Poetici , curente și genuri literare

Teoria mimesis-ului

PLATON ȘI TEORIA MIMESIS-ULUI

Termenul “mimesis” face trimitere de obicei la tradiția platonică, fiind analizat mai întâi de
Platon, iar apoi dezvoltat de Aristotel și alți filosofi și gânditori precum Leibniz, Saussure,
Jacques Derrida interesați de rolul mimesis-ului în artă. Poezia, literatura și pictura au fost în
centrul acestor dezbateri. Concepția lui Platon despre imitație este prezentată în cartea a X-a din
„Republica”. Pentru Platon, toată creația artistică este o formă de imitație : lucrurile concrete pe
care individul le percepe de-a lungul vieții sunt de fapt reprezentări a formei ideale din lumea
ideilor. Metafora oglinzii folosită aici îl ajută pe Socrate să formuleze primul argument pentru
faptul că pictotul este un imitator, iar munca lui este inferioară, fiind de 3 ori ruptă de adevăr și
realitate. Analogia dintre o pictură și purtarea unei oglinzi îl face pe Glaucon să conceptualizeze
schema ierarhică a formei artefactului și imaginii pe baza cărora e construit argumentul metafizic
:„ [...]- ci , se poate produce repede și în multe feluri , dar cel mai repede este dacă vrei să iei o
oglindă și să o porți pretutindeni . Vei face repede soarele și ceea ce e în cer , pământul, te vei
face repede și pe tine , ca și pe celelate animale , lucrurile, plantele și tot ceea ce spuneam
adineaori .”(596e) Aici se evidențiază ideea că purtătorul oglinzii este un sofist „știe tot” care
poate „face” toate lucrurile și plasează pictorul în această categorie, numindu-l pe pictor un
”imitator al lucrurilor, produse de ceilalți”. Platon face distincția între 3 lumi : lumea ideilor, în
care unicul creator este Zeul . Această lume inteligibilă cuprinde valori ,precum Binele Absolut,
Adevărul, Frumosul. În cea de-a doua formă, aceste Idei cuprind, de asemenea, și figurile
geometrice perfecte:sfera, cercul, triunghiul și genurile proxime ale speciilor tuturor lucrurilor
terestre. Cea de-a doua lume este cea sensibilă, lumea reală, pe care ne-o oferă senzațiile noastre
, cea la care au acces neinițiații. Această lume este lumea fenomenelor naturale și a corpolității,
ea este schimbătoare, trecătoare și contradictorie , numai pe jumătate reală , intermediară între
ființă și neființă. Cea de-a 3-a lume, lumea imitată de poet, o imitare a imitației. Aceasta este
considerată o iluzie deoarece surprinde câte puțin din fiecare lucru. Astfel, imitație nu este „ceea-
ce-este”, ci mai degrabă, „ceea-ce-pare”. De aceea, el crede că poeții sunt niște falsificatori, nu
ajung la adevăr și ar dori excluderea acestora din societate :„Oare să nu socotim că toți
poeții,începând cu Homer, sunt imitatorii unor iluzii de virtute , cât și ai unor iluzii ale celorlalte
lucruri, despre care alcătuiesc poeme, dar că adevărul nu-i atinge ? Ci, așa cum am spus până
acum, pictorul va picta un cizmar care oferă aparența realității, dar el însuși, pictorul, nu se
pricepe la cizmărie; îi încredințează însă pe nepricepuții care se uită , judecând doar după culori
și forme”.(601) „În legătură cu orice există trei arte : cea care folosește, cea care produce și cea
care imită”.

În „Phaidros”, pentru Platon arta e aparență, iar domeniul sensibililului,al esteticii e subsumat
lumii Ideilor. Adevărul și frumosul se raportează unul la celălalt , între cele două nu există
ruptură, adevărul survine în frumusețea aparenței, frumusețea te transpune în adevăr.

El pune în discuție și problema nebuniei inspirate, numind patru tipuri de mania: nebunia
profeției divine ,dată de Apolo, nebunia riturilor/misteriilor grecești dată de Dionysus, nebunia
poeziei, inspirată de muze și nebunia iubirii, dată de Afrodita și Eros. Dintre cele patru forme ale
nebuniei, Socrate și Phaedrus afirmă că cea dată de eros este cea puternică deoarece amintește de
adevărul ideal al frumuseții de la care survin toate aparențele și reprezentările pământești.
Aceasta determină și iubirea pentru înțelepciune ; „philosophon manias”, o iubire pentru forma
ideală exprimată prin logos. Frumosul și mania dată de eros întoarc privirea omului către ființă, îl
transpun dincolo de sine . Însă ființa nu poate fi privită direct , nemijlocit ci prin intermediul
ființării, astfel ființa e uitată (lethe). Odată cu această uitare, ceea ce ne întâmpină sunt
simulacrele , aparențele înșelătoare, obiecte ce dau o falsă impresie a realității.

Când vorbește despre suflet, el folosește metafora calului alb și calului negru. Fiecare suflet este
văzut ca un atelaj înaripat tras de doi cai și condus de un vizitiu. În cazul zeilor, atât caii , cât și
atelajul sunt buni și de viță nobilă, încât este plăcut pentru vizitiu să îl conducă în fiecare zi
înspre „câmpia adevărului ”. Acolo, atât caii, cât și vizitiul, se „hrănesc” prin contemplarea
ființei adevărate”, și astfel aripile cresc și se păstrează sănătoase. În cazul celorlalte suflete, din
care facem parte și noi, muritorii de rând, atelajul este tras de un cal alb-frumos, bun, nobil,
ascultător, cumpătat și ușor de condus , și de un cal negru-urât , nesățios, rebel, îngâmfat, care nu
ascultă și este greu de condus. În acest caz, să conduci carul și să ajungi la locul supraceresc,
pentru hrana divină este un proces îndelung și dificil. Puterea aripilor se poate menține atunci
când sufletul se hrănește din contemplarea valorilor eterne: valorile dreptății, adevărului, binelui
și a frumosului în sine, pe care Platon le numește ”ființa cea adevărată”. Dar dacă ”hrănirea” cu
aceste valori este întreruptă, aripile slăbesc , iar aceste ateleje cad , suflete luându-și un ”corp de
pământ”. Calul negru este cel care ne-a dus pe calea pierzaniei , și o va face de-a lungul vieții
noastre, cum afirmă Gabriel Liiceanu. Omul, odată ajuns pe pământ este obligat să se hrănească
cu hrana- surogat. Locul ideilor eterne , absolute din câmpia adevărului este luat acum de o
realitate de mâna a doua, formată din lucruri trecătoare, schimbătoare și coruptibile – copiile
degradate ale unor imagini perfecte , pe care omul, uitând originalele, le ia drept adevărate.

TEORIA MIMESIS-ULUI LA ARISTOTEL

Mimesis-ul lui Platon este definitivat și „contrariat” de viziunea lui Aristotel. Pentru el, imitția
poetică nu mai este considerată mimetică , ci este văzută mai degrabă ca un act de creație prin
care creatorul, luându-și materialul din lumea fenomenelor, creează ceva nou .

Conform lui Aristotel, principiul imitației unește poezia cu celelalte arte frumoase. În timp ce
Platon echivala poezia cu pictura, Aristotel o echivalează cu muzica. Nu mai este o oglindire a
aparențelor lucrurilor, dar ajunge o reprezentare a emoțiilor și pasiunilor oamenilor, care sunt ,
de asemenea, imitate de muzică. Poetul nu imită suprafața lucrurilor, ci realitatea prinsă în ele. În
al doilea fragment din Poetica , Aristotel spune : „Epopeea și poezia tragică , ca și comedia și
poezia ditirambică , apoi cea mai mare parte din meșteșugul cântatului cu flautul și cu chitara,
sunt toate , privite laolaltă, niște imitații . Se deosebesc însă una de alta în trei privințe : fie că
imită cu mijloace felurite, fie că imită lucruri felurite, fie că imită felurit-de fiecare dată altfel. ”

Mijloacele poetului , a pictorului și ale muzicianului sunt diferite. Unul imită prin formă și
culoare și ceilalți prin limbaj(poetul) ritm și armonie (muzicianul). Aristotel spune că obiectele
imitației poetice sunt ”omul în acțiune”. Poetul reprezintă omul la fel de rău cum este și în
realitate. Poate să-l reprezinte mai bun ca în viața reală bazându-se pe substanța adusă de istorie
și legende, mai degrabă decât cea adusă de o figură vie. Poetul selectează și ordonează materia sa
, astfel recreează realitatea.