nişte iubitori de desfătare pe cei ce făcuseră aceasta. Noaptea venea fără de veste
9
la uşa fiecăruia: şi de afla pe cineva priveghind şi lăudând pe Dumnezeu, se depărta în tăcere;

iar de vedea pe cineva cuprins de somn, trântea uşa cu mâna, iar cu limba îl lovea pe cel
culcat, ca pe unul care se îngrijea de trup peste măsura trebuitoare.
Văzând această osteneală a lui, unii dintre cei de un cuget cu dânsul l-au înduplecat să
facă un singur sălaş pentru toată obştea, spunând că cei ce erau înainte vreme împrăştiaţi
aveau să vieţuiască mai cu luare-aminte, iar el avea să scape de o bună parte din grijă. A
primit îndemnul prea înţeleptul; i-a adunat pe toţi şi a stricat căsuţele, după care a făcut un
sălaş de obşte pentru tot soborul, poruncindu-le să vieţuiască împreună şi să se îndemne unii
pe alţii: cutare să urmeze blândeţii lui cutare, acela să îmbine blândeţea cu râvna celui dintâi,
iar altul, împărtăşind celorlalţi deprinderea sa de a priveghea, să înveţe, la rându-i, cum să
postească. „Astfel luând unii de la alţii ceea ce ne lipseşte”, zicea el, „vom săvârşi fapta bună
cea mai deplină. Iată, în pieţele din cetăţi unul vinde pâine, iar altul legume, unul e neguţător
de veşminte, iar celălalt meşter de încălţări, şi luând unii de la alţii cele de trebuinţă îşi fac
astfel viaţa mai uşoară: căci unul, dând o haină, ia în schimb încălţăminte, şi cel ce cumpără
legume vinde pâine. Aşa se cuvine şi nouă să schimbăm între noi părţile cele de mult preţ ale
faptei bune”.
Şi acest Teodot, bărbat de baştină din Armenia, văzuse acest sobor pustnicesc şi la început
fusese rânduit cu ascultătorii, încredinţându-se cârmuirii marelui Teotecn. Mai apoi, plecând
Teotecn după cum am văzut, a primit el starea înainte; şi atâta belşug de bunătăţi avea, încât
puţin a lipsit să întunece faima înaintaşilor săi: că atât de puternic lucra asupra lui
Dumnezeiasca dragoste, cu săgeţi atât de multe şi de puternice îl străpungea, încât ziua şi
noaptea vărsa lacrimi de umilinţă. De atât har duhovnicesc era plin, încât atunci când se ruga
tăceau toţi cei de faţă, socotind că singură luarea aminte la acele sfinţite cuvinte se socotea lor
drept rugăciune cu deadinsul; că cine ar fi fost atât de împietrit ca, înaintea unui prinos de
rugăciune atât de nefăţarnic, să nu se încânte cu sufletul, să nu-şi înmoaie împietrirea şi
îndărătnicia acestuia, să nu şi-l schimbe spre slujirea lui Dumnezeu?
În ce-l priveşte pe Dumnezeiescul Aftonie, după ce a cârmuit soborul mai mult de
patruzeci de ani, a primit starea înainte a arhieriei, fără să-şi schimbe nici cojocul pustnicesc,
nici haina făcută din peri de capră. Şi hrana sa era la fel ca înainte de arhierie. Cu toate că
avea pe umeri grijile de episcop, nu se îngrijea mai puţin de turma dintâi: acolo petrecea cele
mai multe zile, stingând certurile celor învrăjbiţi, purtând grijă de toţi cei nedreptăţiţi, alteori
aducând Dumnezeiesc îndemn fraţilor. Şi fiecare dintre aceste lucruri îl făcea cosând hainele
fraţilor, sau curăţind lintea, sau spălând grâul, sau de altceva asemănător îngrijindu-se. După
ce a împodobit în acest chip arhieria şi a sporit fapta sa bună, a ajuns la limanul cel
Dumnezeiesc cu încărcătura acesteia.
Unele ca acestea am aflat despre marele Puplie, parte din auzire, parte văzând pe ucenicii
lui, cunoscând în ucenici pe dascălul lor, şi în luptători pe povăţuitorul lor. Aşadar, socotind că
ar fi un lucru nedrept şi pizmaş să trec sub tăcere asemenea folos, am istorisit acestea celor ce
nu le ştiu, lucrându-le lor folos, iar mie agonisindu-mi câştig din această pomenire – că am
auzit pe Stăpânul grăind: Tot cel care Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, îl voi
mărturisi şi Eu pe dânsul înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri (Mt. 10, 32). Şi ştiu bine că
aducând oamenilor pomenirea acestor bărbaţi voi fi pomenit de dânşii înaintea Dumnezeului
tuturor.
Simeon cel vechi de zile

Cuprins iarăşi, însă de dorul liniştirii, a dorit să plece în muntele Sinai –şi aflând acest
lucru mulţi dintre bărbaţii cei aleşi, care urmau aceeaşi filozofie ca şi el, împreună au alergat,
dorind a se face părtaşi cu el la această călătorie. Săvârşind, deci, drum de multe zile, după ce
10
au ajuns în pustia Sodomei, au văzut de departe, dintr-un loc adânc, mâinile unui bărbat
întinse către cer – şi la început au bănuit că e vreo înşelăciune drăcească; dar dacă s-au rugat
mai cu osârdie şi se arăta acelaşi lucru, au mers într-acolo şi au văzut o deschizătură mică, pe
care şi-o făcuseră vulpile ca vizuină de scăpare. Nu se zărea nimeni însă – căci auzind
zgomotul paşilor, cel ce avea întinse mâinile se ascunsese în vizuină.
Bătrânul, aplecându-se, îl ruga mult să se arate, de are fire omenească şi nu e demon
înşelător, având asemenea înfăţişare. Aşadar, grăia: „Şi noi din sete de viaţa pustnicească şi
dragoste de liniştire pribegim prin această pustie, dorind să ne închinăm lui Dumnezeu acolo
unde, arătându-Se lui Moise, slujitorul Său, a dat tablele Legii – nu socotind că Dumnezeirea
ar fi scrisă împrejur de loc – fiindcă Îl auzim zicând: Cerul şi pământul Eu le umplu, zice
Domnul (Ier. 23, 24), şi: Cel Ce ţine înconjurarea pământului, şi pe cea ce locuiesc pe dânsul
i-a pus ca pe nişte lăcuste (Is. 40, 22) -, ci fiindcă celor ce iubesc nu numai cei iubiţi le sunt de
trei ori doriţi, ci şi locurile în care au fost şi au vorbit aceştia”.
Acestea şi altele ca acestea grăind Bătrânul, se arată din vizuină cel ascuns – şi era sălbatic
la arătare, cu pletele murdare, faţa zbârcită, toate mădularele trupului descărnate, şi fiind
acoperit cu nişte veşminte soioase, împletite din mlădiţe de finic. După cuvenita heretisire şi
urare de pace, a căutat să afle cine sunt, şi de unde vin, şi încotro se duc; iar Simeon i-a
răspuns: şi la rândul lui l-a întrebat de unde venise acolo şi pentru ce alesese aşa un chip de
viaţă. La care acela: „Şi eu avea aceeaşi dorinţă pentru care aţi plecat voi; şi luând ca tovarăş
de drum un om apropiat şi de un cuget cu mine, care avea acelaşi ţel, cu jurământ ne-am legat
să nu ne poată despărţi nici moartea. Aşadar, după ce am plecat, s-a întâmplat ca acela să-şi
găsească aici sfârşitul vieţii; iar eu, legat fiind de jurământ, am săpat groapă cum am putut şi
am dat trupul mormântului – şi alături de acesta săpând un alt mormânt pentru mine însumi,
aştept aici sfârşitul vieţii mele şi aduc Stăpânului obişnuita slujbă. Iar hrană îmi sunt finicele
pe care un oarecare frate a fost rânduit a mi le aduce de către Purtătorul de grijă”.
Acestea fiind zise, un leu s-a arătat din depărtare. Însoţitorii Bătrânului au căzut la grijă;
iar înainte-vorbitorul (care era aşezat deasupra viziunii), simţind, s-a sculat şi a făcut semn
leului să treacă de cealaltă parte. Leul s-a supus de îndată şi a venit, purtând ciorchinele de
finice – după care s-a întors, a plecat şi s-a întins la oarecare depărtare. Acela, dar, a împărţit
finicele la toţi, a făcut rugăciune şi a cântat psalmi împreună cu ei şi, după ce au terminat
slujba, dimineaţa, i-a îmbrăţişat şi le-a dat drumul, uimiţi fiind ei de asemenea lucruri
nemaivăzute.
Iar dacă cineva nu crede cele spuse, să-şi amintească felul cum petrecea Ilie cel vestit şi
cum îl slujeau corbii, care în toată dimineaţa îi aduceau pâine şi seară de seară – carne. Lesne
Îi este Făcătorului a toate să afle căi de a îngriji pe slujitorii Săi: astfel, pe Iona trei zile şi trei
nopţi l-a păzit în pântecele chitului, şi în groapă i-a făcut pe lei să se sfiiască de Daniil, şi a
pus focul lipsit de suflet să lucreze în chip înţelegător, luminând pe cei din cuptor şi arzând pe
cei din afara lui. Dar socot că lucru de prisos este a mai aduce dovezi ale puterii
Dumnezeieşti.
Afraat
Că una şi aceeaşi este firea tuturor oamenilor şi lesne este a filosofa celor care voiesc, fie
ei elini sau barbari, e un lucru care se face cunoscut prin numeroase dovezi; ci singur Afraat e
îndeajuns pentru a arăta limpede aceasta: căci născut şi crescut fiind între perşii cei prea
nelegiuiţi, din astfel de părinţi odrăslind şi în legile lor fiind învăţat, a ajuns la o asemenea
virtute că i-a lăsat în umbră pe cei născuţi din părinţi drept credincioşi şi care de copii
primiseră hrana dreptei credinţe – fiindcă, în primul rând, şi-a lăsat neamul (lucru vrednic şi
strălucit) şi a alergat să se închine Stăpânului, urmând strămoşilor săi magi; apoi, scârbindu-se
11
de păgânătatea celor de un neam cu el, a ales să locuiască în străinătate şi, mergând la Edessa
(cetate mare, cu mulţi locuitori şi care e deosebit de luminată cu dreapta credinţă), şi-a găsit o
căsuţă în afara zidurilor; şi închizându-se în ea, se îngrijea de sufletul său, ca un grădinar
iscusit smulgând din rădăcină spinii patimilor şi curăţind ţarina lui Dumnezeu, şi pârguite
aducând Stăpânului roadele evangheliceştilor seminţe.
De acolo a mers la Antiohia, care cumplit se tulbura de viforul ereticesc; a fost îndrumat
spre o mănăstire de lângă cetate şi, învăţând câteva boabe de elină, atrăgea mulţime de multă
spre ascultarea Dumnezeieştilor cuvinte: şi într-o limbă stâlcită înfăţişa roadele minţii sale
cele primite de la harul Dumnezeiescului Duh. Dar cine dintre cei ce se laudă cu vorbirea
măiastră, şi mişcă din sprâncene, şi vorbesc cu trufie, şi se mândresc cu capcanele
silogismelor, cine dintre ei s-a ridicat vreodată mai presus de glasul acela necărturar şi barbar?
Căci prin cugetări biruia cugetările, prin cuvintele Dumnezeieşti răsturna cuvintele filosofilor,
dimpreună cu marele Pavel strigând: Şi chiar de sunt neiscusit în cuvânt, dar nu în cunoştinţă
(2 Cor. 11, 6) – şi în acest chip pururi petrecea, după cuvântul apostolesc, surpând izvodirile
minţii şi toată înălţarea ce se ridică împotriva ştiinţei lui Dumnezeu, şi robind toată înţelegerea
spre ascultarea lui Hristos (2 Cor. 10. 5). Şi puteau fi văzuţi adunându-se la el bărbaţi cu
ranguri şi dregătorii, şi căpetenii de oaste, laolaltă cu cei ce trăiesc din sudoarea frunţii – şi,
într-un cuvânt, oameni cu îndeletniciri paşnice şi ostaşi, învăţaţi şi necărturari deopotrivă,
săraci şi avuţi, unii primind în tăcere cele auzite, iar alţii punând întrebări, şi cercetând, şi
dându-i prilejuri de a cuvânta.
Atâta osteneală având, n-a primit niciodată să-şi ia tovarăş de locuinţă, ci voia mai bine a
lucra singur decât a primi slujire de la altul; şi primind la poartă pe cei ce îi cercetau, însuşi
deschiderea celor care intrau, iar când plecau, îi petrecea. Nimic niciodată n-a primit de la
nimeni: nici pâine, nici bucate, nici haină. Unul singur dintre cei cunoscuţi îi aducea pâinea;
iar după ce a ajuns la bătrâneţe adânci, gusta şi legume după apusul soarelui.
Se zice că Antonie, care mai în urmă a ajuns şi eparh, şi consul, când a fost numit sol la
perşi şi se pregătea să plece în Persia i-a adus o haină persienească, zicând: „Părinte, ştiind că
pentru orice om e dulce baştina sa şi prea desfătate sunt roadele odrăslite acolo, ţi-am făcut
rost de această haină din patrie şi te rog s-o primeşti, dându-mi în schimb binecuvântarea ta”.
Afraat i-a zis să pună haina pe laviţă; apoi, stând ei de vorbă, a spus că este necăjit, având o
îndoială în cuget şi neştiind ce să facă. Antemie l-a întrebat de pricină la care fericitul i-a
răspuns: N-am îngăduit niciodată doi tovarăşi de sălaş. Iată, dar, că sunt şaisprezecea ani de
când cineva locuieşte împreună cu mine, şi îmi e drag; însă a venit cineva din neamul meu,
care vrea să locuiască împreună cu mine şi îmi cere să îi îngădui acest lucru. Aceasta îmi
aruncă îndoială în cuget: căci doi tovarăşi de locuinţă în acelaşi timp nu voi suferi. Pe cel de
un neam cu mine îl heretisesc ca atare; dar socot că este lucru şi nesuferit, şi nedrept, să-l dau
afară pe tovarăşul meu dintâi, pe care l-am îndrăgit”. „Fireşte, Părinte”, a zis Antemie, „că nu
e lucru cuvios a da afară ca pe un netrebnic pe cel ce ţi-a slujit atâta vreme, iar pe cei care încă
nu a dovedit că are bune obiceiuri să îl primeşti în casa ta doar pentru că aveţi aceeaşi patrie”.
La care Dumnezeiescul Afraat: „Aşadar, Strălucirea Ta, nu voi primi haina aceasta: că nu voi
suferi să am două haine, iar cea care mi-a slujit atâta timp e mai plăcută după părerea mea, şi
mai bună, după a ta”. Astfel biruindu-l prin măiastra cugetare pe Antemie şi dând o minunată
dovadă a ascuţimii sale de minte, la înduplecat să nu mai aducă vorba de acea haină.
În ce mă priveşte, am povestit acestea voind să arăt două lucruri deodată: că doar o haină
folosea pentru trebuinţa trupului, şi că de atâta înţelepciune era plin, că pe cel ce îl ruga să-i
primească darul l-a făcut să judece singur că e mai bine să nu-l primească.
12
Zinon
De Zinon cel minunat nu ştiu mulţi oameni, iar cei ce ştiu nu se pot minuna de el după
vrednicie: fiindcă acesta, lăsând în patrie (în Pont, adică) mulţime de averi, s-a bucurat, precât
spunea, de undele Marelui Vasile, care adăpau în vecinătate ţara capodocienilor – şi a dat
roada vrednice de acele unde.
Că îndată ce a fost răpit dintre cei vii împăratul Valens, a lepădat cinul ostăşesc, mai
înainte vreme numărându-se printre olacii împărăteşti; şi din palatele împărăteşti mutându-se
grabnic într-un mormânt (din care sunt mulţime în muntele de lângă Antiohia), petrecea în
singurătate, îndepărtând întinăciunea din sufletul său, şi puterea sa văzătoare pururi curăţind-
o, şi văzând vederea cea Dumnezeiască, şi suişurile lui Dumnezeu în inima sa punând (Ps. 83,
6), şi dorind să ia aripi ca de porumbiţă (Ps. 54. 6), şi însetând să se înalţe în zbor către odihna
Dumnezeiască. Drept aceea, nu avea pat, nici opaiţ, nici vatră, nici oală, nici vas de
untdelemn, nici cufăr, nici carte, nici vreun alt lucru; iar hainele cu care se acoperea erau
vechi, şi încălţămintele aveau nevoie de cârpeală, că se rupseră.
De la unul singur dintre cunoscuţi primea hrana de trebuinţă – şi aceasta era o pâine, ce îi
ajungea două zile; iar apa şi-o aducea singur de departe. Odată, cineva l-a văzut împovărat şi a
vrut să-i uşureze osteneala – iar el mai întâi s-a împotrivit, arătând că nu va suferi să bea apă
adusă de un altul. Neizbutind a-l îndupleca pe acela, i-a dat ulcioarele (că purta câte unul în
fiecare mână) – dar îndată ce a ajuns acasă, a vărsat apa şi iarăşi a alergat la izvor, întărindu-şi
cu lucrul spusele.
Şi eu, când m-am suit în acel munte dorind a mă bucura cu ochii mei de priveliştea lui, l-
am văzut ducând ulcioarele în mâini – după care l-am întrebat unde este sălaşul minunatului
Zinon; iar el a zis că nu cunoaşte sihastru vrednic de asemenea nume. L-am urmat, căci
smerenia cuvintelor sale mă făcuseră să bănuiesc cine era. Cum am intrat în locuinţa lui, am
văzut un aşternut din iarbă şi nişte paie întinse pe pietre ca să nu capete vătămare cei ce vor fi
călcat pe ele. După ce am vorbit mult despre filozofie – eu întrebând, iar el lămurindu-mă – a
venit vremea să mă întorc acasă: drept care l-am rugat să-mi dea ca merinde pentru drum
binecuvântarea sa. El s-a împotrivit, spunând că legiuit este ca eu să plinesc rugăciunea, şi
spunea că el este neluptător, în vreme ce eu sunt oştean: că pe atunci citeam din Sfintele Cărţi
poporului lui Dumnezeu; însă aducând eu ca pricină tinereţea şi vârsta necoaptă (că de-abia
îmi mijiseră tuleiele), şi jurându-mă că nu voi mai veni dacă avea să mă silească a face eu
rugăciunea, numai într-un târziu s-a plecat multelor mele rugăminţi şi a săvârşit slujba lui
Dumnezeu; dar s-a dezvinovăţit îndelung, spunând că făcuse aceasta pentru dragoste şi
ascultare(l-am auzit cum se ruga, fiindcă eram în apropierea lui).
Şi cine s-ar putea minuna după cuviinţă că un asemenea Bătrân (că fusese patruzeci de ani
în nevoinţe neîncetate) avea atâta smerenie la acea înălţime a filosofiei în care se afla? Ce
laudă potrivită cu statura lui duhovnicească i s-ar putea aduce? Şi atâta bogăţie a lucrării celei
bune agonisind, ca unul ce trăia în sărăcia cea mai de pe urmă, nu lipsea a merge în fiecare
duminică, dimpreună cu cei mulţi, în Dumnezeiasca biserică, unde asculta Dumnezeieştile
cuvinte, şi lua aminte la spusele învăţătorilor, şi se împărtăşea din Trapeza cea de taină – după
care se întorcea în acel nemaivăzut sălaş, nici cheie ori zăvor având, nici strajă lăsând (că era
de neajuns furilor şi cu neputinţă de prădat), ci doar acele paie având. Lua câte o carte de la
cei apropiaţi, o citea în întregime, şi numai după ce o dădea înapoi lua alta.
Ci totuşi, chiar dacă nu avea zăvor, nici ivăr, harul de sus îl păzea – şi acest lucru l-am
aflat desluşit prin cercare: că atunci când o ceată de isauri a pus stăpânire noaptea pe cetăţuia
oraşului, până în zori au alergat până la poala muntelui, junghiind cu cruzime mulţime de
bărbaţi şi de femei care îmbrăţişaseră viaţa pustnicească. Văzând atunci Dumnezeiescul bărbat
junghierea celorlalţi, a întunecat prin rugăciune ochii barbarilor, încât aceştia, intrând pe uşă,
nu mai vedeau ieşirea. Precum spunea, chemând ca martor Adevărul, a văzut desluşit şi trei
13
tineri ce puneau pe goană toată trufia acelora, Dumnezeu arătându-Şi învederat harul Său.
Cred că îndeajuns sunt acestea ca să vădească ce vieţuire ducea acest Dumnezeiesc bărbat şi
cât har primise de sus.
Socot, totuşi, că e de trebuinţă să adaug şi următorul lucru. Foarte îl întrista şi-l necăjea
faptul că îi rămăsese avere şi nu o împărţise potrivit legii evanghelice, pricină fiind
nevârstnicia fraţilor: că în devălmăşie aveau bunurile, şi nu voia să pună singur stăpânire pe
partea sa de avere ca s-o împartă, iar altuia se temea să vândă drepturile sale ca nu cumva,
nedreptăţind cumpărătorii din lăcomie pe fraţii săi, să fie hulit el. De aceste gânduri fiind
frământat, multă vreme a amânat lucrul; însă într-un sfârşit; vânzând toate unuia dintre
nenumăraţii săi cunoscuţi, cea mai mare parte din bani a împărţit-o. Îmbolnăvindu-se între
timp, s-a văzut silit să se îngrijească şi de ceea ce rămăsese. Trimiţând, dar, după arhiereul
cetăţii (şi era acesta marele Alexandru, podoaba dreptei, credinţe, dreptarul faptei bune, chipul
cel întocmai ai filosofiei(, i-a grăit: „Hai, dar, Dumnezeiesc bărbat, fii vrednic iconom şi al
acestor bunuri, împărţindu-le după Dumnezeiasca socotinţă ca unul ce vei da socoteală
Judecătorului: că pe celelalte le-am împărţit eu însumi cui am crezut că e mai bine, şi voiam a
iconomisi şi restul în acelaşi chip; dar fiindcă mi se porunceşte să mă mut din această viaţă, te
las pe tine iconom al lor, ştiind că eşti arhiereu şi vieţuieşti în chip vrednic de arhierie”. Deci
banii i-a lăsat, ca unul Dumnezeiesc vistiernic, lui Alexandru; iar el, după ce a mai vieţuit nu
multă vreme, a ieşit ca un atlet biruitor din arenă, nu numai de la oameni, ci şi de la îngeri
primind laudă. Iar eu, rugându-mă şi acestuia să mijlocească pentru mine înaintea Stăpânului,
voi trece la altă istorisire.
Macedonie
Acesta, deci, avea ca loc de luptă duhovnicească vârfurile munţilor, fără a se statornici pe
unul, ci ba petrecea pe unul, ba se muta pe altul. Făcea asta nu trândăvindu-se din pricina
locului, ci fugind de mulţimea celor ce alergau la el în toate părţile. Patruzeci şi cinci de ani a
petrecut într-acest chip, fără a folosi cort, nici colibă, ci într-o groapă adâncă sălăşluind, drept
care a şi fost numit Guvva – care tălmăcit din sirieneşte în greceşte înseamnă „puţ”. Apoi,
îmbătrânind, s-a plecat celor ce îl rugau şi şi-a făcut colibă. Mai târziu, la rugămintea
credincioşilor. Douăzeci de ani a petrecut în colibă şi în acele case, cu totul adunând ani
şaptezeci de nevoinţe.
Ca hrană avea nu pâine, nici legume, ci orz decojit şi doar în apă înmuiat: şi această hrană
i-a adus-o vreme îndelungată maica mea, ce-i devenise apropiată. Venind la dânsa oarecând, a
aflat-o bolnavă; şi aflând că nu se lasă înduplecată să se hrănească în chip potrivit cu
neputinţa sa (că îmbrăţişase şi dânsa vieţuirea pustnicească), o îndemna să se plece doctorilor
şi să socoată doctorie acele bucate, fiindcă nu i se îmblau pentru plăcere, ci de nevoie. „Eu”, a
zis, „precum bine ştii, de patruzeci de ani doar cu orz mă hrănesc; dar fiind lovit mai ieri de
oarecare neputinţă, l-am rugat pe cel împreună locuitor cu mine să ceară o pâine mică şi să
mi-o aducă, fiindcă m-am gândit că dacă aş muri, voi da socoteală pentru asta înaintea
Dreptului Judecător ca unul ce s-a lepădat de nevoinţe şi ca un rob viclean a fugit de ostenelile
slujirii; întrucât fiindu-mi cu putinţă ca prin puţină hrană să scap de moarte şi să rămân în
viaţa aceasta, întru osteneli şi necazuri, şi, strângând bogăţia pe care o au acestea, aş fi socotit
mai bună moarte de foame decât viaţa în filozofie. Din această pricină umplându-mă, dar, de
teamă şi voind a domoli muşcăturile cugetului, l-am rugat pe acela să ceară pâinea, şi după ce
mi-a adus-o am mâncat din ea. Şi pe tine te îndemn să nu îmi mai aduci orz, ci pâine”. Am
auzit, dar, din acea nemincinoasă gură că patruzeci de ani se hrănise cu orz. De ajuns este şi
aceasta spre a mărturisi viaţa cea pustnicească şi iubitoare de osteneală a bărbatului.
14
Altă dată, fiind tulburată de un demon răufăcător cetatea Antiohiei şi purtându-se

locuitorii ei nebuneşte cu chipurile împărăteşti, au venit mai marii între căpeteniile de oaste cu
hotărâre de osândă împotriva ei. Coborându-se atunci Macedonie din munte, i-a oprit pe cei
doi dregători, care tocmai treceau prin piaţă. Aflând cine era, aceia au descălecat şi i-au atins
mâinile dimpreună cu genunchii, heretisindu-l. Macedonie le-a cerut să arate împăratului că
este om şi are aceeaşi fire cu cei ce îl jigniseră, precum că mânia trebuie să urmeze măsura
firii, în vreme ce mânia lui este dincolo de măsură de vreme ce pentru chipurile sale vrea să
dea junghierii chipurile lui Dumnezeu, şi dă morţii trupuri pentru nişte stâlpi din aramă. „Uşor
şi lesne este pentru noi”, zicea el, „să făurim la loc cele făcute din aramă; dar ţie, împărate, cu
neputinţă îţi este să readuci la viaţă trupurile junghiate – şi ce zic trupuri? Că nici un fir de păr
nu poţi să faci la loc”. Aceste lucruri le-a spus în limba siriană – şi în timp ce cuvintele lui
erau tălmăcite pe elineşte, dregătorii ascultau şi se cutremurau, făgăduind că aveau să le spună
împăratului.
După câte cred eu, toţi vor mărturisi că aceste cuvinte erau insuflate de harul
Dumnezeiescului Duh: căci altfel ar fi vorbit aşa un bărbat lipsit de orice învăţătură, crescut
ca un ţăran, ce îşi dusese viaţa pe creştetele munţilor, cu sufletul plin de toată simplitatea şi
care nici măcar Dumnezeieştile Scripturi nu le cercetase cu de-amănuntul? Aşadar, după ce
am arătat înţelepciunea lui duhovnicească şi îndrăznire pe care o avea ca un drept ce era (că
dreptul ca un leu îndrăzneşte – Pilde 28,1), voi trece la minunile săvârşite de către dânsul.
Oarecare femeie din neam ales şi foarte înstărit – Astrion se numea –şi-a ieşit din minţi:
nu mai recunoştea pe nimeni dintre casnici, nu voia să mănânce şi nici să bea. Multă vreme a
petrecut astfel; şi unii spuneau că pătimeşte asta din lucrarea diavolului, în timp ce doctorii
vorbeau de o boală a creierului. Până la urmă, orice meşteşug omenesc rămânând neputincios
în faţa bolii şi neputând aduce nici un ajutor, soţul femeii (Ovodian, bărbat de rang mare şi
dregător) a alergat la omul lui Dumnezeu, i-a povestit pătimirea soaţei sale şi a cerut pentru ea
vindecare. S-a înduplecat Dumnezeiescul bărbat, a mers la acela acasă şi s-a rugat lui
Dumnezeu cu deadinsul; iar după ce a sfârşit rugăciunea, a poruncit să se aducă apă, a
închipuit peste aceasta pecetea cea de mântuire şi a îndemnat-o pe femeie să bea. Doctorii s-
au împotrivit, sub cuvânt că de la apa rece avea să se înrăutăţească boala. Atunci, Macedonie a
alungat tot soborul doctorilor şi i-a dat femeii să bea: iar dacă a băut, şi-a venit în sine şi
întreagă la minte s-a făcut; şi izbăvită fiind cu totul de boală a recunoscut pe Dumnezeiescul
bărbat şi a cerut să-i ia dreapta, pe care şi-a pus-o asupra ochilor şi a dus-o la gură; şi în
cealaltă vreme a stării sale a rămas sănătoasă la mine.
Maesuma
Fost-a un oarecare Maesuma în vremurile dinaintea noastră, sir cu neamul şi crescut la
ţară, însă a arătat în sine toate felurile virtuţii; strălucind cu viaţa, i s-a încredinţat
duhovniceasca îngrijire a unui sat oarecare: cele sfinte săvârşind şi oile lui Dumnezeu
păscându-le, grăia şi făptuia după cum poruncea legea Dumnezeiască. Se spune că nici haina
şi nici cojocul nu şi-l schimba vreodată, ci, petecindu-le, vindeca învechirea lor. De străini şi
săraci cu atâta râvnă se îngrijea, că tuturor trecătorilor le deschidea uşa. Două chiupuri avea –
unul de grâu, unul de untdelemn; din acestea dăruia pururi celor lipsiţi, şi pururi erau pline,
având aceste chiupuri parte de binecuvântarea dată văduvei din Sarepta: fiindcă Acelaşi este
Domnul tuturor. Care este bogat întru toţi cei ce Îl cheamă pe El (Rom. 10, 12) – şi precum
chiupului şi vedrei aceleia le-a poruncit să izvorască roadele iubirii de străini, aşa şi acestui
om minunat i-a dat dar pe măsura osârdiei.
Mult har primise de la Dumnezeu tuturor şi spre facerea de minuni; şi voi pomeni una sau
două dintre ele, iar pe celelalte le voi trece sub tăcere, grăind a povesti şi despre alţii.
15
Oarecare femeie, luminată cu neamul şi cu credinţa, la mulţi doctori mersese cu fiul ei

bolnav – şi era tânăr foarte. Biruită fiind ştiinţa omenească şi dându-se bătuţi doctorii, care
spuneau că va muri curând feciorul, n-a lepădat femeia nădejdile de bine, ci, urmând
sunamitencei, a pus pe catâri aşternut cu baldachin; şi acolo aşezându-se dimpreună cu fiul
său, a mers la acel om Dumnezeiesc, s-a tânguit, i-a povestit boala fiului şi l-a rugat să dea
ajutor. Acela a luat copilul în mini şi, apropiindu-se de piciorul jertfelnicului, a căzut cu faţa la
pământ, rugând pe Doctorul sufletelor şi trupurilor – şi primind ceea ce a cerut, sănătos l-a
întors pe copil mamei sale. Iar mie mi-a povestit acestea chiar mama care a văzut minunea şi a
primit izbăvirea copilului.
Achepsima
În aceeaşi vreme a vieţuit şi Achepsima, a cărui faimă s-a întins în tot Răsăritul. Acesta,
zăvorându-se pe sine într-o căsuţă, a petrecut şaizeci de ani nefiind văzut de nimeni, nici
grăind cu cineva; ci în sine coborându-se şi privind pe Dumnezeu, de acolo primea mângâiere
potrivit prorociei care spune: Desfătează-te întru Domnul, şi-ţi va da ţie cererile inimii tale
(Ps. 36, 4). Printr-o deschizătură strâmtă primea, întinzând mâna, mâncarea ce i se aducea –
iar deschizătura nu era dreaptă, ca să nu poată privi înăuntru cei iscoditori, ci piezişă, oarecum
răsucită. Şi hrana ce i se aducea era linte muiată în apă.
O dată pe săptămână îşi scotea noaptea, dintr-un izvor apropiat, apa trebuincioasă. Şi s-a
întâmplat într-una din dăţi ca un oier care îşi păştea oile, văzându-l din depărtare prin
întuneric şi socotindu-l lup (fiindcă umbla încovoiat de fiarele grele ce le purta), a apucat
praştia ca să dea în el cu o piatră: dar mâna i-a rămas nemişcată vreme îndelungată, neputând
să arunce piatra, până ce Dumnezeiescul bărbat s-a întors cu apa la sălaşul său. Atunci şi-a
priceput greşeala făcută din neştiinţă şi, până a se face zi, a mers la sihăstria aceluia, a povestit
cele întâmplate, şi-a cerut iertare şi a primit-o, primind semn de bunăvoinţă nu prin viu grai, ci
prin mişcări din mână.
Un altul, mânat de o necuviincioasă pornire iscoditoare şi poftind să cunoască ce face tot
timpul Achepsima, a cutezat a se urca într-un platan sădit lângă îngrăditura sihastrului; dar
îndată a cules roadele nesăbuinţei sale – că uscându-i-se jumătate de trup din creştetul capului
până în tălpi, a mers la acela mărturisindu-şi păcatul şi rugându-se de tămăduire. În schimbul
sănătăţii i s-a cerut tăierea platanului – că i-a poruncit nevoitorul să-i reteze îndată, ca nu
cumva vreun altul, făcând acelaşi lucru, să primească aceeaşi răsplată: şi tăierii copacului i-a
urmat îndată încetarea pedepsei. Asemenea răbdare avea acel Dumnezeiesc bărbat, asemenea
har primise de la Cel Ce încununează lupta.
Când i s-a apropiat vremea plecării de aici, a prezis că după cincizeci de zile va primi
sfârşit vieţii sale – şi îi primea pe toţi câţi voiau să îl vadă. Venind şi întâi-stătătorul Bisericii
(episcopul), cu căldură îl îndemna să primească jugul preoţiei, zicând: „Cunosc, Părinte, atât
înălţimea filosofiei tale, cât şi sărăcia mea cea covârşitoare; însă având sarcina de a iconomisi
cele arhiereşti, pun hirotoniile pe seama acestei sarcini, iar nu a sărăciei mele duhovniceşti.
Primeşte, deci, darul preoţiei, mâna mea fiind slujitoare, iar harul Prea Sfântului Duh dăruitor
al acestuia”. La care Achepsima, pe cât se zice, a răspuns: „Având a pleca de aici peste puţine
zile, nu mă voi împotrivi; dar de aş fi ştiut că trăiesc mai mult, în tot chipul aş fi fugit de
această povară grea şi înfricoşată a preoţiei, temându-mă de socoteala care mi va cere pentru
talantul încredinţat. Dat fiind, însă, că voi pleca în scurt timp, lăsând cele de aici, fără
împotrivire voi primi ceea ce mi se porunceşte”. Îndată, deci, şi-a plecat genunchii fără să îl
silească cineva, aşteptând harul, iar arhiereul, tinzându-şi mâna, a plinit slujba Duhului.
Trăind puţine zile după primirea preoţiei, a schimbat viaţa cu altă viaţă, primind pe cea
neîmbătrânitoare şi fără de durere în locul celei pline de multe griji. Voind fiecare a răpi trupul
16
şi a-l duce în satul lui, cineva a curmat sfada, arătând că Sfântul îi legase a da trupul lui
mormântului în acel loc.
Aşa se îngrijeau de smerenie şi după moarte cetăţenii cerului – şi nici în timpul vieţii nu
sufereau vreodată înălţarea cugetului, nici după mutarea la cele veşnice nu căutau cinstirea de
la oameni, ci toată dragostea şi-au dat-o Mirelui, precum femeile cu întreagă înţelepciune,
care se sârguiesc a fi iubite şi lăudate numai de soţii lor, trecând cu vederea lauda de la alţii.
Drept aceea, Mirele şi fără voia lor i-a arătat slăviţi şi de lauda oamenilor cu îmbelşugare
i-a împărtăşit: că atunci când cineva, căutând cele Dumnezeieşti, cele cereşti, El adaogă la
acestea şi multe altele, cu covârşire împlinind cererile – ceea ce şi legiuind a grăit: Cereţi
Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte se vor adăuga vouă (Mt. 6, 33), şi
iarăşi: Cel ce a lăsat tată, sau mamă, sau fraţi, sau femeie, sau feciori pentru numele Meu şi
pentru Evanghelie, şi în veacul acesta însutit va primi, şi în veacul cel viitor viaţă veşnică va
moşteni (Mt. 19, 29-30; Mc. 10, 29.-30). Aşa a zis, aşa a şi făcut.
Avraam
Şi ca să nu lungesc istorisirea povestind toate isprăvile lui, cu asemenea fapte strălucind a
primit arhieria Carrelor – cetate cuprinsă de beţia păgânătăţii şi dedată nebuniei demonilor;
însă învrednicindu-se a-i fi ţarină duhovnicească şi primind focul învăţăturii lui, s-a slobozit
de spinii cei dinainte, iar acum e îmbelşugată în holde ale Duhului, aducând lui Dumnezeu
snopi de spice frumos pârguite.
Însă nu fără osteneală a lucrat Dumnezeiescul bărbat această ţarină, ci cu osteneli fără
număr; şi urmând meşteşugului celor li s-a încredinţat tămăduirea trupurilor, uneori lega răni
şi alina, alteori folosea leacuri aspre, şi se întâmpla chiar să taie şi să ardă spre a aduce
sănătate. La învăţătură şi celelalte purtări de grijă ale lui se adăuga strălucirea vieţii lui: că de
acelea fiind luminaţi, ascultau de cuvintele lui şi cu bucurie primeau cele săvârşite de dânsul:
Că în tot timpul cât a fost arhiereu de prisos socotea pâinea, de prisos apa, nefolositor
patul, de prisos întrebuinţarea focului: noaptea cânta psalmi patruzeci, cu îndoită măsură a
rugăciunilor dintre aceştia, iar cealaltă vreme a nopţii o petrecea pe scaun, îngăduind
pleoapelor sale scurt răgaz de odihnă. Că nu numai cu pâine va trăi omul (Deut. 8, 3) a zis
Moise, legiuitorul, şi ne-a amintit de aceste cuvinte Stăpânul, împotrivindu-Se îmbierii
diavolului (Mt. 4, 4; Lc. 4, 4); dar că e cu putinţă a trăi fără apă, niciunde nu ne-a învăţat
Dumnezeiasca Scriptură. Doar şi Ilie cel atât de mare mai întâi îşi potolea setea din pârâu, iar
apoi, ajungând la văduva din Sarepta, mai întâi i-a poruncit să-i dea apă, şi abia după aceea a
cerut carne. Însă minunatul Avraam nici de pâine nu s-a atins în vremea arhierei sale, nici de
legume uscate, nici de legume verzi, nici de apă (pe care cei pricepuţi o socot cea mai de
trebuinţă dintre cele patru stihii) – ci lăptuci sălbatice, şi cicoare, şi ţelină, şi cele asemenea îi
erau şi mâncare şi băutură, şi astfel făcea de prisos meşteşugurile brutăritului şi gătitului. Iar
când era vremea poamelor, acelea îi acopereau nevoile; şi din ele gusta după slujba de seară.
Cu asemenea osteneli topindu-şi trupul, nemărginită purtare de grijă arăta celorlalţi: că
pentru străinii ce veneau şi aşternut gata se afla, şi pâini frumoase şi de soi se aduceau,
dimpreună cu vin bie înmiresmat, şi peşti, şi legume, şi toate câte merg împreună cu acestea.
La prânz şedea şi el alături de cei ospătaţi, înmânând cupă fiecăruia şi îndemnându-i să bea,
asemenea celui de un nume cu dânsul (de patriarh vorbesc, care slujea străinilor, dar nu se
ospăta dimpreună cu dânşii).
17
Eusebie
La Sfinţii pomeniţi mai înainte îl voi adăuga şi pe marele Eusebie, care nu cu mult timp
înainte s-a săvârşit – şi trăind vreme îndelungată, a răbdat osteneli deopotrivă în mărime cu
răstimpul cel lung al vieţii sale; virtutea pe care a cules-o a fost la fel de mare ca osteneala, iar
câştigul pe care l-a dobândit a fost însutit: fiindcă Cel Ce încununează lupta întrece cu mult
măsura nevoinţelor prin dărnicia răsplăţilor.
Acesta, dar, încredinţându-se la început povăţuirii altora, se lăsa mânat încotro îl
călăuzeau aceia: că şi ei erau bărbaţi ai lui Dumnezeu şi ostaşi ai bunei lucrări. După ce a
petrecut o vreme împreună cu ei, bine şi frumos deprinzând de la ei, prin predanisire, ştiinţa
filosofiei, a îmbrăţişat petrecerea pustnicească: şi pe oarecare loc stâncos dintr-un munte
sălăşluindu-se (unde se află un sat foarte mare, numit Asiha), şi-a făcut o îngrăditură din pietre
nici măcar muruite, şi a petrecut cealaltă parte a vieţii sale necăjindu-se sub cerul liber,
acoperindu-se cu haină de piele şi având ca hrană năut şi bob muiat în apă. Şi din smochine
mai gusta câteodată, încercând astfel să îşi mai întremeze cumva slăbiciunea trupească. Şi nici
ajungând la bătrâneţe adâncă, când îşi pierduse cei mai mulţi dinţi, nu şi-a schimbat hrana ori
sălaşul – ci iarna degerând, iar vara ars de soare, cu bărbăţie îndura potrivniciile vremii; şi faţa
îi era zbârcită, iar toate mădularele trupului erau uscate de nevoinţe. Astfel şi-a cheltuit trupul
său cu ostenelile cele multe, că nici cingătoarea nu-i mai stătea pe mijloc, ci se lăsa în jos,
nefiind ce s-o împiedice: că şi dosul, şi coapsele i se topiseră, dând cingătorii cale slobodă în
jos. Drept aceea, şi-a cusut cingătoarea de haină, astfel născocind mijloc de a o face să stea.
Foarte îl obosea împreună vorbirea cu cei mulţi: că fără încetare privind Dumnezeiasca
vedere, nu voia să îşi abată de la ea mintea. Dar şi aşa, cu toate că atâta de fierbinte îi era
dragostea către Dumnezeu, se aflau cunoscuţi (puţini la număr) pe care îi poftea să destupe
uşa şi să intre la el – şi după ce îi hrănea cu Dumnezeieştile cuvinte, le cerea ca, plecând, să
închidă iarăşi uşa astupând-o cu lut. Iar dacă a socotit că e mai bine să fugă şi de tovărăşia
acestor puţini oameni, a închis intrarea la dânsul cu desăvârşire, punând în uşă un bolovan
mare; şi printr-o crăpătură vorbea cu acei puţini cunoscuţi, fără a se lăsa văzut – că aşa
chibzuise. Tot pe acolo primea şi puţina sa hrană. Şi depărtându-se oarecând chiar şi de
împreună vorbirea cu oamenii, numai pe mine mă învrednicea de glasul lui cel dulce şi plăcut
lui Dumnezeu; şi voind eu să plec, îndelung mă ţinea, vorbindu-mi despre lucrurile cereşti.
Iar întrucât mulţi veneau la el cerând darul binecuvântării lui, s-a necăjit foarte de
tulburarea pe care i-o pricinuiau şi, nici la bătrâneţea sa gândind, nici trupeasca sa neputinţă
socotind, s-a căţărat peste îngrăditura care nu era lesne de trecut nici celor în putere şi,
mergând la mănăstirea din vecinătate, şi-a făcut iarăşi o mică îngrăditură lângă colţul zidului,
nevoindu-se cu ostenelile sale obişnuite.
Întâi stătătorul acelei turle, bărbat plin de toată fapta bună, spunea că Eusebie trecea cu
cincisprezece smochine cele şapte săptămâni ale Sfântului Post – şi se nevoia cu această
nevoinţă fiind trecut de ani nouăzeci şi ros de boli anevoie de povestit. Însă mai mare decât
neputinţa trupească i-a fost râvna, şi Dumnezeiasca dorire i-a făcut toate plăcute şi
lesnicioase. În aceste sudori fiind scăldat, a ajuns la ţinta drumului, văzând pe Cel Ce
încununează lupta şi dorind cununile de Dânsul dăruite.
Iacov
Atunci am aflat neiubirea de slavă deşartă a cinstitului om. A doua zi i-am adus o fiertură
din orz răcită –că nu mânca nimic cald, lepădându-se cu totul de întrebuinţarea focului. Dat
fiindcă nu voia să mănânce, i-am zis: „Părinte, ai puţină milă de noi: că socotim sănătatea ta
drept bunăstare a noastră, a tuturor, dat fiind că nu numai pildă ne dai spre folos, ci, prin
18
rugăciunile tale, ne aperi şi ne mijloceşti bunăvoinţa lui Dumnezeu. Iar de te necăjeşte faptul
că îţi calci peste obicei, rabdă, Părinte – că şi acesta e un chip al filosofiei. Precum biruiai prin
răbdare pofta atunci când erai sănătos şi pofteai mâncare, aşa şi acum fă dovadă de răbdare,
mâncând fără plăcere”. Când spuneam eu acestea era de faţă şi Polihronie, un om al lui
Dumnezeu; venind în sprijinul meu, a voit a gusta primul din mâncare, cu toate că era
dimineaţă şi el în dese rânduri mânca o dată pe săptămână. Biruit fiind de cuvintele noastre,
Iacov a înghiţit o cană de fiertură cu ochii închişi, precum obişnuim atunci când bem ceva
amar. Socot că este de folos să dezvălui şi marea filozofie sufletească de care a dat dovadă
după ce l-am înduplecat şi a-i spăla picioarele care nu mai puteau umbla de slăbiciune. Alături
de mine se afla vasul cu apă, iar unul dintre cei ce slujeau a încercat să-l acopere cu o
rogojină, ca să nu fie văzut de către cei ce s-ar fi întâmplat să vină – la care Iacov a grăit: „De
ce ascunzi vasul?” Acela a răspuns: „Ca să nu-l vadă cei care vin”. „Vezi-ţi de treabă, fiule, nu
tăinui de oameni ceea ce e vădit Dumnezeului tuturor: că numai pentru El voind a trăi, nu am
grijă de slava de la oameni. Ce folos, dacă oamenii îşi fac o părere mare despre nevoinţa mea,
dacă Dumnezeu are una mai mică? Doar nu ei dau plată pentru nevoinţe, ci Dumnezeu”. Cine,
dar, nu s-ar minuna şi de aceste cuvinte, şi de mintea ce le-a născut, minte ce s-a ridicat în
acest chip mai presus de slava omenească?
Am aflat şi despre un lucru asemănări care s-a întâmplat altă dată. Era seară, seară adâncă
şi se făcuse vremea mesei. Luând, dar, blidul pe care îl avea alături, mânca linte muiată (că
aceasta îi era hrana). Din cetate venea un oarecare, însărcinat cu strângerea unei dări pentru
oaste. Iacov l-a văzut venind din depărtare, dar nu a lăsat lintea, ci şi-a văzut de mâncare; şi
bănuindu-l de a fi o nălucire drăcească, îl ocăra, gonindu-l ca pe un vrăjmaş – în care timp
ducea lintea la gură, arătând că nu îi este frică. Cel acoperit de ocări îl ruga, zicând că e om şi
că este legat de oarecare jurământ să plece din cetate către seară, anume la acea vreme – la
care Iacov: „Îndrăzneşte şi nu te teme, ci fă rugăciune şi apoi pleacă; dacă vrei, poţi să îmi ţii
tovărăşie la masă şi să te împărtăşeşti din mâncarea mea” – iar în timp ce spunea acestea şi-a
umplut mâna cu linte şi i-a întins. În acest chip a gonit din mintea sa patima slavei deşarte,
dimpreună cu celelalte.
Iar cu privire la răbdarea lui e de prisos să mai vorbesc, întrucât sare în ochi: că de multe
ori, după trei zile şi tot atâtea nopţi de ninsoare, era aflat întins pe faţă şi rugându-se lui
Dumnezeu sub un asemenea troian, încât nu se vedea cât de puţin din zdrenţele ce îl
acopereau. Şi adesea veneau oamenii din împrejurimi, cu sape şi hârleţe, dădeau la o parte
zăpada, îl scoteau la lumină şi îl ridicau în picioare.
Din aceste osteneli a secerat darurile harului Dumnezeiesc, de care se împărtăşeau toţi
voitorii: că prin binecuvântarea lui multe fierbinţeli s-au stins şi se mai sting, multe friguri s-
au stins şi s-au îndepărtat, mulţi draci au fost siliţi să fugă – şi apa binecuvântată de dreapta
lui e leac care alungă boala.
Cine nu ştie de învierea unui copil mort ce s-a făcut prin rugăciunea lui? Părinţii acestuia
locuiau într-o mahala a oraşului, şi dobândiseră mulţi prunci, însă pe toţi îi dăduseră
mormântului la o vârstă fragedă. Când acest din urmă prunc s-a născut, a alergat tatăl lui la
omul lui Dumnezeu, rugându-l ca pruncul să aibă parte de viaţă lungă şi făgăduind să-l
afierosească lui Dumnezeu de avea să trăiască. După ce a trăit patru ani, pruncul s-a săvârşit
din viaţă. Tatăl era plecat; venind îndată însă, şi-a văzut pruncul dus la mormânt. Smulgându-l
de pe năsălie, a zis: „Se cuvine să-mi împlinesc făgăduinţa şi să îl dau chiar mort omului lui
Dumnezeu”. A făcut precum grăise şi l-a pus la acele picioare sfinte, spunând acelaşi lucru ca
şi casnicilor. Dumnezeiescul bărbat, punând copilul înaintea sa şi plecând genunchii, s-a întins
cu faţa la pământ aducând rugăciune Stăpânului vieţii şi al morţii. S-a făcut seară târzie, şi
pruncul a prins glas, chemând pe tatăl său. Astfel simţind omul cel de Dumnezeu insuflat că
Stăpânul primise rugăciunea lui şi dăruise viaţă pruncului, s-a sculat şi, închinându-se Celui
Ce face voia celor ce se tem de Dânsul şi aude rugăciunea lor (Ps. 144, 20), şi-a încheiat
19
rugăciunea, după care a întors pe copil tatălui său. Pe copil l-am văzut şi eu, şi l-am auzit pe
tatăl lui povestind minunea, şi multora le-am spus-o la rândul meu, cunoscând-o că este
vrednică de Apostoli şi mult folos va mijloci celor ce o vor auzi.
Mi-a povestit şi despre bântuirile de toate felurile pe care i le-au făcut dracii cei răi. „Că
îndată ce am început duce acest fel de viaţă”, spunea, „am văzut pe cineva cu chip de etiopian
şi ochii de văpaie. Văzându-l, m-am umplut de teamă şi m-am pus la rugăciune, şi nu am
putut să mănânc. Trecând şapte-opt zile fără să pun nimic în gură, până la urmă am trecut cu
vederea bântuirea aceea rea, m-am aşezat şi am mâncat. Etiopianul, nesuferind dispreţul meu,
mă ameninţa cu un toiag – la care eu i-am zis: „Dacă ai luat îngăduinţă de la Stăpânul tuturor,
loveşte –şi voi primi lovitura cu plăcere, ca fiind lovit de Dânsul; iar dacă n-ai primit
îngăduinţă, nu vei lovi, chiar dacă ai turba de mii de ori de mânie”. Auzind acestea, a fugit
îndată.
Mânia lui s-a tăinuit, însă n-a contenit: că de două ori în săptămână întâmpinându-l pe cel
ce îmi aducea apă, lua apa prefăcându-se în chipul meu, şi după ce îi poruncea aceluia să
plece vărsa apa. Şi făcând el aceasta nu doar de două, ci chiar de trei ori, mă războia patima
setei. Necăjindu-mă foarte, l-am întrebat pe cel ce îmi aducea apă de obicei: „Cum se face că
timp de cincisprezece zile nu mi-ai adus apă?”. Acela a răspuns că adusese de trei-patru ori şi
mi-o dăduse. „Şi unde am primit apa de la tine?”, l-am întrebat. Arătând el locul, i-am spus:
„De m-ai vedea de mii de ori venind acolo, să nu îmi dai ulciorul până ce nu vei ajunge în
acest loc”.
Stricând eu şi această uneltire a lui, îndată am fost ispitit de alta – că, ţipând noaptea,
spunea: De atâta putoare te voi umple, şi nume atât de rău îţi voi face, că nici un om din lume
nu se va mai uita la tine!”. Eu am răspuns: „Ai toată recunoştinţa mea: că fără să vrei faci bine
duşmanului tău, făcându-l mai vârtos să se desfete de pomenirea lui Dumnezeu – întrucât
bucurându-mă de mai mult timp liber, voi privi necontenit frumuseţea lui Dumnezeu”.
Trecând dar puţine zile, săvârşeam la prânz slujba obişnuită: şi deodată văd două femei
coborând din munte. Necăjindu-mă de acest lucru neobişnuit, voiam să arunc cu pietre, dar
mi-am amintit ameninţarea vrăjmaşului şi am bănuit că prin aceasta voia să-mi facă nume rău.
Drept aceea, am apucat înainte strigând că de mi s-ar aşeza chiar în cârcă, nu voi arunca în ele
cu pietre, nici nu le voi fugări, ci mă voi folosi numai de rugăciune. La aceste cuvinte s-au
făcut nevăzute, şi a pierit vedenia încă vorbind eu.
După aceasta s-a întâmplat alt lucru. Mă rugam noaptea, când a început să se audă zgomot
de car, strigăte de vizitiu şi nechezat de cai. M-am tulburat de noutatea lucrului, gândindu-mă
că nici vreo mărime nu se afla atunci în cetate, nici drumul nu era bun pentru care, nici
vremea nu era de călătorie. Cugetând eu acestea, s-a auzit zarvă de mulţime ce se apropia; şi
oarecare purtători de toiege, care erau în frunte, fluierau şi îndepărtau mulţimea, deschizând
cale mai marelui. Când mi s-a părut că sunt foarte aproape, am zis: „Cine eşti tu? Şi de unde
vii? Şi pentru ce ai venit acum? Până când îţi baţi joc, nenorocitule, şi treci cu vederea
îndelunga răbdare a lui Dumnezeu?”. Am spus acestea întors către răsărit rugându-mă lui
Dumnezeu. Dracul m-a îmbrâncit, dar n-a putut să mă răstoarne, că îi stătea împotrivă harul
Dumnezeiesc: şi toate nălucile au pierit îndată”.
Spunea şi că în vremea năvălirii nelegiuiţilor tâlhari din Isauria, care au prădat şi pârjolit
cea mai mare parte a Răsăritului, se temea foarte nu de junghiere (că nu era aşa iubitor de
trup), ci de robie, şi de vederea păgânătăţii şi a nelegiuirii. Aflând diavolul de această frică
(fiindcă îl auzise de multe ori arătându-şi-o cunoscuţilor), făcea noaptea zgomot ca de femei
ce se tânguiau. „Mi s-a părut că aud pe vrăşmaşi cum vin”, zicea Iacov, „dând foc la sate.
Îndată, dar, mi-am despărţit pletele pe mijloc, trecându-le peste umeri până la piept, şi îmi
găteam grumazul de tăierea cu sabia, ca să scap printr-o moarte grabnică de acea privelişte
nesuferită. Aşa am petrecut toată noaptea, aşteptând fără încetare năvălirea acelora; iar dacă s-
a făcut zi şi au venit la mine unii oameni, i-am întrebat ce auziseră despre isauri. Răspunzând
20
ei că nu aflaseră nimic în zilele acelea, am cunoscut că fusese vorba de o nălucire

diavolească”.
„Altă dată”, mi-a zis, „luând dracul chip de tânăr aflat în floarea vârstei şi împodobit cu
plete bălane, s-a apropiat de mine surâzând şi jucându-se. Eu, înarmându-mă cu iuţimea, i-am
gonit, ocărându-l: însă a rămas privind curveşte la mine, răspândind dezmierdare prin surâs şi
prin glas. Atunci mi-am sporit iuţimea şi am grăit: „Cum poţi să colinzi întreaga lume şi să
întinzi tuturor curse ca acestea?”. El a răspuns că nu e singur, ci mulţime de draci sunt
răspândiţi în toată lumea, jucându-se şi sârguindu-se: că prin păruta mea joacă sârguiesc a
nimici toată întreaga fire omenească”. „Tu, însă, pleacă”, am zis, „că îţi porunceşte ţie Hristos,
Care a trimis în adânc prin porci o legiune întreagă de draci!”. A ascultat şi a fugit, nici
puterea numelui stăpânesc suferind, nici a căuta la strălucirea filosofiei slujitorului putând.
(Paidia ,cu accentul pe ultima silabă, înseamnă, în general, „distracţie”, iar paizo înseamnă
atât „a te distra”, cât şi „a cânta”, „a dansa” şi „a glumi”).
Eu am vorbit cu el despre aceasta şi i-am spus că unii se supără fiind alungaţi fără a primi
binecuvântare, şi că s-ar cuveni ca cei ce pentru această binecuvântare au venit, străbătând
cale de multe zile, să nu plece supăraţi, ci plin de veselie şi hrănind cu povestirile despre
filosofia lui pe cei care nu o cunosc. La care dânsul: „Nu am venit în acest munte pentru
altcineva decât pentru mine; şi fiind acoperit cu multe răni ale păcatelor, am nevoie de multă
îngrijire. Pentru aceasta, rog pe Stăpânul nostru să-mi tindă leacurile vindecătoare de răutate.
Cum, dar, n-ar fi un lucru nelalocul lui şi foarte prostesc să curm firul rugăciunii, ca să
vorbesc cu oamenii? Că de-aş fi robul unui om de aceeaşi fire cu mine şi în timp ce slujesc
stăpânului n-aş aduce la timp mâncarea sau băutura, ca să stau de vorbă cu altă slugă, câte
bătăi aş primi, şi cu bun temei! Şi dacă m-aş înfăţişa unui judecător ca să mă plâng de o
nedreptate pe care o sufăr, şi m-aş opri în vreme ce vorbesc cu dânsul ca să spun oarecare
cuvinte unuia dintre cei de faţă, nu-ţi pare că judecătorul s-ar mânia şi m-ar lipsi de ajutorul
lui, ar pune să fiu biciuit şi să fiu dat afară de la divan? Cum, dar, să fie lucru cuvios ca robul
să se poarte cuviincios faţă de stăpân, şi jălbarul faţă de judecător, iar eu, venind înaintea lui
Dumnezeu, Stăpânul Veşnic, Judecătorul Cel Prea Drept şi Împăratul tuturor, să n-am
cuviinţă, ci în vremea rugăciunii să mă întorc către cei împreună robi cu mine şi să vorbesc
îndelung cu ei?”.
Asta am auzit şi am spus mai departe celor supăraţi. Şi mi se pare că bine a grăit: că,
lăsând la o parte lămuririle lui Iacov, este firesc ca cei îndrăgostiţi să treacă cu vederea pe toţi
ceilalţi şi să tindă numai spre cel pe care îl iubesc şi-l îndrăgesc, pe acesta să îl viseze noaptea
şi să îl aibă în minte ziua. Drept aceea, îmi pare că Iacov se supără când este împiedicat, fiind
în vederea cea dorită, să se umple de frumuseţea Celui Iubit.
Talasie şi Limneu
Nu doar celor ce vin la dânsul le izvorăşte vindecare, ci şi trupul său în multe rânduri l-a
tămăduit. Oarecând l-a lovit o suferinţă a pântecului. Durerile şi chinurile pricinuite de atare
boală sunt cunoscute bine de cei ce au gustat dintr-însele, precum şi de cei ce au văzut pe cei
urgisiţi de ele: că se tăvălesc aceştia asemenea unor nebuni, învârtindu-se încoace şi încolo şi
dând din picioare; uneori se lungesc, se scoală iarăşi şi apoi umblă, căutând să afle chip de a
mai curma durerile. Drept aceea sunt nedespărţiţi de umblătoare şi intră acolo în numeroase
rânduri, căpătând astfel orice uşurare. Dar ce să mai lungim cuvântul înşirând lucruri pe care
le ştiu toţi? Cu asemenea suferinţă luptându-se şi de asemenea dureri fiind lovit, n-a avut parte
îngrijirea doctorilor, nici pe pat n-a vrut să se întindă, nici din leacuri sau bucate n-a primit
mângâiere, ci pe o scândură aşezată pe pământ întinzându-se, prin rugăciune şi semnul crucii
a primit vindecare, potolindu-şi durerile prin puterea numelui Dumnezeiesc.
21
Altă dată, umblând noaptea, a călcat o viperă. Aceasta, luând îndrăznire, şi-a înfipt în el
dinţii. Încercând să îşi apere piciorul, Limneu s-a aplecat şi a întins către el dreapta, atrăgând
spre aceasta gura fiarei – şi iarăşi: venind cu stânga în ajutorul dreptei, a abătut şi asupra
acesteia mânia fiarei. Iar după ce aceasta şi-a astâmpărat turbarea – că îi făcuse mai mult de
zece muşcături – vipera a plecat în gaura ei, iar el a rămas cuprins de dureri amare; dar nici
atunci nu a cerut ajutor de la doftori, ci rănile şi le-a doftoricit doar cu leacurile credinţei:
semnul crucii, şi rugăciunea, şi chemarea numelui Dumnezeiesc.
Socot că Dumnezeul tuturor a îngăduit ca fiara să se înverşuneze asupra acelui trup sfinţit
ca să dezvăluie tuturor bărbăţia Dumnezeiescului suflet al lui Limeneu; că aceeaşi iconomie o
vedem şi în privinţa dreptului Iov: că Dumnezeu a îngăduit ca el să fie înviforat de multe şi
felurite învăluiri, voind a vădi tuturor înţelepciunea Sa de Chivernisitor. De unde am fi
cunoscut bărbăţia lui Iov sau răbdarea lui Limeneu dacă vrăjmaşul bunei cinstiri n-ar fi primit
putere a slobozi felurite săgeţi împotriva lor? Iar cele povestite îndeajuns sunt ca să arate
răbdarea acestui bărbat.
Zevina şi Polihronie
În ce priveşte privegherea lui şi starea în picioare cea de toată noaptea, le-am aflat astfel.
Văzându-l cum se luptă cu bătrâneţea şi neputinţa totodată, fără să aibă nici un ajutor, l-am
înduplecat prin multe stăruinţe să îşi ia doi împreună-locuitori şi să primească de la aceştia
mângâiere; şi dat fiindcă a cerut bărbaţi strălucind cu fapta bună dintre cei ce vieţuiau
însinguraţi în altă sihăstrie, i-am înduplecat şi pe acei minunaţi nevoitori să dea întâietate
slujirii omului lui Dumnezeu. Aceştia, după ce au petrecut împreună cu el în scurtă vreme, au
vrut să plece, neputând purta starea lui în picioare cea de toată noaptea. Şi rugându-l eu pe
Dumnezeiescul bărbat să iconomisească osteneala după măsura neputinţei trupeşti, mi-a
răspuns: „Nu doar că nu-i silesc să ia parte neîncetat la starea mea în picioare, ci de multe ori
îi şi îndemn să se culce”. La care ei: „Dar cum am putea noi, bărbaţi zdraveni şi în puterea
vârstei, să ne culcăm în vreme ce omul care a îmbătrânit în osteneli stă în picioare şi trece cu
vederea neputinţa trupului?”. Şi aşa am aflat ostenelile cele de noapte ale cinstitului Bătrân.
Simeon (Stâlpnicul)
După ce a petrecut în obştea aceea încă puţină vreme, a plecat în satul Telanis, care se află
sub vârful unde stă el acum. Aflând acolo o căsuţă; a petrecut în zăvorâre trei ani; dar
străduindu-se a-şi spori pururi averea faptei bune, a dorit să rămână patruzeci de zile
nemâncat, la fel ca Moise şi Ilie, Dumnezeieştii bărbaţi – şi căuta să îl înduplece pe minunatul
Bassus, care pe atunci străbătea multe sate, cercetând şi îndreptând preoţii de ţară, să îl
închidă acoperindu-i uşa cu lut, fără să-i lase nimic înăuntru. Bassus îi arăta greutatea lucrului
şi-l îndemna să nu socoată uciderea de sine a fi o faptă bună, fiindcă ea este vina cea mai mare
şi cea dintâi – la care Simeon: „Atunci, Părinte, lasă-mi zece pâini şi o năstrapă cu apă, iar
dacă voi vedea că trupul are nevoie de mâncare, voi lua din acestea”. A făcut Bassus după
cum îi ceruse: merindele au fost lăsate acolo, iar uşa acoperită cu lut. După ce s-a terminat
răstimpul acelor zile, a venit acel minunat Bassus, omul lui Dumnezeu. Îndepărtând lutul de
pe uşă şi intrând, a aflat numărul pâinilor întreg, năstrapa cu apă plină, iar pe Simeon zăcând
fără suflare, neputând nici să grăiască, nici să mişte. Cerând, dar, un burete, i-a umezit şi clătit
cu acesta gura – după care i-a dat Sfintele Taine: şi prinzând putere Simeon prin acestea, s-a
sculat singur, a mâncat cu măsură nişte lăptuci, cicoare şi altele de acest fel, mestecându-le
câte puţin şi trimiţându-le în stomac.
22
Mirându-se, dar, acel mare Bassus, s-a întors la turma sa şi a povestit acea mare minune:
că avea o obşte cu mai mult de două sute de fraţi, cărora nu le îngăduia nici să aibă dobitoc de
povară ori moară, nici să primească aur, nici să iasă în afara porţilor pentru a cumpăra vreun
lucru de trebuinţă ori a vedea vreun cunoscut, ci le cerea să petreacă înăuntru şi să aştepte
hrana trimisă de harul Dumnezeiesc. Această lege o păzeşte soborul până în ziua de astăzi şi
nu încalcă poruncile ce li s-au dat, cu toate că a sporit la număr.
Dar să mă întorc la marele Simeon. Aşadar, de atunci şi până în ziua de astăzi (douăzeci şi
opt de ani s-au scurs între timp), petrece Postul Mare nemâncat; iar vremea şi călirea i-au
scăzut cu mult osteneala: că obişnuieşte ca cele dintâi zile să stea în picioare, înălţând laudă
lui Dumnezeu; mai apoi, trupul nemaiputând să poarte starea în picioare din pricina
nemâncării, se aşază şi săvârşeşte slujba Dumnezeiască; iar în zilele cele mai de pe urmă se şi
întinde: că puterea fiindu-i cheltuită şi stinsă, este silit să zacă pe jumătate mort. Iar după ce a
început starea în picioare pe stâlp, nu a mai suferit să se coboare, ci a născocit un chip de a sta
în picioare tot timpul: că ridicând un par pe stâlp, s-a legat de el cu frânghii –şi astfel a
petrecut Postul Mare. După aceasta, primind mai mult har de sus, nici de acest ajutor n-a mai
avut nevoie, ci a stat în picioare cele patruzeci de zile fără să mănânce, întărit fiind de râvnă şi
de harul Dumnezeiesc.
După ce a petrecut trei ani în acea căsuţă, precum am zis, a venit pe vârful acestui munte
mult vestit, unde a pus să i se facă o îngrăditură rotundă; după aceea, făcând rost de un lanţ
din fier lung de coţi douăzeci, l-a prins cu un capăt de o piatră mare, iar pe celălalt şi l-a legat
de piciorul drept, încât nici voind să nu mai poată pleca din acel munte –şi petrecea înăuntru
necontenit, având în minte cerul şi silindu-se a vedea cu ochii duhovniceşti cele mai presus de
ceruri: că lanţul cel de fier nu împiedica mintea să îşi ia zborul. Minunatul Meletie, însă, care
era pe atunci rânduit episcop în ţinutul supus Antiohiei – bărbat înţelept, strălucind cu
priceperea şi împodobit cu agerimea de minte, i-a spus că de prisos este fierul, fiind de ajuns
voinţa pentru a pune împrejurul trupului legături gândite; la care Simeon s-a plecat şi a primit
îndemnul cu supunere, cerând să fie adus fierarul pentru a-l slobozi de lanţ. Însă dat fiind că
pulpa era înfăşurată într-o bucată de piele pentru a nu fi vătămat trupul de fier, a trebuit să fie
sfâşiată şi aceea (fiindcă era cusută): şi se spune că peste douăzeci de ploşniţe foarte mari se
ascundeau acolo. Şi marele Meletie spunea că a văzut acelaşi lucru. Eu am pomenit asta spre a
vădi marea răbdare a bărbatului: că putând lesne a strivi cu mâna toate ploşniţele, suferea cu
vitejie dureroasele muşcături, călindu-se în lucruri mici pentru nevoinţele celor mari.
Răspândindu-se pretutindeni faima lui, alergau într-acolo toţi – nu doar cei din vecinătate,
ci şi cei aflaţi la depărtare de multe zile: unii aduceau slăbănogi, alţii cereau sănătate pentru
bolnavi, alţii cereau să devină părinţi şi se rugau să primească de la dânsul ceea ce nu
primiseră de la fire. Iar după ce primeau şi se bucurau de împlinirea cererii lor, făceau cale
întoarsă cu bucurie, vestind facerile de bine de care avuseseră parte; şi astfel făceau să vină la
Simeon şi mai mulţi oameni cu aceleaşi cereri. Şi astfel, venind toţi din toate părţile, drumul
se făcuse aidoma unui râu şi putea fi văzută luând fiinţă în acel loc o mare de oameni, unde se
vărsau râurile de rugători venite de pretutindeni: că nu curg într-acolo doar cei din părţile
noastre, ci şi ismailiţii, şi perşi, şi armeni (care sunt supuşi perşilor), şi iviri, şi omiriţii, dintre
cei ce locuiesc mai înlăuntru decât aceştia. Vin mulţi şi de la marginile apusene ale împărăţiei:
spanioli, şi britoni, şi gali (care locuiesc între cele două neamuri dinainte) – cât despre italieni,
e de prisos să mai vorbim; că în măreaţa Roma, după câte se spun, a devenit foarte vestit,
încât la intrarea tuturor prăvăliilor cei de acolo pun o iconiţă a lui pentru a fi păziţi de rele.
Întrucât toată mulţimea fără număr a celor ce veneau la dânsul căutau să-l atingă şi să
culeagă o binecuvântare oarecare de la acele haine din piele, Simeon a început prin a socoti
nelalocul lui acel prisos de cinste, după care, dat fiind că lucrul îl obosea şi îi făcea supărare, a
născocit starea pe stâlp. Mai întâi a pus să fie făcut un stâlp de şase coţi, după aceea unul de
23
doisprezece, iar mai în urmă unul de treizeci: că doreşte să îşi ia zborul către cer, slobozindu-
se de această petrecere pământească.
În ce mă priveşte, nu cred că această stare pe stâlp s-ar fi întâmplat fără oarecare iconomie
Dumnezeiască. Drept aceea, îi rog pe cârcotaşi să-şi înfrâneze limba şi să nu o lase a se mişca
la întâmplare, ci să ia seama că de multe ori a născocit Stăpânul asemenea lucruri pentru
folosul celor mai leneşi: că şi lui Isaia i-a poruncit să umble gol şi desculţ (20, 2); şi lui
Ieremia – să încingă mijlocul său şi astfel să aducă necredincioşilor proorocia (1, 17), iar altă
dată să îşi pună pe grumazul lui legături de lemn şi de fier (27, 2; 28, 10-14); şi lui Osie – să
ia femeie curvă (1,2) şi, iarăşi, să iubească femeie rea şi preacurvă (3, 1); şi lui Iezechiel – să
stea culcat patruzeci de zile pe coasta dreaptă, iar pe cea stângă o sută şi cincizeci (4, 5-6), altă
dată – să găurească un zid şi să iasă fugind, înfăţişând în sine chipul robiei din Babilon (12, 4-
5), iar altă dată – să ascută o sabie, să-şi radă capul cu ea, să împartă perii în patru părţi şi să
facă cu fiecare parte altceva, ca să nu mai înşir totul cu de-amănuntul (5, 1-4). Cel Ce
cârmuieşte toate a poruncit să aibă loc fiecare dintre aceste lucruri pentru a-i aduna prin
nemaivăzutul priveliştii şi a-i face să asculte prezicerile Dumnezeieşti pe cei pe care cuvântul
nu îi îndupleca şi a lua aminte la proorocie nu sufereau – fiindcă cine nu s-ar fi minunat la
vederea unui om al lui Dumnezeu umblând gol? Cine n-ar fi dorit să afle pricina acestui
lucru? Cine nu ar fi întrebat de ce a suferit proorocul a trăi cu o curvă? Deci, precum a
îngăduit Dumnezeul tuturor cu fiecare dintre acele lucruri să aibă loc, îngrijindu-Se de folosul
celor ce vieţuiau în nepăsare, tot aşa a rânduit şi această privelişte nouă şi nemaivăzută, ca să
atragă la priveală prin ciudăţenia ei şi să facă vrednice de crezut pentru privitori îndemnurile
primite: că noutatea priveliştii dă îndestulă chezăşie pentru învăţătură, şi cel ce ajunge să o
privească se întoarce învăţat cu cele Dumnezeieşti. Şi precum cei ce au primit domnia peste
oameni schimbă după un oarecare timp chipurile bătute pe bani, uneori înfăţişând pe aceştia
lei, alteori stele şi îngeri, iar alteori încercând să arate aurul mai de preţ prin ciudăţenia
chipului bătut, aşa şi Împăratul Cel Mare al tuturor, înveşmântând cucernicia în aceste feluri
noi şi felurite de petrecere, mişcă spre laudă nu numai limbile celor hrăniţi cu credinţa, ci şi pe
ale celor ce folosesc de necredinţă.
Şi că aşa stau lucrurile dau mărturie nu cuvintele, ci faptele o strigă: că pe ismailiţi, ce
robesc în foarte mare număr beznei păgânătăţii, starea pe stâlp i-a luminat – întrucât acest
sfeşnic prea luminos, aşezat pe stâlp ca într-un sfeşnic, şi-a trimis pretutindeni razele,
întocmai ca un soare. Şi pot fi văzuţi, precum am zis, iviri, armeni şi perşi venind şi primind
Dumnezeiescul botez. Iar ismailiţii, venind în cete, câte două şi trei sute o dată, iar uneori cu
miile, se leapădă cu glas mare de înşelarea strămoşească, sfărâmând înaintea acelui mare
luminător idolii pe care îi cinsteau mai înainte şi nemaivrând să ştie de dezmăţurile Afroditei
(că din vechime au primit închinarea la acest demon) – şi astfel primesc Dumnezeieştile
Taine, primind legi de la acea sfântă limbă şi despărţindu-se de obiceiurile părinteşti,
nemaivrând să mănânce măgari sălbatici şi cămile.
Pe aceşti oameni i-am văzut cu ochii mei şi i-am auzit lepădându-se de păgânătatea
strămoşească şi lipindu-se de învăţătura evanghelică. Odată am trecut şi printr-o mare
primejdie: că Simeon le-a poruncit să vină şi să ia de la mine binecuvântarea preoţească,
zicându-le că foarte mare câştig aveau să tragă în ea. Au dat atunci năvală într-un chip cam
barbar, şi unii mă trăgeau din faţă, alţii din spate, alţi din părţi, iar cei aflaţi mai la depărtare se
urcau pe ceilalţi şi întindeau mâinile, trăgându-mă unii de barbă, iar ceilalţi apucându-mă de
veşminte – şi aş fi fost înăbuşit de năvala lor prea înflăcărată, de nu i-ar fi risipit pe Simeon,
strigând. Iată ce folos a revărsat cel batjocorit de cârcotaşi, iată ce rază a cunoştinţei de
Dumnezeu a adus în cugetul barbarilor.
Se zice că de la statul în picioare a făcut la stângul un ulcer, şi acest ulcer supura neîncetat
– însă nici una dintre aceste pătimiri nu a fost, totuşi, în stare să dea de ruşine filosofia lui, ci
poartă cu vitejie suferinţele cele de voie şi cele fără de voie, biruindu-le prin osârdie atât pe
24
unele, cât şi pe celelalte. Acest ulcer s-a văzut silit să îl şi arate o dată cuiva – iar pricina o voi
povesti.
A venit cineva din Ravena, bărbat râvnitor şi cinstit cu diaconia. Ajungând pe muntele
acela, a zis: „Spune-mi, în numele Adevărului Înşişi, Ce a întors la Sine neamul omenesc: eşti
om sau eşti din firea celor fără de materie?”. Simeon le-a poruncit să păstreze cu toţii tăcere şi
a grăit către acela: „De ce ai pus asemenea întrebare?”. El a răspuns: „Aud pe toţi cum
povestesc că nu mănânci, nici nu şezi – iar în firea oamenilor este să facă amândouă aceste
lucruri: că nimeni, având fire omenească, nu poate rămâne în viaţă fără hrană şi somn” – la
care Simeon a poruncit să fie pusă o scară pe stâlp, l-a chemat sus şi l-a pus mai întâi să-l
pipăie, apoi să bage mâna sub haina de piele şi să îi vadă nu doar picioarele, ci şi ulcerul cel
cumplit. Văzând acela şi minunându-se de grozăvia ulcerului şi aflând de la dânsul că
primeşte mâncare, a coborât de acolo şi, venind la mine, mi-a povestit totul.
Când sunt praznice obşteşti mai vădeşte şi un alt fel de bărbăţie: că de când apune soarele
şi până când răsare iarăşi, stă cu mâinile întinse către cer, fără a se lăsa nici momit de somn,
nici biruit de osteneală.
Având asemenea osteneli, asemenea isprăvi mari şi mulţime de minuni săvârşite, atât de
smerit cugetă, încât se vede pe sine ca şi cum ar fi cel de pe urmă dintre oameni ca vrednicie.
Afară că este smerit, este foarte prietenos, şi dulce, şi plăcut, şi către oricine stă de vorbă cu
dânsul se pogoară, fie acela meşteşugar, sau cerşetor, sau ţăran. A primit de la Stăpânul Cel
Darnic şi darul învăţăturii: şi de două ori în zi rosteşte cuvânt de învăţătură, umplând auzul
ascultătorilor cu graiuri pline de har; le îmbie învăţăturile Dumnezeiescului Duh, îi îndeamnă
să se înalţe şi să zboare la cer, şi să se depărteze de pământ, şi să cugete la Împărăţia cea
aşteptată, şi să se teamă de ameninţarea gheenei, şi să dispreţuiască cele pământeşti, şi să
aştepte cele viitoare.
Uneori poate fi văzut judecând şi dând hotărâri drepte. Acestea şi cele ca acestea le
săvârşeşte după ceasul al nouălea: că noaptea întreagă şi ziua, până la ceasul al nouălea, le
petrece în rugăciune. Iar după ceasul al nouălea dă celor de faţă Dumnezeiasca învăţătură,
după care, primind cererile fiecăruia şi făcând oarecare tămăduiri, dezleagă neînţelegerile cele
anevoie de dezlegat. Venind apusul soarelui începe iarăşi, însă, împreună vorbirea cu
Dumnezeu.
Baradat
Şi vrăjmaşul cel de obşte al oamenilor a aflat multe căi ale răutăţii, luptându-se cu pizmă
să dea pierzării întreaga fire omenească, dar şi fiii bunei cinstiri cu măiestrie au meşteşugit
multe şi felurite scări de suiş la cer: că unii, luptându-se în ceată – iar astfel de soboare sunt
zeci de mii şi covârşesc putinţa numărării -, se bucură de cununile neîmbătrânitoare şi au parte
de suişul dorit; alţii, îmbrăţişând viaţa de singurătate, şi îngrijindu-se doar de vorbirea cu
Dumnezeu, şi neavând parte de nici o mângâiere omenească, aşa sunt arătaţi ca biruitori; alţii
în peşteri şi alţii în colibe petrecând laudă pe Dumnezeu; alţii îmbrăţişează vieţuirea în peşteri
şi crăpături ale pământului; iar mulţi, dintre care pe unii i-am pomenit, nu au nici peşteră, nici
crăpătură, nici sălaş, nici colibă, ci, lăsându-şi trupurile lor în atingere cu văzduhul iber, suferă
stihiile de tot felul, când suferind gerul grozav, când arşi de văpaia soarelui. Dar şi aceştia au
feluri şi feluri de vieţuire: că unii stau în picioare neîncetat, alţii împart ziua în vreme de
şedere şi vreme de stat în picioare; şi unii, zăvorându-se în nişte îngrădituri, se feresc de
tovărăşia cu cei mulţi, iar alţii, nevrând a folosi nici măcar atâta adăpostire, se fac privelişte
tuturor voitorilor.
Am fost silit să înşir toate aceste feluri de nevoinţă voind să ajung a povesti viaţa
minunatului Baradat: că şi acesta a născocit feluri noi de şlefuire a bărbăţiei. Mai întâi,
25
zăvorându-se într-o colibă, vreme îndelungată s-a bucurat numai de mângâierea

Dumnezeiască. După aceea, s-a mutat pe stâncile aflate deasupra colibei, unde şi-a făcut din
lemne un adăpost mic asemenea unei cutii; petrecea în el, silit fiind a sta aplecat fără încetare
– că nu avea cutia înălţime potrivită cu lungimea trupului său. Şi aceasta nu era închisă cu
scânduri, ci se asemăna cuştilor din zăbrele, având deschizături largi prin care intra lumina:
drept care nici de năvala ploilor nu era scutit, nici de văpaia soarelui nu era apărat, ci pe
amândouă le primea asemenea celorlalţi nevoitori care duc viaţă sub cerul liber, având mai
mult faţă de ei doar osteneala zăvorârii.
După ce a petrecut multă vreme în felul acesta, în cele din urmă a ieşit, plecându-se
îndemnurilor de Dumnezeu insuflatului Teodot, care primise arhiereasca stare înainte a cetăţii
antiohienilor. Aşadar, stă în picioare neîncetat cu mâinile ridicate către cer, laudă înălţând
Dumnezeului tuturor. Are trupul acoperit în întregime cu o haină de piele – numai în jurul
nasului şi al gurii lăsase o mică deschizătură prin care să se strecoare răsuflarea ca să poată
primi văzduhul cel de obşte, fiindcă altminteri nu poate vieţui firea omenească: şi toată
această osteneală o suferă având un trup nu sănătos, şi chinuit de multe boli – dar râvna
arzătoare şi aprinsă de Dumnezeiasca dragoste sileşte a se osteni pe cel care nu poate a se
osteni.
Şi având mintea împodobită cu pricepere, e foarte iscusit la întrebări şi răspunsuri, şi face
silogisme mai adânci şi mai puternice decât cei deprinşi cu aristoteliceştile labirinturi – dar
fiind pe însăşi culmea virtuţii, totuşi nu îngăduie a-şi înălţa cugetul după măsura sporirii sale,
ci-i porunceşte să se târască tocmai la poalele muntelui duhovnicesc: că ştie câtă vătămare
atrage mintea aprinsă de trufie.
Talaleu
Nici cu privire la Talaleu nu voi tăcea – că minunată e icoana lui duhovnicească; şi nu
numai pe alţii i-am auzit istorisind cu privire la el, ci însumi-văzător m-am făcut minunatei
privelişti ce o înfăţişa: ca la o depărtare de douăzeci de stadii de Gabale (cetate mică şi
plăcută), sălăşluindu-se pe un deal unde era o capişte închinată demonilor şi mai înainte
cinstită cu multe jertfe de păgâni, şi-a făcut o chilie mică. Păgânii slujeau acelor demoni
nelegiuiţi cercând să îmblânzească prin slujire – ziceau ei – cruzimea lor cea multă: că
vătămau demonii mulţi dintre trecători şi dintre locuitorii din vecinătate – nu doar pe oameni,
ci şi asini, catâri, boi şi oi, nu împotriva dobitoacelor purtând de fapt război, ci prin aceste
fapte uneltind tot împotriva oamenilor. Aşadar, văzând pe Talaleu că vine, au încercat să-l
sperie, dar n-au putut – fiindcă avea ca zid credinţa şi apărător – harul. Umplându-se, dar, de
turburare şi înverşunare, s-au năpustit asupra copacilor sădiţi acolo – iar împrejurul colinei
erau smochini şi măslini în floare. Dintre aceştia, se spune că au smuls îndată mai mult decât
cinci sute. Şi acest lucru l-am auzit istorisit de ţăranii din împrejurimi, care mai înainte erau
ţinuţi de întunericul păgânătăţii, şi prin învăţătura şi facerea de minuni a lui Talaleu primiseră
lumina cunoştinţei de Dumnezeu.
Dat fiind că nici prin aceasta n-au reuşit nelegiuiţii demoni să-i sperie pe ostaşul filosofiei,
au venit pe loc cu alte măiestrii: că prin ţipete de noapte şi arătări de lumini căutau să îl
înspăimânte şi să-i arunce tulburare în cuget; dar întrucât făcea de râs toate năvălirile lor, au
sfârşit prin a pleca, lăsându-i.
Iar el, luând două bucăţi rotunde de lemn având doi coţi lăţime, le-a unit prin scânduri ce
nu erau lipite una de alta, ci aveau oarecare depărtare între ele. După aceea, aşezându-se
înăuntru, a prins acele scânduri, prin piroane şi legături, în trainice îmbinări. Apoi a înfipt în
pământ trei bârne înalte, a unit cu alte bârne capetele de deasupra ale lor, şi a atârnat sub cerul
liber cuşca pe care o făcuse, şi care pe dinăuntru are doi coţi înălţime, un cot lăţime. Şi în
26
aceasta şezând, sau mai degrabă fiind atârnat, are zece ani de când petrecea astfel. Fiind foarte
mare la trup, nici aşezat nu putea să îşi îndrepte grumazul, ci pururi şedea încovoiat, cu faţa
lipită de genunchii.
Venind la el, l-am aflat culegând folos, cu multă osârdie, din Dumnezeieştile Evanghelii,
şi l-am întrebat de pricina acelui nou fel de petrecere – la care el, în grai grecesc (că era
cilician de neam), mi-a răspuns: „Eu, sub, multă povară de păcate aflându-mă şi crezând în
pedepsele cu care ne-a ameninţat Dumnezeu, am născocit felul acesta de vieţuire ca prin
chinuirea cu măsură a trupului să scap de chinurile ce au să vină: că mai grele sunt acelea nu
doar cu mulţimea, ci şi cu felul, fiind fără voie – iar cele pe care le păţeşti fără de voie foarte
nesuferite sunt, pe când cele pe care le înduri de voie, deşi ostenicioase, nu sunt atât de
dureroase, fiind osteneala de bunăvoie, nu de silă. Iar dacă prin aceste mici neplăceri le voi
micşora pe cele viitoare, mare folos voi trage de aici”. Auzind acestea, foarte m-am minunat
de înţelepciunea lui: fiindcă nu numai că, nevoindu-se cu nevoinţele cele de obşte, a născocit
şi altele, ci că rosturile acestor nevoinţe le-a pătruns, desluşindu-le şi celorlalţi.
Despre iubirea Dumnezeiască

Ce mari sunt ostaşii faptei bune şi cu ce cununi mari şi minunate sunt împodobiţi ne arată
desluşit cele ce am istorisit despre ei: că deşi nu cuprind toate nevoinţele lor, nu e nevoie de
multe pilde ca să arate felul vieţii lor întregi. Nici piatra, doar, nu strică tot aurul pus la
încercare – ci frecată de o părticică din el arată dacă e soi ori măsluit; şi arcaşul din puţine
săgeţi trase lesne se cunoaşte – fie că nimereşte la ţintă, fie că trage pe afară, nefiind încercat
în meşteşugul lui. La fel şi pe ceilalţi meşteri (ca să nu iau toate meşteşugurile pe rând) lesne
este a-i cunoaşte, fie ei atleţi, alergători, actori de tragedie, cârmaci, meşteri de corăbii,
doctori, lucrători de pământ sau orice altă meserie ar avea: că este îndeajuns puţină cercare şi
pentru a vădi meşteşugul celor nepricepuţi, şi pentru a da în vileag neştiinţa celor care sunt
meşteri doar cu numele. Îndeajuns sunt, dar, precum am spus, şi puţinele lucruri pe care le-am
scris despre isprăvile celor pomeniţi, pentru a arăta întreaga îndreptare a vieţii lor. Se cuvine şi
nouă să ne întrebăm, să cercetăm şi să aflăm acum cu de-amănuntul ce i-a făcut să îmbrăţişeze
această vieţuire, şi cu ce gânduri au ajuns la această culme a filosofiei? Că nu întru virtutea
trupului îndrăznind au iubit cele mai presus de firea omenească, şi au mers dincolo de hotarele
puse acesteia, şi au trecut de acea măsură a nevoinţelor ce a fost rânduită ostaşilor cucerniciei:
Că nimeni dintre cei neîmpărtăşiţi de această filozofie nu poate da dovadă de asemenea
răbdare. Chiar dacă păstorii sunt ninşi, nu sunt ninşi fără încetare: intră în peşteri, se întorc la
casele lor, îşi acoperă picioarele cu încălţări, pun veşminte călduroase pe celelalte părţi ale
trupului şi mănâncă de două, de trei ori pe zi, ba chiar de patru. Şi carnea dimpreună cu vinul
încălzesc trupul mai bine decât orice vatră: că atunci când asemenea mâncare suferă
preschimbare în măruntaie, după ce este mărunţită ca prin strecurătoare şi ajunge la ficat, se
preface în sânge şi intră în inimă prin vena cavă – iar după ce este încălzită acolo, se
răspândeşte prin vene în toate mădularele trupului, unde o dată ajunsă nu numai că le adapă,
ci le şi încălzeşte ca focul şi ţine cald trupului mai bine ca veşmintele cele moi; întrucât
hainele, şi mantiile, şi dulămile nu încălzesc trupul, fiindcă atunci ar încălzi şi lemnele, şi
pietrele, dacă le-am aşterne peste acestea –însă nimeni nu a văzut vreodată lemn sau piatră
care să se încălzească de la o haină. Aşadar, ele nu încălzesc nici trupul, ci îl păstrează căldura
şi îl feresc de năvălirea văzduhului rece; primesc aburii care ies din trup, sunt încălzite de ei şi
stau pe trup calde. Dă mărturie despre aceasta cercarea: că adeseori culcându-ne în aşternuturi
reci, acestea sfârşesc prin a se încălzi în scurtă vreme prin atingerea cu trupul nostru cald.
Aşadar, hrana încălzeşte trupul mai bine ca orice haină – iar cei care mănâncă îndeajuns au
apărare din destul împotriva gerului, ca prin hrană îşi întrarmează trupul şi-l pregătesc să facă
27
faţă acestei vremi a anului. Iar bărbaţii pe care i-am pomenit în această carte n-au nici
mâncare, nici băutură în fiecare zi – şi chiar de au, nu mănâncă până la saţ, ci îşi înfrânează
pofta care îl strâmtorează; şi mănâncă nu lucruri ce pot să încălzească trupul, ci iarbă, ca
dobitoacele, ori legume muiate. Aşadar, cum ar putea să se încălzească din asemenea hrană?
Oare cât sânge, şi de ce fel, poate să ia naştere din asemenea hrană?
În nici o privinţă nu se aseamănă cu ceilalţi în felul lor de viaţă: că n-au nici haine ca ei, ci
unele foarte aspre şi prea puţin în stare să încălzească, nici mâncare ca a lor, ci cu totul
dimpotrivă. Păstorii, de pildă, şi cei asemenea cu dânşii, mănâncă oricând – că vremea mesei
o rânduieşte pofta: dacă li se face foame de dimineaţă, atunci mănâncă, şi se ospătează cu
orice au la îndemână – că nu au rânduială să mănânce cutare lucru, iar din altul defel, ci fără
temere mănâncă orice voiesc. La aceşti nevoitori, dimpotrivă, totul este cu rânduială: şi zilele,
şi vremurile, şi felul hranei, şi măsura ei, iar de săturare nici vorbă. Aşadar, nimeni dintre cei
cârcotaşi să nu-mi încerce a micşora nevoinţele acestor mari luptători ai creştinătăţii, făcând
asemănare între aceştia şi ţărani, păstori sau corăbieri: că ţăranul, după osteneala zilei, se
odihneşte noaptea acasă, primind toată îngrijirea din partea soaţei sale; păstorul, de asemenea,
are parte de toate câte am arătat mai sus; iar corăbierul, dacă e ars de soare, îşi scaldă trupul –
că poate înota cât voieşte, şi aduce răcoarea apei ca leac împotriva arşiţei soarelui. Iar aceşti
nevoitori nu primesc nici o îngrijire din partea nimănui: că nu au ca tovarăşe de viaţă femei,
care mângâie pe bărbaţi în tot chipul, nici nu se alină cu apă atunci când soarele arde tare, nici
în vremea iernii nu se întăresc împotriva gerului cu mâncare, nici nu se lecuiesc noaptea,
odihnindu-se, de grijile din timpul zilei: că noaptea mai multe şi mari sudori varsă, luptându-
se împotriva somnului şi neprimind a suferi de la dânsul dulceaţa înfrângere, ci biruind tirania
lui prea plăcută şi înălţând Stăpânului laude toată noaptea. Nimeni, dar, dintre cei străini de
această filozofie n-a arătat răbdarea acestor oameni.
Iar dacă nimeni dintre ceilalţi oameni nu a putut face faţă unor asemenea osteneli, este
învederat că dragostea către Dumnezeu i-a făcut pe aceştia să treacă hotarele firii; şi ei, aprinşi
de văpaia de sus, suferă cu bucurie muşcăturile gerului şi alină cu roua cerească văpaia
soarelui. Această dragoste îi hrăneşte, şi îi adapă, şi îi îmbracă, şi le dă aripi, şi îi învaţă să
zboare, şi îi pregăteşte să urce la cer, şi le arată pe Cel Iubit pe cât e cu putinţă, şi prin vederea
duhovnicească le aprinde dorul, le stârneşte iubirea şi mai puternică face văpaia din ei: că
precum cei ce iubesc materia trupurilor, văzând pe cei iubiţi, mai mult iubesc şi îşi fac mai
arzătoare patima, aşa şi cei care au fost răniţi de dragostea Dumnezeiască, văzând frumuseţea
cea Dumnezeiască şi curată, mai mult sunt străpunşi de săgeţile dragostei, şi cu cât doresc mai
mult să se bucure de ea, cu atât se află mai departe de saţ: că plăcerii trupeşti îi urmează
săturarea, în vreme ce Dumnezeiasca dragoste legilor săturării nu e supusă.
Aşa era Moise, marele legiuitor, care adeseori a fost învrednicit a vedea pe Dumnezeu cât
este cu putinţă omului, şi adeseori s-a bucurat de vocea Lui fericită, şi patruzeci de zile în şir a
petrecut înlăuntrul întunericului, şi a primit Dumnezeiescul aşezământ de lege: dar nu s-a
săturat, ci mai aprigă şi fierbinte dorire a dobândit – că fiind cuprins ca de o amorţire datorită
beţiei pricinuite de această dragoste şi ieşindu-şi din sine de dorire, nu mai ştia de firea sa şi
poftea să vadă cele pe care nu este îngăduit a le vedea: că a grăit către Dumnezeu ca unul ce
uitase că stă de vorbă cu Stăpânul său şi nu se mai gândea decât la dragostea către Dânsul,
zicând: Iată, Tu zici mie: te ştiu pe tine mai mult decât pe toţi, şi har ai la Mine. Deci, de am
aflat har înaintea Ta, arată-Te mie Însuţi de faţă ca să Te văd (Facere 33, 12-13) – până-ntr-
atât se îmbătase de harul Dumnezeiesc, însă beţia nu i-a stins setea, ci mai aprigă i-a lucrat-o;
şi cu cât a băut mai mult, cu atât a poftit mai mult, şi bucurându-se de ceea ce dorise, i-a sporit
dorirea. Şi precum focul lucrează cu atât mai puternic cu cât primeşte mai multă hrană (că se
înteţeşte prin adaosul de materie, nu se stinge), aşa şi dragostea de Dumnezeu este aprinsă de
vederea celor Dumnezeieşti, şi mai puternică şi fierbinte lucrare primeşte de la dânsa. Şi cu
28
cât petrece cineva mai mult în cele Dumnezeieşti, cu atât îşi înteţeşte mai mult văpaia
dragostei.
Şi aceasta ne-a învăţat nu numai marele Moise, ci şi sfânta Mireasă despre care grăieşte de
Dumnezeu insuflatul Pavel: V-am logodit unui bărbat, fecioară curată să vă pun înaintea lui
Dumnezeu (2 Cor. 11,2): că aceasta strigă către Mirele în Cântarea Cântărilor: Arată-mi faţa
Ta şi fă-mă să aud glasul Tău, că dulce este glasul Tău, şi faţa Ta frumoasă (2, 14) – că
îndrăgindu-L din ceea ce auzise despre Dânsul nu se mulţumeşte cu cuvintele, ci doreşte să Îi
audă însăşi vocea; şi înaripată fiind de povestirile despre frumuseţea Lui, pofteşte însăşi
vederea duhovnicească, arătându-şi iubirea prin laudele pe care le rosteşte: Arată-mi faţa Ta şi
fă-mă să aud glasul Tău, că dulce este glasul Tău, şi faţa Ta frumoasă.
Această frumuseţe îndrăgind-o şi peţitorul ei, de Dumnezeu insuflatul Pavel, a dat glas de
îndrăgostit: Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea,
sau prigoana, sau foametea, sau golătatea, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: Că
pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi spre junghiere (Rom. 8, 35-
36). După aceea, arată şi pricina care îndeamnă la răbdare: Ci întru acestea toate prea biruim
pentru Dumnezeu, Acela Ce ne-a iubit pe noi (Rom. 8, 37), uitându-ne cine suntem şi ce
bunătăţi am primit; şi că nu noi am iubit mai întâi, ci am fost iubiţi în vreme ce uram, şi fiind
noi vrăjmaşi, ne-am împăcat (Rom. 5,10); că nu noi ne-am rugat să primim împăcarea, ci am
primit pe Cel Unul-Născut ca mijlocitor; şi că, nedreptăţind, am primit mângâiere de la Cel pe
Care L-am nedreptăţit; şi gândindu-ne, pe deasupra, la Cel Ce S-a răstignit pentru noi, la
patimile cele mântuitoare, la încetarea morţii, la nădejdea învierii ce ni s-a dat.
Acestea şi unele ca acestea cugetând, biruim întâmplările cele mâhnicioase ce cad
deasupra noastră; şi punând pomenirea Dumnezeieştilor faceri de bine înaintea vremelnicei
pătimiri a trupului, cu plăcere suferim năvălirea necazurilor: că punând în cumpănă dragostea
de Stăpânul cu toată întristările vieţii, le aflăm pe acestea foarte uşoare. Chiar de am strânge
laolaltă toate părutele desfătări şi bucurii, Dumnezeiasca dorire, trăgând împotriva lor în
cumpănă, le arată mai firave ca umbra şi mai degrab stricăcioase ca florile de primăvară.
Aceasta o arată Pavel limpede atât prin cele spuse, cât şi prin cele ce urmează: Fiindcă
încredinţat sunt că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici căpeteniile, nici puterile, nici cele
de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncul, nici altă făptură oarecare nu va putea
să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este întru Hristos Iisus, Domnul nostru (Rom.
38-39). Dat fiind că mai înainte nu vorbise decât de cele mâhnicioase, punând faţă în faţă,
necazul, strâmtorarea, prigoana, foametea, golătatea, primejdia şi sabia (adică moartea
năprasnică), pe bună dreptate adaugă aici şi cele plăcute la cele dureroase: morţii – viaţa, cele
gândite – celor ce cad sub simţuri, celor văzute – puterile cele nevăzute, celor da faţă şi
trecătoare – cele viitoare şi veşnice, şi, pe lângă acestea, adâncul gheenei şi înălţimea
Împărăţiei. Şi după ce a pus faţă în faţă toate acestea şi a aflat că ele se pleacă înaintea
dragostei, atât cele veselitoare cât şi cele mâhnicioase, şi că a te lipsi de dragoste este mai
amar decât pedeapsa gheenei, şi a arătat că de ar fi cu putinţă ar voi mai degrabă să primească
dragostea cu care ameninţă Dumnezeu, dar dimpreună cu dragostea Lui, decât Împărăţia
Cerurilor fără această dragoste – după aceasta, zic, beat de dorire, caută cele ce nu sunt de faţă
şi încearcă să le pună faţă în faţă cu dragostea Dumnezeiască, grăind: Nici înălţimea, nici
adâncul, nici altă făptură oarecare nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui
Dumnezeu, care este întru Hristos Iisus, Domnul nostru:
„Întrucât nu numai că pun iubirea de Mântuitorul şi Ziditorul mai presus de toate cele
văzute şi nevăzute, ci chiar dacă vreo altă făptură s-ar arăta mai mare şi mai frumoasă, nu m-
ar îndupleca să schimb pe ea dragostea – ci chiar de mi-ar îmbia cineva toate cele veselitoare
fără această dragoste, nu voi primi; şi chiar de ar aduce asupra mea toate cele mâhnicioase,
dorite îmi vor părea şi iubite: şi flămânzirea pentru dragoste e mai plăcută decât toată
dezmierdarea, şi golătatea pentru ea este mai frumoasă decât porfira şi hainele ţesute cu aur, şi
29
primejduirea pentru dragoste este mai dulce decât toată neprimejduirea, şi moartea năprasnică
mai dorită decât oricare viaţă – fiindcă pricina pătimirilor se face mie mângâiere: că pentru
Cel Ce mă iubeşte şi pe Care-l iubesc primesc năvălirile lor – fiindcă pe Cel Ce n-a cunoscut
păcat, pentru noi păcat L-a făcut, ca noi să ne facem dreptate a lui Dumnezeu întru Dânsul (2
Cor. 5, 21), Care, bogat fiind, pentru noi a sărăcit, ca noi prin sărăcia Lui să ne îmbogăţim (2
Cr. 8,9), şi răscumpăratu-ne-a pe noi din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem (Gal.
3, 13), şi S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce
(Filip. 2, 8), şi încă păcătoşi fiind noi, Hristos pentru noi a murit (Rom. 5, 8). Cugetând la
acestea şi la celelalte ca acestea, nu aş primi Împărăţia Cerurilor fără dragostea ce le cuprinde
pe acestea; nu aş fugi de osânda gheenei dacă pedeapsa ei ar fi împreunată cu această
dragoste”. Acest lucru îl arată limpede şi în altă parte: Că dragostea lui Hristos ne ţine pe noi,
socotind noi aceasta: că de a murit unul pentru toţi, cei ce viază să nu mai vieze loru-şi, ci
Celui Ce a murit pentru ei, şi a înviat (2 Cor. 5, 14-15). Aşadar, cei ce nu mai viază loru-şi, ci
Celui ce a murit pentru ei şi a înviat, primesc cu bucurie a face şi a pătimi toate pentru Dânsul.
În ce priveşte pătimirile ce pentru fire sunt mari şi anevoie de purtat, Pavel, punându-le
faţă în faţă cu dragostea Dumnezeiască, le socoate mici şi lesnicioase: Pentru că, zice ei,
necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, peste măsură, veşnică greutate de
slavă (2 Cor. 4, 17) – după cum arată şi cum trebuie să judecăm lucrurile: Neprivind noi la
cele ce să văd, ci la cele care nu se văd: că cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd
sunt veşnice (2 Cor. 4. 18) – „că se cuvine”, zice, „să punem înaintea celor de faţă cele ce au
să vină, în faţa celor vremelnice – cele veşnice, în faţa necazului – slava: că necazul este de o
clipă, iar slava este veşnică. Drept aceea, necazul este uşor şi lesne de purtat, iar slava este
foarte de preţ şi trage greu la cântar”. Tocmai de asta a şi pus peste măsură cu privire atât la
uşurimea necazului, cât şi cu privire la greutatea slavei: „că cele de acum sunt peste măsură de
mici, şi uşoare, şi trecătoare; iar cele ce au să vină sunt peste măsură de slăvite, şi scumpe, şi
grele în cumpăna preţului, şi veşnice”. Şi altundeva la fel strigă: Pentru aceea, bine voiesc
întru neputinţe, întru defăimări, în nevoi, în prigoane, întru strâmtorări pentru Hristos – că
atunci când slăbesc, atunci sunt tare (2 Cor. 12, 10).
De această dorire fiind rănit şi marele Petru, nici aflând dinainte viitoarea lui lepădare n-a
vrut să se ascundă, ci a socotit a fi mai bine să se lepede de Hristos urmându-l decât să Îi
mărturisească fugind; şi că L-a urmat pe Hristos din dragoste, iar nu din îndrăzneală, dau
mărturie faptele: că nici după lepădare n-a suferit a-L părăsi pe Învăţătorul, ci a plâns cu amar,
precum ne arată istorisirea evanghelică, tânguindu-se pentru înfrângerea şi neputinţa sa. Şi
primind vestea Învierii, cel dintâi a mers la mormânt; şi iarăşi, pescuind în Galileea şi aflând
mai apoi că Domnul Însuşi era cel ce stătea pe ţărm şi grăia către dânşii, n-a suferit încetineala
cu care tăia corabia spinarea mării, ci dorea să zboare prin văzduh, ca să ajungă cât mai
repede la ţărm; însă de aripi fiind lipsit, s-a folosit de ape în loc de văzduh – a ajuns înotând la
Cel Iubit şi a primit răsplata alergării – verhovnicia: că după ce le-a poruncit să şadă şi le-a
împărţit bucatele ce se aflau. Stăpânul a intrat îndată în vorbă cu dânsul, întrebându-l câtă
dragoste are şi descoperind celorlalţi dragostea marelui Petru: Simone Petre, Mă iubeşti mai
mult decât aceştia? (In 21, 15) –la care Petru L-a luat pe El Însuşi ca martor al iubirii sale:
Doamne, tu ştii că Te iubesc (In 21, 15) : „că pătrund în sufletele omeneşti, şi cunoşti limpede
mişcările cugetului, şi nu se ascunde de Tine nimic din cele omeneşti – ştii toate, cele de pe
urmă şi cele de demult (Ps. 138, 4)”. La acestea, Stăpânul a adăugat: Păstoreşte oile Mele (In
21, 16); „că Eu”, zice, „nu am nevoie de nimic – dar socotesc o mare facere de bine a purta
cineva grijă de oile Mele şi îi socot acest lucru ca şi cum s-ar îngriji de Mine. Se cuvine, dar,
să împărtăşeşti pe cei împreună robi cu tine de aceeaşi purtare de grijă de care te bucuri tu, şi
să le paşti precum eşti şi tu păscut, şi să le păstoreşti precum eşti şi tu păstorit, şi să plăteşti
prin dânşii harul ce Mi-l datorezi”.
30
Stăpânul a întrebat aceasta de două ori, şi de două ori a răspuns marele Petru, şi de două
ori a primit însărcinarea de păstor. Iar după ce întrebarea a venit şi a treia oară, fericitul Petru
nu mai răspunde cu atâta îndrăznire şi netemere, ci se umple de frică, se tulbură cu sufletul,
stă la îndoială şi se teme, bănuind că Stăpânul îi prevesteşte altă lepădare, batjocorind vorbele
lui de dragoste: că mintea i-a fugit la cele dinainte, şi i-a adus aminte cum spusese cu tărie, de
multe ori, că până la moarte nu-L va părăsi pe Învăţătorul, şi a auzit că mai înainte de a cânta
cocoşul avea să facă întreită lepădare de Dânsul – şi a aflat nu făgăduinţa sa împlinită, ci
prezicerea Stăpânului adeverită. Pomenirea acestor lucruri îl spăimânta şi nu-i îngăduia să dea
cu îndrăznire răspunsul potrivit; şi a simţit o rană vie şi dureroasă, dar totuşi s-a plecat
înaintea ştiinţei Stăpânului, nemaiîmpotrivindu-se, ca înainte, nici zicând: De mi s-ar întâmpla
şi a muri împreună cui Tine, nu mă voi lepăda de Tine (Mt. 26, 35) – ci spunând că Îl are pe
Însuşi Stăpânul ca martor al iubirii sale, mărturiseşte că numai Făcătorul tuturor ştie cu de-
amănuntul toate lucrurile: Doamne, Tu toate ştii că Te iubesc (In. 21, 17-19): „că Te iubesc, o
ştii şi o mărturiseşti; iar dacă voi rămâne prieten al Tău, Tu ştii mai bine decât mine: că eu nu
voi grăi nimic despre cele ce au să fie, nici nu mă voi încontra pentru ceea ce nu cunosc – am
învăţat din cercare să nu mă împotrivesc Stăpânului. Tu eşti Izvorul adevărului, Tu eşti
Adâncul cunoştinţei: m-am deprins a rămâne în hotarele Tale”.
Această frică a lui văzând-o Stăpânul şi ştiind bine dragostea lui, îi alungă teama
prezicându-i cu ce sfârşit avea să moară, adevereşte dragostea lui Petru, întăreşte mărturisirea
lui şi rana lepădării o tămăduieşte cu leacul mărturisirii – că de aceea, cred, a cerut de la
dânsul întreită mărturisire, ca să pună leacuri întocmai la număr cu rănile şi să arate ucenicilor
care erau de faţă văpaia dragostei lui Petru. Aşadar, prin prezicerea despre sfârşitul lui pe
acesta l-a mângâiat, iar pe ceilalţi i-a învăţat că lepădarea lui a fost din iconomie, nu din reaua
aplecare a voii – şi acest lucru i-a dat de înţeles Însuşi Mântuitorul şi Domnul nostru, zicându-
i: Simone, Simone, iată satana v-a cerut pe voi ca să vă cearnă precum grâul; Iar Eu M-am
rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta: şi tu oarecând întorcându-te, întăreşte pe fraţii tăi
(Lc. 22, 31-32): „că precum Eu”, zice, „te sprijin când te clatini, aşijderea fă-te şi tu reazim
fraţilor tăi care se clatină, şi părtaşi fă-i pe dânşii sprijinului de care te bucuri tu; şi nu da
brânci celui care alunecă, ci ridică-i pe cei ce se primejduiesc: că pentru aceasta şi îngădui să
te poticneşti, dar nu te las să cazi, meşteşugind prin tine chip de a rămâne în picioare pentru
cei ce se clatină”.
Astfel a sprijinit acest mare stâlp lumea zdruncinată şi nu i-a îngăduit a se surpa cu totul,
ci a îndreptat-o şi a întărit-o; şi având porunca de a paşte oile lui Dumnezeu, suferea de a fi
ocărât pentru ele şi, bătut fiind, se desfăta. Şi ieşind din soborul cel viclean dimpreună cu
soţul său, se bucura că s-a învrednicit a fi necinstit pentru numele Stăpânului (Fapte 5, 41); în
temniţă fiind aruncat, se bucura şi se veselea; iar atunci când sub domnia lui Nero a fost
osândit la moarte prin răstignire pentru Cel Răstignit, îi ruga pe călăi să nu-l pironească pe
cruce la fel ca pe Stăpânul, ci pe dos, temându-se (cum era şi firesc) să nu fie cinstit
deopotrivă cu Dânsul pentru această pătimire de către cei lipsiţi de minte. Drept aceea, a cerut
să fie pironit cu mâinile în jos şi cu picioarele în sus: că învăţase a alege locul cel mai de pe
urmă nu doar în privinţa cinstirilor, ci şi în necinste. Iar de ar fi putut suferi moartea de zece şi
de cinzeci de ori, cu plăcere ar fi primit-o, fiindcă ardea de dragostea Dumnezeiască. Acest
lucru îl strigă şi Dumnezeiescul Pavel, zicând ba: În fiecare zi mor – v-o spun pe lauda
voastră, ce o am în Hristos Iisus (1 Cor. 15, 31), ba: cu Hristos împreună m-am răstignit, şi nu
mai viez eu, ci Hristos viază în mine (Gal. 2, 20).
Deci, cel ce a primit Dumnezeiasca dragoste trece cu vederea toate cele pământeşti
călcând peste toate dezmierdările trupului; dispreţuieşte bogăţia şi slava şi cinstirea de la
oameni; nici o deosebire nu face între porfira împărătească şi pânza de paiajen; pietrele de
mult preţ le aseamănă pietrelor de râu; nu socoate o fericire sănătatea trupească, fici nu
numeşte necaz boala, nici nu vede o restrişte în sărăcie, nici nu gândeşte că bunăstarea stă în
31
bogăţie şi desfătare; ci bine socoate că fiecare dintre aceste lucruri pururi se aseamănă cu
undele râurilor, ce udă copacii sădiţi pe marginile acestora şi nu rămân asupra nici unuia
dintre ei – că deopotrivă frumuseţea, sărăcia şi bogăţia, sănătatea şi boala, cinstirea şi
necinstirea şi celelalte câte trec prin viaţa oamenilor nu rămân pururi la dânşii, ci mereu îşi
schimbă stăpânii şi trec necontenit de la unul la altul. De pildă, mulţi bogaţi cad în sărăcia cea
mai de pe urmă, şi mulţi săraci suie în rândul celor avuţi; iar boala şi sănătatea umblă, ca să
zic aşa, prin toate trupurile, şi ale celor care flămânzesc, şi ale celor ce trăiesc în desfătări.
Fapta bună şi filosofia sunt însă bun statornic: că biruie şi mâinile tâlharilor, şi limba
pârâşului mincinos, şi ploaia de săgeţi a vrăjmaşilor; nu cade pradă focului, nu este jucărie a
furtunii, nici nu suferă pagubă în sfărâmarea de corabie. Timpul nu-i răpeşte puterea, ci i-o
sporeşte – iar materia ei e dragostea de Dumnezeu: că e cu neputinţă a propăşi în filozofie cel
ce nu a îndrăgit fierbinte pe Dumnezeu, sau, mai bine zis, însuşi lucrul acesta se numeşte
filozofie: că înţelepciune este şi se numeşte Dumnezeu. Fericitul Pavel grăieşte despre
Dumnezeul tuturor: Celui Nestricăcios, Celui Nevăzut, Singurului, Înţeleptului Dumnezeu (1
Tim. 1, 17); iar despre Cel Unul-Născut spune: Hristos, Puterea şi Înţelepciunea lui
Dumnezeu (1 Cor. 1, 24); şi iarăşi: S-a dat nouă înţelepciune de la Dumnezeu, şi dreptate, şi
sfinţire, şi izbăvire (1 Cor. 1, 30). Aşadar, cel ce este cu adevărat filosof cu bun temei s-ar pute
numi şi filoteu (iubitor de Dumnezeu); iar filoteul, trecând cu vederea toate celelalte şi privind
numai pe Cel Iubit, pune înainte de toate slujirea Lui, zicând şi făcând şi cugetând doar cele
ce plac Celui Iubit şi sunt spre slujirea Lui, şi urând toate câte sunt oprite de Dânsul.
Această dragoste nesocotind-o Adam şi făcându-se nemulţumitor faţă de Binefăcătorul, a
cules spini şi osteneli ca plată a nerecunoştinţei. Această dragoste păzind-o neclătită Abel
către Dăruitorul bunătăţilor, trecând cu vederea desfătările pântecelui şi alegând slujirea lui
Dumnezeu, a fost împodobit cu nestricăcioasele cununi şi dăinuie prin pomenirea sa din neam
în neam, culegând prin aceasta lauda. Această dragoste dobândind-o Enoh adevărată şi
nefăţarnică, bine a semănat şi mai bine a cules, dobândind ca plată a slujirii lui Dumnezeu
mutarea la ceruri, şi viaţa cea până acum fără de moarte, şi pomenirea cea veşnic vestită şi
lăudată. Ce s-ar mai putea spune despre iubirea de Dumnezeu a lui Noe, pe care nici mulţimea
celor fără de lege nu a putut-o stinge? În vreme ce toţi se abăteau, alegând calea potrivnică, el
singur umbla pe calea dreaptă, punând înaintea tuturor pe Făcătorul: drept care singur s-a
învrednicit de izbăvire, dimpreună cu fiii săi, încât sămânţă a fost lăsată firii, şi scânteie a fost
păstrată neamului. Astfel şi Melchisedec, marele arhiereu, îngreţoşându-se de nebunia celor ce
aleseseră a se închina idolilor, şi-a afierosit preoţia Făcătorului tuturor – drept care a şi primit
acea mare plată, chip şi umbră făcându-se a Celui Ce cu adevărat este fără tată, şi fără maică,
şi fără spiţă de neam, nici început zilelor, fără sfârşit vieţii având (Evr. 7, 3).
Din aproape în aproape, cuvânt a ajuns, iată, la însuşi cel ce s-a învrednicit numirii de
prieten al lui Dumnezeu, care neştirbit a păzit şi a învăţat legile prieteniei: că cine dintre cei
deprinşi cât de cât cu cele Dumnezeieşti nu ştie cum s-a supus Avraam, marele patriarh, lui
Dumnezeu Care l-a chemat, cum a lăsat casa părintească şi a ales străinătatea în locul patriei
sale? După ce L-a îndrăgit o dată pentru totdeauna pe Cel Ce l-a chemat şi a socotit a pune
toate celelalte în urma prieteniei Lui, nu L-a părăsit pe Cel Iubit sub cuvântul neîmplinirii
făgăduinţelor, deşi a căzut adesea în multe strâmtorări: ci, şi chinuit de sete fiind şi împiedicat
a bea apă din fântânile pe care le săpase, nu s-a supărat împotriva Celui Ce l-a chemat, nici nu
s-a răzbunat pe cei ce l-au nedreptăţit. A suferit şi bântuirea foamei, dar nu s-a stins văpaia
dragostei lui; i s-a luat soaţa, ce strălucea cu frumuseţea, ce era împodobită cu întreaga
înţelepciune, şi îi veselea viaţa totdeauna – dar nu i s-a luat o dată cu femeia şi dragostea de
Dumnezeu: ci având ajutorul lui Dumnezeu, şi călindu-se în îndelunga răbdare, şi îngăduind
loviturile nedreptăţii, a rămas la fel de iubitor. A îmbătrânit şi părinte tot nu era, însă avea
aceleaşi simţăminte faţă de Cel Ce îi făgăduise că îl va face tată, dar încă nu-l făcuse. Iar după
ce a primit, într-un târziu, lucrul făgăduit, şi a biruit firea Sarrei, şi a trecut hotarele bătrâneţii,
32
şi s-a arătat părinte al lui Isaac, scurtă vreme a avut parte de această bucurie: că după ce a
crescut copilul, i s-a poruncit să îl ducă jertfă Celui Ce i-l dăduse, şi să il dea în dar
Dăruitorului, şi să se facă preot al rodului făgăduinţei, şi să aducă jertfă pe izvorul cel mare al
neamurilor, şi să-şi roşească mâinile de sângele fiului său unuia născut. Dar în ciuda tuturor
acestor lucruri şi a multor altora pe care i le pretindea jertfa, nici n-a încercat să se scutească
prin drepturile firii, nici nu şi-a luat ca apărare făgăduinţele, nici nu a pomenit de bătrâneţile
sale şi de mormânt; ci toată cugetarea omenească lepădând, şi împotrivindu-se cu o iubire
altei iubiri, şi punând înaintea legii o altă lege – legii firii, legea Dumnezeiască – a alergat la
jertfă şi fără îndoială că ar fi lovit dacă Cel Darnic, primind râvna lui, n-ar fi împiedicat
degrabă junghierea. Dar nu ştiu dacă ar fi cuvinte îndestulătoare pentru a povesti această
dragoste: că cel ce nici pe fiul său cel unul născut nu l-a cruţat, fiindcă aceasta poruncise Cel
Iubit, ce lucru n-ar fi trecut cu vederea pentru Dânsul?
Şi însuşi marele Isaac a dobândit aceeaşi dragoste către Stăpânul, precum şi fiul lui, Iacov
patriarhul: Dumnezeieştile Scripturi laudă iubirea de Dumnezeu a amândoura, şi Însuşi
Dumnezeul tuturor nu face despărţire nicăieri între ramurile rădăcinii lor, ci Se numeşte pe
Sine Dumnezeul lui Avraam, şi al lui Isaac, şi al lui Iacov (Ieş. 3, 15-16).
Roadă cucernică a acestora este şi Iosif, cel bătrân între tineri şi ales între bătrâni, a cărui
dragoste de Dumnezeu nici pizma n-a stricat-o, nici robia n-a stins-o, nici vorbele amăgitoare
ale stăpânei n-au furat-o, nici ameninţarea şi frica n-au vestejit-o, nici pâra mincinoasă şi
închisoarea şi scurgerea vremii n-au biruit-o, nici puterea şi stăpânirea şi desfătarea şi bogăţia
nu i-au gonit-o din cuget, ci a rămas la fel, privind pe Cel iubit şi legile Lui plinind. Această
dragoste dobândind-o Moise, a trecut cu vederea petrecerea în curţile împărăteşti, alegând mai
bine a pătimi cu poporul lui Dumnezeu decât a avea dulceaţa cea trecătoare a păcatului (Evr.
11, 25).
Dar ce nevoie este să mai lungim cuvântul dincolo de măsură? Că toată ceata proorocilor,
Dumnezeiasca dragoste având ca armă şi podoabă, a împlinit întru toată desăvârşirea fapta
bună şi a lăsat în urmă faimă pururi pomenită. Şi ceata Apostolilor dimpreună cu soborul
mucenicilor, primind în sine acest foc, au dispreţuit toate cele văzute şi au voit mai bine a
suferi nenumăratele feluri de moarte decât a avea toată desfătarea vieţii: că îndrăgostindu-se
de Dumnezeiasca frumuseţe, şi cugetând la iubirea ce ne-o poartă Dumnezeu, şi având în
minte nenumăratele Lui faceri de bine, au socotit un lucru de ruşine a nu dori acea negrăită
frumuseţe şi a fi nemulţumitori faţă de Binefăcătorul. Drept aceea, până la moarte au păzit
legămintele făcute cu Dânsul.
De această frumuseţe îndrăgostindu-se şi noii ostaşi ai faptei bune, ale căror vieţi le-am
scris pe scurt în această carte, au purces la acele nevoinţe mari şi mai presus de firea
omenească – şi au învăţat despre această frumuseţe din Dumnezeieştile Scripturi, ca unii care
cântă dimpreună cu David: Doamne, Dumnezeul meu, măritu-Te-ai foarte. Întru mărturisire şi
mare podoabă Te-ai îmbrăcat, Cel Ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină, Cel Ce întinzi
cerul cu o piele (Ps. 103, 1-3), şi toate câte arată înţelepciunea şi puterea Lui. Şi iarăşi:
Domnul a împărăţit, întru podoabă S-a îmbrăcat, îmbrăcatu-S-a Domnul întru putere şi S-a
încins (Ps. 92, 1), pentru că a întărit lumea, care nu se va clăti (Ps. 95, 10). Şi aici sunt
propovăduite, de asemenea, înţelepciunea, şi frumuseţea, şi puterea Lui. Şi în altă parte:
Împodobit cu frumuseţea mai mult decât fiii oamenilor (Ps. 44, 3). Aici a lăudat David şi
omenitatea Lui Dumnezeu Cuvântul. Cântă Psalmistul şi înţelepciunea Lui – că zice: Vărsatu-
s-a har în buzele Tale (Ps. 44, 3). Arată şi puterea Lui: Încinge sabia Ta peste coapsa Ta,
Puternice, cu podoaba Ta şi cu frumuseţea Ta; şi încordează, şi bine sporeşte, şi împărăţeşte,
pentru adevăr, şi blândeţe, şi dreptate (Ps. 44, 4-5): că acestea ale Lui sunt – şi bogăţie, şi
înţelepciune, şi frumuseţe. Şi Isaia strigă: Cine este Acesta Care a venit din Edom, roşeala
hainelor Lui din Bosfor? Acesta este frumos în haina Sa – putere cu tărie! (Is. 63, 1): că n-a
ascuns haina omenească frumuseţea Dumnezeiască, ci, cu toate că era înveşmântat cu ea,
33
răspândea strălucire din frumuseţea Sa, încât privitorii Lui să fie încântaţi şi siliţi a-L iubi.
Asta spune şi sfânta Mireasă către Dânsul în Cântarea Cântărilor, grăind: Mir vărsat este
numele Tău: pentru aceasta Te-au iubit pe tine fetele, trasu-Te-au, în urma Ta la mirosul
mirurilor Tale au alergat (1, 2-3): „că sufletele pline de vigoare tinerească, simţind buna Ta
mireasmă, poftesc să Te vadă – şi, prinse de mirosul Tău ca de un lanţ, nu vor să mai rupă
această legătură: că dulce este ea, şi îl înfăşoară de bună voia lor”. Împreună glăsuiesc cu
acestea şi spusele de Dumnezeu insuflatului Pavel: Că bună mireasmă a lui Hristos suntem lui
Dumnezeu întru cei ce se mântuiesc şi întru cei ce pier – unora, adică, mireasmă a morţii spre
moarte, iar celorlalţi mireasmă a vieţii spre viaţă (2 Cor. 2, 15-16).
Aşadar, din Dumnezeieştile Scripturi au aflat că este frumos, că are bogăţie nespusă, şi e
Izvorul înţelepciunii, şi poate toate câte le voieşte, şi are iubire de oameni negrăită, şi revarsă
râuri de blândeţe, şi prin toate voieşte doar să facă bine oamenilor – şi aflând de la bărbaţii
purtători de Dumnezeu nenumăratele feluri ale facerilor de bine Dumnezeieşti, au fost răniţi
de dulcile săgeţi ale iubirii; şi fiind mădulare ale Miresei, dimpreună cu dânsa strigă: Răniţi de
dragoste suntem noi (Cânt. Cânt. 5, 9) – că marele Ioan strigă: Iată Mielul lui Dumnezeu,
Care ridică păcatul lumii (In 1, 29); iar proorocul Isaia a prevestit cele viitoare ca şi cum ar fi
fost de faţă, grăind: El pentru păcatele noastre a fost rănit, şi pentru fărădelegile noastre a
pătimit; certarea împăcării noastre asupra Lui, şi prin rana Lui noi toţi ne-am vindecat (Is 53,
5), şi spune în continuare toate cele privitoare la patimile cele de mântuire. Propovăduieşte şi
Pavel, strigând: Cel Ce nu a cruţat pe Fiul Său, ci pentru noi toţi L-a dat pe Dânsul, cum nu ne
va dărui nouă toate dimpreună cu El? (Rom. 8, 32); şi iarăşi: Drept aceea, în numele lui
Hristos vă rugăm, ca şi cum Dumnezeu v-ar ruga prin noi: împăcaţi-vă cu Dumnezeu;
rugămu-vă în numele lui Hristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu – pentru că pe Cel Ce n-a
cunoscut păcat, păcat L-a făcut, ca noi să ne facem dreptate a lui Dumnezeu întru Dânsul (2
Cor. 5, 20-21).
Acestea şi toate câte sunt de acelaşi fel aflându-le cei ce s-au făcut slujitori ai cuvântului
lui Dumnezeu, sunt străpunşi din toate părţile de dragostea Dumnezeiască şi, toate trecându-le
cu vederea, privesc pe Cel Iubit şi au făcut duhovnicesc trupul lor mai înainte de
nestricăciunea făgăduită. Această dragoste să o primim şi noi – şi, fermecaţi fiind de
frumuseţea Mirelui, şi poftind bunătăţile cele făgăduite, şi cinstind mulţimea facerilor Lui de
bine, să ne facem paznici iubitori ai legilor Lui: că aceasta este prietenie, a iubi şi a urî
aceleaşi lucruri. De aceea a grăit şi El către Avraam: Voi binecuvânta pe cei ce te vor
binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema (Fac. 12, 3), iar David către Dânsul: Iar
mie foarte sunt cinstiţi prietenii Tăi, Dumnezeule (Ps. 138, 16); şi iarăşi: Au nu pe cei ce Te
urăsc pe Tine, Doamne, am urât, şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am mâhnit? Cu ură desăvârşită i-
am urât pe ei, neprieteni s-au făcut mie (Ps. 138, 21); şi în altă parte: Pe călcătorii de lege i-
am urât, şi legea Ta am iubit (Ps. 118, 113); şi altundeva: Cât am iubit legea Ta, Doamne, ca
toată ziua cugetarea mea este (Ps. 118, 97).
Mărturie desluşită a dragostei pentru Dumnezeu este, dar, păzirea Dumnezeieştilor Lui
legi: că cel ce Mă iubeşte va păzi poruncile Mele (In 14, 23), a zis Stăpânul Hristos,
dimpreună cu Care Tatălui se cuvine slava, şi Sfântului Duh acum şi pururi şi în vecii vecilor.
Amin.
34

Pustnicii Din Siria

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Pustnicii Din Siria

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Pustnicii din Siria

Teodoret Episcopul Cirului

Dacă amintirea povestirilor folositoare ar rămâne nefurată şi dacă boala uitării,

la Dumnezeu şi la cele Dumnezeieşti; şi luându-şi rămas-bun de la toate, a plecat în adâncul

la uşa fiecăruia: şi de afla pe cineva priveghind şi lăudând pe Dumnezeu, se depărta în tăcere;

Simeon cel vechi de zile

Altă dată, fiind tulburată de un demon răufăcător cetatea Antiohiei şi purtându-se

Oarecare femeie, luminată cu neamul şi cu credinţa, la mulţi doctori mersese cu fiul ei

ei că nu aflaseră nimic în zilele acelea, am cunoscut că fusese vorba de o nălucire

zăvorându-se într-o colibă, vreme îndelungată s-a bucurat numai de mângâierea

Despre iubirea Dumnezeiască

S-ar putea să vă placă și