Capitolul 1.

Politici de locuire în Europa

1. Context european

1.1 Documente europene cu relevanță asupra problematicii locuirii

Politicile de locuire socială sunt „probabil componenta cel mai puțin dezvoltată a
politicilor publice”1, în condițiile în care, în ansamblul lor, sunt subfinanțate. De-a lungul
ultimelor decenii, pe fondul vidului strategic și de intervenție, nevoile de suport ale populației în
sfera locuirii au rămas extrem de ridicate, au crescut sau au apărut unele noi. O serie de
documente programatice, elaborate în ultimii ani, prevăd dezvoltări substanțiale în sfera
politicilor de locuire, dar direcțiile de acțiune stabilite de aceste documente sunt fixate de alte
instituții decât cele cu responsabilități decizionale în domeniu.2
Tendințele generale ale locuirii în Romania pot fi mai bine înțelese în contextul
înțelegerii continentului european. Viziunile politice privind viitoarea evoluție economică și
socială a Europei au fost formulate în deplina corelație cu o serie de strategii privind dezvoltarea
spațială a teritoriului. Premisele abordării amenajării teritoriului în spiritul obiectivelor
Dezvoltării Durabile se regăsesc formulate într-un document al Consiliului Europei din anul
1983. Carta Europeană a Amenăjarii Teritoriului (Carta de la Torremolinos) este primul dintre
demersurile care vizează dimensiunea europeană a activităților orientate către o organizare
spațială mai buna în Europa, militând pentru găsirea soluțiilor problemelor care depășesc cadrul
național și tinde astfel la crearea simtamantului de identitate comună. În noul context european,
amenajarea teritoriului necesită în același timp acțiune la nivel local și gândire la nivel global.
Un alt document semnificativ îl constituie apariția Schemei de Dezvoltare a Spațiului Comunitar

1
Zamfir, C., Cace, S., Precupețu, I., Preoteasa, A. M., Stănculescu, M., Zamfir, E, Calitatea vieții: România 2035,
Direcții și Priorități, în Strategia de dezvoltare a României în următorii 20 de ani, volumul II, București, Editura
Academiei Române, 2016, p. 284
2
Strategia națională privind incluziunea socială și reducerea sărăciei 2015–2020, Pachetul Național Anti-sărăcie
2016

1
(SDEC) – spre o dezvoltare spațială echilibrată și durabilă a teritoriului Uniunii Europene,
document realizat de către Comisia Europeană, Postdam 1999. Acest document stabilește cu
claritate raporturile complexe dintre politicile de dezvoltare si dimensiunea spatială a acestora.
Politicile de dezvoltare spatială vizează asigurarea unei dezvoltări echilibrate și durabile a
teritoriului Uniunii Europene. Aceste politici sunt abordate în contextul celor trei obiective
fundamentale ale politicii comunitare și anume:
- coeziunea economică și socială;
- conservarea și gestionarea bazelor naturale ale vieții și ale patrimoniului cultural;
- competitivitatea mai echilibrată a teritoriului european.
Tot în acest document au fost identificate principalele direcții de dezvoltare spatială ale
continentului european: dezvoltarea unui sistem urban policentric și o nouă relație urban-rural,
asigurarea accesului la informație și cunoaștere și dezvoltarea durabilă, gestionarea atentă și
protecția naturii și a moștenirii culturale. Problemele amenăjarii teritoriului privind locuirea vor
fi, prin urmare, subsumate acestor principale directii de dezvoltare spatială.
Tendintele pe termen lung ale dezvoltării spațiale în UE sunt influențate în principal de
următorii factori:
- o integrare economică progresivă, care conduce la o mai bună cooperare între statele
membre;
- importanța crescandă a colectivităților locale și regionale și a rolului lor în dezvoltarea
spațială;
- lărgirea previzibilă a UE și evoluția relațiilor sale cu vecinii.
Un al treilea document important în privința precizării unor obiective de perspectivă ale
amenajării teritoriului cu relevanța asupra problematicii locuirii îl constituie Conferința
Europeană a Miniștrilor Responsabili cu Amenajarea Teritoriului, organizată de către Comitetul
Înalților Funcționari din Consiliul Europei3 unde au fost formulate principiile directoare pentru
dezvoltarea teritorială durabilă a continentului european. Acest document identifică cele mai
importante obiective din domeniul dezvoltării spațiale, contribuind la elaborarea unei strategii de
coeziune socială. Obiectivul central al aplicării acestor principii îl reprezintă identificarea
măsurilor de amenajare a teritoriului prin care locuitorii tuturor Statelor membre ale Consiliului

3
Conferinta europeana a Ministrilor responsabili cu amenajarea Teritoriului (CEMAT): Principii directoare pentru
Dezvoltarea teritoriala durabila a Continentului european, Hanovra, 7-8 septembrie 2000, Traducere C.D.C.A.S

2
Europei pot ajunge la un nivel de viață acceptabil. Aceasta este o condiție prealabilă
fundamentală pentru stabilizarea structurilor democratice în localitățile și regiunile Europei.
Cele zece principii sunt urmatoarele:
- promovarea coeziunii teritoriale prin intermediul unei dezvoltări socio-economice
echilibrate și de îmbunătățire a competitivității;
- promovarea încurajării dezvoltării generate de funcțiunile urbane și de îmbunătățirea
relațiilor dintre orașe sâși sate;
- promovarea unor condiții de accesibilitate mai echilibrate;
- facilitarea accesului la informație și cunoaștere;
- reducerea degradării mediului;
- valorificarea și protecția resurselor și patrimoniului natural;
- valorificarea patrimoniului cultural ca factor de dezvoltare;
- dezvoltarea resurselor energetice în menținerea securității;
- promovarea unui turism de calitate și durabil;
- limitarea preventivă a efectelor catastrofelor naturale. 4
Aceste principii strategice reprezintă suportul flexibil și orientat spre viitor prin care se va
acționa până la nivelul autorităților locale pe baza suportului spațial oferit de amenajarea
teritoriului pentru dezvoltarea durabilă a continentului. Aceste principii se vor concretiza într-o
serie de măsuri de amenajare a teritoriului continentului care să țină cont de potențialul imens de
dezvoltare pe care îl reprezintă diversitatea naturală și culturală a acestui spațiu geografic.

1.2 Probleme ale locuirii pe continentul european

Obiectivul „tehnic” al atingerii coeziunii sociale pe continentul European este

reprezentat de un parametru sintetic ce caracterizează calitatea vieții din Europa, fiind denumit
Indicele Dezvoltării Umane (IDU, Human Development Index) elaborat pentru toate țările
membre ale Națiunilor Unite prin Programul de Dezvoltare al Națiunilor Unite. Acest indice este
o masură comparativă a speranței de viață, a standardelor de educație și a venitului pe cap de
locuitor (nivelul de trai). Indicele Dezvoltării Umane calculat pentru Romania indică nivelul
obiectiv pentru țară, dar mai importantă în contextul problematicii locuirii este stabilirea unui

4
Ibidem, pp.10-12

3
indice sintetic al locuirii bazat pe analize din cadrul unor studii sectoriale. Locuirea este cel mai
important element în necesitațile vieții umane și în dezvoltarea socială. Are un rol radical în
aspectul social si economic al evoluției. Importanța sectorului locuirii pentru dezvoltarea
teritorială este evidențiată de o serie de considerente care se regăsesc în documentul sus amintit.
Funcția sectorului locuirii în cadrul societății este subliniată și de importanța cantitativă și de
impactul major pe care îl are asupra economiei și forței de muncă.5
Efectele însumate dintre creșterea economică și evoluția demografică pe de o parte și
modificarea cererii de locuinte pe de altă parte, din punct de vedere calitativ, cantitativ și de
amplasare, implică un proces de dinamizare a construcțiilor de locuințe dar și dezvoltarea tuturor
componentelor legate de actul locuirii. Realizarea locuințelor presupune mobilizarea unor resurse
însemnate de capital, în special a celui privat, ceea ce înseamnă în cele din urmă dinamizarea
economiei. În acest sens, de o deosebită importanță în studiul evoluției locuirii îl are identificarea
tendințelor de finanțare și subvenționare a acestei activități.
Investițiile private fac parte din forțele motrice ale dezvoltării sociale și în mod egal ale
dezvoltării teritoriale. Una dintre sarcinile amenajării teritoriului constă în a furniza investitorilor
privați o perspectivă de dezvoltare prospectivă și o securitate în termeni de amenajare. În plus,
politica amenajării teritoriului va trebui să contribuie împreună cu politicile sectoriale adecvate,
la creșterea atractivității municipalităților și regiunilor pentru investiții private la nivel local și
regional. Principiile unei politici de amenajare durabilă se referă la structurarea rețelei de așezări
umane. La acest nivel de abordare a locuirii în teritoriu, cel mai important principiu îl constituie
promovarea încurajării dezvoltării generate de funcțiunile urbane și de îmbunătățire a relațiilor
dintre orașe și sate. Acest lucru se realizează prin structurarea sistemelor și funcțiunilor urbane, o
atenție specială acordându-se dezvolăarii centrelor urbane de mărime mică și mijlocie din
regiunile rurale care vor facilita accesul acestor regiuni la funcțiunile urbane.
Complementaritatea între așezările umane de scară diferită se va face prin constituirea unei
structuri echilibrate a armaturii urbane în condițiile unor parteneriate între colectivitățile
teritoriale. Preocupările europene privind atingerea obiectivelor amintite mai sus pe baza
principiilor enuntate sunt susținute de o serie de măsuri specifice pentru diferite regiuni ale
Europei. Astfel, problemele specifice ale țărilor noi membre privind locuințele sunt legate de

5
Cristina Alpoi, Contextul european si tendinte ale locuirii în România, în Administrație și management public,
nr.8/2007, p. 76.

4
finanțarea construcției de locuințe, întreținerea stocului imobiliar, precum și de problemele
generate de potențialul diferit de accesibilitate la proprietatea rezidențială, care pot fi atenuate
prin creșterea ofertei de terenuri pentru construirea de locuințe. Problemele locuirii în zonele
rurale sunt legate de accesul populației la servicii furnizate de orașe mici și mijlocii din teritoriu,
creșterea accesibilității și creșterea atractivității pentru locuire în spatiu rural.

1.3 Caracteristici ale dinamicii urbanizării în spațiul european și în România

La nivelul continentului european există o structură densă de așezări umane care acoperă
partea centrală a Europei, începand cu Marea Britanie, continuând cu Olanda, Belgia și Vestul
Germaniei, până la Estul și Vestul Alpilor și anume Italia, Cehia, Sudul Poloniei și Slovacia spre
Ungaria. Țările de la Nord și Sud față de aceste zone sunt mai puțin populate și au un sistem
urban mai puțin dens. Acest lucru este adevarat pentru Irlanda, zonele nordice ale Marii Britanii,
Suedia, Finlanda, Estonia, Letonia și Lituania, dar și porțiuni din Spania, Portugalia, Grecia,
Bulgaria și Romania. Una dintre caracteristicile dinamicii urbanizării în spațiul european o
constituie dinamicile diferite din zonele vestice, în raport cu estul Europei. După creșteri mari în
anii ´80, aceste țări cunosc o temperare a dinamicii. O caracteristică a spațiului Est-European o
constituie ,,ruralitatea” unei mari părți a acestuia. Analiza densităților populației urbane
ilustrează o densitate scazută a locuitorilor din mediul urban. Aceste caracteristici sunt
completate și de faptul că zona estică a Europei este grevată de o serie de disparități în ceea ce
privește raportul urban/rural, situație care este agravată și de scăderea ritmului gradului de
urbanizare. Analizele corelative dintre accesibilitatea sau PIB-ul orașelor din Romania și
numărul respectiv mărimea acestora, conduc la concluzia caă majoritatea orașelor, în general de
rang II și mai mic (orasele de grad II fiind municipiile de importantță interjudețeană, judeteana
sau cu rol de echilibru în rețeaua de localități) au o forță economică redusă, ceea ce în condiții
actuale sugerează creșterea rolului orașelor de categoria I (municipiile de importanță națională cu
influența potențială la nivelul european). Această tendință poate deveni contrară evoluției spre
coeziune economică și socială, în condițiile în care orașele mici și chiar mijlocii traversează o
perioadă de stagnare. De asemenea, accesibilitatea mult mai redusă a orașelor mici, reduce și mai
mult șansele acestora de a-și dezvolta rolul teritorial. Analizele efectuate în ultimul timp reflectă

5
disparități în ceea ce privește dezvoltarea spațială echilibrată a rețelei de orașe, dintre spațiul
central European și Romania și arată distanța dintre elementele care definesc locuirea la nivelul
teritoriului dintre cele două spații. În plus, față de teritoriul continetului, Romania apare, în cea
mai mare parte, ca o regiune cu un puternic declin demografic, cu excepția Moldovei. Aceste
elemente, accentuează decalajul în ceea ce privește potențialul de structurare în țara noastră a
unui sistem policentric puternic. În acest context, se poate afirma că Romania nu dispune în
prezent de mai multe Arii Metropolitane de creștere, în afară de București și Timișoara. Această
înseamnă că una dintre priorități o reprezintă identificarea celor mai favorabile aglomerări
urbane capabile să susțină în viitor o astfel de dezvoltare. Integrarea în relașiile spașiale cu
centrul Europei se poate obține prin întalnirea policentrismului la toate nivelele de agregare
spațială în cadrul teritoriului național și prin deschiderea către estul continentului, atunci când
condițiile o vor permite.

6
 Capitolul 2. Tendințe ale locuirii în România

2.1 Aspecte demografice

Numărul locuitorilor din România a înregistrat în ultimii ani o scădere. Migrația masivă
spre marile orașe de la începutul anilor ’90, a fost urmată de o tendință inversă. Explozia
demografică din anii 1967 și 1980 are drept consecință în prezent parcurgerea unei perioade de
criză a locuințelor, generată de ajungerea generațiilor respectivelor boom-uri demografice la
vârsta formării cuplurilor familiale. Analiza structurii populației active arată o puternică
deplasare a populației către mediul urban, și o dramatică scădere a celei active din mediul rural
(încă din 1992, la sate mai lucra doar 67% din populația din 1966). Acest fapt ne conduce la
concluzia că în următorii ani va crește cererea pentru locuințele urbane. În realitate, distribuția
spațială a realizării de locuințe confirmă dinamica populației: astfel, în perioada 1992-2002 cele
mai multe locuințe s-au construit în Moldova. Alte județe cu o dinamică pozitivă importantă
sunt: Ilfov, Dâmbovița, Gorj, Ialomița, Constanța, Bistița-Năsăud. Această tendință trebuie
corelată cu alte elemente care definesc calitatea locuinței și actul locuirii (materiale de
construcție, dotări), precum și cu mediul în care s-au realizat (urban/rural). Calitatea locuirii este
definită și de accesul populației la utilitățile edilitare. Cele mai multe deficiente există în mediul
rural, dar se constată că există și un segment al populației urbane care nu are acces la utilități.

2.2 Probleme ale extinderii zonelor de locuit în România

Creșterea cererii pentru locuințe trebuie verificată în corelare cu cererile de teren pentru
spațiile de locuințe individuale, atat în mediul urban, cât și rural. Creșterea suprafețelor
intravilane nu reflectă întotdeauna o presiune pentru construirea de locuințe a populației
localnice tinere, ci mai degrabă cererea pentru a doua reședință sau una principală a unor
segmente ale populației din marile centre urbane. Dincolo de limitele orașelor și ale comunelor,
după 1990, s-au construit în ritm rapid și cu fonduri private, în zone diferite și cu motivații

7
diferite, locuințe individuale. Este vorba despre o categorie de proprietari care doresc să-și
schimbe modul de viață din locuințele colective cu unul adecvat standardelor de confort și noii
situații economice. Zonele țintă sunt cele cu potențial peisagistic, dar în dinamica răspândirii
acestora, rolul principal îl are distanța și calitatea căilor de acces dintre locuința și orașul unde
există locurile de muncă. Realizarea acestor zone de locuințe se face prin parcelarea terenurilor,
de folosință agricolă, iar asigurarea cu utilități edilitare reprezintă rodul demersurilor individuale.
Consecința o constituie marele impact negativ asupra factorilor de mediu, în special asupra
apelor de suprafață, padurilor și chiar a straturilor de apă freatică. Extinderea zonelor de locuințe
cu standard de confort urban se realizează prin construirea de loturi libere (cel mai frecvent
terenuri agricole supuse parcelării) sau pe loturi în vatra satului care se eliberează, în zone cu
locuințe rurale traditionale, dar în căutarea avantajului unui amplasament favorabil, în acest caz
fiind vorba în special de locuințe de vacanță ocupate fie la sfarșit de săptămână, fie în perioada
vacanțelor. Așadar casele individuale de retragere, deși la noi prezente încă în mică măsură, vor
constitui o prezență semnificativă a locuințelor din perimetrul marilor orase sau din spațiul rural.
Creșterea gradului de concentrare urbană, distribuirea neuniformă a creșterii demografice,
schimbările legislative, depășirea perioadei de serviciu pentru un număr mare de imobile de
locuințe, uzura morală specifică unei părți a fondului de locuințe, scăderea importantă a ritmului
de construcție a noilor locuințe colective, ne conduc la concluzia că străbatem o puternică criză
de locuințe, care se va accentua în următorii ani.6 Creșterea gradului de concentrare urbană în
România determină, împreună cu alți factori socio-economici, creșterea complexității sistemului
oraș-teritoriu periurban. Astfel, se poate formula concluzia că începand cu anii ’90, asistăm la
faze succesive ale expansiunii locuirii urbane în teritoriul periurban, situație în care zonele
situate la periferia marilor orașe devin puncte sensibile în ceea ce privește actul locuirii.
Problematica locuirii și a locuinței reprezintă un element cheie în strategia dezvoltării
socialeconomice, atât la nivel național cât și la nivel local. Ea trebuie corelată cu toate aspectele
complementare și necesare locuirii în ceea ce privesc politicile de dezvoltare a rețelelor de
servicii și tehnico-edilitare, precum și a infrastructurilor de transport și comunicații din întreg
teritoriul național.

6
Cătălin Sărbu, Din nou despre criza de locuinte, Arhitect-Design, nr. 7/1998, p. 7