Sunteți pe pagina 1din 3

Referat – Istoria Pedagogiei

Specificul discursului pedagogic asupra educatiei consta în perspectiva


axiologic-normativa rolul major al pedagogiei nu este da a descrie fenomenul
educational, de a observa ceea ce se petrece, ci insista pe ceea ce este bine si
trebuie sa fie în perspectiva (C.Cucos).
Statutul pedagogiei ca domeniu de reflectie asupra fenomenului educational a
facut vreme îndelungata obiectul unor dezbateri aprinse, situate în jurul bine-
cunoscutei interogatii Este pedagogia stiinta, tehnica sau arta? Astazi
majoritatea specialistilor afirma ca, desi pedagogia se înfatiseaza ca o tehnica si
chiar ca o arta (în cazul celor mai talentati dintre educatori) atunci când ne
referim la dimensiunea sa practic-aplicativa, ea a atins maturitatea epistemica a
unei stiinte de sine statatoare, îndeplinind toate rigorile are ca obiect de studiu
fenomenul educativ si toate datele empirice si teoretice despre acest proces
dispune de metode specifice sau adaptate de investigare si explicare a proceselor
educative aspira la sistematizarea si rationalizarea domeniului educational prin
determinarea de norme si legi (principiile pedagogice) si prin constituirea unui
corpus unitar de concepte si teorii. Astfel, pedagogia apare ca stiinta
pozitiva care are în vedere realul concret, fenomenele observabile si cauzele
explicabile. În acelasi timp, pn document:
Inainte de inventarea scrisului si a cititului, oamenii traiau intr-un mediu in
care luptau pentru supravietuire impotriva fortelor naturale, a animalelor si a
altor oameni. Pentru a supravietui, oamenii din era in care nu aparuse inca
scrisul, au dezvoltat abilitati care au crescut in modele culturale si
educationale. Pentru a se continua cultura unui grup in viitor, oamenii trebuiau sa
o transmita, sa o dea mai departe, din adulti in copii. Primul proces al educatiei
a fost cel prin care batranii invatau copiii cum sa adune mancare, sa isi
construiasca un adapost, sa isi fabrice arme si unelte, sa invete religia, etc.
Aceste lectii au format mai apoi codurile morale care au guvernat comportamentul.
Pentru ca traiau inainte sa se inventeze scrisul, oamenii foloseau o traditie
orala, sau povesti, pentru a transmite cultura si istoria de la o generatie la
alta. Prin folosirea limbajului, oamenii au invatat sa creeze simboluri, cuvinte si
semne prin care isi exprimau ideile. Cand aceste simboluri au devenit pictograme si
litere, oamenii au creat un limbaj scris si au facut un mare salt in cunoastere.
In Antichitate, educatia s-a manifestat in mai multe moduri, si a reusit sa
treaca de foarte multe praguri. In Egiptul antic, preotii din scolile din templu
predau nu numai religia, dar si principiile scrisului, stiintelor, matematicii si
arhitecturii. Istoricii au privit Grecia antica ca fiind originea educatiei formale
vestice. Iliada si Odiseea, poeme epice atribuite lui Homer si scrise candva in
secolul 8 a.C. , a creat o traditie culturala care a dat grecilor un simt al
identitatii de grup. Legendarii luptatori greci descrisi de operele lui Homer,
precum Agamemnon, Odiseu si Ahile, au fost eroi care au servit drept modele
tinerilor greci. In Grecia femeile si sclavii nu aveau voie sa primeasca educatie,
decat in cazuri speciale, cand predarea se facea in particular.
Mai tarziu au aparut sofistii, care sustineau ca pot invata pe oricine orice,
inclusiv pe sclavi. Ei s-au specializat in predarea gramaticii, logicii si
retoricii, subiecte care mai apoi au format nucleul stiintelor umaniste. In 387
a.C., Platon, care a fost elevul lui Socrate, a stabilit o scoala in Atena numita
Academia. Platon credea intr-o lume neschi mbabila, de idei perfecte si
concepte universale. In 335 a.C., Aristotel, elevul lui Platon, fondeaza propria
scoala in Atena cu numele de Lyceum. In Roma, scoala era doar pentru cei care aveau
o situatie financiara foarte buna.
In timpul Evului Mediu, societatea vestica si educatia au fost modelate
foarte mult de catre crestinism, in special de catre Biserica Romano-Catolica.
Scolile erau localizate in cadrul manastirilor si parohiilor, si educatia se baza
pe predarea limbii latine folosita in biserica la ceremonii si la predare. Biserica
asigura si o oportunitate limitata de a educa femeile in comunitatile religioase.
Manastirile aveau biblioteci si scoli pentru a pregati maicile sa urmeze regulele
religioase din comunitatea lor. De asemenea, mai primeau educatie si comerciantii
si mestesugarii. Cavalerii primeau antrenare in tacticile militare si invatau codul
cavaleresc. In Evul Mediu a fost preluat sistemul arabic de numerotare, care a
devenit fundatia aritmeticii vestice. In aceasta perioada a aparut si curentul
scolastic, in fruntea caruia era Thomas d’Aquino, un teolog care considera ca
teologia crestina putea fi unita cu filozofia greaca. D’Aquino descria vocatia
profesorului ca una care combina credinta, iubirea si invatarea.
Renasterea a inceput in Europa in sec. al XIV-lea si a atins punctul maxim in
secolul al XV-lea. Eruditii au devenit mai interesati de caracteristicile umaniste
ale clasicilor latini si greci. Educatorii umanisti au fondat pe baza operelor
clasice modelele de stiluri literare. Educatorii umanisti au dezvoltat metode de
predare pentru a pregati persoane educate liber, rotunjite. Umanistul danez
Desiderius Erasmus a avut un rol important. El credea ca intelegerea si comunicarea
pe seama intelegerii literaturii era mult mai importanta decat memorarea sa, asa
cum era cerut la foarte multe scoli religioase medievale. El a sfatuit profesorii
sa studieze materii precum arheologia, astronomia, mitologia, istoria si Scriptura.
Inventarea presei de tipar la mijlocul sec. al XV-lea a facut cartile sa fie
disponibile pentru oricine si a crescut gradul de alfabetizare. Scolile elementare
educau copii de clasa mijlocie, in timp cei din clasa de jos nu primeau aproape
deloc educatie formala. Curriculum-ul studiat de femeile tinere era bazat pe
anumite subiecte precum arta, muzica, goblenul, dansul si poezia, potrivite pentru
ele.
Pedagogia intra în sfera domeniului filosofic prin reflexiile asupra valorii si
prin prezenta finalitatilor educationale (C.Cucos). Complexitatea domeniului
cercetat si incapacitatea abordarilor traditionale de a raspunde unor probleme noi
legate de fenomenul educational au condus la crearea unor ansambluri ideatice
interdisciplinare - stiintele educatiei. Fenomenul, foarte frecvent în stiintele
sociale (interpenetrarea disciplinelor- Mattei Dogan, Robert Pahre), consta în
crearea, la granita disciplinelor, a asa-numitelor câmpuri hibride, cele mai
profitabile din punctul de vedere al inovatiei stiintifice. Sistemul
stiintelor educatiei include, alaturi de disciplinele pedagogice - nucleul tare al
stiintelor educatiei- filosofia educatiei, psihologia educatiei, sociologia
educatiei, statistica educationala, igiena scolara, economia educatiei,
biopedagogie, ergonomia educatiei, etnopedagogie etc. Pedagogia reprezinta
stiinta de sinteza a educatiei, iar procesul dezvoltarii sale interne a condus la
constituirea disciplinelor pedagogice sau a ramurilor pedagogiei. Acestea
pot fi grupate în trei categorii: - dupa nivelul de institutionalizare al
educatiei: pedagogia prescolara, pedagogia scolara, pedagogia profesionala,
pedagogia militara, pedagogia religioasa, pedagogia învatamântului superior,
pedagogia adultilor, defectologia sau psihopedagogia speciala etc. - dupa gradul
de studiere a unor laturi, sarcini sau forme ale educatiei: didacticile
(metodicile), teoria educatiei, teoria instruirii, teoria evaluarii etc. -
discipline care evidentiaza abordari diferite ale problematicii educationale:
istoria pedagogiei, pedagogia comparata, pedagogia experimentala, prospectiva
educatiei.
Sensuri ale termenului în limbajul comun: - împotrivire fata de incultura;
- actiune de comunicare organizata si controlata, care urmareste dezvoltarea
experientei practice sau sociale a indivizilor; - exemplu social necesar pentru
îmbunatatirea calitatii vietii; - investitie sociala din perspectiva nevoilor
sociale si, mai ales, din perspectiva cerintelor pietei muncii.
Din punct de vedere istoric, conceptul de educatie a evoluat de la
întelegerea ei ca actiune sau fenomen care reda omului esenta cea mai profunda
(aceasta semnificatie a fost dominanta în antichitate, în Crestinism si în
Renastere) la întelegerea educatiei ca si experienta. Momentul, care a marcat
trecerea de la un sens la altul s-a datorat lui J.J.Rousseau, prin diferentierea
explicita a naturii umane de natura, în general, si a diferentierii existente între
om si adult. Din perspectiva lui Rousseau, educatia este un proces natural care
vizeaza numai natura umana. Educatia este viata însasi a copilului, existenta lui.
Ulterior, s-au conturat trei puncte de vedere majore în întelegerea educatiei.
Un prim punct de vedere este cel biologizant care ia ca sistem de referinta, pentru
întelegerea educatiei, realitatea biologica (vezi studiile de genetica si studiile
asupra ereditatii umane): educatia este determinata genetic. Din perspectiva
psihologizanta, educatia este o realitate psihologica, individualista. În
consecinta, natura educatiei si finalitatile ei sunt implicite si vizeaza
dezvoltarea capacitatilor psihice pâna la limita maxima. Scopul educatiei este de a
orienta, de a stimula dezvoltarea.
Al treilea punct de vedere este cel sociologizant, conform caruia educatia
este un fenomen social. Prin urmare, educatia este determinata din exterior si
este, prin excelenta, un proces de socializare care vizeaza transformarea fiintei
biologice în fiinta sociala.
Concluzie: Educatia este un fapt pluridimensional biopsihosocial.
Trasaturile definitorii ale educatiei ca fenomen social si individual sunt
urmatoarele(cf. C. Cucos): - Educatia este un demers aplicabil exclusiv fiintei
umane (pentru ca presupune existenta constiintei). - Educatia este deliberata,
însa este mai mult o propunere, o intentie si nu o certitudine. Actiunile
întâmplatoare nu pot avea influenta automata, ci sunt mediate, exploatate si
integrate într-un complex de mesaje educationale.