Sunteți pe pagina 1din 87

Virginia Cucu

STRATEGII DE
FINANŢARE A INVESTIŢIILOR

Note de curs

2018
Copyright © 2018, Virginia Cucu – Editura ARTIFEX
CUPRINS

CAPITOLUL I.
INVESTIŢIILE: CONCEPT ŞI TIPOLOGIE ............................................................................... 3
1.1 Necesitatea şi oportunitatea investițiilor ........................................................................................ 3
1.2. Conceptul de investiție .................................................................................................................. 4
1.3 Tipologia investițiilor..................................................................................................................... 6

CAPITOLUL II.
INDICATORI PENTRU CUANTIFICAREA EFICIENŢEI INVESTIŢIILOR LA NIVEL
MICROECONOMIC......................................................................................................................... 9
2.1. Eficiența formării şi utilizării resursei umane ............................................................................... 9
2.2. Indicatori de evaluare şi analiză a eficienței economice a investiției la nivel microeconomic. . 12
2.3. Indicatori utilizați în prezent pentru caracterizarea activității firmei comerciale în mediu
concurențial ........................................................................................................................................ 21

CAPITOLUL III.
EVALUAREA INVESTIŢIILOR PRIN PRISMA INDICATORILOR DINAMICI.
METODOLOGIA BĂNCII MONDIALE ..................................................................................... 23
3.1 Indicatorii de evaluare a eficienței economice în perioada de edificare a obiectivului
investițional ........................................................................................................................................ 23
3.2 Tehnica discontării ....................................................................................................................... 25
3.3. Randamentul economic al investițiilor și durata de recuperare a investițiilor în formă dinamică,
actualizati la diferite momente de referință........................................................................................ 30
3.4. Banca Internațională pentru Reconstrucție şi Dezvoltare ........................................................... 34
3.5. Banca Europeană pentru Reconstrucție şi Dezvoltare ................................................................ 35
3.6. Indicatori şi criterii de evaluare a eficienței proiectelor de investiții .......................................... 37

CAPITOLUL IV.
SURSE DE FINANŢARE A INVESTIŢIILOR............................................................................ 47
4.1. Aspecte generale privind sursele de finanțare a investițiilor ...................................................... 47
4.2. Finanțarea din fonduri proprii ..................................................................................................... 48
4.3. Finanțarea investițiilor din fonduri împrumutate ........................................................................ 50
4.4 Creditul furnizor........................................................................................................................... 55
4.5. Leasingul ..................................................................................................................................... 55
4.6. Fondurile cu capital de risc ......................................................................................................... 62
4.7. Finanțarea investițiilor internaționale ......................................................................................... 63
4.8. Tehnici speciale de finanțare...................................................................................................... 66

CAPITOLUL V.
SURSE DE FINANŢARE A INVESTIŢIILOR............................................................................ 70
5.1. Plan de investiție - înființarea unui atelier de confecții metalice ............................................... 70

BIBLIOGRAFIE .............................................................................................................................. 83
3 Investiţiile: concept şi tipologie

CAPITOLUL I.
INVESTIŢIILE: CONCEPT ŞI TIPOLOGIE

1.1 Necesitatea şi oportunitatea investițiilor


Evoluția societății umane depinde în mare măsură de eficiența cu care sunt folosite resursele
umane, naturale şi financiare de care dispune. Concomitent cu evoluția civilizației, oamenii se
străduite ca, prin combinarea resurselor de care dispun, să asigure o creştere mai mare a volumului
şi a calității producției, să obțină cantități sporite de bunuri şi servicii, ceea ce constituie premiza
creşterii economice, crearea unei economii avansate şi, implicit, condiții de creşterea calității vieții.
Tehnica modernă evoluează permanent spre procese de complexitate ridicată, cărora le
corespunde o eficiență economică sporită, o mai bună valorificare a resurselor şi o calitate
superioară a produselor şi serviciilor. Un factor important în obținerea unor rezultate economice
favorabile o reprezintă însuşirea şi aplicarea competentă a tehnologiilor moderne. Astfel, este
necesar să se dispună de informații asupra tehnicii mondiale în problema investițională respectivă,
precum şi de rezultatele cercetării ştiințifice din țară şi străinătate. Evident, în situația actuală cu
privire la circulația aproape instantă a informației, decidenților le revine sarcina de a se informa.
Realizarea unui proiect de investiții în sfera producției de bunuri şi servicii are ca efect
sporirea şi diversificarea ofertei acestora, şi implicit, creşterea veniturilor agenților economici.
Totodată, este influențată creşterea gradului de ocupare a forței de muncă.
În cadrul circuitului economic național investițiile au un dublu rol:
- agenții economici care au activități investiționale sporesc oferta de bunuri şi servicii prin
creşterea capacității productive realizând venituri suplimentare,
- orice proiect de investiții generează nevoi, sau cereri suplimentare, în sectoarele conexe
din amonte (furnizori), sau din aval (beneficiari), determinând o creştere în lanț a investițiilor
agentului economic.
Investița reprezintă suportul material al promovării progresului tehnico-ştiințific contribuind
la rezolvarea problemelor lumii contemporane cum ar fi: protecția mediului, refacerea echilibrului
ecologic. „Investițiile în reconstrucția ecologică şi protecția capitalului natural, cât şi cele pentru
producerea activelor necorporale, sunt investiții, care contribuie la siguranța şi securitatea oricărei
țări” 1.
Cel mai adesea, investiția este legată de inovație. În economia contemporană inovația este
prezentă pretutindeni: în ramurile economice în primă ascensiune, în sectoarele stagnante, în
industriile noi şi în cele care se reînnoiesc, chiar în industriile ce se modernizează cel mai puțin.
Astfel, se poate afirma că, investiția în inovație este cea mai răspândită. Ea acționează asupra
domeniului unde se realizează, asupra produsului/serviciului celuilalt domeniu, asupra investiției
celuilalt domeniu.
Investițiile, constituie condiția esențială pentru dezvoltarea capitalului tehnic, cu efect direct
asupra producției, creşterii gradului de ocupare a forței de muncă şi a veniturilor, favorizând
dezvoltarea lor în etapele ulterioare. Ele pot fi privite şi ca liant între generații, prin crearea de noi
locuri de muncă pentru noua generație, dar şi prin moştenirea de capital fix pe care acesta o
primeşte de la generațiile anterioare.
Sintetizând, prin realizarea proiectelor de investiții creşte stocul de capital fix, acesta
constituind instrumentul principal de realizare a modernizării economice. În plan social, investițiile
au un rol regulator / compensator în ocuparea forței de muncă, în îmbunătățirea calității vieții.
Aceasta, are ca efect imediat sau în perspectivă, atenuarea factorilor generatori de şomaj. Practica

1
Soica, M., - „Managementul şi conceperea, proiectarea, implementarea proiectelor de investiţii”, Editura Lumina
LEX, 2009, pg.6
Decizia de investiții 4

arată că, progresul tehnic, precum şi tehnologiile IT, se desfăşoară în ritm rapid, devansând
procesul de calificare şi pregătire a resursei umane.
Globalizarea reprezintă o realitate prezentă în viețile noastre si care a apărut din
transformarea treptată a economiei mondiale într-un sistem complex şi contradictoriu. Astfel, s-au
format noi piețe de mărfuri si capitaluri, s-au dezvoltat considerabil mijloacele de comunicație, s-a
accentuat procesul de integrare a națiunilor, fiind necesară o coordonare a acestora printr-un
fenomen global. În aceste condiții, în care fluxurile de investiții au crescut la nivel mondial, este
necesar a evidenția, legătura dintre dezvoltarea economiilor naționale şi evoluția fluxurilor de
investiții.
Datorită globalizării, problema investițiilor, influența lor asupra modernizării economiilor,
continuă să se înscrie în categoria problemelor-cheie ale teoriei economice.

1.2. Conceptul de investiție


Conceptul de investiție, a intrat în vocabularul uzual al omenirii, cunoscând o diversitate de
nuanțe şi definiții. În dicționarul de economie politică, investițiile sunt numite drept plasare de
fonduri în industrie, agricultură, comerț şi în alte ramuri, cu scopul asigurării bazei materiale şi a
forței de muncă necesare desfăşurării şi lărgirii activității în aceste domenii. Investiția, reprezintă
totalitatea cheltuielilor prin care se achiziționează, se construiesc, sau se confecționează mijloace
fixe noi 2.
Conform Dicționarului explicativ al limbii romane (ediția 1984), investiția, reprezintă
plasarea capitalurilor în întreprinderi industriale, agricole, comerciale, în scopul obținerii profitului,
sau alocarea unei sume, sau a altor resurse pentru crearea capitalului fix, pentru modernizarea,
retehnologizarea, sau reutilarea celor existente. Cheltuielile cu investițiile reprezintă capitalul
plasat. Deci, prin investiții, înțelegem o cheltuială prezentă şi certă, care va duce la rezultate viitoare
de cele mai multe ori incerte.
Noțiunea de investiție poate fi definită din punct de vedere lingvistic, ca fiind o alocare,
plasare, dotare. Prin investiție, se înțelege, orice utilizare a unui activ în calitate de capital, cu
scopul obținerii de profit; acestea sunt cunoscute ca investiții reale sau fizice. Conceptul de
investiție face referire şi la capitalul plasat pe piețele de capital, în vederea obținerii de câştiguri de
capital din dividende şi dobânzi, prin intermediul altei persoane implicate în administrarea acestora.
Acestea sunt cunoscute ca, investiții financiare sau de portofoliu.
Datorită complexității acestui concept, noțiunea de investiție poate fi abordată în funcție de
gradul de includere a cheltuielilor, sub două aspecte: un înțeles „larg" şi altul „restrâns".
În sens larg, noțiunea de investiție cuprinde totalitatea cheltuielilo, sau alocărilor de fonduri,
de la care se anticipează ca se vor obține venituri viitoare. Investiția, într-o astfel de abordare,
reprezintă o plasare de fonduri băneşti într-o acțiune, într-un proiect sau operație pentru a crea un
spor de avuție, atât la nivelul individului/al firmei, cât şi al societății, în general.
În sens restrâns, investițiile reprezintă „totalitatea cheltuielilor prin care se creează, se
achiziționează noi fonduri fixe, se înlocuiesc mijloacele fixe uzate, se dezvoltă, se modernizează, se
reutileaza bunurile materiale existente". „În general se poate admite că, orice plasare de fonduri în
domeniul economic, social –cultural, administrativ, militar etc. pentru a asigura regenerarea sau
creşterea activelor, acoperirea cu forță de muncă a activităților sau promovarea obiectivelor
organizațiilor sau firmelor este o investiție” 3.

Orice investiție cuprinde următoarele elemente:


- un subiect, persoana fizică sau juridică care investeşte;

2
http://www.contabilitateafirmei.ro/dictionar/investitiile.htm
3
Zaiţ, D., - „Evaluarea şi gestiunea investiţiilor directe”, Editura Sedcom Libris, 2003, pg.15
5 Investiţiile: concept şi tipologie

- un obiect, care cuprine obiecte sau mijloace în care se investeşte;


- un cost, reprezentând mijloace financiare, materiale, umane sau de altă natură ce sunt
alocate realizării investițiilor, sau efortul total depus de investitor;
În literatura de specialitate, se întâlnesc mai multe accepțiuni privind conceptul de investiție.
1) Investiția este comensurată ca fiind o cheltuială, efectuată de persoanele fizice sau
juridice, cu scopul de a obține bunuri şi / sau servicii utile.
2) Keynes în „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor” consideră
că, investițiile dintr-o perioadă sunt egale cu economiile, acestea contribuind la un plus de valoare
față de valoarea actuală a echipamentelor de producție „deoarece fiecare din ele este egală cu
surplusul venitului peste consum” 4
3) Conform afirmației lui Pierre Mosse, investiția trebuie privită ca o cheltuială certă pentru
un viitor incert, altfel spus, prin investiție se renunță la o satisfacție imediată şi certă pentru o serie
de câştigiuri plasate în viitor.
Noțiunea de investiție implică plasarea unui capital pentru efectuarea unei cheltuieli în
vederea realizării de active fizice şi/sau financiare, în vederea creării premizelor necesare obținerii
în viitor, pe o perioadă mai lungă de timp, a unor efecte utile economice şi sociale utile, superioare
celor prezente, a căror realizare este probabilă. Astfel, noțiunea de investiție se caracterizează prin
trei elemente esențiale: timp (durată), risc şi eficiență.
În accepținea specialiştilor din economie, investiția presupune trei dimensiuni: contabilă,
economică şi financiară.
Dimensiunea contabilă – reduce investiția la noțiunea de imobilizare în sensul contabil al
cuvântului. Astfel, investiția constă în alocarea uneor disponibilități pentru procurarea unui mijloc
fix, care va determina în viitor fluxuri financiare de venituri şi cheltuieli de exploatare. Din acest
punct de vedere, investițiile, sunt considerate a fi toate bunurile mobile şi imobile, corporale şi
necorporale, achiziționate sau create de întreprindere, destinate a rămâne constante în acceaşi
formă. Bunurile se contabilizează în clasa a doua de conturi, unde sunt grupate:
a) imobilizări legate de exploatere
b) imobilizări în afara exploatării.
Dimensiunea economică – investiția reprezintă toate consumurile de resurse care se fac în
prezent în speranța obținerii în viitor a unor efecte economice (venituri, încasări) eşalonate în timp
şi care, în sumă totală, sunt superioare cheltuielilor inițiale de resurse. În acest caz, acentul este pus
pe materialitatea efortului investițional.
În această accepțiune se consideră investiții 5:
a) Achiziționarea de echipamente de lucru şi alte bunuri care constituie ieşiri de trezorerie,
dar care au urmare încasări suplimentare, economii de costuri etc.
- refacerea capacității de autofinanțare a firmei;
- rambursarea eventualelor datorii contractate cu ocazia realizării proiectului;
- crearea unui surplus de venituri care să asigure îmbunătățirea sistemului economic
financiar viitor al firmei.
b) Alte cheltuieli decât cele referitoare la cumpărarea de bunuri şi echipamente cum sunt:
- cheltuielile pentru publicitate de marcă;
- costul acțiunilor de punere la punct a unor produse noi;
- cheltuieli cu programele de cercetare-dezvoltare.
Conform accepțiunii financiare, investițiile se reduc la totalitatea cheltuieliele de resurse
care generează venituri şi sau / economii pe o lungă perioadă de timp, în viitor şi în consecință,
amortizarea lor se face pe mai mulți ani.
Accepțiunea financiară înglobează toate elementele de imobilizări sau cheltuieli, la care se
adaugă nevoia de fond de rulment pentru exploatare (NFRE) generat de creşterea volumului de

4
Keynes, J.M., - „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor” – Editura Ştiinţifică, 1970, pg.97
5
Românu, I., Vasilescu, I., (coordonatori) – „Managementul investiţiilor”, Editura Mărgăritar, 1997, pg.14
Decizia de investiții 6

activitate. Din punct de vedere financiar, valoarea reală a efortului investițional, pentru realizarea
unui proiect, este dată de costul obiectivului ce se construieşte, plus fondul de rulment aferent
exploatării. De obicei, resursele disponibile sunt mai mici decât nevoile şi aceste diferențe se
acoperă prin capital permanent sub formă de fond de rulment (FR). Din punct de vedere financiar,
problema cea mai importantă este să se asigure echilibrul între nevoi şi resurse.
În concluzie, putem afirma că investiția este o categorie economică destul de complexă, la
care poate apela orice persoană fizică sau juridică, în condițiile deținerii unui capital sau a unei idei
de afaceri, ce caută să-şi plaseze mai bine lichiditățile sau ideile pentru a-şi creşte averea într-un
orizont de timp mai apropiat, sau îndepărtat, în condițiile asumării riscului. Indiferent de
modalitatea prin care se consideră a fi definită investiția, managementul oricărei entități economice
ar trebui să pună accent pe capacitatea acesteia de a genera fluxuri financiare viitoare, de a
consolida şi dezvolta poziția entității pe piață, în scopul creşterii averii proprietarilor. Investiția
constituie atuul strategic cel mai relevant al managementului.

1.3 Tipologia investițiilor


Accepțiunile teoretice, referitoare la conceptul de investiție, determină particularizări şi
diferențieri printr-o clasificare a acestora după mai multe criterii, respectiv: politica generală a
întreprinderii, natură, obiectiv, grad de risc, din punct de vedere al relațiilor care se stabilesc între
întreprinzători, după rolul funcțional, structura tehnologică a cheltuielilor, după destinație şi risc.

1) Din punct de vedere al politicii generale a întreprinderii investițiile sunt:


- investițiile interne reprezintă alocarea unor fonduri pentru perfecționarea aparatului
productiv, care are în vedere fie creşterea producției, fie reducerea costurilor. Acest tip de investiție
presupune un risc redus şi se înscrie în strategia de specializare şi consolidare a poziției pe piață.
- investițiile externe constau în plasamente financiare sub formă de participații la
formarea capitalului altor firme. Acestor investiții li se ataşează un risc mai ridicat şi se înscriu în
strategia de diversificare a activității.
2) După natura lor:
- corporale, cuprinzând activul fizic al firmei (mijloace fixe) şi activul circulant
(stocurile);
- necorporale, repectiv activele necorporale (fond de comerț);
- financiare, sub formă de imobilizări financiare, împrumuturi pe termen lung.
3) După obiectivul urmărit:
- investițiile obligatorii, se fac cu scopul respectării anumitor angajamente luate anterior
față de alți agenți economici, sau față de proprii angajați, sau pentru a respecta anumite reglementări
legale (ex. investiția în modernizarea liniei tehnologice, repectarea prevederilor legale, în ceea ce
priveşte legislația muncii, asumări ale proprietarilor prin contractul colectiv de muncă);
- investițiile strategice se fac în sfera cercetării-dezvoltării, sau pentru ameliorarea
climatului de muncă, au un rol foarte mare în procesul de fundamentare a deciziilor de investiții (ex.
informatizarea proceselor de producție).
4) După gradul de risc:
- investiții cu risc scăzut (investiții de menținere şi de ameliorare);
- investiții cu risc sporit (cele mai riscante sunt investițiile de expansiune sau de
verificare).
5) Din punct de vedere al relațiilor care se stabilesc între întreprinzători (beneficiarul
proiectului şi sursa străină de resurse pentru investiții):
- investiții străine directe, când agentul finanțator străin ce are capacitatea de a lua decizii
şi de a controla proiectul;
- investiția străină de portofoliu, care este un plasament pur financiar, fără alte implicații
asupra proiectului.
7 Investiţiile: concept şi tipologie

6) După rolul funcțional pe care îl joacă în cadrul proiectului:


- investiții directe - sunt acele consumuri de resurse investiționale care se materializează
în obiectele de bază ale proiectului (secții de producție, spații de depozitare etc.);
- Investiții indirecte – sunt legate de investiția directă şi constau în alocarea resurselor
pentru obiective cu caracter socio – cultural, de protecția mediului (cluburi culturale, biblioteci, săli
de sport etc);
- investițiile colaterale – cheltuieli de resurse legate teritorial şi funcțional de investiția
directă; destinația lor este de a creea condiții normale de funcționare a obiectivului şi de a asigura
infrastructura şi utilitățiile necesare (utilități, alei, căi de acces etc.);
- investițiile conexe – cheltuieli care se fac în ramuri sau domenii conexe celui în care se
înfăptuieşte proiectul (sunt generate de nevoia de a asigura realizarea proiectului investițional, de
cele mai multe ori mai performant, cu materii prime, materiale corespunzătoare).
7) După structura tehnologică a cheltuielilor:
- investiții în mijloace fixe: cheltuieli cu echipamente (cuprinde valoarea de achiziție,
costul de transport la şantier), cheltuieli de montaj – instalare,achiziția şi amenajarea terenului,
construcții, clădiri, amenajări şi alte mijloace fixe;
- cheltuieli preliminare: costul proiectelor pentru formare de personal calificat, licențe,
know-haw, cheltuieli de consiliere).
- fondul de rulment (capital de lucru).
8) În funcție de natura proprietății:
- investiții publice, finanțate din bugetul de stat, bugetele autorităților locale, fonduri
europene etc;
- investiții private, finanțate de entitățile economice private, atât din sursele proprii, cât şi
din cele atrase.
9) După cronologia intrărilor şi ieşirilor din trezorerie:
- o singură intrare – o singură ieşire (point – input, point - output) investiția este angajată
total la momentul m0 iar efectele scontate se obțin o singură dată la momentul viitor;
- intrări multiple în mai multe etape şi o singură ieşire (continous – input, point - output);
- o singură intrare – ieşiri multiple continuue pe o perioadă mai lungă de timp (point-
input, continous-output);
- intrări multiple – ieşiri multiple.
10) După modul de constituire:
- investiții nete – reprezentate de fondurile băneşti, ce provin din produsul național net (la
nivel macroeconomic), sau din profitul agenților economici, credite, emisiuni de acțiuni etc.;
- investițiile brute – rezultă din adăugarea amortizărilor la investițiile nete (au scop
creşterea capitalului fix).
11) În funcție de destinația acestora:
- investiție tehnică: achiziția de tehnologii moderne;
- investiție umană: calificarea, specializarea forței de muncă;
- investiție socială: înființarea de cantine, grădinițe, cluburi;
- investiție financiară - plasamente în hârtii de valoare;
- investiție comercială - reclamă, publicitate.
12) În funcție de riscul ataşat:
- investiție cu grad redus de risc (exemplu: investiții de înlocuire a echipamentelor uzate,
investiții de modernizare);
- investiție cu grad ridicat de risc (exemplu: investiții de dezvoltare, investiții strategice).
13) După domenuile la care se referă:
- investiții în resursa umană;
- investiții în infrastructura agenților economici
- investiții în cercetare – dezvoltare.
Decizia de investiții 8

14) În funcție de impactul pe care-l au în societate:


- investiții excesive, care determină subconsum
- investiții negative, când consumul absoarbe aproape întreg produsul intern şi chiar
stocurile produse din exercițiul financiar anterior.
Din clasificarea mai sus menționată nu au fost abordate investițiile străine directe, care fac
obiectul capitolului următor.
CAPITOLUL II.
INDICATORI PENTRU CUANTIFICAREA
EFICIENŢEI INVESTIŢIILOR LA NIVEL MICROECONOMIC

2.1. Eficiența formării şi utilizării resursei umane


Activitatea de investiții presupune, în general, cheltuirea unor resurse pentru achiziționarea
de factori de producție (maşini, utilaje, capital circulant, salarii, etc.) în vederea realizării unor
obiective productive (investiții tangibile sau materiale), care urmează să realizeze bunuri şi/sau
servicii generatoare de venituri. Totodată, investițiile înseamnă cheltuieli pentru plasamente în
bunuri mobiliare (acțiuni şi obligațiuni), sau depozite bancare purtătoare de dividende, sau diferite
forme de profit. Investițiile reprezintă un factor de efort, o cheltuială care intră nemijlocit în ecuația
eficienței economice.
Putem spune că, activitatea economică nu produce numai bunuri şi servicii, ci poate să
producă şi oameni, pentru că poate reda societății oameni capabili să-şi asume responsabilități, cu
un înalt grad de satisfacție profesională, cu capacități fizice, intelectuale şi morale dezvoltate,
conştienți de contribuția lor socială, sau dimpotrivă, oameni bolnavi fizic şi psihic, alienați de
munca lor, cu sentimentul nerealizării sociale şi profesionale, căutând compensații exterioare, care
uneori pot duce la degradarea ființei umane.
Astfel, firma trebuie să contribuie la creare unei vieți echilibrate şi să nu sacrifice omul,
viața socială, mediul natural de dragul profitului economic. Se ştie că, unul dintre obiectivele
prioritare ale unei firme, este acela de a produce în mod rentabil şi eficient bunuri şi servicii, aceasta
depinzând în mare măsură de sistemul tehnologic, dar în ultimele decenii numeroase studii au scos
în evidență faptul că între caracteristicile sociale şi umane ale întreprinderii şi performanțele sale
economice există o corelație semnificativă.
Investițiile se realizează prin oameni. De aceea, resursa umană este factorul cheie de
dezvoltare al entităților economice şi reprezintă una din problemele fundamentale ale progresului
economico – social al oricărei țări. Rolul central al pregătirii reursei umane revine procesului
educațional. Folosind instrumente corespunzătoare, învățământul constituie un domeniu autonom al
vieții sociale, în cadrul căruia se diseminează cele mai importante rezultate derivate din cercetarea
ştiințifică, iar prin activitatea didactică acestea se transmit şi se reproduc progresiv, cantitativ şi
calitativ în capacitățile fizice şi intelectuale ale beneficiarilor săi. Învățământului îi revine sarcina de
a forma resursa umană calificată, care răspunde cerințelor actuale ale economiei, de a asigura
educarea permanentă a cetățenilor şi a corecta permanent structura profesională a populației.
Sistemul de învățământ asigură mobilitatea profesională a forței de muncă, ceea ce implică:
măsurarea procesului economic cu procesul de educație şi instruire a forței de muncă, natura
economică a procesului educațional, măsurarea efectelor economice şi sociale ale învățământului,
comararea efectelor cu eforturile şi desprinderea modalității şi oportunității de dezvoltare a
învățământului, pentru a asigura creşterea economică, şi, implict, creşterea calității vieții. Atfel,
totalitatea cheltuielilor efectuate pentru formarea şi dezvolatarea resursei umane, pentru creşterea şi
dezvoltarea individului se constituie în investiția în resursa umană.
Investița în resursa umană devine o problemă interesantă, deoarece forța de muncă din
România se află în plin proces de integrare într-o piață în care competiția este esențială. Prin
Aderarea la Uniunea Europeană, resursa umană autohtonă intră în concurența cu capitalul uman
dintr-o zonă economică de mare performanță.. O simplă comparare a câştigurilor salariale obținute
în România, pe de o parte, şi Uniunea Europeană, pe de altă parte, scot la iveală adevăruri dure. Mai
exact, capitalul uman național degajă o producție mult mai scăzută prin comparație cu cel
Decizia de investiții 10

occidental. Această situație, în strânsă corelație cu altele, clasează țara noastră, pe ultimul loc de
ocupat pentru o națiune pretentendă la integrare în structurile vest-europene 6.
Dacă, până nu de mult, interesul managerilor se concentra asupra aspectelor „tehnice”-
obținerea de noi piețe, realizarea unui profit cât mai mare, introducerea noilor tehnologii,
restructurarea activității, de cele mai multe ori pierzând din vedere aspectul „uman” al activității din
organizațiile lor, în prezent activitatea de resurse umane a devenit extrem de importantă pentru
asigurarea organizațiilor cu angajați valoroşi, care să contribuie la realizarea obiectivelor acestora.
Cuantificarea volumului total al cheltuielilor de pregătire a resursei umane se poate
determina prin mai multe metode:
1) Populația ocupată se structurează pe grupe de vârstă, profesii şi niveluri de calificare.
Pentru fiecare grupă se determină cheltuielile efectuate pentru pregătirea acesteia, iar produsul
dintre indicatori măsoară cheltuielile de formare profesională.
2) Cheltuielile totale de formare profesională ( Chtot ) se determină prin însumarea
cheltuielilor de formare profesională inițială ( c fp ) şi cheltuielilor pentru învățarea pe parcursul
vieții ( civ ).
Se porneşte de la ipoteza că, salariul se plăteşte în funcție de nivelul de pregătire
profesională, acesta recuperează trepatat cheltuielile de formare profesională.
c fp = s1 L1 + s 2 L2 + ... + s n Ln (2.1.)
n
sau sintetic, c fp = ∑ si Li (2.2.)
i =1
unde am notat cu:
− c fp volumul cheltuielilor cu formarea profesională inițială a forței de muncă;
− s1 , s 2 ...s n - salariul pentru complexitatea muncii 1, 2, …,n;
− L1 , L 2 ...Ln - cantitatea de muncă de complexitate 1, 2, …, n

civ = civ1 L1 + civ 2 L2 + ... + civn Ln (2.3.)


n
sau, civ = ∑ civi Li (2.4.)
i =1
De unde:
Chtot = c fp + civ = L1 ( s1 + civ1 ) + L2 ( s 2 + civ 2 ) + ... + Ln ( s n + civn ) , sau
n
Chtot = ∑ Li ( si + civi ) (2.5.)
i =1
Există o problemă legată de actualizarea costurilor formării profesionale (tehnica acutalizării
va fi abordată în capitolul cinci). Populația ocupată s-a pregătit într-o anumită perioadă de timp, cu
costuri diferite, iar actualizarea costurilor de formare profesională din perioada curentă devine o
problemă importantă. Se porneşte de la ipoteza că, rata acualizării „a” este aproximativ egală cu rata
dobânzii compuse.
 c   1  n 
C tot =  med 1 − 
a
   Li (2.6)
 a   1 + a   
în care s-a notat cu:
− C tot
a
- costul total actualizat al pregătirii forței de muncă în perioada curentă din categoria
i;

6
Mursa, G., - „Investiţia în capitalul uman. câteva consideraţii cu referire la România”, Analele Ştiinţifice ale
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi Tomul LII/LIII Ştiinţe Economice 2005/2006
11 Indicatori pentru cuantificarea eficienţei investiţiilor…

− c med - costul mediu din perioada de bază;


− a – rata de actualizare;
− n – numărul de ani pentru care se face actualizarea;
− Li - efectivul de forță de muncă din categoria i.
Rezultă:
s +c s + civ 2 s + civn
a
C tot = L1 ( 1 iv1 ) + L2 ( 2 ) + ... + Ln ( n ) (2.7.)
(1 + a ) (1 + a ) 2
(1 + a ) n
sau
n
si + civi
a
C tot = ∑ Li ( ) (2.8.)
i =1 (1 + a ) i

3) Deoarece învățământul constituie principala componentă a formării şi dezvoltării


profesionale a resursei umane calificate se poate aprecia efortul depus de societate prin aprecierea
corelației dintre dinamica cheltuielilor aferente procesului de învățământ cu dinamica produsui
intern brut, sau a venitului național şi ponderea cheltuielilor pentru învățământ în produsul intern
brut, în cheltuielile bugetare totale sau prin comparație cu alți indicatori macroeconomici.
Eficiența totală a formării şi utilizării resursei umane calificate, este un raport între efectul
economic al calificării, măsurat prin sporul de produs intern brut (PIB) şi efortul economic al depus
pentru învățământ:

∆PIB
E PIB = 100 (2.9.)
∑ Ctota
unde:
− E PIB - eficiența totală a calificării, în funcție de sporul de produs intern brut;
− C tot a
- costul total actualizat al pregătirii forței de muncă în perioada curentă, determinat
mai sus;
Mai riguros este expresia eficienței pregătirii forței de muncă prin intermediul sporului de
produs intern brut, creat de munca complexă, corectat cu indicele prețurilor de consum (sau
deflatorul PIB):
Contribuția pregătirii profesionale complexe la creşterea produsului intern brut se poate
scrie sub următaorea ecuație:
1 n m
I inv / PIB = ∑∑ vij nij α ij β ij (2.10)
D i =1 j =1
în care s-a notat cu:
− I inv / PIB - contribuția profesionale complexe la creşterea produsului intern brut;
− D – durata medie a activității salariaților (în ani);
− vij - valoarea medie a pregătirii unui salariat din grupa i-n (în ani) cu nivelul vechimii i-
m (în ani);
− α ij - coeficientul schimbării valorii pregătirii salariaților (se calculează printr-o matrice,
care ia în considerare grupele de vechime şi grupele după nivelul pregătirii);
− β ij - coeficientul dinamicii pregătirii salariaților (forței de muncă).
Din relațiile (4.9) şi (4.10) se poate scrie expresia eficienței pregătirii forței de muncă prin
intermediul sporului de produs intern brut, creat de munca complexă, corectat cu indicele prețurilor:
Decizia de investiții 12

∆PIB
E PIB = n m
(2.11.)
∑∑ v
i =1 j =1
ij nij α ij β ij

Desigur, creşterea produsului intern brut pe seama calificării forței de muncă reflectă sintetic
contribuția învățământului la dezvoltarea economiei naționale. Prin această modalitate se poate
determina contribuția pe care o aduce învățământul la creşterea altor indicator macroeconiomic:
venit naționa, produs social total (pentru sfera producției materiale) ş.a.
Esența oricărei organizații este efortul uman, iar eficiența şi eficacitatea acesteia sunt
influențate, în mare măsură, de comportamentul oamenilor în cadrul organizației. Orice om de
afaceri trebuie să aibă în vedere permanent următoarele aspecte referitoare la resursele umane 7:
• reprezintă una din cele mai importante investiții ale organizației;
• sunt unice în ceea ce priveşte potențialul lor de creştere şi dezvoltare, precum şi
capacitatea lor de a-şi cunoaşte şi învinge propriile limite , pentru a face față noilor provocări, sau
exigențelor actuale şi de perspectivă;
• sunt singurele resurse inepuizabile de creativitate, de soluții şi idei noi, originale şi
valoroase;
• sunt singurele capabile să producă şi să reproducă toate celelalte resurse disponibile ale
unei organizații;
• oamenii constituie bunul cel mai de preț al organizației;
• constituie un important factor care trebuie înțeles, motivat şi antrenat în vederea
implicării cât mai depline şi profunde în realizarea obiectivelor organizaționale.
În concluzie, resursele umane sunt principala resursă ale oricărei organizații, orice
conducător trebuie să acorde importanță maximă unor activități ca: atragerea şi folosirea resurselor
umane, asigurarea compatibilității între cerințele posturilor şi competența personalului, formarea şi
dezvoltarea resurselor umane, managementul carierei personalului, evaluarea performanțelor
profesionale, motivarea personalului şi nu în ultimul rând, conceperea modalităților de realizare a
unui sistem al organizației care să asigure satisfacții şi posibilitatea de armonizare a obiectivelor
personale cu cele organizaționale 8.

2.2. Indicatori de evaluare şi analiză a eficienței economice a investiției la nivel


microeconomic.
Eficiența economică a investițiilor reprezintă un indicator cheie pentru dezvoltarea unei
companii ca şi a economiei în ansamblul său. Se consideră eficiente numai investițiile generatoare
de profit care, cumulat pe durata de funcționare a unui obiectiv, urmăresc să recupereze integral
cheltuielile cu investițiile şi să asigure şi un profit adițional a cărui maximizare reprezintă unul din
obiectivele majore ale societății.
Folosirea unui sistem de indicatori adecvat permite, pe de o parte cuantificarea resurselor
alocate, iar de pe altă parte identificarea unor soluții optime pentru utilizarea eficientă a resurselor şi
obținerea unor rezultate economice şi financiare superioare. În condițiile actuale, ale accelerării
procesului de globalizare, entitățile economice ar trebui să fie interesate de înnoirea produselor şi
serviciilor, a tehnologiilor de fabricație, automatizarea proceselor de producție, creşterea
productivității muncii, deoarece remunerarea capitalului este legată organic de rezultatele
economice obținute.
Din punct de vedere investițional organizațiile se pot afla în mai multe ipostaze:
1. firma poate realiza investiții pentru construirea unor unități noi în cadrul programului său
de dezvoltare;
7
http://antreprenoriat.upm.ro/antreprenoriat-transilvan/resursele-umane-elemente-strategice-ale-organizatiilor~22.html
8
Idem
13 Indicatori pentru cuantificarea eficienţei investiţiilor…

2. firma poate realiza investiție pentru modernizarea, dezvoltarea, reutilarea sau reprofilarea
unor capacități de producție existente;
3. nu trebuie ignorate unele investiții pe care o firmă le poate face sub formă de plasamente
de capital în procurarea de acțiuni, obligațiuni de la alte firme de pe piața secundară de capital.
Eficiența economică, împreună cu cea de investiții de capital, presupune înțelegerea ideii
plurității de variante.
Indicatorii eficienței economice a investiției sunt:
- indicatorii cu caracter general;
- indicatorii de bază;
- indicatorii specifici diferitelor obiective şi ramuri;
- indicatorii suplimentari.

A. Indicatorii cu caracter general


1) capacitatea de producție;
2) numărul de salariați;
3) costul de producție;
4) profitul;
5) productivitatea muncii;
6) rentabilitatea.
1) Capacitatea de producție exprimă producția maximă ce poate fi obținută într-o perioadă
de timp, în condiții normale de funcționare a capiatalului fix, de utilizare a resurselor umane şi
materiale şi a unui anumit coeficient de schimburi.
n
Q = ∑qj ⋅ pj (2.12.)
j =1

unde:
− Q = capacitatea de producție exprimată valoric;
− q j = capacitatea fizică de producție a sortimentului j;
− p j = prețul sortimentului j de producție.
Acest lucru se întâlneşte în situația în care producția este eterogenă, fiind alcătuită din mai
multe sortimente de producție. De fapt, peste 90% din activitățile economuice au producție
eterogenă. Capacitatea de producție se determină şi pentru sfera neproductivă, exprimată fie sub
forma numărului de locuri existent în sală (biblioteci, teatru, cinema,) a numărului de studenți/elevi
şcolarizați în regim cu taxă etc.
În consecință capacitatea de producție este un indicator de volum care concretizează de fapt
un prim efect al efortului investițional făcut.
2) Numărul de salariați
Acest indicator trebuie cunoscut încă din faza de proiectare, deoarece se stabileşte în
corelație cu producția, productivitatea muncii şi un anumit coeficient de schimburi. Trebuie
cunoscut şi în structură, pe categorii de specialişti, respectiv pe categorii: direct productivi (cei care
participă nemijlocit la realizarea procesului de producție) şi indirect productivi (persoanele care
ajută la organizarea, funcționarea şi realizatrea producției din entitatea economică respectivă).
Cuantificarea eficienței numărului de salariați este un proces complex şi dificil, care poate fi
evaluată printr-o serie de indicatori economici ce se află în strânsă legătură şi interdependență:
- indicatori cu ajutorul cărora se determină numărul locurilor de muncă în funcție de
coeficientul de ocupare al locurilor de muncă, timpii de întrerupere tehnologică, ori de condiții
naturale, coeficientul organizării locurilor de muncă;
- indicatori eficiență economică cuantificați prin efecte economice, respectiv efectul
economic al folosirii timpului de muncă, al reducerii cheltuielilor salariale, al creşterii calificării
salariaților, al îmbunătățirii indicilor de utilizare al capacităților de producție s.a.
Decizia de investiții 14

3) Costul de producție – trebuie cunoscut atât la nivelul întregii producții, cât şi la nivelul
fiecărui sortiment de producție în parte ca şi pentru fiecare unitate de produs. Reducerea costului de
producție, de la o periodă la alta, reprezintă una din căile de creştere a profitului, cu precizarea că
nu trebuie minimizat acest indicator. Costul de producție reflectă, în expresie bănească, consumul
de factori de producție necesar producerii şi desfacerii de bunuri economice destinate pieței 9
Aprecierea eficienței economice se poate determina, fie calculând cheltuielile de producție
ce revin la 1000 lei producție/ cifră de afaceri/ venituri din exploatare, fie luând în considerare
cheltuielile materiale luate ca pondere în volumul total al cheltuielilor de producție.
4) Profitul – premisa necesară pentru creşterea capitalului fix. Managementul firmei trebuie
să asigure „traducerea“ oricărui obiectiv investițional şi până la urmă, a oricărei decizii manageriale
în venituri şi cheltuieli şi evident, profit. Fără această cuantificare, obiectivele respective, deciziile
în cauză, politica economică, investițională, strategia firmei, în ansamblul ei, sunt nefundamentate.
Întreaga structurare şi materializare practică a funcțiilor firmei (cercetare-dezvoltare, de producție,
comercială, de personal şi financiar-contabilă), elementele de natură financiară (resurse necesare şi
consumate – cost – profit) reprezintă parametrii esențiali pentru alegerea oricărei variante de
decizie. Previziunea, politica financiară, investițională şi de profit trebuie să îndeplinească un rol
activ în fixarea şi atingerea obiectivelor economice strategice ale agentului economic, în ansamblu.
Pentru realizarea oricărui obiectiv investițional, este necesară raționalizarea corespunzătoare
a managementului firmei, care să pornească de la o serie de premise fireşti, precum:
• premise economice, adică cerința firească de a obține profit dintr-un proces investițional;
• premise de management, adică asigurarea concordanței dintre parametrii sistemului de
management şi cerința utilizării eficiente a resurselor alocate pentru maximizarea profitului prin
realizarea investiției;
• premise psiho-sociologice, adică cerința respectării şi satisfacerii intereselor majore ale
acționarilor, salariaților, şi ale societății, în ansamblul său, profitul asigurând fiecăruia îndeplinirea
dezideratelor proprii;
• premise metodologice, adică abordarea sistemică a firmei, care impune apelarea la
componentele manageriale, financiare şi, în final – profitul.
Pe baza profitului, firmele au posibilitatea să calculeze unul dintre cei mai importanți
indicatori şi anume:

Rata profitului = (profit brut / cifra de afaceri) x 100

Rata profitului, care arată ce capacitate are aceasta de a produce profit. Acest indicator
trebuie apreciat încă din faza de proiectare. Cu cât rata profitului creşte, cu atât riscul investițional
este mai mare, iar în cazul de față este foarte mare, cu atât riscul este mai mare (în comparațiile
realizate între două sau mai multe întreprinderi).

5) Productivitatea muncii (W) este efectul combinării factorilor de producție (vezi


capitolul anterior).
Corelațiile între indicatorii economico-financiari ce trebuie respectate sunt:
I CA > I FS > I NS (2.13.)
IW>IS (2.14.)
unde:
− CA reprezintă cifra de afaceri;
− FS reprezintă fondul de salarii;
− NS - numărul de salariați;
− W - productivitatea muncii;

9
Barbu, C.,M., - „ Economie. Microeconomie – Macroeconomie”, Ed. Universitară, Bucureşti, 2010, pg.99
15 Indicatori pentru cuantificarea eficienţei investiţiilor…

− S -salariul mediu.
Indicatorul este unul de efect – efort (sau efort – efect, în funcție de cum este defint) şi
constituie premisa realizării unei investiții în scopul creşterii productivității economice.
6) Rentabilitatea exprimă conceptul clasic al eficienței economice, deoarece se
comensurează prin inetrmediul profitului. Indicatorul, concretizează scopul urmărit pe piață iar
costul producției sintetizează resursele consumate.
Rentabilitatea permite efectuarea de comparații în spațiu, precum şi față de anumite norme
sau standarde elaborate şi acceptate de organisme de specialitate. Când este exprimată sub formă de
rentabilitate financiară trebuie să ofere acționarilor o rată de rentabilitate mai ridicată: rentabilitatea
economică plus o primă de risc.
Este un indicator de efect – efort pornind de la rezultat (profit) şi urmărindu-se maximizarea
acestuia.
Se poate determina şi în funcție de cheltuielile de producție.
Pf
R = 100 ⋅ (2.15.)
Ch _ prod
unde:
− Pf = profit obținut
− Ch_prod = cheltuieli de producție

B. Indicatori de bază
Sunt proprii eficienței economice a investițiilor şi constituie cea mai importantă grupă de
indicatori, fără de care este de neconceput adaptarea unei judicioase decizii de a investi.
1. volumul capitalului investit;
2. durata de realizare a lucrărilor de investiții;
3. durata de funcționare a obiectivului;
4. investiția specifică;
5. termenul de recuperare a investiției;
6. coeficientul de eficiență economică a investițiilor;
7. cheltuieli echivalente sau necalculate;
8. randamentul economic al investiției.

1) Volumul capitalului investit (It ) – indică efortul total economic pentru realizarea unui
obiectiv de investiții.
I t = I d + I c + M o + C s; (2.16.)
unde:
− I d = volumul capitalului destinat investițiilor directe;
− I c = volumul capitalului destinat investițiilor colaterale;
− M o = necesarul inițial de mijloace circulante;
− C s = cheltuielile suplimantare.
Materializarea propriu-zisă a investițiilor este dată de capitalul fix activ şi capitalul fix
pasiv.
Capitalul fix activ este constituit din: maşini, utilaje, instalații care participă la procesul de
producție. Capitalul fix pasiv ajută la realizarea procesului de producție (hale, clădiri etc.).

2) Durata de realizare a lucrărilor de investiție


În această perioadă importante fonduri de resurse financiare, materiale şi umane sunt
dislocate din circuitul economic, fără ca acestea să producă venituri până la finalizarea obiectivului.
De aceea, constructorul şi beneficiarul trebuie să colaboreze în această perioadă şi să găsească toate
mijloacele de reducere a duratei de execuție a obiectivului.
Decizia de investiții 16

O importantă problemă în această perioadă este evaluarea cheltuielilor de capital, pe fiecare


an în parte, din cadrul duratei de realizare, astfel se va urmări ca partea cea mai mare a fondurilor să
fie alocate către sfârşitul duratei de execuție, când obiectivul investițional începe să producă şi să
remuneze capitalul avansat. O altă problemă, este eventualitatea punerii în funcțiune a unor
capacități parțiale de producție. Deci, durata de realizare a obiectivului trebuie să fie cât mai mică
pentru a atenua efectul imobilizării capitalului în această perioadă.

3) Durata de funcționare a obiectivului începe în momentul punerii în funcțiune a acestuia


şi se sfârşeşte la scoaterea sa din funcțiune. În această perioadă, există trei perioade de timp
importante:
- perioada de atingere a parametrilor proiectați;
- perioada de funcționare normală;
- perioada de declin.
Durata fizică de funcționare cuprinde:
- durata de atingere a parametrilor proiectați trebuie redusă deoarece profitul este mai mic
decât profitul proiectat;
- durata de funcționare normală – este necesar să stea în atenția investitorului deoarece
efectele nete de profit sunt mai mari, iar premizele pentru o dezvoltare viitoare sunt mai favorabile;
în perioada dintre durata fizică de funcționare şi durata efectivă de funcționare (D=D f -D e ) se
înregistrează pierderi, de aceea trebuie identificat momentul optim de scoatere din funcțiune a unor
capacități de producție;
- durata de declin caracterizată prin efecte economice în scădere, ceea ce presupune fie
scoaterea din funcțiune a obiectivului investițional, fie modernizarea/ retehnologizarea / reutilarea
acestuia, printr-un nou efort investițional.

4) Investiția specifică – sintetizează corelația dintre efortul investițional şi efectul obținut


sub forma capacității de producție. Se calculează pentru:
- construcții de obiective noi;
- modernizări;
- pentru compararea mai multor variante.
a) În cazul obiectivelor noi
I
is = t (2.17.)
qh
în care:
− i s - investiție specifică:
− I t - volumul investiției:
− q h - capacitatea de producție exprimată în unități fizice (bucăți, timp, mililitri, etc).
În acest caz indicatorul se exprimă în lei investiți ce revin pe unitatea fizică de capacitate.
În practică, producția eterogenă, se calculează acest indicator funcție de capacitatea de
producție exprimată valoric: (Q h )
I
i s = t - efortul de capital investit ce revine la un leu producție obținută
Qh
b) În cazul modernizării sau retehnologizării
Im
i sm = ; (2.18.)
q m − q0
unde:
− i sm - investiție specifică pentru modernizare / retehnologizare;
− q m - capacitatea de producție exprimată în unități fizice după modernizare, dezvoltare,
retehnologizare;
17 Indicatori pentru cuantificarea eficienţei investiţiilor…

− q 0 - capacitatea de producție existentă înainte de modernizare, retehnologizare.


Acest indicator reflectă câți lei – efort de capital investit revin pe unitatea fizică spor de
capacitate rezultat, ca urmare a efortului investițional în modernizare / retehnologizare. Acest
indicator se poate calcula şi în funcție de sporul valoric de capacitate
Im
i sm = (2.19.)
Qmi − Q0
− Q mi - capacitatea de producție exprimată valoric după modernizare, dezvoltare,
retehnologizare;
− Q 0 - capacitatea de producție exprimată valoric inainte de modernizare, dezvoltare,
retehnologizare.
c) Pentru compararea mai multor variante se aplică formula de la punctul a).
Când o variantă de investiții este mai costisitoare:
Ii − I j
is c = (2.20.)
qi − q j
în care:
− i sc - investiții specifice pentru compararea variantelor de investiții;
− I j -I i - capacitatea investiției în varianta j, i de investit;
− q i ,q j - capacitatea anuală de producție obținută în varianta i, j.
Calculul are sens când I i > I j şi q i > q j
Varianta mai convenabilă este cea în care investiția este mai mică, iar capacitatea de
producție este mai mare.
Acest indicator se poate calcula şi în funcție sporul valoric de producție:
Ii − I j
i sc =
∆qi − ∆q j

5) Termenul de recuperare a investiției (T) exprimă corelația dintre efortul de capital


investit şi efectul obținut sub forma profitului anual.
Se poate calcula în mai multe situații:
a) Pentru construcția unor obiective noi:
I
T= t (2.21)
Ph
în care:
− I t - volumul capitalului investit;
− P h - profit anual.
Pe perioada atingerii parametrilor proiectați ne confruntăm cu o diferență între profitul
proiectat şi profitul realizat, care sporeşte efortul investițional şi deci conduce la mărirea termenului
de recuperat.
Având în vedere că este posibil ca, încă din perioada de realizare a obiectivului, unele
capacități de producție pot fi puse în funcțiune, se va realiza un profit care va diminua efortul
investițional din anii respectivi.
Termenul de recuperare (T):
I + DP − P ′
T= t (2.22.)
Ph
unde:
− DP - diferența dintre profitul proiectat şi cel realizat în perioada de atingere a
parametrilor proiectați;
Decizia de investiții 18

− P’ - profit suplimentar realizat în cazul punerii în funcțiune a unor capacități parțiale de


producție.
b) Pentru modernizarea, dezvoltarea, retehnologizarea unor obiective existente.
Termenul de recuperare sintetizează corelația dintre efortul de capital investit şi efectul
obținut, sub forma sporului de profit anual ca urmare a modernizării, dezvoltării şi retehnologizării.
Im
T= (2.23)
Phmi − Ph 0
unde:
− I m - valoarea capitalului investit pentru modernizare, dezvoltare şi retehnologizare;
− P hmi - profit anual obținut în urma modernizarii, dezvoltarii şi retehnologizării.
− P h0 - profitul anual obținut de obiectivul respectiv înaintea modernizarii, dezvoltării şi
retehnologizării.
Sunt frecvente cazurile în care scopul urmărit pentru realizarea unor investiții este ca, prin
modernizare, să se obțină o reducere a costului de producție.
Im
T= (2.24.)
Ch 0 − Chm
− C h0 - costurile de fabricație sunt mai mari înainte de modernizare, dezvoltare şi
retehnologizare;
− C hm - costurile de fabricație sunt mai mici după modernizare, dezvoltare şi
retehnologizare.
Pentru calcularea termenului de recuperate pentru modernizăriile, dezvoltăriile şi
retehnologizăriile capacitătiilor de producție trebuie luate în considerare şi alte elemente: pierderea
de profit, ca urmare a întreruperii producției pe durata de realizare a investiției, valoarea
neamortizată a capitalului fix ce urmează a fi modernizat, sumele rezultate din valorificarea unor
utilaje sau părți componente din acestea etc. Rezultă formula termenului de recuperate:
I + A − V + Pp
T= m (2.25)
Phm − Ph 0
în care:
− I m = capital investit pentru modernizare, dezvoltare şi retehnologizare;
− A- amortizare nerecuperată;
− V - veniturile obținute din vânzarea unor utilaje;
− P p - pierderea de profit pe timpul realizării investiției.

6) Coeficientul de eficiență economică a investițiilor (e) – sintetizează corelația dintre


profitul annual obținut în urma realizării investiției şi efortul de capital investit.
a. pentru construcția de obiective noi:
P
e= h (2.26.)
It
s-a notat cu:
− P h - profitul anual obținut ca urmare a realizării investiției;
− I t - volumul capitalului antrenat pentru realizarea obiectivului.
Coeficientul de efciență economică a investițiilor exprimă câți lei profit anual se vor obține
la un leu capital investit.
Ca şi în cazul termenului de recuperate când se pun în funcțiune, parțial, capacități de
producție, efectele obținute cu acest prilej vor trebui luate în considerare la calculul indicatorului.
b. pentru modernizare, dezvoltare şi retehnologizare:
19 Indicatori pentru cuantificarea eficienţei investiţiilor…

Phm − Ph 0
e= (2.27.)
Im
− P hm - P h0 - sporul de profit obținut în urma modernizării, dezvoltării şi retehnologizării;
− I m - valoarea capitalului investit pentru modernizare, dezvoltare şi retehnologizare.
Acest indicator reflectă o situație mai bună atunci când nivelul său este mai ridicat. Când
scopul investiției de modernizare, dezvoltare şi retehnologizare este de reducerea cantității de
producție:
C − Chm
e = ho (2.28.)
Im
unde: C h0 - C hm - economiile obținute la costurile de producție după modernizare, dezvoltare şi
retehnologizare
c. pentru compararea mai multor variante de investiții:
P − Phj
e = hi (2.29.)
Ii − I j
− P hi - P hj - sporul de profit suplimentar obținut în varianta I față de varianta j;
− I i - I j - diferența de capital investit în varianta I față de varianta j.
În formula de mai sus „e” se numeşte şi coeficientul eficienței economice relative a
investiției de capital şi reflectă câți lei spor de profit annual revin la un leu capital investit.

7) Cheltuieli echivalente sau recalculate (K)


Există situații când o variantă presupune în faza investițională un efort de capital mai mare
comparativ cu alte variante, însă după punerea în funcțiune, costurile de exploatare se află în relație
inversă (I i > I j , C hi < C hj )
K = It + Ch x De (2.30)
− C h - costurile anuale de producție;
− D e - durata eficientă de funcționare a obiectivului.
Acest indicator este unul de efort economic şi reflectă efortul total necesar pentru realizarea
şi funcționarea viitorului obiectiv.
K = It + Ch x T (2.31.)
unde: T - termen de recuperat
Sub forma specifică:
K
K= (2.32.)
q ⋅ De
− K - cheltuieli echivalente specifice;
− q - cheltuieli echivalente;
− D e - durata eficientă de funcționare a obiectivului.
Cu cât valoarea indicatorului cheltuieli echivalente şi recalculate este mai mică, cu atât
situația economică este mai convenabilă.

8) Randamentul economic al investiției - este cel mai cuprinzător indicator de eficiență


economică a investițiilor şi priveşte procesul investițional, în întregul său, din momentul începerii
investițiilor, până în momentul scoaterii din funcțiune.
− Profitul general (P h ) care se calculează ca diferență între valoarea producției şi costul
producției (C h ):
P h = Qh - Ch
− Profitul total reprezintă profitul obținut din momentul punerii în funcțiune şi până la
expirarea duratei de funcționare (D e ):
Pt = Ph x De
Decizia de investiții 20

Profitul de recuperare este partea din profitul total destinată recuperării fondurilor de
investiții cheltuite:
P r = It
Profitul final constituie partea din profitul total obținută după expirarea termenului de
recuperate a investițiilor.
P f = P t - P r sau P f = P t - I t
Randamentul economic al investiției:
P
R = final
It
Indicatorul randamentul economic al investiției exprimă câți lei profit final se vor obține la
un leu capital investit, cu alte cuvinte arată câți lei profit se obțin după recuperarea investiției la
fiecare leu investit:
P t = P r + P f = It + P f
P −I
R= t t (2.33.)
It
P
R = t −1 (2.34.)
It
Problema investițională care se poate formula este: care sunt principalele căi de sporire a
randamentului economic investițional, în condițiile unui anumit capital. Răspunsul constă în:
− reducerea timpului de recuperare a investiției;
− reducerea cheltuielilor de producție;
− prelungirea duratei de funcționare a obiectivului;
− creşterea ratei producției prin sporirea producției fizice, ridicarea calității producției,
îmbunătățirea sortimentelor acestora, aspecte ce se vor reflecta în prețuri de vânzare superioare.

9) Viteza de recuperare a investițiilor este un indicator de eficiență economică a


investițiilor, care rezultă din raportul dintre durata de funcționare şi durata de recuperare.
Df
Vr = (3.35.)
D
unde:
− Df - durata de functionare a investițiilor;
− D - durata de recuperare a investiției.
Indicatorul exprimă de câte ori se cuprinde durata de recuperare în durata de funcționare,
sau de câte ori s-ar putea recupera investiția în decursul funcționării sale. Se ştie că inversul duratei
procesului de recuparare a investişiilor este 1/D ceea ce reprezintă coeficientul de eficiență
economică a investițiilor.
Vr = Df x E
unde E = coeficient de eficiență economică şi exprimă profitul anual obținut la 1 leu investit.
DfxPn
Vr= Df x Pn= profituri totale (2.36.)
It
Pt
Vr= Pt= profituri totale la 1 leu investit
It
(2.37.)
Pe parcursul intervalului de timp, scurs între durata de recuperare şi până la sfârşitul duratei
de funcționare, raportul profituri/investițtii reprezintă randamentul economic al investiției, iar pe
parcursul duratei de funcționare raportul profituri/investiții constituie tocmai viteza de recuperare a
investițiilor.
21 Indicatori pentru cuantificarea eficienţei investiţiilor…

Indicatorii specifici diferitelor ramuri şi domenii de activitate reflectă aspectele particulare


ale eficienței economice a investițiilor rezultate din condițiile specifice în care îşidesfăşoară
activitatea. Aceşti indicatori completează modalitățile de caracterizare a eficienței economice alături
de indicatorii cu caracter general şi cei de bază.

2.3. Indicatori utilizați în prezent pentru caracterizarea activității firmei comerciale


în mediu concurențial
Orice entitate economică, pe lângă activitatea de bază desfăşoară activitate comercială.
Programul activității comerciale cuprinde programele de: aprovizionare, desfacere, promovare şi
resurse umane. Aceste program, se realizează printr-o multitudine de modalități. Fiecare modalitate
are la bază mai multe variante de realizare, dar toate apelează la următoarele informații: eforturi,
efecte, raportul dintre acestea, durata de realizare a unei activități, durata de obținere a efectelor
economice sau sociale.
Pe baza relației dintre efectul utilizat şi efortul obținut se pot calcula: indicatori valorici ce
exprimă, în principal, efortul utilizat şi indicatori care exprimă efortul abordat, din prisma resurselor
ocupate şi a resurselor consumate.

A) Indicatori valorici ce exprimă, în principal, efortul utilizat


1) Venitul brut sau venitul global:
VB = CA-Vachmf (2.38.)
unde:
− Vach mf - volumul valoric al achizițiilor de mărfuri (în vederea realizării) la prețuri cu
ridicata;
− CA – cifra de afaceri.
2) Producția globală reprezintă diferența dintre venitul brut și plata serviciilor efectuate de
unitățiile economice din alte ramuri în favoarea firmelor comerciale (transporturi, telecomunicații,
energie electrică).
PG = VB-Ch servicii (2.39.)
3) Producția finală se determină prin scăderea din producția globală a pierderilor de mărfuri
(inclusiv perisabilitățile):
PF = PG – Pierderi (2.40.)
4) Producția netă
VAB = PF – consumuri intermediare
P net = VAB − Amo − τ + S − CA (2.41.)
s-a notat cu:
− Pnet - producția netă;
− Amo - valoarea amortizării;
− τ - impozite directe;
− S- subvenții de exploatare;
− CA – cifra de afaceri.
n
CA= ∑q p
i =1
i i (2.42.)

unde:
− q i = cantitatea de produse vândute;
− p i = prețul de vânzare.
Cifra de afaceri reprezintă suma tuturor veniturilor obținute din activitatea comercială în
perioada de calcul. CA calculată în funcție de asigurarea echilibrului agentului economic pentru
care profitul este zero (Pf=0).
Decizia de investiții 22

F
CA = ∑ qc + F sau CA = (2.43.)
v

1−
∑ qc v

∑ qc + Fv

− ∑ qc v - suma totală a cheltuielilor variabile;


− F - cheltuieli fixe.
CA totală (fără TVA) se calculează prin însumarea veniturilor înregistrate de unitate în
contabilitate, în luna respectivă dar acestea nu vor include TVA şi vânzarea sau transportul de
mijloace fixe.

B) Indicatorii care exprimă efortul abordați prin prisma celor din catogoria de resurse
ocupate şi resurse consumate.
1) Costul de producție = sumă cheltuieli efectuate (sau ce urmăreşte să se efectueze) de o
firmă, sub formă bănească pentru producție şi desfacere bunurilor materiale şi imateriale;
2) Costul explicit = sumă cheltuieli făcute pentru procurarea factorilor de producție externi
firmei şi pe care aceasta le efectuează în fiecare ciclu de producție;
3) Costul implicit = sumă cheltuieli efectuate ce nu presupun plăți către terți (amortizarea,
dobândă, remunerarea salariațiilor, etc.).

Costul explicit+costul implicit = costul de producție


Cost contabil =cost explicit + amortizări

Mărimea costului poate fi calculată pe unitate de produs (cost unitar, cost mediu) pe o masă
de producție omogenă (cost de producție), pe producția eterogenă a unei firme într-un orizont de
timp / an, trimestru.
În literatura de specialitate costul cuprinde:
− Cost global al producției comerciale = sumă de cheltuieli ocazionale de achiziționarea
unui volum dat al producției şi de desfacere al acestora;
− Cost global fix = sumă chetuieli care sunt independente de volumul producției (ex:
chirie);
− Cost global variabil = sumă cheltuieli care variază o dată cu volumul fix al producției;
− Cost global total = costuri fixe + costuri variabile.
Costul este principalul criteriu de cuantificare a eficienței economice pentru orice entitate
economică, deoarece caracterizează întreaga activitate economică, fiind rezultatul eforturilor
depuse. Principala sarcină ce revine managerilor este de reducerea costurilor printr-o alocare
optimă de resurse materiale, umane, financiare și de timp, fiind indicatorul care influențează în mod
semnificativ rentabilitatea.
CAPITOLUL III.
EVALUAREA INVESTIŢIILOR PRIN PRISMA INDICATORILOR
DINAMICI. METODOLOGIA BĂNCII MONDIALE

Procesul de realizare a investițiilor şi de recuperare a fondurilor consumate se desfăşoară în


timp. Legătura dintre timp şi investiții se manifestă pe mai multe planuri, dar mai ales în planul de
multiplicare a investițiilor. Aceasta înseamnă că resursele umane şi materiale, atrase de circuitul
economic curent îşi modifică valoarea pe măsură ce timpul de imobilizare creşte.

3.1 Indicatorii de evaluare a eficienței economice în perioada de edificare a


obiectivului investițional
Realizarea obiectivului investițional începe odată cu faza preinvestițională, care se constituie
din durata de cercetare – dezvoltare şi durata de realizare a investiției şi se continuă cu faza de
exploatare. În prima fază sunt imobilizate importante resurse financiare, umane şi naturale, „se
consumă fondurile fără să se obțină venituri şi se caracterizează prin imobilizări de resurse umane şi
materiale în activități cum sunt: elaborarea studiului de fezabilitate, proiectarea obiectivului şi
executarea lucrărilor de construcții-montaj pe şantiere” 10. Resursele consumate, atât în perioada de
proiectare, cât şi pe parcusul perioadei de execuție, nu remunerează capitalului investit şi de cele
mai multe ori produce pierderi proporționale cu durata şi mărimea resurselor alocate.
Evaluarea eficienței economice în perioada de edificare a investițiilor se realizează prin
intermediul imobilizărilor şi a pierderilor datorate acestor imobilizări,respectiv: mărimea
imobilizărilor totale, imobilizarea specifică, efectul economic al imobilizărilor, efectul economic
specific al imobilizărilor, efectule economic al reducerii duratei de execuție.
1. Mărimea imobilizărilor totale
Investiția cheltuită în anul unu rămâne imobilizată şi în anul doi şi trei până la darea în
funcțiune a obiectivului.
Mărimea imobilizării totale de investiții este o matrice:
d
M i = ∑ I h (d − h + k ) (3.1.)
h =1
s-a notat cu:
− M i - mărimea imobilizării totale;
− d - durata de execuție a imobilizării;
− I h - fondul de investiție cheltuită în anul h;
− K -factor de corecție (K=0, ½ sau 1 funcție de momentul în care se consideră ca s-a
cheltuit investiția: la începutul, mijlocul sau sfârşitul anului).
Dacă h nu reprezintă numărul anilor, ci numărul zilelor:
d
M i = ∑ I h (d − h + 1) (3.2.)
h =1
Fiecare beneficiar care contribuie la realizarea procesului investițional, se preocupă pentru
darea parțială în folosință a unor capacități de producție, care să ducă atât la diminuarea
imobilizărilor de fonduri, cât şi la obținerea unei producții suplimentare.
Mărimea imobilizăriilor totale:
j −1 d
M i = ∑ I h (d − h + k ) + ∑ I h' (d − h + k ) (3.3.)
h =1 h= j

unde:

10
Prelipcean, G., Lupan, M., -„Strategii investiţionale în afaceri” , 2009,
http://www.seap.usv.ro/~ro/cursuri/ECTS/ECTS_SIA.pdf , pg.60
Decizia de investiții 24

− M i - mărimea imobilizărilor;
− j - anul punerii în funcțiune a capacității parțiale;
− I h - valoarea investițiilor corectată cu profitul obținut în anul h al edificării obiectivului
(I h = I t - P h ).

2. Imobilizare specifică
Pentru a evita erorile ce pot apărea atunci când se compară variante cu capacități de
producție diferite, se utilizează indicatorul imobilizării specifică:
d

∑ I (d − h + k )
h
mi = h =1
(3.4.)
q
în care:
− m i - imobilizare specifică;
− q - capacitate de producție.
Acest indicator exprimă imobilizarea ce revine la o unitate de capacitate de producție. Se
poate stabili şi în funcție de valoarea producției şi exprimă imobilizarea ce revine la un leu de
producție. Este mai avantajos deoarece surprinde influența modificării structurii producției.
Când se predau parțial în folosința capacității, imobilizarea specifică:
j −1 d

∑ I h (d − h + k ) + ∑ I h (d − h + k )
mi = h =1 h =1
(3.5.)
q

3. Efectul economic al imobilizării – indică efectul nerealizat datorat scoaterii din circuitul
productiv a resurselor investiționale ce rețin la un leu producție, prin relația:
d
Ei = e∑ I h (d − h + k ) (3.6.)
h =1

− E i - efectul economic al imobilizării;


− e - coeficientul de eficiență economică a obiectivului respectiv;
− i - varianta de investiție.

4. Efect economic specific imobilizării


La varianta la care efortul investițional este mai mare şi efectul economic al imobilizării este
mai mare, dar şi capacitatea de producție ce va fi pusă în funcțiune este superioară. În cazul
capacității de producție diferă de la o variantă la alta se impune asigurarea comparabilității prin
calculul efectului economic specific imobilizării:
E
∂i = i (3.7.)
q
− ∂ i - efectul economic specific imobilizării;
− q - capacitatea anuală de producție.
Acest indicator exprimă efortul economic nerealizat ce revine la o unitate de capacitate.
Acest indicator se poate calcula şi în funcție de valoarea producției sau fondul de investiții.
În funcție de valoarea producției profitul este nerealizat ca urmare a scoaterii din circuitul
productiv al resurselor investiționale ce revin la un leu producție, iar când este în funcție de fondul
de investiție revin la un leu investit.

5. Efectul economic al reducerii duratei de execuție.


Reducerea duratei de execuție a obiectivului de investiții contribuie la micşorarea ... şi deci
la creşterea venitului net.
25 Evaluarea investiţiilor prin prisma indicatorilor dinamici …

Ed = e ⋅ M f (d p − d ) (3.8.)
unde:
− E d - efectul economic al reducerii duratei de executat;
− e - coeficientul de eficiență economică a obiectivului respectiv;
− M f - valoarea mijloacelor fixe;
− d p - durata de execuție programată;
− d -durata de execuție realizată.
Aceşti indicatori, nu reflectă întreaga pierdere, deoarece nu surprind şi efectele propagate.
Pentru a surprinde şi acest efect propagat se foloseşte tehnica actualizării.

3.2 Tehnica discontării


Procesul investițional are o caracteristică foarte importantă deoarece are un caracter
dinamic, cu o structură specifică de repartizare în timp, cu particularități care nu se repetă de la o
investiție la alta şi o repartizare diferită în timp a efortului şi a efectelor.
Efortul se compune din:
a) efortul de investiții, caracterizat printr-un volum mare de fonduri consumate într-o
perioadă relativ scurtă de timp şi se recuperează prin intermediul amortizării într-o perioadă lungă
de timp, egală cu durata de funcționare;
b) efortul de producție depus şi recuperat în decursul duratei de funcționare.
În figura 5.1.:
Df=T- T o
d = T0 - 0
în care s-a notat cu:
− 0 - momentul începerii investiției;
− T o - momentul punerii în funcțiune;
− T - momentul scoaterii din funcțiune;
− I t - valoarea investițiilor în anul t;
− C t - costul de producție în anul t;
− d - durata de execuție.

Figura nr.3.1. Repartizarea în timp a eforturilor şi efectelor

În practica investițională exista posibilitatea ca momentul terminării investiției să nu


coincidă cu momentul punerii în funcțiune. În aceată situație, investiția funcționează cu o parte din
capacitatea sa.
Decizia de investiții 26

Figura nr. 3.2. Punerea parțială în funcțiune a unor capacități de producție

− T= momentul terminării investiției;


− D= T-0;
− Df=T- T o .
Efectele economice sunt eşalonate într-un interval de timp relativ lung, care urmează după
perioada de execuție şi sunt reprezentate de valoarea producției destinată vânzării.

Figura nr. 3.3 Efectul brut


Efectul brut Qt este destinat să recupereze efortul şi să producă efectul net, care este dat de
relația:
Qt - (Ct + at),
unde: Qt = efectul brut C’t.

Figura nr. 3.4. Curba în dinamică (efort/efect)

Ideea esențială, care stă la baza dependenței dintre eficiența economică şi curba dinamicii,
element de efort sau efect este recuperarea fondurilor avansate, reintroducerea lor în circuitul
economic cu posibilitatea de fructificare, obținând efecte pozitive. Cu cât sunt mai repede
reinvestite fondurile, cu atât viteza lor de creştere este mai mare.
Timpul, ca o componentă unanim recunoscută a calculului de eficiență economică a
investițiilor, acționează pe întreaga perioada de funcționare a obiectivului de investiții, dar în mod
diferit. Datorită acțiunii sale, diferența între cele două perioade (de execuție şi de funcționare)
necesită metode diferite de cuantificare a influenței sale.
Calculul principalilor indicatori dinamici ai eficienței economice a investițiilor.
27 Evaluarea investiţiilor prin prisma indicatorilor dinamici …

Procesul investițional se desfăşoară pe următoarele principii:


1. adaptarea deciziei investiției;
2. elaborarea documentației tehnico-economice – analiza lucrărilor de construcții montaj –
doi ani;
3. punerea în funcțiune a obiectivului.
Veridicitatea calculelor de eficiență economică depinde de: valoarea producției, a
cheltuielilor de producție şi durata de funcționare eficientă a viitorului obiectiv.
Până la începerea duratei eficientă de funcționare a obiectivului investițional, obiectivul
consumă resurse materiale şi umane, exprimate în fondurile de investiții cheltuite, fără să furnizeze
nici un efect util. În această perioadă,are loc procesul de livrare către societate a eforturilor
economice. Odată cu punerea în funcțiune a obiectivului de investiție societatea livrează din
rezultatele obținute şi obține profit.
În calculele de eficiență economică, se compară mărimea profitului ce se precizează a fi
obținut dintr-o activitate productivă, cu fondurile de investiții necesare. Până acum nu s-a ținut
seama de faptul că, fondurile de investiție se cheltuiesc într-o anumită perioadă, iar profitul se
obține într-o altă perioadă.
Fondul de investiție se cheltuie într-o perioadă scurtă (1-2 ani) iar profitul se obține pe
parcursul de 15-20 de ani (utilaje) şi 60 – 80 de ani clădiri.
Deoarece în analiza dinamică se aduc toate valorile dispersate în timp la un singur moment,
acest procedeu se numeşte tehnica actualizării sau discontării.
Raționament
Ne imaginăm o sumă de un leu, care este investită productiv într-un anumit domeniu la
începutul unui an. După trecerea primului an, ca urmare a plasării ei în procesul de producție, va
aduce un profit „a”. În anul următor, fondul utilizat este 1+a, iar rezultatul este (1+a)2 sau a după h
ani suma de un leu devine (1+a)h.
Deci, o investiție de un leu făcută astăzi, echivalează peste h ani nu cu o sumă de un leu ci
de (1+a)h, dacă ținem seama de influența factorului timp.
Termenul (1+a)h se numeşte factor de fructificare, se notează cu z’.
Factorul de fructificare z’ se foloseşte la aducerea în prezent a unor sume investite în trecut
sau la ducerea din prezent a sumelor investite, spre viitor, mărind acest număr a, deoarece
întotdeauna z > 1.
Problema se poate pune şi invers: un leu investit în prezent devine peste h ani (1+a)h,
1
valoarea actuală a unui leu ce se va obține în anul h este este tocmai factorul de actualizare
(1 + a) h
„z” folosit la aducerea în prezent, din viitor, a sumei de un leu.
− z şi z’ sunt factori de discontare;
− y - suma investită în prezent;
− y - suma totală acumulată peste h ani.
y
y = x (1 + a ) ⇒ x =
h
(3.9.)
(1 + a )h
în care: x = valoarea actuală a y lei obținuți în anul h.
1
Factorul de actualitate z = se foloseşte la aducerea în prezent a unopr sume ce se
(1 + a )h
vor realiza în viitor, micşorând aceste sume deoarece z < 1.
Caracteristici:
− „a” - eficiența anuală a sumei unitare cheltuită, corespunde eficienței medii obținute la
obiective similare din ramura sau subramura unde se cheltuiesşte suma respectivă, este denumit
coeficient de actualizare;
Decizia de investiții 28

− „a” reprezintă profit ce poate fi obținut într-un an ca urmare a sumei de un leu investită
productiv la începutul acelui an;
− mărimea coeficientului de actualizare nu trebuie pusă pe seama modificării prețurilor.
Mărimea lui rezultă din proprietatea fundamentală a oricărui proces economic ca în urma
desfăşurării unei activități productive, rezultatul să compenseze integral resursele consumate şi să
obțină profit pentru societate şi pentru agentul economic care a desfăşurat activitatea respectivă;
− coeficientul de actualizare trebuie comparat cu rata dobânzii nominale. Rata dobânzii
nominale trebuie să respecte relația:
r d = r cost capitalului + r c(comisionul băncii) + r i(rata inflației) + r p(rata profitului băncii) + r r(rata de risc investițional)
y = x (1 + a ) ⇒ x =
y
⇒ x<y
h

(1 + a )h
La stabilirea mărimii creditului ce trebuie contractat, a ratelor ce se restituie, se operează cu
dobânda curentă a pieței de capital.
În calculele efectuate, trebuie să avem în vedere că, sumele viitoare trebuie să fie mai mari
ca sumele actuale, pentru a asigura comparabilitatea lor, ținând seama de influența factorului timp.
În fond, calculele dinamice se bazează pe formula dobânzii corespunzătoare.
Deoarece în sistemul financiar-bancar, dobânzile la capitaluri împrumutate se calculează
pentru fiecare zi, pentru calculele de eficiență economică tehnica actualizării trebuie să se aplice
pentru fiecare zi. Deoarece acesta înseamnă un calcul foarte laborios considerăm că, fenomenul
investițional are loc într-o singură zi – data de 31 decembrie a anului. La fel şi pentru profit (se
obține la 31 decembrie).
Actualizarea indicatorilor statici:
Randamentul economic al investițiilor:
P
- forma statică R = ftotal − 1
I nvtotal
P
- forma dinamică Ra = ta − 1
I ta
unde: P ta , Ita , R a – profit, investiție totală şi randament, toate actualizate la acelaşi moment.
La momentul punerii în funcțiune:
D D
1
Ptap = ∑ z ⋅ Ph = ∑ P (3.10.)
h =1 (1 + a )
h h
h =1

− Ptap - profitul actualizat la momentul punerii în funcțiune a obiectivului;


− D - durata de funcționare;
− P h - profitul anual;
− a - coeficientul de actualizare.
d −1 d −1
1
I tap = ∑ z ′ ⋅ I h = ∑ (3.11.)
h = 0 (1 + a )
h
h =0

− I tap - investițiile totale actualizate la momentul punerii în funcțiune a obiectivului


investițional;
− z′ - factor de fructificare;
− d - durata de execuție o obiectivului;
− I h -investiții anuale.
Remarcă: în cazul aplicării funcției de actualizare h=1,2...t iar pentru factorul de fructificare
h=0,1,2...t-1, unde t reprezintă intervalul de timp cuprins între momentul la care se face actualizarea
şi momentul în care se obține ultima sumă ce se actualizează h=0, exprimă faptul că suma ce
urmează a fi actualizată a fost înregistrată la sfârşitul anului.
Revenind la formula:
29 Evaluarea investiţiilor prin prisma indicatorilor dinamici …

D
1
Ptap = ∑ Ph ⇒ Ptap = Ph ⋅ S (3.12.)
h =1 (1 + a )
Se consideră profitul anual (P h ) constant.
Desfăşurând S:
1 1 1 1
S= + + ... + este o progresie geometrică având relația = q a cărei sumă
1 + a (1 + a ) 2
(1 + a )D
1+ a
este:

S=
(1 + a) −1
D
(3.13.)
a (1 + a )
D

1 − qn
S p = a1 (3.14.)
1− q
− S p - suma progresiei geometrice;
− a 1 - primul termen al seriei;
− n - numărul de termeni ai progresiei;

− Pta = Ph
p (1 + a) −1
D
- profit total la momentul punerii în funcțiune;
a (1 + a )
D

− a(1+a)D = suma factorilor de actualizare.


Pentru actualizarea la momentul viitor al profitului (scăderea din funcție a obiectivului):
D −1
PtaV = Ph ∑ (1 + a ) = Ph ⋅ S
h

h =0
(1 + a )D − 1
S = 1+(1+a)1+(1+a)2+...(1+a)D-1 ⇒ P = Ph
v
ta
a

S=
(1 + a )D − 1 (3.15.)
a
Momentele de referință ale actualizării
Momentele de referință la care se poate efectua actualizarea sunt următorii:
1) momentul luării deciziei (Mld);
2) momentul începerii construcției obiectivului investițional (Mic);
3) momentul punerii în funcțiune a obiectivului(Mpf);
4) momentul scoaterii din funcțiune a investiției (Msf).
Între cele patru momente se întind anumite etape sau durate şi anume: între momentul luării
deciziei şi momentul începerii construcției obiectivului investițional (Mld şi Mic) există durata de
proiectare (c), între momentul începerii construcției obiectivului investițional şi momentul punerii
în funcțiune (Mic şi Mpf), există durata de execuție (d), iar între momentul punerii în funcțiune a
obiectivului şi momentul scoaterii din funcțiune a investiției (Mpf şi Msf) avem durata de
funcționare normală a obiectivului (Df).
Decizia de investiții 30

Figura nr. 3.5 Momentele de referință ale actualizării

Suprafața haşurată, reprezintă fluxurile de valori care au loc în diferite etape sau durate de
realizare. Astfel, în decursul duratei de proiectare se consumă o parte din resursele alocate
investiției (Ih):

Ih = costul proiectelor + executia

Pe parcursul duratei de funcționare, se alocă resurse sub forma de costuri anuale de


funcționare (Ch), dar în această perioadă se obțin efecte nete sub forma de profituri anuale.
Momentele de referință alese pentru actualizare, determină mărimi diferite ale indicatorilor
economic actualizați. Important este faptul că, toți indicatorii statici trebuie actualizați la acelaşi
moment de referință, altfel, nu se pot face comparațiile.

3.3. Randamentul economic al investițiilor și durata de recuperare a investițiilor în


formă dinamică, actualizati la diferite momente de referință
• Așa cum s-a prezentat în capitolul precedent, forma statică a randamentului economic al
Pf
investițiilor, se calculează cu ajutorul relației unde, Pf este profitul final și It - investiția totală
It
și exprimă câți lei profit revine la un leu investit, după recuperarea recuperarea unui leu investit.
P
R = t −1 (3.16.)
It
Indicatorul exprimă profiturile nete la 1 leu investit după ce s-a recuperat leul investit.
• În formă dinamică, indicatorul are aceeași relație de calcul ca și cel static, numai că în
locul valorilor statice se introduc valorile actualizate.
Pa
Ra = ta (3.17.)
It
unde: Pt a este profitul total actualizat și I ta investiția totală actualizată.

În forma statică termenul de recuperare al investiției exprimă în câți ani se recuperează


I
investiția totală din profitul ( T = t vezi formula 4.21).
Ph
Pentru exprimarea termenului de recuperare în formă dinamică apare o dificultatate. Nu se
poate utiliza relația de calcul de mai sus, chiar dacă se înlocuiesc mărimile statice cu cele dinamice;
aceasta se explică prin faptul că, profitul anual variază în fiecare an de funcționare al obiectivului
31 Evaluarea investiţiilor prin prisma indicatorilor dinamici …

investițional, fapt ce-l face imprevizibil şi de fapt, imposibil de raportat la investiția totală
actualizată.
Pentru calculul termenului de recuperare în formă dinamică se pleacă de la conținutul
indicatorului, durata de recuperare, care exprimă perioada de timp în care investiția se recuperează
din profit, respectiv perioada în care investiția efectuată este egalată de profitul obținut. Astfel, se
poate formula condiția de egalitate între investiția totală actualizată și profitul actualizat, obținut
într-o anumită perioadă de timp, perioadă care reprezintă durata de recuperare în forma dinamică.
I ta = PDa'
unde: I ta este investiția totală actualizată, iar PDa' - profitul actualizat obținut într-o perioadă de
timp D’.
Determinarea concretă a perioadei de recuperare în forma dinamică D’ se face în mod
diferit: fie profiturile anuale obținute sunt considerate constante pe parcursul funcționării
obiectivului investițional, fie sunt considerate variabile pe parcursul duratei de funcționare. Se poate
stabili o anumită relație de calcul a duratei de recuperare în formă dinamică.
Randamentul economic al investițiilor şi durata de recuperare în formă dinamică,
actualizată la începerea construcției.
Actualizarea indicatorului se efectuează pe durata de execuție a obiectivului investițional
„d” (Figura nr.5.5, între momentul începerii construcției obiectivului investițional şi momentul
punerii în funcțiune). Se consideră că, durata de proiectare este destul de scurtă, iar cheltuielile
aferente investițiilor sunt mai reduse față de durata de execuție.
Pentru investiția totală actualizată se folosesc fluxurile de investiții care țin cont de
momentul de timp
d
1
I ta = ∑ Ih (3.18.)
h −1 (1 + a ) h
în care:
− I ta - investiția totală actualizată;
− I h investiția realizată în anul „h” din perioada de execuție „d”;
1
− - factor de actualizare pentru anul h.
(1 + a) h
v d + D1
1 1
Pt a = ∑ Ph şi P a
= ∑ Ph (3.19.)
(1 + a ) (1 + a ) h
h t
h = N +1 h = d +1

unde s-a notat cu Pt a profiturile totale actualizate la momentul începerii lucrărilor şi cu Ph profitul
obținut în anul h din cadrul duratei de funcționare „Df”.
d
1
∑ Ph
(1 + a ) h
Ra = h =d1 −1 (3.20.)
1
∑h =1
Ih
(1 + a ) h
iar prin fluxuri de valori în funcție de timp,
d + D1
1
∑ Ph
(1 + a ) h
Ra = h = dd+1 −1 (3.21.)
1
∑h =1
Ih
(1 + a ) h

Randamentul economic actual reprezintă randamentul economic actual la momentul


începerii lucrărilor pentru realizarea investiției.
Decizia de investiții 32

În ipoteza profitului anual constant ( Pk ), profitul total actualizat şi randamentul economic


în formă dinamică:

(1 + a ) Df − 1
Pt a = Pk (3.22.)
a (1 + a ) d + Df

(1 + a ) Df − 1
Pk
a (1 + a ) d = Df
Ra = d −1 (3.23.)
1

h =1
Ih
(1 + a ) h

Randamentul economic al investițiilor şi durata de recuperare în formă dinamică


actualizată la momentul punerii în funcțiune
În acest moment de referință, momentul actualizării urmează momentului edificării
obiectivului investițional (Figura nr.5). În această situație, investiția se derulează înainte de acest
moment, iar profiturile se obțin după momentul de referință. În vederea cuantificării valorii
investițiilor totale actualizate se foloseşte procedeul de actualizare prin compunere, în care
p =1
I ta = ∑ I h (1 + a )
h
(3.24.)
h =0
s-a notat cu:
− I h investiția realizată în anul „h”în cadrul duratei de funcționare Df;
− (1 + a ) - factor de actualizare pentru momentul începerii lucrărilor;
h

− „p” este momentul începerii lucrărilor.


În relația 5.24 de mai sus, fluxurile de investiții sunt exprimate în următoarele momente:
− „p” se află față de momentul de referință „0” la o depărtare de timp egală cu durata de
execuție, respectiv p=d;
− momentul scoaterii din funcțiune „v” se află față de momentul de referință la o depărtare
de timp egală cu durata de funcționare (v = Df).
Investiția totală actualizată la momentul punerii în funcțiune cu ajutorul fluxurilor de
investiții:
d −1
I = ∑ Ih(1 + a ) h
t
a
(3.25.)
h =0
Deoarece profiturile totale actualizate se obțin după momentul punerii în funcțiunii ale
obiectivului investițional, se utilizează procedeul de actualizare prin discontare.
v
1
Pt a = ∑ Ph (3.26.)
h =1 (1 + a ) h
în care
− Pt a reprezintă profiturile totale actualizate, la momentul punerii în funcțiune;
− Ph profitul din anul „h” în cadrul duratei de funcționare;
1
− este factorul de actualizare.
(1 + a) h
Când profiturile sunt exprimate în funcție de durate, atunci:
33 Evaluarea investiţiilor prin prisma indicatorilor dinamici …

Df
1
Pt a = ∑ Ph (3.27.)
h =1 (1 + a ) h
Pornind de la situația ipotetică, în care profiturile anuale sunt constante, numărul de ani este
dat de durata de funcționare (Df), atunci,
(1 + a ) Df − 1
Pt a = Pk (3.28.)
a (1 + a ) Df

v
1 (1 + a ) Df − 1

h =1
Ph
(1 + a ) h
Pk
a (1 + a ) Df
Ra = p −1
−1 Ra = D −1
−1 (3.29.)
∑ Ih(1 + a) h
∑ Ih(1 + a)
h =0
h

h =0
Pentru calculul duratei de recuperare în formă dinamică (D), se calculează profitul actualizat
obținut în decursul duratei de recuperare actualizată:
(1 + a ) D '
PTa' = Pk (3.30.)
a (1 + a ) D '

log Pk − log( Pk − I ta )
D’= (3.31.)
log(1 + a )
Randamentul economic al investițiilor şi durata de recuperare în formă dinamică,
actualizate la momentul scoaterii din funcțiune
Momentul scoaterii din funcțiune este ultimul moment, succedând duratei de execuție
duratei de funcționare (Figura nr.5.5.).
p −1
I ta = ∑ Ih(1 + a ) h (3.32.)
h=S

în care s-a notat cu I ta investițiile totale actualizate la scoaterea din funcțiune, „S” este momentul
scoaterii din funcțiune, iar „p” este momentul începerii lucrărilor.

Df + d −1
I ta = ∑ Ih(1 + a)
h = Df
h
(3.33.)

unde „Df” este durata de funcționare normală, iar „d”este durata de execuție.
S −1
Pt a = ∑ Ph(1 + a ) h (3.34.)
h =0

N =1 Df −1

∑ Ph(1 + a) h ∑ Ph(1 + a) h

Ra = h =0
p −1
−1 Ra = h =0
Df + d −1
−1
∑ Ih(1 + a)
h= N
h
∑ Ih(1 + a)
h = Df
h

(1 + a ) Df − 1
Pk
Ra = a (3.35.)
Df + d −1

∑ Ih(1 + a)
h = Df
h
Decizia de investiții 34

În vederea determinării duratei de recuperare, în formă dinamică se vor exprima, în primul


rând, profiturile actualizate PDa' .
Pk (1 + a ) Df + (1 + a ) D ' − (1 + a ) Df
P =
a
(3.36.)
a (1 + a ) D '
D'

D' =
[
log(1 + a ) Df − log Pk (1 + a ) Df − aITA] (3.37.)
log(1 + a )

3.4. Banca Internațională pentru Reconstrucție şi Dezvoltare


Banca Mondială este un sistem bancar format, în principal, din Banca Internațională pentru
Reconstrucție şi Dezvoltare (BIRD), înființată în 1945, cu sediul la Washington şi două filiale ale
acesteia, şi anume, Asociația Internațională pentru Dezvoltare (AID), înființată în 1960, şi
Corporația Financiară Internațională (CIF), care a început să funcționeze în 1956.
BIRD este un organism financiar internațional, care are o funcție complementară cu FMI.
Face parte din sistemul ONU, având rol proeminent în activitatea de finanțare şi de promovare a
dezvoltării economice a țărilor membre. Aceasta, sprijină statele membre în curs de dezvoltare, prin
acordarea de împrumuturi pe termen lung, pentru realizarea investițiilor, precum şi pentru
garantarea de împrumuturi obținute de acestea pe piața financiară. De asemenea, BIRD se ocupă de
coordonarea ajutorului internațional pentru dezvoltare, oferit de unele țări dezvoltate pentru unele
țări în curs de dezvoltare.
Principalele avantaje puse la dispoziția țărilor membre sunt:
 Contractarea de împrumuturi, pentru investiții, în vederea realizării unor proiecte
economice necesare țării respective. Solicitantul trebuie să prezinte garanții a caror mărime depinde
de proporțiile obiectivului economic şi de posibilitățile economiei respective de a suporta sarcina
financiară. Nivelul împrumuturilor, nu depinde de cota de participare la capitalul social, ca la FMI.
Toate împrumuturile la BIRD, se acordă în valuta convertibilă pe termen lung, maximum 20 ani.
 Participarea la licitațiile internaționale organizate de BIRD, pentru adjudecarea lucrărilor
finanțate de aceasta. O țară membră poate prelua prin licitație, lucrările dintr-o altă țară membră, cu
sprijinul băncii. Banca Mondială agreează în principal, documentațiile ce privesc creditele de
producție, pentru finanțarea exportului, pentru finanțarea investițiilor, în general în țările în curs de
dezvoltare.
Condițiile pe care trebuie sa le îndeplinească beneficiarii de credite, pentru finanțare sunt:
 Ţările membre trebuie să adere în prealabil la FMI şi să participe la capitalul social al
băncii, prin vărsămintele stabilite. Ele trebuie să furnizeze informații de orice fel, privind situația
economică şi financiară a țării respective, necesare pentru stabilirea politicii de împrumuturi față de
aceasta.
 Beneficiarii de credite pot fi agenți guvernamentali, societăți comerciale cu capital privat,
precum şi societăți comerciale, care sunt în curs de privatizare şi a căror conducere are un plan
viabil de privatizare.
Principala destinație a fondurilor, o constituie, acordarea de împrumuturi pe termen lung
(15-20 ani) pentru realizarea proiectelor de investiții. Acordarea acestor împrumuturi se face cu
respectarea unor condiții riguroase, privind utilizarea şi garantarea lor. Efecturea împrumuturilor se
concretizează, prin achitarea directă a sumelor datorate furnizorilor pentru realizarea proiectelor de
investiții şi uneori, prin remiterea unei tranşe direct beneficiarului.
Beneficiarii de împrumuturi au fost, în cea mai mare parte, țările în curs de dezvoltare
pentru investiții în sectoarele: agricultură, energie, industrie, transporturi şi telecomunicații, servicii
11
sociale.
11
www.bnr.ro
35 Evaluarea investiţiilor prin prisma indicatorilor dinamici …

BIRD, mai acordă împrumuturi pe baza unor programe de dezvoltare pe termen mediu şi
lung. Aceasta formă de finanțare este condiționată de elaborarea de către țara solicitatoare a unui
program de dezvoltare şi de luarea unor măsuri economice şi financiare, care să constituie un suport
satisfăcător pentru dimensiunea asistenței. În ultimul timp, asistența pe bază de program se acordă şi
pentru ajustări structurale necesare în urma unor transformări sociale.
Finanțarea proiectelor de investiții din împrumutul BIRD, se poate realiza prin credite pe
termen mediu şi lung, acordate societăților comerciale din sectorul industrial, în vederea
achiziționării de bunuri şi servicii pentru modernizarea şi dezvoltarea activității societăților.
Pot beneficia de acest tip de finanțare, societățile comerciale care îndeplinesc cumulativ
următoarele condiții:
 Condiții de eligibilitate a societăților comerciale:
- este înființată legal, în conformitate cu Legea nr. 31/1991 a României cu modificările şi
completările ulterioare;
- este o societate din sectorul privat sau cu majoritate de stocuri de voturi în proprietate
privată, sau aflată în proces de privatizare;
- are un program de restructurare şi un plan de afaceri destinat asigurării succesului
financiar şi de afaceri pe termen lung;
- prezintă credibilitate şi are o structură financiară satisfăcătoare pentru realizarea eficientă
a activităților sale, inclusiv a proiectului de investiții pentru care este solicitată finanțarea
(desfasoară activitate de cel puțin 3 ani).
 Condiții de eligibilitate a proiectului de investiții:
- este fezabil din punct de vedere tehnic şi viabil din punct de vedere economic, financiar şi
comercial;
- are o rată de rentabilitate financiară şi economică de cel puțin 15%;
- este proiectat în conformitate cu standardele de sănătate, siguranță şi mediu prevăzute de
reglementările în vigoare din România;
- din punct de vedere al aspectelor privind mediul înconjurător este aprobat de către
autoritățile româneşti competente.

3.5. Banca Europeană pentru Reconstrucție şi Dezvoltare


Banca Europeană pentru Reconstrucție şi Dezvoltare (BERD) este o instituție financiară
internațională cu sediul la Londra. Scopul acestei instituții bancare este acela de a îmbina rolul de
organism financiar, cu cel al activității unei bănci de afaceri care îşi propune să supervizeze
privatizările, fuzionările şi achizițiile în toate țările Europei Centrale şi de Est. BERD are în vedere
sprijinirea unor obiective publice destinate dezvoltării, precum şi extinderea sectorului privat; de
asemenea, încurajarea țărilor occidentale de a investi în Europa de Est.
Împrumuturile acordate vor fi repartizate în proporție de 40% pentru sectorul public şi 60%
pentru sectorul privat. Obiectivul Băncii Europene pentru Reconstrucție şi Dezvoltare, este de a
promova tranziția la economia de piață în țările care anterior erau planificate centralizat şi de a
susține dezvoltarea sectorului privat în cadrul acestei transformări.
Ca şi în cazul băncilor regionale de dezvoltare, rolul principal al BERD este de a finanța
proiecte. Unul din aspectele îndelung discutate a fost implicarea băncii exclusiv în finanțarea
sectorului privat, după modelul CFI (părere impărtaşită de Anglia şi SUA) sau implicarea ei în
susținerea proiectelor de infrastructură guvernamentală. Făcând un compromis, Acordul de
Constituire al BERD conține o clauză, prin care împrumuturile acordate de bancă sectorului
public, nu trebuie să depaseaşcă 40% din totalul împrumuturilor. Pentru a satisface obiecțiile
Statelor Unite, împrumuturile către guverne sunt explicit limitate. Ele sunt acordate pentru „orice
întreprindere de stat care opereză competitiv şi participativ în cadrul economiei de piață şi oricărei
întreprinderi de stat pentru a-i facilita tranziția spre controlul şi proprietatea privată”. În acest fel,
banca are un mandat ferm, în ceea ce priveşte sectorul privat.
Decizia de investiții 36

Operațiunile BERD în România, se materializează în finanțarea proiectelor pentru care în


România încă nu sunt disponibile alte surse de finanțare, utilizând o serie largă de produse
financiare. Acestea includ: împrumuturi şi/sau participare directă de capital, precum şi alte forme de
cvasi-capital sau împrumuturi subordonate, depinzând de nevoile clientului. În funcție de
dimensiunea proiectului de investitie, Banca va putea oferi: capital social şi/sau direct sau indirect
prin intermediari financiari 12, împrumuturi.
A. Finanțarea directă prin BERD. Costul total al unui proiect de investiții poate include
costul acțiunilor, o creştere de capital, capital circulant, modernizare/creştere a producției,
distribuției, marketingului şi sistemelor de management, precum şi valoarea activelor existente ale
companiei locale sau valoarea terenurilor, clădirilor, echipamentelor, forța de muncă, etc.
Alegerea variantei de finanțare, prin împrumut sau capital social, este determinată pe baza
unor principii comerciale solide şi diferă de la caz la caz. În orice caz, un angajament financiar solid
din partea sponsorului este solicitat de la bun început.
Instrumentele de finanțare directă sunt:
a) împrumuturile;
b) capitalul social;
c) facilitățile comerciale.
a) Împrumuturile
Banca acordă împrumuturi în valută, pe criterii comerciale, clienților din sectorul privat.
Rambursarea se face în valută, cu o dobândă fixă sau variabilă, exprimată ca o marjă peste LIBOR.
Împrumuturile se acordă pe baza capacității proiectului de a genera fluxuri de numerar şi pe baza
abilității clientului de a efectua plata după o anumită perioadă agreată, iar acestea se rambursează în
mod normal între 5 şi 7 ani, începând după o perioadă de grație care durează de la 1 la 2
ani.Termenii sunt negociabili.
Majoritatea împrumuturilor sunt garantate cu un set din activele şi/sau creanțele clientului.
Condiționalități specifice pot fi cerute în anumite cazuri. Cheltuielile administrative ale BERD,
precum şi cheltuielile neprevăzute apărute pe durata proiectului, sunt suportate de asemnea de către
sponsor. Acolo unde este posibil, BERD caută oportunități de cofinanțare a proiectului cu alți
investitori, în scopul creşterii sumei totale a împrumutului şi a calității finanțării.
b) Capital social
Investițiile minoritare de capital social sunt făcute sub diferite forme, incluzând subscrierea
de acțiuni ordinare sau preferențiale. De asemenea, se poate opta pentru investiți de cvasi-capital,
cum ar fi împrumuturile subordonate, obligațiunile, sau subscrierea emisiunii de acțiuni de către o
companie pe piețele de capital locale sau internaționale. Investițiile de capital social sunt făcute
pentru a sprijini proiectul în stadiile sale inițiale şi de aceea planul de finanțare, trebuie să indice
clar cum şi unde va fi vândută în viitor participarea Băncii (strategie de ieşire).
Banca nu urmăreşte să preia controlul, sau să-şi asume responsibilitatea managerială pentru
companiile respective. Termenii şi condițiile de participare la capitalul social depind de riscurile şi
de profiturile viitoare ale proiectului.
c) Facilități comerciale
Banca include băncile locale în diferite Programe pentru Facilități Comerciale, pentru a le
ajuta să-şi formeze o reputație solidă şi pentru a le face mai uşor acceptate pe piața financiară de
comerț internațional. În cadrul acestor programe, BERD emite garanții parțiale de plată, pentru a
susține tranzacțiile bazate pe scrisori de credit emise de băncile locale.
B. Finanțarea indirectă prin BERD sau finanțarea cu ajutorul Intermediarilor
Financiari
BERD, acordă linii de credit băncilor locale şi participă la capitalul social al fondurilor de
risc, pentru a asigura finanțarea întreprinderilor mici şi mijlocii, care sunt prea mici pentru a fi

12
Dragotă, V., Ciobanu, A., Obreja, L., Dragotă, M., - „Management financiar”, Editura Economică, Vol.II, 2003, pg.
113
37 Evaluarea investiţiilor prin prisma indicatorilor dinamici …

finanțate direct de către BERD. Aceste bănci şi fonduri, numite Intermediari Financiari (IF) iau
decizii independente de acordare a unor împrumuturi/investiții, decizii supuse însă anumitor cerințe
care reflectă politica de investiții a BERD.
Intermediarii Financiari sunt aleşi pe baza calității managementului lor, a condițiilor şi
performanței financiare şi a concordanței planului lor de afaceri cu obiectivele operaționale ale
BERD. Aceştia oferă următoarele posibilități:
a) Liniile de credit
Liniile de credit sunt acordate în valută forte băncilor locale, care au demonstrat că au
capacitatea de a acorda clienților lor împrumuturi performante, în valută şi pe termen mediu. Liniile
de credit sunt structurate astfel încât, să faciliteze o creştere a numărului împrumuturilor pe termen
lung, care sunt mai potrivite planurilor de investiții ale clienților lor privați.
IF işi stabilesc propriile criterii de acordare a împrumuturilor, dar câteva criterii principale
de finanțare a unui proiect şi caracteristici ale subîmprumuturilor sunt:
• Sponsorul (sponsorii) proiectului are (au) antecedente dovedite în domeniul respectiv;
• Proiectul este semnificativ finanțat prin capital social, de obicei 35%;
• Proiectul demonstrează capacitatea de a genera valuta forte;
• Sume: 100.000-5 mil. $;
• Termen: un an sau doi- perioada de grație şi cinci ani pentru rambursare;
• Rata: LIBOR+ marja;
• IF solicită studiu de fezabilitate de tip propriu. 13
b) Fondurile de capital
BERD participă la crearea unor fonduri locale de capital, conduse de manageri de fond
experimentați, pentru a mări disponibilitatea de capital pentru IMM-urile locale, societăți mixte şi
alte companii. Acest capital poate fi folosit pentru restructurarea şi dezvoltarea operațiunilor
companiilor respective.

3.6. Indicatori şi criterii de evaluare a eficienței proiectelor de investiții


Evaluarea proiectelor de investiții se realizează cu ajutorul unui sistem de indicatori şi
criterii de eficiență economică. Banca Mondială a elaborat un sistem generalizat de indicatori, care,
ulterior, a fost preluat de toate organizațiile de creditare, la nivel mondial. Astfel, acordarea
împrumuturilor se face pe baza unei profunde analize a proiectelor de investiții, elaborate de
beneficiarul de credite.
Sistemul de indicatori utilizați în practica întreprinderilor din țările dezvoltate cu economie
de piață, şi care se regăsesc în metodologiile de evaluare a proiectelor de investiții ale BIRD,
include:
1. Indicatorii de rentabilitate ai investițiilor exprimați ca rate procentuale, r j (Rate of
Return);
2. Randamentul economic, static (RE) şi dinamic (RE’);
3. Durata (termenul) de recuperare a investițiilor, din profit şi cashflow:
− static,T (Simple Payback);
− dinamic T’ (Discounted Payback).
4. Angajamentul de capital sau costuri totale actualizate (Discounted Total Cost);
5. Raportul “venituri totale actualizate /costuri totale actualizate”, k;
6. Valoarea netă actuală totală, VNAT (Net Present Value);
7. Indicele de profitabilitate, γ (Index of Profitability);
8. Rata internă de rentabilitate, RIR (Internal Rate of Return);
9. Pragul de rentabilitate, PR (Break Even Point);
10. Cursul de revenire net actualizat. Testul Bruno.
13
Bistriceanu, Gh, Negrea, E., - „Finanţele agenţilor economci”, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pg. 125
Decizia de investiții 38

3.6.1. Rata rentabilității economice şi financiare a proiectului de investiții


Rentabilitatea investițiilor r j se determină pe baza valorii medii anuale a avantajului
economic al proiectului (profit, cashflow) raportată la eforturile investiționale.
R
r j = ⋅ 100 , (3.38.)
I
în care:
− R -valoarea medie anuală a avantajului economic ( PB -profit brut, PN -profit net, CF -
cashflow), mil lei;
− I-efortul investițional, lei.
Se calculează:
PB PN CF
r1 = ⋅ 100 , r2 = ⋅ 100 , r3 = ⋅ 100 (3.39.)
I I I
Proiectul de investiții se consideră dezirabil, acceptabil şi este reținut pentru continuarea
analizei economice şi financiare dacă se respectă condițiile:
 r0

r j >  rs ,
r
 min im dorita
în care:
− r j -rata de rentabilitate efectiv realizată în activitatea agentului economic sau la alte
proiecte ale investitorului;
− r j -idem, în sectorul sau domeniul de care aparține proiectul de investiții analizat;
− r minim dorită -idem, considerată de către investitor, ca o limită acceptabilă sau dorită de către
acesta.
Indicatorul rata de rentabilitate a investițiilor face legătura directă între avantajul economic
pe care doreşte să-l obțină investitorul şi efortul investițional necesar. Este un indicator static şi
caracterizează intensitatea beneficiilor pe 1 mil lei costuri investiționale. Cu cât este mai mare rata,
cu atât proiectul este mai atractiv.
Punctele slabe ale indicatorului rentabilitatea investițiilor includ:
− nu ia în considerație impactul factorului de timp în perioada realizării lucrărilor prevăzute
de proiecte, nu reflectă mărimea duratei de execuție, fenomenul de imobilizare a fondurilor de
investiții şi consecința acestuia - costul de oportunitate al imobilizării fondurilor;
− nu reflectă dinamica efectivă a investițiilor şi a avantajelor economice, respectiv a
situației economice şi financiare în timp;
− pentru aprecierea rezultatelor calculelor sunt necesare niveluri de referință ale acestui
indicator (r 0 , r s , r minim dorită ), care de multe ori sunt greu de stabilit corect.
În literatura de specialitate se subliniază faptul că, rata de rentabilitate a investițiilor se poate
utiliza pentru evaluarea eficienței investițiilor la proiecte cu durata de execuție (d) sub 1 an,
referitoare la achizițiile de utilaje şi instalații. Nu se recomandă pentru proiecte cu durata de viață
economică mare şi d >1 an.

3.6.2. Randamentul economic al investițiilor


Cel mai apropiat indicator de principiul rentabilității îl reprezintă profitul (beneficiul) rămas
investitorului după ce şi-a recuperat toate costurile ocazionate de construirea şi exploatarea
capacităților de producție şi servicii prin proiectul dat.
39 Evaluarea investiţiilor prin prisma indicatorilor dinamici …

Prin definiție, randamentul economic al investițiilor reprezintă excedentul, surplusul total de


profit care se obține la un proiect, după recuperarea invesțiilor, ce revine la o unitate de efort (cost)
investițional.
La orice moment h,
Ph= Vh - Ch, (3.40.)
− V h =volumul (nivelul) veniturilor anuale;
− C h =volumul costurilor anuale de producție;
− I t =costul total de investiții;
− T-durata de recuperare a investițiilor;
− D-durata de viață a proiectului;
− d-durata de execuție a proiectului.
d +T d +D
P t (recup) =I t P t (recup) = ∑ Ph
h = d +1
P t (suplim) = ∑P
h = d +T +1
h (3.41.)

Din punct de vedere economic şi financiar, randamentul economic pune în evidență, în


etapa de pregătire a deciziilor, dacă un proiect de investiții are sau nu capacitatea de a produce, pe
durata de viață economică, un volum de profit mai mare decât cel necesar recuperării investițiilor
solicitate de realizarea acelui proiect. Randamentul se poate determina atât în formulare statică, cât
şi în abordarea dinamică a proceselor economice.
Static, randamentul economic al investițiilor se poate exprima şi determina pornind de la
principiul rentabilității investițiilor ale cărui cerințe pot fi redate prin inegalitatea:
d+D
P t > I t , respectiv ∑ Ph > It (3.42.)
h = d +1
Transformând egalitatea în inegalitate, obținem volumul câștigului, al surplusului de profit
pe care-l aduce un proiect de investiții:Δ= P t - It ; Δ are semnificația de surplus de profit, după
recuperarea investițiilor, de profit total final. Se ştie că este recomandabil să se opereze cu indicatori
de tipul avantajelor relative, pe unitatea de măsură a eforturilor, în locul valorii absolute a
avantajelor economice. Pentru aceasta împărțim cu It şi obținem:
∆ Pt − I t Pt
= = −1 (3.43.)
It It It
∆ P
Raportul , respectiv expresia t − 1 sunt interpretate şi definite randament economic
It It
static al investițiilor, RE.
Randamentul economic static RE nu ia în considerație impactul factorului timp în perioada
execuției lucrărilor (d), manifestat sub forma costului de oportunitate al imobililizării fondurilor.
De aceea, în forma statică este recomandat pentru evaluarea proiectelor cu durată de
execuție scurtă, d<1 an şi punere în funcțiune imediat, în acelaşi an, a capacităților ce se
construiesc.
În analiza dinamică se utilizează, pentru evaluarea economică şi financiară, randamentul
economic determinat pe baza valorii actuale a profitului total şi a investițiilor totale, actualizate la
un moment de timp comun:

VA( Pt )
RE’= -1 (3.44.)
VA( I t )
Prin prisma exigențelor şi premiselor economiei de piață, randamentul economic, static şi
dinamic, reprezintă un instrument util, cu mare capacitate de informare pentru evaluarea proiectelor
de investiții. Când RE şi RE’>0, proiectele sunt eficiente şi acceptabile, ele având capacitatea de a
produce profit în exces față de volumul investițiilor de recuperat.
Decizia de investiții 40

Varianta cea mai eficientă este aceea care se caracterizează prin randament economic
maxim. Dacă RE şi RE’≤0, proiectele se resping. Valoarea negativă a randamentului economic
semnifică faptul că, pe durata de viață economică, cu fluxul respectiv de profit, investițiile nu se
recuperează.

3.6.3. Termenul (durata) de recuperare a investițiilor


Durata de recuperare a investițiilor este o parte a duratei de viață utilă, de exploatare a
capacităților ce se creează prin investiții. Prin definiție, durata de recuperare a investițiilor
reprezintă perioada de timp, începând cu momentul punerii în funcțiune a capacităților de producție,
pe parcursul căreia, suma cumulată a avantajelor economice obținute, egalează volumul investițiilor
d +T d +T
inițiale prevăzute în proiecte, adică: I t = ∑P
h = d +1
h , respectiv I t = ∑ CF
h = d +1
h . Cu cât este mai scurtă

perioada (T), cu atât recuperarea este mai rapidă şi investițiile mai eficiente.
Acest indicator permite investitorului să cunoasc, încă din etapa pregătirii deciziei, în cât
timp, este posibil, să se restituie costurile de investiții pe seama avantajelor economice, pe care le va
obține după realizarea proiectelor. Informațiile pe care le oferă indicatorul “durata de recuperare”,
corespund preocupărilor de ordin financiar ale întreprinzătorilor, de a dispune de lichiditați, profitul
şi cashflow-ul putând fi reinvestite. În acelaşi timp, durata de imobilizare a capitalului investit şi
durata de recuperare, reprezintă factori de risc pentru un proiect. Durata de recuperare a investițiilor
se calculează în abordare statică şi dinamică a proceselor economice.
În abordarea statică, termenul de recuperare a investițiilor se determină cu relația:
I
T = t [ani], (3.45.)
Rh
în care:
− I t -costul total de investiții la nivelul proiectului;
− R h -volumul anual de avantaje (profit, cashflow), constant sau mediu.
Se observă că, indicatorul durata de recuperare a investițiilor (T), reprezintă inversul ratei de
1
rentabilitate a proiectelor, exprimată sub forma de coeficient: T = . Un proiect de investiții este
r
acceptabil din punct de vedere economic, dacă sunt satisfăcute simultan următoarele condiții: D>T
≤ (T 0 , T s, T max dat ). Respectarea restricției T<D are menirea de a asigura obținerea de profit, de
avantaje economice nete de către investitor la proiect, a unui excedent de profit peste necesarul de
acoperire a costului investițiilor. Prioritate se va da acelui proiect care asigură cea mai rapidă
recuperare a fondurilor de investiții, din viitoarele avantaje economice prognozate.
În abordarea dinamică a procesului investițional, pe perioada realizării proiectelor (d) şi
după aceea, pe durata de viață economică, de funcționare a capacităților ce se construiesc (D),
folosind informațiile privind valoarea actuală a fluxului costurilor de investiții-VA(I t ) şi a fluxului
avantajelor economice-VA(R j ), termenul de recuperare dinamic (T’) se determină, prin încercări
succesive pornind de la egalitatea:
T' d

∑VA( R j ) =∑VA( I h )
j =1 h =1
(3.46.)

La baza acestui procedeu stă ideea fundamentală a comensurabilitații valorilor actuale ale
costurilor de investiții şi ale avantajelor economice, calculate la un moment de referință dat, comun,
şi deci existența posibilității de a efectua operații cu mărimi comparabile din punct de vedere al
factorului timp. Din volumul total al investițiilor actualizate VA(I t ), la un moment dat de timp, se
scade succesiv mărimea anuală a fluxului efectului (avantajului) economic, exprimată în valoarea
actuală, la acelaşi moment de actualizare ca şi al investițiilor, până în anul când se încheie
41 Evaluarea investiţiilor prin prisma indicatorilor dinamici …

recuperarea investițiilor. La finele anului j din cadrul duratei de viață economică D valoarea
investițiilor actualizate rămase de recuperat VIRR j reprezintă:

VIRR j =VIRR j-1 -VA(R j ) (3.47.)

Dacă la finele anului n, valoarea investițiilor rămase de recuperat, VIRR n este mai mică în
raport cu VA(R n+1 ), se determină fracțiunea x de an care aparține duratei dinamice de recuperare,
după cei n ani anteriori:
VIRRn
x= [ani ] (3.48.)
VA( Rn+1 )

Rezultă T’=n+x [ani].

În evaluarea proiectelor se acceptă acele variante pentru care T’<D şi se dă prioritate


proiectelor cu termen minim de recuperare a investițiilor.
Static, termenul de recuperare a investițiilor T se recomandă a fi utilizat pentru evaluarea
proiectelor de amploare mică, cu durata de execuție d foarte scurtă, cu durata de funcționare D=4÷5
ani, iar fluxurile avantajelor financiare nu au un caracter evident dinamic. În celelalte cazuri se
analizează, obligatoriu, termenul de recuperare dinamic T’.

3.6.4. Angajamentul de capital


Este indicatorul de eficiență al investițiilor care însumează, în valoare actuală, costurile
totale inițiale de investiții, pentru construirea capacităților de producție şi servicii, şi costurile totale
ulterioare punerii în funcțiune, pentru exploatarea acestora, exclusiv amortismentul. Orizontul de
timp pentru calculul capitalului angajat, este de N=d+D ani sau o perioadă de calcul convențională.
În activitatea practică, acest indicator se mai numeşte capital angajat, iar în Metodologia BIRD,
precum şi a altor organisme financiare internaționale este cunoscut sub denumirea de costuri totale
actualizate ( C ta ).
Angajamentul de capital VA(K t ) se determină cu relația:

d +D N N
VA( K t ) = ∑ (I
h =1
h + CE h )(1 + a ) −h
= ∑VA( K h ) = ∑ K h (1 + a ) −h
h =1 h =1
(3.49.)
d +D

∑ (I + Ch )
1
K tan = I tan + C tan = (3.50.)
h=
h
(1 + a )h
în care:
− K nta – angajamentul total de capital (totalul capitalului angajat), actualizat la momentul n;
− I nta – investițiile totale actualizate la momentul n;
− C nta – costurile totale actualizate la momentul n;
− I h – investițiile anuale;
− Ch – costurile anuale;
− a – coeficientul de actualizare;
− d – durata de execuție a lucrărilor de investiții;
− D – durata eficientă de funcționare a obiectivului (viața economică).

În practica economică, se consideră că toate variantele de proiecte investiționale au acelaşi


orizont de timp, astfel încât, să se asigure compatibilitatea proiectelor, deşi proiectele au durate de
funcționare eficientă (D) diferite.
Decizia de investiții 42

Cunoaşterea angajamentului de capital prezintă interes pentru investitori şi manageri în ceea


ce priveşte următoarele aspecte (întrebări):
− dacă valoarea actuală a veniturilor este mai mare sau este mai mică decât angajamentul
de capital; un proiect are un cost eficient şi este acceptabil dacă:
∑VA(CFh ) >∑VA( I h ) , respectiv ∑ VA(Vh ) >∑ VA(K h )
(3.51.)
− care este dimensiunea fondurilor de investiții necesare; dacă se poate finanța proiectul şi
cum se pot asigura fondurile necesare.
În general, se urmăreşte minimizarea angajamentului de capital la un nivel dat al capacității
de producție, de venituri totale şi avantaje economice totale.
Pentru evaluarea proiectelor investiționale din domeniul construcțiilor civile sau speciale, se
foloseşte indicatorul costul global (C g ), pentru alegerea variantelor de proiecte ale acestora dupa
criteriul costurilor eficiente.
Indicatorul costul global, exprimă valoarea actuală a costurilor inițiale de investiții şi a
costurilor ulterioare de exploatare a clădirilor şi construcțiilor şi de mentenanță pe perioada de viață
economică a proiectului de investiții. Variantele de proiect care se compară trebuie să asigure
performanțe calitative, de utilitate, confort, siguranță în exploatare, protecție a mediului etc., egale.
În analiza economică a proiectelor, nivelul absolut, exprimat în unități de masură valorice, al
indicatorilor K ta , C ta , C g servesc la stabilirea faptului dacă un proiect este sau nu acceptabil, la
dimensionarea fondurilor de investiții, la alegerea unei variante de proiect, respectiv la stabilirea
priorităților, când bugetul agentului economic este limitat. Un test al acceptabilității unui proiect de
investiții îl poate reprezenta raportul supraunitar al economiilor la costurile de exploatare,
comparativ cu sporul de investiții de la o variantă la alta 14:
C − C tai + ∆R
β1 = ta 0 >1 (3.52.)
I tai − I tao
respectiv,
C − C mai
β 2 = mao >1 (3.53.)
∆I ta
− C ta 0 , C tai – costurile totale de exploatare actualizate, pe variante;
− I ta 0 , I tai – costurile totale de investiții, actualizate;
− C mao , C mai – costurile de mentenanță totale, actualizate;
− ∆R – economiile totale la cheltuielile de reparații, valori actualizate.
Se observă ca indicatorii β 1 si β 2 se bazează pe comensurarea avantajului economic net
comparativ, calculat pe perechi de variante de proiect, cu sporul de costuri de investiții, care pot
genera aceste efecte.

3.6.5. Raportul “venituri totale actualizate/costuri totale actualizate”


Analiza “venituri-costuri” reprezintă concepția fundamentală a evaluării economice şi
financiare a proiectelor de investiții. Exprimarea şi măsurarea eficienței, în proiectele de investiții,
se bazează pe compararea avantajelor economice medii anuale şi integrale cu volumul costurilor
necesare de investiții şi de exploatare. Ca regulă generală, analiza “venituri-costuri”, se bazează pe
evaluarea raportului între veniturile totale actualizate şi costurile totale actualizate.

k=
∑VA(Vh ) , (3.54.)
∑VA( K h )
14
Românu, I., Vasilescu, I., (coordonatori) – „Managementul investiţiilor”, Editura Mărgăritar, 1997, pg.238
43 Evaluarea investiţiilor prin prisma indicatorilor dinamici …

în care:
d +D

∑VA(Vh ) = VA(V t) = ∑Vh (1 + a) −h


h =1
(3.55.)

d +D

∑VA( K h ) = VA( K t ) = ∑ ( I h + CEh )(1 + a) −h


h =1
(3.56.)

Dacă V t >K t , respectiv VA(V t )>VA(K t ), raportul venituri-costuri exprimate în valori


comparabile este supraunitar (k>1), ceea ce exprimă faptul că proiectul este eficient, acceptabil.
Dacă V t <K t , respectiv VA(V t )<VA(K t ), atunci k<1; în acest caz, proiectul produce pierderi,
costurile nu se recuperează, ceea ce conduce la concluzia că acel proiect este neeficient şi trebuie
respins.
Dacă V t =K t , respectiv VA(V t )=VA(K t ), atunci k=1, ceea ce indică faptul că proiectul de
investiții nu produce nici avantaje, nici pierderi, deci investitorul nu câştigă nimic.
Având în vedere că analiza acestui indicator se referă la un orizont de timp îndelungat, că
valorile luate în calcul sunt valori previzionate, pentru a contracara eventualele perturbări şi
deformări ale indicatorului k din cauza diminuării volumului de produse vândute, a micşorării
prețurilor de vânzare sau creşterii costurilor de exploatare în viitor, pentru a reține un proiect este
nevoie ca el să fie cu mult mai mare ca 1. Cu cât este mai mare ca unitatea acest indicator, cu atât
sunt mai stabile, mai corecte concluziile. Raportul k este însă sensibil la mărimea ratelor de
actualizare “a” şi de aceea este foarte important ca rata de actualizare să fie aleasă corect. Cu cât
mărimea ratei de actualizare este mai mică (a→0), cu atât creşte valoarea raportului k şi a
avantajului net VA(V t )-VA(K t ). Valorile maxime sunt atinse pentru a=0. Pe măsură ce creşte
mărimea ratei de actualizare folosite în calcule, raportul k şi mărimea absolută a avantajului
economic net scad; raportul k poate deveni chiar subunitar, iar avantajul net ia valori negative.
Utilizarea raportului k în calitatea de criteriu de decizie de investiții, corespunde tendinței
fireşti a oricărui decident de a maximiza încasările de venituri, la fiecare unitate a costurilor. Se
consideră ca fiind cel mai eficient, acel proiect care, asigură o valoare maximă a raportului k.

3.6.6. Valoarea netă actuală totală


Valoarea netă actuală totală (VNAT) constituie un indicator fundamental pentru evaluarea
economică şi financiară a oricărui proiect de investiții. VNAT este primul criteriu de a judeca şi
aprecia atractivitatea unui proiect studiat, în vederea formulării deciziei de investiții, de acceptare
sau de respingere.
Prin conținutul sau, indicatorul VNAT caracterizează, în valoare absolută, aportul de avantaj
economic net al unui proiect dat de investiții, recompensa investitorului pentru capitalul investit în
proiectul respectiv. VNAT reprezintă surplusul total de cashflow, în valoarea actuală, degajat pe
durata de exploatare a capacităților proiectate de producție şi servicii, față de capitalul investit,
exprimat tot în valoare actuală:
N
VNAT = −VA(∑ I h ) + ∑ CFh (1 + a ) − h (3.57.)
h =1
Definit în raport de cashflow, criteriul VNAT realizează compararea între suma valorilor
actuale de cashflow degajat pe durata de viață utilă a proiectului de investiții ( ∑ VA(CFh ) ) şi costul
de investiții total generat de acel proiect, exprimat tot în valoare actuală ( ∑ VA(I h ) ). VNAT este
deci un indicator de tipul avantajului net comparativ.
VNAT>0 se consideră a fi indicatorul cel mai corespunzator ideii profitului maxim dorit de
către investitori pe seama proiectului inițiat. Dacă VNAT=0, proiectul nu creează valoare. Numai
VNAT>0 conduce la creşterea averii acționarilor, a valorii societății, cu un echivalent egal cu VNAT.
Altfel spus, dacă societatea comercială va investi cashflow-ul generat de acest proiect în afaceri cu
Decizia de investiții 44

o rentabilitate de a% pe an, valoarea societății va deveni mai mare cu o sumă egală cu VNAT, la
expirarea duratei de viață a proiectului.
Realizarea proiectelor cu VNAT<0 ar scădea valoarea întreprinderii, ar avea un impact
negativ asupra acționarilor.
Introducând în relația de calcul a VNAT nivelul VNAT dorit , aşteptat de investitor, se
determină costul de investiții maxim admisibil al afacerii respective:

I max im = ∑VA(CFh ) − VNATdorit (3.58.)

VNAT, prin semnificația sa, determină valoarea economică a unui proiect de investiții şi
urmăreşte creşterea acestei valori, prin optimizarea deciziei de investiții după criteriul maximizării
VNAT. Deci, se preferă proiectele care se caracterizează prin VNAT maxim. El reprezintă surplusul
de valoare adus, prin proiectul de investiții, este o măsură a valorii create printr-un proiect. VNAT
cuantifică principiul de maximizare a valorii prin decizia de investiții. De aceea, sunt selectate ca
rentabile, numai proiectele caracterizate prin VNAT>0.
În plan economic şi financiar, un proiect de investiții cu VNAT pozitiv semnifică faptul că
acel proiect are o rentabilitate a capitalului investit cel puțin egală cu rata de actualizare “a”, folosită
în calcule şi produce cashflow în exces. Cu cât VNAT este mai mare, cu atât rentabilitatea sa este
mai mare şi proiectul mai atractiv. Dacă la un proiect VNAT este negativă, acel proiect este
inacceptabil, deoarece rata rentabilității sale este mai mică decât rata de actualizare “a”. În acest caz
capitalul respectiv s-ar putea investi într-o altă afacere cu o rentabilitate egală cu “a” şi ar produce
avantaje investitorului. Rata de actualizare “a” folosită în calculele VNAT indeplineşte rolul de
criteriu de testare a eficienței (rentabilității) unui proiect de investiții, de acceptare sau de respingere
a acestuia.
Punctele slabe ale indicatorului VNAT:
− presupune stabilirea în prealabil a ratei de actualizare “a”;
− nu ține seama de mărimea duratei de recuperare T, T’;
− depinde de mărimea ratei de actualizare “a” folosită în calcule, ceea ce ridică problema
unei atenții deosebite, în alegerea ratei de actualizare şi a componentelor acesteia (costul capitalului,
prima de inflație, prima de risc).

3.6.7. Indicele de profitabilitate


Indicele de profitabilitate, caracterizează nivelul raportului dintre VNAT şi fondurile de
investiții ce generează acel volum de VNAT. Este un indicator de tipul avantajului net relativ pe
unitatea de măsură a costurilor de investiții. Se exprimă în procente.
Indicele de profitabilitate se calculează după relația:
VA(CFt )
γ= (3.59.)
VA( I t )
Indicele de profitabilitate permite selectarea proiectelor eficiente, fiind acceptabile acele
proiecte la care γ>1+a şi ordonarea acestora după valoarea descrescătoare a indicelui γ.
Când γ=1,VNAT a proiectului respectiv este 0.
Când γ>1,VNAT >0 şi proiectul este eficient.
Când γ<1,VNAT<0 şi proiectul se respinge.
Dintre proiectele cu VNAT>0 se acceptă numai cele pentru care γ>1+a.
Criteriul maxim VNAT conduce la alegerea proiectelor cu costul optim de investiții, căruia
îi corespunde volumul maxim de VNAT. Indicele de profitabilitate γ, ordonând proiectele
independente eficiente, permite elaborarea celei mai avantajoase strategii de investiții, alegând n
proiecte dintre cele posibile, ținând seama de restricțiile bugetelor de capital, deci în limitele
45 Evaluarea investiţiilor prin prisma indicatorilor dinamici …

fondurilor disponibile pentru finanțarea investițiilor, folosind în calitatea de criteriu de optimizare a


setului de proiecte maxim VNAT global pe ansamblul proiectelor selectate.

3.6.8. Rata internă de rentabilitate a unui proiect de investiții


Rata internă de rentabilitate, reprezintă acea rată de actualizare, care, atunci când se
foloseşte pentru calculul valorii actuale, a cashflow-urilor generate de proiecte, face ca suma valorii
actuale a cashflow-rilor să fie egală cu suma valorii actuale a costurilor de investiții şi deci VNAT
să fie nulă:

d +D d +D

∑ CFh (1 + a) −h = ∑ I h (1 + a) −h
h =1 h =1
(3.60.)

RIR reprezintă rata limită de actualizare, pentru care se anulează realizarea de VNAT la
proiectul dat de investiții: VNAT (a=RIR)=0, iar VA(V t )=VA(K t )
Din punct de vedere economic, dacă RIR=a, acest lucru semnifică faptul că proiectul degajă
un cashflow egal cu capitalul investit şi că, pe durata de viață economică a proiectului el asigură o
rentabilitate anuală de a% a capitalului. Pentru a>RIR proiectul de investiții încetează a mai fi
eficient, deoarece VNAT<0. Dacă a>RIR, VNAT>0 şi proiectul de investiții devine acceptabil.
RIR exprimă rata limită a dobânzii, la care este posibil împrumutul de capital, necesar
pentru a finanța investițiile, astfel încât proiectul ce se va realiza să nu fie nerentabil. Se acceptă
proiectele caracterizate prin RIR mai mare decât costul capitalului. Acest indicator arată rata medie
de rentabilitate în perioada (d+D) şi pune în evidență capacitatea proiectului respectiv de a produce
în excedent cashflow, profit, peste cel necesar recuperării simple a volumului de investiții.
La proiectele care se caracterizează prin VNAT aproximativ egale se dă prioritate
proiectului cu RIR maxim. RIR avantajează în general alegerea proiectelor caracterizate prin
eforturi mici, durate scurte de execuție, foarte rentabile şi se pot respinge proiecte care solicită
fonduri mari de investiții dar asigură şi VNAT mare. Ordonarea proiectelor după RIR şi VNAT
diferă; se apropie însă ordonarea după RIR şi indicele de profitabilitate. De aceea, în analiza
proiectelor se vor folosi simultan aceşti patru indicatori: RIR, VNAT, k şi γ . Dacă proiectele de
investiții sunt incompatibile, se va da prioritate proiectului cu VNAT maxim şi nu se ține seama de
RIR maxim, dar se pune condiția ca RIR, la proiectul ales, să fie mai mare decât costul finanțării
proiectului şi decât RIR dorit .

3.6.9. Pragul de rentabilitate


Pragul de rentabilitate exprimă punctul critic în exploatarea noilor capacități de producție şi
servicii, care fac obiectul proiectelor de investiții. Se exprimă în procente. Pragul de rentabilitate
arată gradul minim acceptabil de folosire a capacităților proiectate; sub nivelul pragului de
rentabilitate exploatarea ar fi cu pierderi. În punctul critic, exprimat de pragul de rentabilitate,
profitul este nul.
CF
Formula de calcul este: PR = ⋅ 100 , (3.61.)
Vh − CV
în care:
− CF-cheltuieli fixe anuale;
− CV-cheltuieli variabile de producție, anuale;
− V h -cifra de afaceri, anuală.
Cu cât pragul de rentabilitate este mai mic, cu atât va fi mai mic riscul ca respectiva unitate
economică să fie în situația ca exploatarea să înregistreze pierderi, din cauza neîncărcării capacității
construite.
Decizia de investiții 46

3.6.10. Cursul de revenire net actualizat. Testul Bruno sau cursul de revenire al valutei.
Indicatorul are rolul de a caracteriza costul intern, exprimat în moneda națională, al unei
unități de valută ce se poate obține, fie prin exportul de produse, ca urmare a realizării de produse,
fie economisite prin înlocuirea importului, ca urmare a realizării diferitelor proiecte care au
asemenea scopuri şi obiective.
Cursul de revenire net actualziat (CRN a ) serveşte deci, la aprecierea competitivității
activității agenților economici din țară pe piața internațională, respectiv la oportunitatea şi
viabilitatea realizării proiectelor de investiții, care urmăresc dezvoltarea în țară a producției şi
serviciilor pentru export sau pentru înlocuirea importului de asemenea bunuri.
Acest test ne permite să evităm deciziile de investiții care asigură obținerea / economisirea
de valută externă cu un cost intern prea mare. 15
Informațiile necesare calculului (CRN a ) sunt:
• fluxul veniturilor anuale în valută previzionate pe seama vânzării la export de produse şi
servicii, respectiv fluxul economiilor anuale de valută previzionate prin reducerea importului;
• costurile în valută pentru investiții şi de exploatare exprimate în moneda națională;
• fluxul valorii nete anuale.
Relații de calcul:
CTa (lei )
CRN a = (3.62.)
VN ta (valuta )

CTa (lei )
CRN a = (3.63.)
EN ta (valuta )
în care:
− CT a – costuri totale actualizate, respectiv angajamentul de capital K t1 lei;
− VN ta – valoarea netă actualizata totală sau cumulată, în valută;
− EN ta – economia netă actualizată totală, în valută.
Un proiect este acceptabil dacă CRN a este mai mic sau egal decât cursul oficial de schimb al
valutei.
Legat de aplicarea testului Bruno (CRN a ) se ridică cel puțin două întrebări: 16
1. Rata de actualizare este aceeaşi şi pentru calculul valorii nete actuale în valută şi pentru
calculul valorii actuale a costurilor în lei?
2. Dacă vom folosi rate de actualizare diferite, cum trebuie determinate ele?
Opiniile specialiştilor sunt:
- la calculul costurilor interne în lei şi al veniturilor în valută, să se folosească aceeaşi rată
de actualizare;
- rate de actualizare diferite: pentru calculul valorii actuale a costurilor în lei se susține
folosirea unei rate de actualizare, care să reflecte rentabilitatea medie pe piața internă, rata dobânzii
la creditele pentru investiții etc., iar pentru calculul în valută, la alegerea ratei de actualizare, să se
țină seama de rata de discontare practicată pe piața mondială.

15
Românu, I., Vasilescu, I., (coordonatori) – „Managementul investiţiilor”, Editura Mărgăritar, 1997, pg.258
16
Idem, pg. 259
CAPITOLUL IV
SURSE DE FINANŢARE A INVESTIŢIILOR

4.1. Aspecte generale privind sursele de finanțare a investițiilor


Finanțarea investițiilor, reprezintă una dintre cele mai importante etape ale procesului
investițional materializată prin stabilirea surselor de finanțare, proporția dintre finanțarea din surse
proprii şi din împrumuturi, combinația de surse, care minimizează costul total al finanțării ş.a.
Cele mai importante probleme care apar în vederea realizării unui proiect de investiții sunt:
- asigurarea resurselor financiare;
- alegerea izvoarelor de finanțare în condițiile asigurării unui cost cât mai redus al
capitalurilor ce se vor folosi pentru realizarea investițiilor;
- recuperarea fondurilor investite şi reducerea duratei acestei recuperări;
- rambursarea creditelor şi plata dobânzii la termen;
- asigurarea unei rentabilități cât mai mari de pe urma lucrărilor de investiții.
Atragerea capitalului şi alocarea acestuia în diferite obiective de investiții reprezintă o
problemă fundamentală. Alocarea fondurilor, în diverse variante de investiții, se face pe baza
eficienței obiectivelor; în mod asemănător obținerea fondurilor trebuie să țină seama de eficiență,
adică de cheltuielile comparative şi riscurile pe care le implică diverse izvoare ale acestora.
Având în vedere costul, de regulă ridicat al investițiilor, prima problemă care se ridică, este
găsirea şi alegerea surselor necesare pentru finanțare, precum şi evaluarea rentabilității acestora,
comparând costurile de finanțare cu rezultatele financiare previzibile. Procedura de alegere a
investiției presupune însă, pe lângă evaluarea şi compararea rentabilității proiectelor avute în
vedere, în contextul strategiei generale a intreprinderii, şi greutățile în obținerea surselor de
finanțare. Dacă selecția proiectelor de investiții se face în funcție de criterii financiare, trebuie să se
țină cont, totodată, şi de prioritățile dictate de politica intreprinderii în cadrul strategiei de
dezvoltare a acesteia. Evident că, fiecare proiect se adoptă pe baza unui studiu comercial, tehnic şi
financiar care, să justifice oportunitatea investiției.
Toate resursele de finanțare a investițiilor, se reflectă într-o secțiune de previziune financiară
care reprezintă bugetul de finanțare a investițiilor sau planul anual de finanțare a acestora.
Autofinantare

Fonduri proprii

Cresteri de capital

Surse de finantare

Finantare directa

Fonduri imprumutate

Finantare indirecta

Figura nr. 4.1 Principalele surse de finanțare ale investițiilor

Principalele surse de finanțare a investițiilor, accesibile agenților economici, pot fi


clasificate după mai multe criterii, astfel:
Din punct de vedere al apartenenței fondurilor, distingem:
1. finanțări din fonduri proprii:
• autofinanțarea;
• creşteri de capital prin încorporarea rezervelor la capital social;
Decizia de investiții 48

• creşteri de capital prin conversiunea datoriilor.


2. finanțări prin angajamente la termen:
• împrumuturi obligatare;
• credite bancare;
• leasing (credite-bail).
Privite din punctul de vedere al efortului depus pentru obținerea lor, sursele de finanțare pe
termen lung, pot fi grupate în două categorii:
1. finanțări interne (autofinanțarea);
2. finanțări externe (creşteri de capital şi împrumuturi diverse).

4.2. Finanțarea din fonduri proprii


Finanțarea internă are mai multe categorii de surse, între care ne propunem să abordăm:
− autofinanțarea;
− creşterile de capital.
1). Autofinanțarea
În cadrul surselor de finanțare a investițiilor, autofinanțarea va rămâne permanent pe primul
plan. Autofinanțarea este un principiu de finanțare foarte răspândit şi presupune că întreprinderea îşi
asigură dezvoltarea cu forțe proprii, folosind, drept surse de finanțare capitalul inițial (dacă este
destinat capitalului fix), o parte din profitul obținut în exercițiul expirat (numit economie forțată) şi
fondul de amortizare, acoperind atât nevoile de înlocuire şi dezvoltare a activelor imobilizate, cât şi
creşterea activelor circulante (sau o parte a acestora). Prin amortizare, întreprinderea realizează de
fapt recuperarea investițiilor realizate anterior. Ea apare astfel cu dublă semnificație: ca intrare de
lichidități (recuperare), pe de o parte şi ca o cheltuială (reflex al unei cheltuieli, de fapt) pentru
exercițiul curent, pe de altă parte. De aceea, amortizarea nu este deductibilă din încasările totale ale
exercițiului pentru determinarea rezultatului brut din exploatare (cash flow brut), dar este dedusă
din acesta pentru calculul impozitului.
Amortizarea apare ca sursă principală de finanțare a investițiilor, fiind rezultatul exploatării
capitalului propriu. Există însă o serie de factori cum ar fi: inflația, progresul tehnic şi frecvența
înlocuirilor, care generează decalaje între sumele recuperate prin amortizare şi nivelul şi structura
capitalului. Se ştie că, prin creşterea amortizării întreprinderile obțin atât efecte benefice cum ar fi:
asigură lichidități importante pentru acoperirea programelor de investiții şi se diminuează beneficiul
net impozabil (implicit a impozitului plătit), dar şi efecte defavorabile în sensul că măreşte valoarea
adăugată şi implicit, taxa asupra acesteia.
Prin autofinanțare, întreprinderea evită un anume „control” din partea creanțierilor şi chiar a
acționarilor. Practic însă, întreprinderea trebuie să îşi stabilească o strategie cât mai corectă şi
realistă de finanțare a investițiilor, ținând cont de impactul asupra echilibrului său economic şi
financiar.
Autofinanțarea conferă întreprinderilor o serie de avantaje, printre care 17:
• apără libertatea de acțiune a întreprinderii, în sensul că, asigură independența sau
autonomia de gestionare;
• subordonarea dezvoltării întreprinderii rezultatelor activitătii proprii;
• creşterea cointeresării întreprinderii în obținerea de rezultate financiare superioare, în
descoperirea şi mobilizarea rezervelor interne, în valorificarea rațională a resurselor, în stabilirea
celei mai eficiente structuri de producțe şi de fonduri;
• sporirea interesului întreprinderii pentru dezvoltare;

17
Andreica, M., Ţurlea, C., Andreica, R., Jantea, L., - „ Strategii de finanţare a activităţii întreprinderilor mici şi
mijlocii”, Editura Cibernetica MC, Bucureşti, 2001
49 Surse de finanţare a investiţiilor

• constituie un mijloc de acoperire financiară a necesităților, având în vedere că,


întreprinderea întâmpină greutăți, în anumite situații conjuncturale, în obținerea capitalului de pe
piața financiară şi monetară;
Ponderea acestei resurse depinde de politica întreprinderii de distribuire a dividendelor şi de
formare a fondurilor proprii.
Fiecare întreprindere îşi fundamentează politica de autofinanțare în urma activității pe care o
desfăşoară: producție, comercială şi financiară. Fluxul resurselor de autofinanțare rezultă din
performanțele economice şi financiare, fiind grupate însă în funcție de posibilitățile repartizării
beneficiilor, amortizării şi de politica de îndatorare. Previziunile de finanțare internă joacă un rol
principal în politica financiară a întreprinderii.
Deşi autofinanțarea este o politică financiară sănătoasă şi de dorit, nu este oportun să se
exagereze în această direcție pentru că întreprinderea să nu fie ruptă de piața financiară şi pentru o
mobilitate mai mare a capitalului. Acoperindu-şi integral nevoile de creştere economică din surse
interne, se poate scăpa uşor din vedere costul capitalului propriu comparativ cu cel împrumutat,
creându-se aparența înşelătoare că primul ar fi oarecum gratuit. Realitatea economică şi financiară
arată însă că, indiferent de proveniență, costul capitalului se egalizează, în multe cazuri costul
capitalului propriu fiind chiar mai ridicat decât al celui împrumutat.
Orice politică de autofinanțare trebuie analizată în funcție de rentabilitatea pe care o degajă
profitul reinvestit. Dacă rentabilitatea noilor proiecte acoperite prin autofinanțare este egală cu
rentabilitatea reclamată de acționari, politica de autofinanțare este neutră pentru întreprindere.
Numai atunci când rentabilitatea investițiilor acoperite din autofinanțare este mai mare decât
remunerația cerută de acționari, autofinanțarea are un efect pozitiv pentru intreprindere în sensul că
creşte valoarea financiară a acesteia. Astfel, autofinanțarea contribuie la creşterea mijloacelor
financiare ale întreprinderii, dar nu permite creşterea beneficiilor pentru reinvestire, decât dacă
creşte rata rentabilității noilor proiecte peste pretențiile de remunerație ale acționarilor.
În principiu, costul autofinanțării este egal cu costul fondurilor proprii externe în sensul că,
acționarii aşteaptă aceeaşi rentabilitate de la beneficiile reinvestite, ca şi de la aporturile de numerar
realizate de ei cu prilejul creşterilor de capital. Cu alte cuvinte autofinanțarea apare, ca şi fondurile
proprii externe, un mijloc de finanțare costisitor. Faptul că societatea dispune liber de sumele
obținute prin autofinanțare, că nu varsă remunerația către acționari (fluxuri financiare negative) nu
înseamnă că sumele respective sunt gratuite. 18
În ceea ce priveşte ,capacitatea de autofinanțare trebuie subliniat că acesta este mai mare
decât autofinanțarea efectivă. Capacitatea de autofinanțare reprezintă un surplus monetar, care se
obține ca rezultat al tuturor operațiunilor de încăsari şi plăti efectuate de intreprindere, într-o
perioada de timp, având în vedere şi incidenta fiscală. Nu totalitatea capacității de autofinanțare
rămâne la dispoziția intreprinderii pentru nevoi de finanțare internă, ci mai puțin beneficiile
distribuite acționarilor sub formă de dividende şi participații la beneficii ale salariaților.
2). Creşterile de capital
Creşterile de capital reprezintă un mijloc de finanțare prin fonduri proprii, ca şi
autofinanțarea, urmarindu-se o creştere economică cu scopul multiplicării rentabilității.
După cum se ştie, creşterea capitalului întreprinderii poate fi rezultatul mai multor tipuri de
operațiuni financiare şi anume:
a) Creşterea capitalului în numerar;
b) Creşterea capitalului ca urmare a operațiunilor de fuziune, absorbție, ofertă publică de
schimb;
c) Creşterea capitalului prin conversiunea datoriilor;
d) Creşterea capitalului prin încorporarea de rezerve.
Dintre toate aceste operațiuni financiare care determină creşterea capitalului întreprinderii,
numai creşterea capitalului prin noi aporturi în numerar prezintă importanță prin prisma finanțării
18
Brigham, E., Halpern, P., Weston, F., – „Finanţe manageriale”, Editura Economică, Bucureşti, 1998, pg. 185
Decizia de investiții 50

investițiilor. Aceasta este o operațiune de finanțare directă întrucât aduce întreprinderii noi resurse
de finanțare, spre deosebire de celelalte creşteri de capital care doar modifică natura juridică a
pasivului fără să determine creşterea resurselor de finanțare.
La o primă vedere, finanțarea din fonduri proprii pare să fie cea mai ieftină. Într-adevăr,
costurile legate direct de realizarea investițiilor sunt cele mai reduse, ele compunându-se în special
din valoarea achitată furnizorului (furnizorilor de bunuri şi servicii necesare realizării investiției) şi
eventual dintr-o serie de taxe şi comisioane), dar care se regăsesc şi în cazul altor forme de
finanțare. Însă, pe lângă aceste costuri, în cazul finanțării din fonduri proprii, trebuie avute în vedere
şi implicațiile imobilizării sumelor necesare investiției, a reducerii lichidității societății, a
posibilității plasării acestor sume în alte activități, poate cu o rată a profitului mai ridicată.
În contextul finanțării din surse proprii apare şi procesul de dezinvestiție, care în anumite
condiții crează sursele necesare finanțării unor proiecte de investiții. Se ştie că dezinvestiția
înseamnă renunțarea la exploatarea unui activ, care este inadecvat, la un moment dat, din punct de
vedere economic. Renunțarea se realizează prin cesiune, divizare, sau vânzarea activului. Există şi
alte forme de renunțare, dar care, nu permit refacerea resurselor financiare necesare procesului
investițional. În economia românească, datorită excedentului de capacitate existent în numeroase
întreprinderi recent privatizate, dezinvestiția face parte din strategia de relansare a activității
acestora. De altfel, dezinvestiția nu este un proces izolat, ci unul integrat în strategia de dezvoltare a
întreprinderilor.
Mobilizarea surselor proprii de finanțare are loc şi în cazul achiziției obiectelor de investiții
în rate. Contractele de vânzare - cumpărare în rate se încheie de obicei între furnizor (producător,
importator) şi beneficiar. Acestea se aseamănă, în mare parte, cu un contract de credit, diferențele
constând în privința formularisticii, de obicei mai simplă, şi lipsa unor condiții impuse de bancă (de
exemplu vechimea colaborării dintre finanțator şi beneficiar).

4.3. Finanțarea investițiilor din fonduri împrumutate


Investițiile pot fi finanțate din fonduri împrumutate astfel:
 Sub formă directă, prin care agenții economici, cu necesități de finanțare, se împrumută
pe piața finaciară direct de la cei care au lichidități de plasat.
 Sub formă indirectă, când între deținătorii de lichidități şi cei cu necesităti de finanțare
apar intermediari financiari, sub forma băncilor şi altor instituții financiare nebancare.
51 Surse de finanţare a investiţiilor

Finantare directa Imprumuturi obligatare

Imprumuturi bancare

Imprumuturi acordate
de stat

Imprumuturi de la
organismele
financiare
Fonduri imprumutate internationale

Credit furnizor

Fonduri imprumutate

Leasing

Finantare pe piata de
capital

Fonduri cu capital de
risc
Figura nr. 4.2 Finanțarea investițiilor din fonduri împrumutate

4.3.1. Împrumutul obligatar


Apelul la împrumutul obligatar sau economiile publice este un contract de credit încheiat
între o masă de creditori şi un singur debitor. Aceasta constituie o modalitate de procurare de
resurse financiare pe termen lung şi într-un cuantum ridicat, în vederea asigurării creşterii
economice şi respectării unor obligații de plăți asumate.
Împrumutul obligatar poate fi:
• Împrumut obligatar privat;
• Împrumut obilgatar public.
În cazul împrumuturilor obligatare private acestea se pot emite fie individual, de către
societăți comerciale puternice, fie grupat. Această din urmă variantă poate avea loc prin asocierea
mai multor agenți economici, care să garanteze solidar împrumutul, sau prin intermediul unor
instituții, sau organisme de plasament colectiv, constituite ca societăți anonime, care repartizează
fondurile recepționate sub forma de credite întreprinderilor aderente cu nevoi de finanțare.
Obligațiunile sunt similare cu împrumuturile pe termen, dar o emisiume de obligațiuni
presupune în general publicitate, oferta către public şi vânzarea propriu zisă către diferiți investitori.
Într-adevăr, când o firmă face o emisiune de obligațiuni, mai mulți investitori individuali şi
instituționali pot cumpara aceste obligațiuni, în timp ce în cazul unui împrumut la termen există, în
general, o singură instituție care acordă împrumutul.
Obligațiunile sunt de mai multe tipuri cele mai importante fiind următoarele:
 Obligațiuni ipotecare. Printr-o obligațiune ipotecară (mortgage bond), compania gajează
anumite proprietăți desemnte ca garanție pentru obligațiune. Gajul este o condiție a împrumutului.
În cazul în care compania nu plăteşte împrumutul, deținătorii acestor obligațiuni pot sechestra şi
vinde proprietățile pentru a-şi satisface drepturile. Toate obligațiunile ipotecare fac obiectul unui
contract de emisiune 19 (indenture), sub forma unui document oficial care prezintă în detaliu, atât
drepturile deținătorilor de obligațiuni, cât şi ale companiei;

19
Bistriceanu, Gh, Negrea, E., - „Finanţele agenţilor economci”, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pg. 91
Decizia de investiții 52

 Obligațiuni generale. O obligațiune generală (debenture) este o obligațiune negarantată,


ce nu oferă nici un drept de gaj asupra vreunei proprietăți ca garanție pentru nerespectarea
obligațiilor. De aceea, deținătorii obligațiunilor negarantate sunt creditori generali, al căror drept
este asigurat de proprietățile care nu au fost gajate. În esență, obligațiunile generale se bazează
numai pe capacitatea activelor companiei de a genera profituri. Avantajul oferit de obligațiunile
generale, din punct de vedere al emitentului, este că nu sunt implicate proprietăți care sunt
disponibile pentru finanțări ulterioare;
 Obligațiuni negarantate subordonate. Termenul de subordonat, înseamnă inferior. În caz
de faliment, datoriile subordonate au drepturi asupra activelor numai în urma datoriilor primare.
Obligațiunile negarantate subordonate (subordinated debentures) pot fi subordonate fie unor datorii
pe termen scurt specifice (de regulă, împrumuturi bancare), fie tuturor celorlalte datorii. În caz de
lichidare sau reorganizare, deținătorii de obligațiuni negarantate subordonate nu pot fi plătiți înainte
ca datoriile primare denumite în contractul de emisiune, să fie plătite în totalitate;
 Obligațiuni amortizate în serie. În cazul unei obligațiuni obişnuite, plata principală este
în mod normal, scadentă la data maturității obligațiunii. Totuşi, într-o emisiune de obligațiuni
amortizate în serie, câte o parte din valoarea împrumutului devine scadentă şi este rambursată în
fiecare an. Obligațiunile plătite sunt identificate printr-o loterie şi investitorul nu ştie dinainte că
obligațiunile sale vor fi plătite. Astfel, emisiunea de obligațiuni este echivalentă cu un număr de
emisiuni separate de obligațiuni fiecare cu o maturitate diferită, dar emise toate în acelaşi timp;
 Obligațiuni de venit (income bonds). Rezultate, de regulă, în urma reorganizarilor,
obligațiunile de venit plătesc dobânda numai dacă profitul net este suficient pentru a îndeplini
această obligație. Deoarece plata dobânzii se face din profituri şi nu are o valoare fixă, această plată
este tratată ca o plată de dividende şi nu este deductibilă din impozitul pe profit. Pentru a fi
considerată obligațiune de venit, o astfel de obligațiune nu trebuie să aibă nici un element fix în
plata dobânzii;
 Obligațiuni retractabile (retractable bonds). O astfel de obligațiune oferă deținătorului,
posibilitatea de a vinde obligațiunea emitentului la valoare nominală la o dată specificată înainte de
maturitate. În mod normal, caracteristica de retractare există la datoriile pe termen lung şi este
identificată în contractul obligațiunii. Această caracteristică de retractare este în avantajul
deținătorilor obligațiunii, dacă ratele dobâzilor sunt mai mari decât rata cuponului. Valoarea
opțiunii de retractare, şi deci ecomomia companiei la cheltuielile cu dobânda, depinde de
volatilitatea estimată a ratelor dobânzilor. Opțiunea de retractare este sub forma unor „clopoței”
incluşi într-o emisiune de obligațiuni ca „îndulcitori” pentru investitorii în obligațiuni;
 Obligațiuni extensibile (extensible bonds). O obligațiune extensibilă este o obligațiune pe
termen scurt, care oferă deținătorului opțiunea de a schimba în datorii pe termen lung cu o valoare
similară până la o dată specificată, rata dobânzii fiind determinată la data emisiunii originale. Rata
dobânzii noii datorii este egală sau cel puțin mai mare, decât rata dobânzii emisiunii originale.
Emisiunea originală are, de regulă, o maturitate de 5 ani şi noile datorii emise sunt pe termen mai
lung, de regulă 10 ani. Ca şi opțiunea de retractare, această opțiune poate avea o valoare pentru
deținătorul de obligațiuni: astfel, randamentul unei obligațiuni extensibile trebuie sa fie mai mic
decât al unei obligațiuni similare, fără opțiunea de extensibilitate;
 Obligațiunile internaționale se întâlnesc sub următoarele forme:
- Obligațiuni străine (foreign bonds). Este o emisiune către investitorii unei țări străine, în
moneda țării respective;
- Euroobligațiunile care sunt caracterizate într-o altă monedă decât a țării în care sunt
vândute. Pentru companiile care emit euroobligațiuni, o caracteristică importantă a acestui proces
este nivelul de transparență mult mai mic decât pentru obligațiunile emise intern; aceasta oferă
companiilor un acces mai rapid la piețele de capital şi costuri de tranziție reduse datorită cerințelor
reduse, ale organismelor de reglementare.

4.3.2. Împrumuturi acordate de bănci


53 Surse de finanţare a investiţiilor

În țara noastră, un loc important în acoperirea financiară a investițiilor îl ocupă creditele


bancare pe termen mediu şi lung. Asemenea credite, se stabilesc prin contracte încheiate de către
bancă cu agenții economici şi privesc durata de până la 5 ani pentru creditele pe termen mediu şi
peste 5 ani pentru creditele pe termen lung.
Creditele bancare se acordă pe baza de garanții ferme prezentate de debitori. De fapt, toate
condițiile creditului se negociază între bancă şi debitori: rata dobânzii, termenul de rambursare,
eventuala perioada de grație, penalizări pentru nerespectarea clauzelor contractuale etc. Nivelul
dobânzii la creditele bancare este sensibil mai ridicat decât cel utilizat de organismele financiare
specializate.
Creditul bancar pe termen mijlociu, joacă un rol important în finanțarea societăților
comerciale, fiind destinat acoperirii cheltuielilor de investiții în echipament de producție cu durate
de funcționare relativ scurte, amenajări, construcții uşoare, cheltuieli pentru inovări, cercetări sau
pentru operațiuni de export.
Creditele pe termen mijlociu mobilizate se materalizează în efecte financiare, care se pot
sconta la banca, sau resconta de către băncile comerciale la banca centrală. Astfel de credite pot să
prevadă şi o perioada de grație de 1-2 ani acordată debitorului; dacă creditul este acordat pe un
termen între 5-7 ani se numeşte credit pe termen mediu prelungit. În această categorie se încadrează
şi creditele acordate pentru promovarea exporturilor, mai ales de utilaje şi echipamente, sau pentru
executarea de lucrări. Practic, creditele se acordă ca un credit-furnizor sau ca un credit - cumpărator.
Creditele pe termen mijlociu nemobilizate au aceeaşi destianție ca şi cele mobilizate; banca
nu mai primeşte nici un efect financiar din partea beneficiarului, în schimb dispune de garanții
materiale constituite în gaj de către debitor sau de o garanție a unei instituții financiare specializate.
Durata creditului se poate extinde până la 7 ani, orice bancă comercială putând acorda credit pe
baza unui contract încheiat cu debitorul.
La baza creditelor pe termen mediu şi lung stau urmatoarele principii:
 Încheierea unui contract între agenții economici şi bancă în care se stipulează condițiile
şi modul de acordare şi rambursare a creditului, durata şi volumul, nivelul dobânzii etc.;
 Acordarea creditului pe baza de garanții asiguratorii indiferent de termenele de
rambursare şi valoare;
 Plata unei dobânzi, al cărei nivel se negociază de către agentul economic cu banca şi care,
în anumite condiții, se majorează devenind cu caracter penalizator;
 Acordarea creditului se face numai după analiza situației patrimoniale şi a rezultatelor
financiare, analiza cunoscută, în principal, sub denumirea de analiză a bonității financiare;
 La acordarea creditului, se ține seama de gradul de participare cu fonduri proprii a
agentului economic la finanțarea investiției;
 Pentru acordarea creditelor, agenții economici vor depune la bancă o documentație
specifică.
Rambursarea creditelor se realizează în conformitate cu clauzele contractuale anual,
semestrial, trimestrial sau lunar, prin anuități constante sau variabile, cu sau fără perioadă de grație.
Dacă se convine ca rambursarea creditului să aibă loc la intervale de timp mai scurte de un an
(lunar, trimestrial ş.a), pentru calcularea anuităților se impune, în prealabil, transformarea ratei
anuale a dobânzii, prevazută în contractul de credit în rate echivalente: lunare, trimestriale ş.a.

4.3.3. Împrumuturi acordate de stat


Investițiile, ca multiplicator de dezvoltare, au influență asupra cererii şi ofertei de bunuri şi
servicii în orice economie, având un rol principal în creşterea economică. Pentru orice proiect
investiționlă există cel puțin două părți: beneficiarul investiției şi cel care pune în practică obiectivul
investițional. Astfel, întreprinderea beneficiară de investiție se adresează pentru realizarea
proiectului: constructorilor, furnizorilor de utilaje, antreprenorilor.
Decizia de investiții 54

În situația în care aceştia sunt din țară, decizia de investiție declanşează o serie de efecte
pozitive în avalul şi amontele proiectului: pentru țara şi economia investitorului creşte cifra de
afaceri a furnizorilor interni, creşte fondul de salarii, cresc impozitele şi taxele, creşte producția în
ramurile conexe cum ar fi industrie, servicii, comerț, turism.. În condițiile în care beneficiarii şi
furnizorii sunt din afara țării, creşterea indicatorilor economici, precum cifra de afaceri
Cele menționate mai sus, constituie argumentul pentru realizarea investiției într-un anumit
sector economic, deoarece are un rol de multiplicator asupra activității economice generale, statul
fiind preocupat să intervină, atât pentru stimularea investitorilor interni, cât şi externi şi pentru a le
crea condiții favorabile de a rezista în lupta de concurența internațională. Politica de intervenție a
statului în economie este influențată de politica guvernamentală, care, de cele mai multe ori,
urmăreşte anumite obiective puse în practică prin diverse tehnici.

Tehnici de intervenție a statului în economie


În practica țărilor cu economie de piață s-au conturat diverse modalități de intervenție a
statului în economie: subvenții, subvenții rambursabile, participații, exonerării fiscale, garanții etc.
 Subvenția constă într-o alocare nerambursabilă de la bugetul statului către un agent
economic şi se acordă în scopul de a menține capacitatea productivă a acestora (de exemplu regii
autonome, companii naționale cu capital majoritar de stat, persoane fizice), în situația în care nu-şi
pot acoperi cheltuielile din venituri proprii, având un rol cu precădere social, mai mult decât
economic. Mărimea subvenției se determină prin diferența dintre nivelul prețului susținut de stat şi
nivelul prețului din piață pentru a acoperi integral costurilre recunoscute de stat şi, eventual,
obținerea unui profit (de exemplu subvețiile din agricultură, gigacalorie). În funcție de pierderile
previzionate, se alocă într-o singură tranşă sau mai multe, în funcție de capacitatea agentului
economic de a face față pierderilor. Acestea sunt subvenții aferente veniturilor. În practica
economică, se întâlesc şi subvențiile aferente activelor, care sunt destinate agenților economici
pentru investiții, construcții sau achiziționarea unor active materiale. Conform standardelor
internaționale de contabilitate IAS 20 „Subvenția de stat poate îmbrăca forma transferului unor
active nemonetare, cum ar fi pământul, investițiile sau alte resurse, pentru a fi exploatate de
întreprindere”. În situația în care agentul economic nu respectă obligațiile asumate, instituția care
acordă subvențiile are dreptul de a cere restituirea acestora, fie parția, fie integral;
 Subvenția rambursabilă constituie este o formă tranzitorie între subvenție şi credit şi
funcțioează astfel: când agentul economic înregistrează rezultate financiare pozitive rambursează
subvenția, iar dacă proiectul este pe pierderi sau rezultatele economico – sociale sunt
nesatisfăcătoare, subvenția nu se mai rambursează. O asemenea tehnică se aplică, cu precădere,
pentru sectorul cercetare fundamentală sau aplicată;
 Participația statului constă într-un plasament de capital la o anumită operațiune
economică, alături de întreprinzătorul privat. Rolul acestui tip de intervenție este de a completa
fondurile de resurse financiare pentru realizarea activității economice, ceea ce constituie un ajutor
dat agentului economic privat care, altfel, nu ar putea procura fondurile necesare. Plasamentul de
capital al statului este remunerat, proporțional, din profitul întreprinzătorului privat. O altă formă de
participație a statului o constituie primele de export, fie sub formă de mijloace băneşti, scutiri de
impozite şi taxe, reducere tarifelor la transportul mărfurilor s.a. Primele de export se acordă pentru
încurajarea exportului sau diminuarea importului, respectiv pentru protejarea agenților economici
interni la concurența străină;
 Exonerările fiscale sunt prevăzute în Codul Fiscal şi constau în reduceri sau amânări ale
plăților în contul impozitelor şi taxelor datorate de către agenții economici. Rolul acestora este de a
reduce povara fiscală pentru o anumită categorie de agenți economici (exemplu: exportatatori,
domeniul IT ş.a) şi, astfel, permit agenților economici accesul la credite, acționând ca factori care
compensează volumul dobânzilor înalte plătite;
 Garanția statului este o formă de finanțare pe care statul, prin intermediul Ministerului
finanțelor, o acordă băncilor, astfel încât agenții econmici să poată obține credite bancare. Aplicarea
55 Surse de finanţare a investiţiilor

acestora este guvernată de acte normative: lege sau ordonațe de urgență (în prezent există
Ordonanța de urgență privind datoria publică nr.64/2007).
Garanțiile au rolul de a acoperi riscul băncilor, total sau parțial. Ele se concretizează, de
regulă, în scrisori de agreere şi care se dau mai ales pentru unități cu activități inovatoare cum ar fi
cele din ramura construcțiilor de maşini.
Tehnicile menționate mai sus, constituie pârghii financiare utilizate de stat, prin intermediul
cărora se urmăreste ajutorarea rațională a agenților economici, precum şi evitarea caracterului
generalizat, obligatoriu sau permanent al intervențiilor sale.
În condițiile actuale, sistemul de legiferare a ajutoarelor din partea statului sunt monitorizare
de Uniunea Europeană, se stabilesc criterii precise de acordare care sunt publicate în Monitorul
Oficial, pentru ca toți agenții economici să ia la cunoştintă, astfel încât numai cei care îndeplinesc
care condițiile pot beneficia automat de ajutor din partea statului.

4.4 Creditul furnizor


Creditul furnizor este un credit bancar acordat exportatorului (de unde şi denumirea sa),
atunci când acesta consimte partenerului său o amânare de plată pentru 20 marfa livrată în străinătate.
Practic, operațiunea presupune două relații distincte de creditare:
- un credit în marfă, acordat de exportator importatorului prin acceptarea efectuării plății la
un anumit termen de livrare;
- un credit în bani, acordat de banca exportatorului pentru finanțarea operațiunii de export.
Băncile comerciale au la rândul lor posibilitatea să se refinanțeze, să-şi întregească fondurile
acordate sub formă de credit exportatorilor, de la banca centrală sau o instituție specializată în
finanțarea exporturilor din țara lor.
Creditul furnizor este un credit pe termen mediu sau lung. Creditul furnizor are la bază
considerentul că, deşi valoarea mărfii livrate este mare, resursele financiare ale exportatorului
permit vânzarea ei pe credit. Creditul furnizor nu depăşeşte, de regulă, 80-90% din valoarea mărfii,
diferența fiind achitată de importator sub forma avansului sau plății la livrare.
Băncile comerciale condiționează acordarea creditelor exportatorilor de asigurarea acestora
la o instituție de asigurare. Polița de asigurare emisă în favoarea furnizorului este cedată de acesta
băncii, care a finanțat exportul. Astfel, polița de asigurare serveşte drept garanție băncii pentru
creditul acordat exportatorului pe toată durata valabilității sale. Costul asigurării, sub forma primei
de asigurare plătită de exportator, este întotdeauna suportat de importator, fie direct prin
evidențierea ei separată în contract, fie indirect prin includerea în prețul mărfii.
Creditul furnizor presupune trei documente:
 Contractul comercial internațional (exportator – importator);
 Convenția de creditare (exportator – bancă);
 Polița de creditare (exportator – instituția de asigurare).
Deoarece furnizorul este cel ce avansează fonduri proprii sau mobilizează alte resurse,
creditul furnizor este mai scump, de regulă, decât creditul cumpărător. Exportatorii includ în prețul
de ofertare şi costul propriei finanțări, precum şi alte speze şi comisioane bancare.

4.5. Leasingul
4.5.1. Natura juridică şi economică a operațiunilor de leasing
În România, prima mențiune a leasingului într-un act normativ datează din anul 1995, şi este
utilizat în cuprinsul unei ordonanțe referitoare la echipamente importante în cadrul unor astfel de
tranzancții. Legislația cu privire la leasing a fost modificată prin Legea nr. 287 din 6 iulie 2006,

20
Robu, V., Georgescu, N., - „Analiză economico-financiară”, Editura Omnia Uni, Braşov, 2000, pg. 69
Decizia de investiții 56

privind operațiunile de leasing şi societățile de leasing, Contractul de leasing este reglemetat de


legea nr. 85/ 2014, iar referiri la operațiunile de leasing sunt în numeroase acte normative din care
amintim: noul Cod civil, Legea 571/ 2003 - Codul fiscal, cu modificările şi completările uletrioare
ş.a.
Leasingul-ul - reprezintă o forma de închiriere a unor maşini, utilaje, mijloace de transport
şi altor bunuri intreprinderilor care, în general nu dispun de suficiente fonduri proprii ori
imprumutate, nici de credite bancare tradiționale, de către societați financiare care le cumpară de la
producatori şi le închiriază pe o perioadă anumită, cu condiții de plată şi utilizare clar stipulate într-
un contract ce constituie suportul juridic al acțiunii.

Figura nr.4.3 Derularea operțiunilor de leasing

Din punct de vedere economic, leasing-ul este o operațiune de finanțare în care finanțatorul
asigură fondurile necesare pentru intreaga investiție.
Din punct de vedere juridic, leasing-ul reprezintă un contract complex, care permite unei
persoane să obțină şi să utilizeze un lucru, fără a plăti imediat prețul.
Leasingul are pe tărâmul doctrinei comerciale un merit cel puțin egal cu acela pe care şi 1-a
căpătat în domeniul economico-financiar, şi aceasta deoarece prezența sa a reprezentat pentru
Europa tradițional-formalistă o mare provocare: provocarea renunțării la canon, amintindu-ne astfel
sensul lucrurilor, că nu realitatea se modelează pe forma teoriei, ci teoria este sintetizarea realitații.
Ca şi instituția ,,trust"-ului, leasingul este o creație a sistemului anglo-american. Cele două
figuri juridice reliefează disocierea pe care anglo-americanii o fac tradițional între titlul de
proprietate asupra unui bun si utilitatea materială a acestuia. Treptat însă, leasing-ul s-a conturat ca
o instutie de sine stătătoare, mai bine conturat ca realitate economică decât ca figură juridică.
Evidențiind complexitatea noii figuri juridice, Curtea de Apel din Paris, prin decizia sa din
19 februarie 1978, arată că ,,din punct de vedere economic leasingul (credit-bail) este, cert, o
operațiune financiară, dar care se realizează juridic cu ajutorul contractelor de tip clasic asa cum
sunt ele reglementate: este vorba de o locațiune, însoțită de o operațiune de finanțare si de o
promisiune de vânzare” 21. În mod evident, demersul Curții a fost în sensul de a găsi cu orice preț o
normă care să guverneze raporturile complexe dintre părți, renunțându-se de dragul acestui
imperativ la acuratețea teoretica ce impune reconsiderarea, ori măcar nuanțarea unor categorii
invocate. 22
Astfel, ,,utilizatorul” este departe de a se identifica cu un simplu locatar, după cum vom
vedea. Delimitarea exactă a naturii juridice a leasingului are o importanță deosebită, în plan practic,
pentru a stabili raportările obligaționale dintre părți şi cele dintre părți şi terțe persoane. Este

21
Tita-Nicolescu, G.., „Regimul juridic al operaţiunilor de leasing”, Editura Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 72.
22
Andreica, M., „ Leasing, - Cale de finanţare a investiţiilor pentru întreprinderile mici şi mijlocii”, Editura Grimm,
Bucureşti, 2007
57 Surse de finanţare a investiţiilor

important de ştiut spre exemplu, cine suportă riscurile şi în ce condiții, cine garantează pentru vicii
si evicțiune ori cine are răspunderea civilă pentru ,,fapta lucrului”. 23
Principala problemă a contabilizării operațiunilor de leasing, atât pe plan național cât şi
pe plan mondial, o reprezintă înregistrarea sau nu în bilanț a bunurilor deținute în regim de leasing.
Discuțiile privind acest subiect au la bază modul de abordare, de către normalizatori, a unor principii
contabile, ce aparțin unor curente economice şi contabile diferite. În ceea ce priveşte operațiunile
de leasing, principiul ce conduce la divergențe de acest fel este principiul prevalenței economicului
asupra juridicului.
Literatura de specialitate îl mai recunoaşte sub numele de principiul priorității realității în
fața formei sau primordialitatea realității economice asupra apartenenței juridice. Acesta este
specific normelor contabile nord-americane şi anglo-saxone ("substance over form principie"), el
nefiind acceptat ca atare în țările în care, informația contabilă este puternic influențată de
aspectele juridice (țările Europei continentale inspirate din contabilitatea franceză), decât pentru
conturile consolidate. Conform Cadrului general de întocmire şi prezentare a situațiilor
financiare, acest principiu impune ca "informațiile prezentate în situațiile financiare să reflecte
realitatea economică a evenimentelor şi tranzacțiilor, nu numai forma lor juridică." În mediul
britanic este luată în considerare realitatea economică a operațiilor, sfidându-se aspectele juridice,
în esență, acest mod de "a vedea" operațiile este criteriul care stă la baza recunoaşterii activelor şi
datoriilor: calitatea unui activ este aceea de a genera un beneficiu viitor, iar noțiunea de datorie
este mai mult decât o obligație legală.
Norma IAS 1 include şi defineşte principiul priorității realității în fața formei astfel:
“operațiile şi alte evenimente ale vieții intreprinderii trebuie să fie înregistrate şi prezentate conform
naturii lor şi realității financiare, fară să se țină cont, în mod unic, de apartenența lor juridica. Ceea
ce pentru mediul britanic – realitatea economică a operațiilor primează este tradițional, pentru
mediul continental reprezintă o noutate. În esență, acest mod de a vedea operațiile este criteriul care
stă la baza recunoaşterii (constatării activelor şi datoriilor). Exemplificarea aplicării acestui
principiu este redată de contractele de leasing financiar. Poziția economică cere înregistrarea
bunului în contabilitatea locatarului (în numele dreptului sau de utilizare). Se probează, astfel,
primordialitatea economicului în fața aparenței juridicului. Aceasta este soluția obținută de lumea
anglo-saxonă. Este şi punctul de vedere al normei internaționale IAS 17 “Contabilizarea
contractelor de locație”.
Poziția juridică este diferită: activul este gajul comun al creditorilor, intreprinderea locatară
nu este proprietara bunurilor, acestea nu pot figura in activ.
Sensul acordat de francezi principiului anglo-saxon "substance over form", prin formulele
"prioritatea substanței în fața formei" sau "primordialitatea realității economice asupra apartenenței
juridice" poate conduce la unele concluzii eronate.24 Aceste formule presupun subordonarea în fața
unei realități care ar scăpa domeniului dreptului. Formulele franceze ale acestui principiu sugerează
ideea că dreptul nu descrie ansamblul situațiilor aferente realității economice sau, cel puțin că el o face
de o manieră înşelătoare. Aceasta ar însemna că "domnia dreptului ar fi opusă domniei realităților"
(adică a economiei). Dar, se ştie că nerespectarea regulilor juridice, în întocmirea conturilor
anuale, este un fapt constitutiv de infracțiuni penale. Formula franceză prin "preeminence de la
realite economique sur l’apparence juridique" subânțelege o prioritate, în timp ce modelul
englez expune o idee de juxtapunere şi nu de preeminență, de ierarhie sau, şi mai puțin, de
substituire.

23
Achim, M., „Leasing: avantaje şi riscuri”. în „Revista Tribuna Economică”, 2008
24
Ministerul Finanţelor Publice, „Reglementari contabile pentru agenţii economici”, Ed. Economică, Bucureşti,
2002
Decizia de investiții 58

Cuvintele cheie "substance" şi "form" exprimă, atât în engleză cât şi în franceză, concepte
complementare: orice element al universului material este definit prin substanța şi forma sa.
Având în vedere acest principiu, contabilizarea operațiunilor de leasing impune analiza a două
aspecte, şi anume:
− poziția economică cere înregistrarea bunului în contabilitatea locatarului şi asta, în
numele dreptului de utilizare; se probează astfel prioritatea realității economice asupra
apartenenței juridice - este punctul de vedere al lumii anglo-saxone şi recomandat prin Statement of
Standard Accounting Practice 21 - pentru contabilitatea țărilor anglo-saxone, Financial Accounting
Standards Board 13 - pentru contabilitatea societăților americane şi International Accounting
Standards Commitee 17 pentru contabilitatea franceză şi a țărilor inspirate din contabilitatea
franceză.
− poziția juridică este diferită, iar activul este gajul comun al creditorilor; deoarece
întreprinderea locatară nu este proprietara unor astfel de bunuri, ele nu pot să figureze în activ; dacă
grupul de societăți nu există în calitate de entitate juridică, nu este nici un inconvenient ca astfel de
bunuri să figureze în activul bilanțurilor consolidate - idee susținută şi aplicată în contabilitatea
franceză şi a țărilor inspirate din contabilitatea franceză, cum este şi cazul României.
Potivit Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi comletările ulterioare, există
două categorii de contracte de leasing:
• contract de leasing operațional;
• contract de leasing financiar.
Contractul de leasing finaciar reprezintă orice contract de leasing care îndeplineşte cel puțin
una dintre următoarele condiții 25:
a) riscurile şi beneficiile dreptului de proprietate asupra bunului, care fac obiectul
leasingului sunt transferate utilizatorului la momentul la care contractul de leasing produce efecte;
b) contractul de leasing prevede expres transferul dreptului de proprietate asupra bunului ce
face obiectul leasingului către utilizator, la momentul expirării contractului;
c) utilizatorul are opțiunea de a cumpăra bunul la momentul expirării contractului, iar
valoarea reziduală exprimată în procente este mai mică sau egală cu diferența dintre durata normală
de funcționare maximă şi durata contractului de leasing, raportată la durata normală de funcționare
maximă, exprimată în procente;
d) perioada de leasing depăşeşte 80% din durata normală de funcționare maximă a bunului
care face obiectul leasingului; în înțelesul acestei definiții, perioada de leasing include orice
perioadă pentru care contractul de leasing poate fi prelungit;
e) valoarea totală a ratelor de leasing, mai puțin cheltuielile accesorii, este mai mare sau
egală cu valoarea de intrare a bunului.
Contractul de leasing operațional reprezintă orice contract de leasing încheiat între locator şi
locatar, care transferă locatarului riscurile şi beneficiile dreptului de proprietate, mai puțin riscul de
valorificare a bunului la valoarea reziduală, şi care nu îndeplineşte niciuna dintre condițiile
prevăzute la pct. 7 lit. b)-e) din legea menționată mai sus, iar riscul de valorificare a bunului la
valoarea reziduală există atunci când opțiunea de cumpărare nu este exercitată la începutul
contractului sau când contractul de leasing prevede expres restituirea bunului la momentul expirării
contractului” 26.
Din cele menționate anterior, se poate aprecia că pentru derularea operațiunilor de leasing
este necesar să se parcurgă minim trei etape distincte, şi anume, cumpărarea în vederea locației,
închirierea (locația) respectiv achiziționarea de către locatar, în final, a bunului închiriat. Prin
urmare, operațiunea de leasing se diferențiază prin aceea că apare ca un act de vânzare obişnuită (pe

25
Achim M., „Leasing: avantaje şi riscuri”. în „Revista Tribuna Economică”, 2008
26
www.bnro.ro
59 Surse de finanţare a investiţiilor

bază de credit), iar transferul de proprietate nu reprezintă decât, eventual,”deznodământul”


operațiunii comerciale în sine.
Din punct de vedere economic, angajamentele ce decurg din leasing fac parte din datoriile
pe termen mediu sau lung. Întreprinderea obține utilizarea la început, apoi devine proprietar al
activului fix, în schimbul plăților periodice. Din punct de vedere financiar, deşi este un contract
oneros, leasingul prezintă avantaje în raport cu creditul obişnuit: suplețe în utilizare, posibilitatea
acoperiririi integrale a necesarului de capital, avantaje fiscale.

4.5.2. Forme de leasing


Formele de leasing se deosebesc în raport de următoarele criterii:
a. după poziția ocupată de furnizorul de echipament în contractul de leasing:
- leasing direct: contractul de leasing se încheie între producătorul (furnizorul)
echipamentului şi utilizatorul acestuia, cu finanțare asigurată de furnizor;
- leasing indirect: societatea de leasing are rolul de asigurare a creditului, cu asumarea
riscurilor apărute;
b. în raport de conținutul ratei de leasing față de prețul la export:
- leasing financiar: constă în cumpărarea unui bun (echipament tehnologic, mijloc de
transport, clădiri - construcții etc.) de către societatea de leasing de la producător (furnizor) pentru a-l
oferi, sub formă de leasing unei societăți comerciale pentru utilizarea directă într-o activitate
economică); la expirarea contractului, societatea beneficiară poate să restituie bunul, să ceară
reînnoirea contractului pentru o altă perioadă de timp, contra unei taxe de leasing mai redusă sau să îl
cumpere la un preț stabilit în raport de valoarea reziduală a acestuia. Conform IAS 17 paragraf 8,
situația în care operațiunile de leasing sunt clasificate ca leasing financiar sunt:
 leasingul transferă utilizatorului titlul de proprietate asupra bunului până la sfarşitul
termenului de leasing;
 utilizatorul are opțiunea de a cumpăra bunul la un preț estimat, a fi suficient de mic față
de valoarea justă la data la care opțiunea devine exercitabilă, astfel încât, la începutul leasingului,
există în mod rezonabil certitudinea că opțiunea va fi exercitată;
 termenul de leasing acoperă, în cea mai mare parte, durata de viață economică a bunului,
chiar dacă titlul de proprietate nu este transferat;
 la începutul leasingului, valoarea actualizată a plăților minime de leasing este cel puțin
egală cu aproape întreaga valoare justă a bunului în regim de leasing;
 bunurile ce constitutie obiectul contractului de leasing sunt de natură specială, astfel încât
numai utilizatorul le poate utiliza fără efectuarea unor modificări majore.
- leasing operațional, în care se acordă un rol important serviciilor oferite de societatea de
leasing; în această formă de leasing nu există o relație directă între prețul bunului (echipamentului)
practicat de societatea de leasing şi taxa de leasing, deoarece societatea de leasing îşi asumă riscul
uzurii morale, răspunde de livrarea de piese de schimb, asigură bunul şi achită integral taxele şi
impozitele legale; în practica internațională, contractul de leasing operațional se încheie pe o perioadă
mai scurtă decât durata de folosință a bunului – obiect al operațiunii de leasing şi nu poate fi reziliat
de către părți. este operațiunea de leasing care nu îndeplineşte nici una dintre condițiile prevăzute la
operațiunea de leasing financiar.Leasingul operțional oferă chiriaşului dreptul de folosire a unui bun
în timp ce, cel care dă cu chirie este producătorul bunului care îşi reține dreptul de proprietate
asupra bunului. La rândul său, cel care dă cu chirie primeşte plățile din chirie contractate de la
chiriaş ca remunerate pentru utilizarea bunului. Leasingul operațional este numit uneori şi leasing
de mentenanță, oferind atât finanțarea cât şi serviciile de mentenanță.De obicei aceste locații cer
finanțatorului să asigure mentenanța şi service-ul echipamentului închiriat. Costul asigurării
mentenanței este inclus în chiria leasingului.
c. forme speciale de leasing, diferențiate prin particularități ale tehnicilor de realizare:
Decizia de investiții 60

- lease – back: operațiune de leasing prin care proprietarul (producătorul) vinde produsul
unei societăți de leasing, pentru ca după aceea să-l preia în folosință în baza unui contract de leasing
obişnuit; această formă se practică în situația în care proprietarul de drept al produsului are nevoie
de rsurse financiare;
- time – sharing: este practicat în situații de costuri mari ale produsului (echipamentului) şi
cu o uzură morală rapidă a acestuia; în această formă de leasing dreptul de folosință este oferit,
simultan, la mai multe societăți beneficiare;
- leasing experimental: are ca obiectiv prioritar promovarea vânzărilor de produse şi constă
în cedarea în leasing a unui bun, pe o perioadă scurtă de timp, cu condiția de cumpărare (dacă
satisface nevoile utilizatorului) sau de restituire a bunului de către utilizator, la expirarea contractului
de leasing, cu confirmarea deficiențelor apărute pe perioada respectivă;
- hire – renting: operațiune de leasing pe termen scurt şi foarte scurt (zile sau ore) , care se
practică, în mod curent, pentru mijloace de transport;
- cross-border leasing: formă de leasing financiar în care operațiunile se derulează între
societăți de leasing nerezidente şi utilizatori rezidenți; este o formă de leasing ce necesită condiții de
reglementare valutară şi vamală pentru fiecare țară;
d. în raport de structura costurilor:
- leasing brut: când societatea de leasing include în structura costurilor cheltuieli de
asigurare a serviciilor privind produsul sau activul – obiect al operațiunii de leasing;
- leasing net: caracterizat prin aceea că, societatea de leasing exclude costurile de
întreținere a bunului din totalul cheltuielilor efectuate, urmând ca acestea să fie suportate de
utilizator;
e. în raport de mărimea perioadei pentru care se încheie contractul de leasing:
- leasing pe termen scurt - contracte de leasing care se încheie pe perioade scurte (ex.: zile,
ore);
- leasing pe termen lung – contracte de leasing care se încheie pe perioade mai mari (ex.:
luni, ani) .
Leasingul este o operațiune care nu modifică structura financiară a întreprinderii
(îndatorarea), ci numai angajamentele de plată anuale. Capitalul propriu rămâne neangajat legal,
ceea ce creează întreprinderii posibilitatea unor împrumuturi bancare.

4.5.3 Derularea şi finanțarea operațiunilor de leasing


Scheme de derulare şi finanțare a operațiunilor de leasing 27
Principalele forme de derulare şi finanțare a operațiunilor de leasing pentru evidențierea
situațiilor posibile în practică.
Schema „clasică“ este aceea în care finanțatorul dispune de resurse financiare proprii, pe
care le antrenează în finanțarea achiziției bunului care va face obiectul contractului de leasing.Vezi
Figura nr.7.3 Derularea operțiunilor de leasing.
În acest caz, bunul este achiziționat din surse financiare proprii, iar în structura ratelor de
leasing va apărea dobânda pe care beneficiarul ar plăti-o unei bănci, dacă ar achiziționa un credit,
dobândă care trebuie să fie atractivă pentru acesta.
Această dobândă va acoperi riscul de plasament al sumelor antrenate. Adeseori dobânda
percepută acoperă şi profitul vizat de finanțator din operațiune.
O altă schemă este aceea reprezentată în figura următoare, în care societatea de leasing
finanțează operațiunile pe baza unor surse financiare atrase (de regulă de la bănci).
În acest caz, dobânda percepută de bancă este transferată beneficiarului în cadrul ratelor de
leasing. Aceasta este schema cea mai întâlnită în practică, întrucât volumul operațiunilor de leasing
depăşeşte potențialul financiar al societăților specializate în operațiunile de leasing.
27
Părvu, D., Andreica, M., (coordonatori), - „Eficienţa şi finanţarea investiţiilor”, Editura Cibernetica MC, Bucureşti,
2003, pg.63
61 Surse de finanţare a investiţiilor

Figura nr. 4.4. Schema operațiunilor de leasing cu finanțare externă

Există o formă de leasing denumită „leasing leveraj”, utilizată frecvent în tranzacțiile cu


echipamente de mare valoare, cum ar fi avioanele, în care societatea de leasing finanțează doar o
parte din valoarea bunului, restul fiind acoperită de diferiți creditori (societăți de finanțare) care,
contra unei dobânzi, îşi vor recupera sumele avansate din ratele de leasing încasate de la beneficiari.
Aceşti creditori nu vor solicita societății de leasing rambursarea sumelor în afara clauzelor
prevăzute în contractul de leasing, asumându-şi astfel riscurile operațiunii.
Garanția rambursării sumelor o reprezintă garanțiile oferite în cadrul contractului de leasing
de către beneficiarii societății de leasing.

Figura nr.4.5. Schema operațiunilor de leasing „leveraj“

O altă situație posibilă este aceea în care furnizorul este producătorul bunului şi efectuează
operațiunea de leasing. Lucrurile în acest caz se simplifică, întrucât nu sunt necesare fonduri pentru
achiziția bunului de către societatea de leasing, care este aceeaşi cu cea a furnizorului.

Figura nr. 4.6 Schema leasingului „furnizor“

În practică pot apărea situații în care beneficiarul să nu aibă bonitatea solicitată de finanțator
pentru a putea beneficia de facilitățile contractării în leasing a unui bun. De aceea se poate apela la
Decizia de investiții 62

o altă societate comercială, care să devină titularul contractului de leasing şi cu care să se asocieze
în participațiune pentru a derula contractul. În asfel de situații, beneficiarul poate juca rolul unui
operator de leasing.
În acest caz, contractul de leasing va fi încheiat de societatea care deține garanțiile necesare
derulării operațiunii şi se va stipula posibilitatea subînchirierii sau exploătarii în comun cu alte
societăți comerciale a bunului care face obiectul contractului.

Figura nr.4.7 Schema leasingului cu operator intercalat

Există o schemă de derulare a operațiunilor de leasing specifică lease-back-ului, în care


intervin doar beneficiarul şi societatea de leasing (finanțatorul).
Relația dintre aceştia se reduce la următoarele: beneficiarul trimite scrisoare de intenție
societății de leasing în vederea solicitării unui credit. Societatea de leasing acceptă sau respinge
solicitarea beneficiarului.
În cazul acceptului, beneficiarul vinde bunurile aflate în proprietatea finanțatorului care le
închiriază în baza unui contract de leasing.
La finele locației bunurile revin în proprietatea beneficiarului în urma achitării valorii lor
reziduale.

Figura nr. 4.8. Schema operațiunii de lease-back

Analog cu mecanismul de derulare a lease-back-ului este cel al leasingului acționar.


Deosebirea apare în faptul că beneficiarul nu vinde bunuri, ci acțiuni ale societății unui fond de
investiții care le va lua în locație în schimbul unei chirii stipulate în contractul de locație. Aşadar, în
acest caz, beneficiarul vinde acțiuni pe care le preia în locație urmând a le răscumpăra la finele
perioadei de locație.
O variantă de generalizare a leasingului acționar este aceea în care emitentul este diferit de
beneficiar, adică emitentul de acțiuni nu reintră în posesia acțiunilor, el jucând rolul furnizorului.
Acțiunile subscrise vor fi date în locație unui beneficiar care va deveni proprietarul lor la finele
perioadei de locație.

4.6. Fondurile cu capital de risc


63 Surse de finanţare a investiţiilor

În practica economică, investițiile cu risc ridicat realizate de societățile comerciale închise


sunt finanțate prin atragerea fondurilor cu capital de risc. Din acest considerent plasamentele
efectuate de fondurile cu capital de risc (venture capital) poartă denumirea de investiții cu capital de
risc. De altfel, prin capital de risc se va înțelege acele fonduri private care sunt investite sub formă
de capital şi nu de credit în întreprinderi necotate la bursă (mici şi mijlocii), fără a fi garantate
printr-un colateral. În acest caz, investitorul va deveni asociat (acționar) în întreprinderea
respectivă.
Procesul investițional presupune parcurgerea mai multor etape şi anume:
1. Întreprinderea emite cererea de finanțare către investitor în care prezintă afacerea şi suma
necesară pentru finanțare.
2. Investitorul evaluează prudențial afacerea; consultă experți tehnici pentru expertize şi
specialişti în planuri de afaceri; analizează financiar întreprinderea, precum şi resursele umane
disponibile.
3. Întreprinderea şi investitorul negociază termenii în care se va efectua plasamentul.
4. Dacă necesarul de finanțare este mare sau depăşeşte 50% din capitalul social al
întreprinderii, vor fi atraşi noi investitori în vederea sindicalizării investiției.
5. Legalizarea investiției.
6. Derularea investiției. Această etapă presupune familiarizarea managerilor cu modificarea
structurii de proprietate; obligația de a urma o strategie definită în comun şi de a depune eforturi ca
investitorul să-şi recupereze banii şi profitul.
7. Ieşirea investitorului din afacere în următoarele variante: vânzarea întreprinderii cu profit
unei companii mai mari sau la bursă prin emisiune secundară; vânzarea acțiunilor la o instituție
financiară sau răscumpărarea acțiunilor de către managerii întreprinderii.
Principalele tipuri de investiții cu capital de risc sunt:
1. Investiție de amorsare (lansare pe piață a unui produs sau dezvoltarea pe termen lung).
2. Investiție de lansare - în întreprinderile nou înființate cu echipă managerială completă şi
segment de piață definit.
3. Investiție pentru faza primară - pentru întreprinderi care au mai puțin de trei ani de
activitate.
4. Investiție pentru achiziționarea întreprinderii de către echipa managerială care o conduce.
5. Investiție pentru expansiune - destinată extinderii activității sau penetrării unor noi piețe
geografice.
6. Investiție de salvare - destinată relansării unor întreprinderi neperformante.
Avantajele investițiilor cu capital de risc pentru întreprindere rezidă în faptul că, prin
investiție directă, se măreşte valoarea întreprinderii (se capitalizează). În plus, finanțatorii, devenind
acționari, îşi aduc aportul la afacere oferind consultanță şi rețeaua lor de contacte deja existentă.

4.7. Finanțarea investițiilor internaționale


Finanțarea investițiilor internaționale cuprinde un ansamblu de modalități pentru asigurarea
mijloacelor de plată necesare efectuării investițiilor internaționale. Ea se poate realiza din surse
interne (provenite din țara în cauză) sau din surse externe (provenite din străinătate). La rândul ei,
finanțarea externă poate să aibă la bază surse publice sau surse private. Din punct de vedere al
duratei de finanțare, există finanțare pe termen scurt (12-18 luni), pe termen mediu (5-7 ani) şi pe
termen lung (peste 7 ani).

4.7.1 Finanțare pe termen scurt


Decizia de investiții 64

Finanțarea pe termen scurt 28 are ca scop asigurarea unor mijloace de plată pentru investitor
urmând să se recupereze contravaloarea împrumuntului într-o perioadă de până la un an/un an şi
jumătate. Creditele pe termen scurt pot avea un caracter de prefinanțare a proiectelor de investiții
fiind legate de activitatea de proiectare, achiziția terenului şi pregătirea şantierului. Alte credite sunt
legate strict de operațiunile de construcție-montaj sau achiziție de utilaje şi pot fi acordate
producătorilor exportatori sau întreprinderilor comerciale de export şi import.
1. Creditele de prefinanțare
a) Creditele de prefinanțare specializate se particularizează prin aceea că acordarea lor este
legată de fabricarea şi pregătirea pentru export a unui produs strict determinat. Astfel de credite se
acordă pentru produse de valori mari, cu ciclu lung de fabricație. Deseori, acordarea creditului este
condiționată de mărimea exportului, astfel încât producătorii-exportatori nu pot beneficia de aceste
credite decât dacă valoarea produselor exportate atinge un nivel valoric minim stabilit de bănci.
Rolul creditelor de prefinanțare specializate este de a acoperi necesarul de lichidități la
producător atunci când avansul primit de la cumpărător la semnarea contractului nu este acoperitor
sau când apar probleme de acoperire a cheltuielilor pe parcursul fabricației. Mărimea creditului este
stabilită pe baza unui plan lunar de finanțare, în care se trec toate avansurile primite de exportator la
semnarea contractului şi în timpul perioadei de fabricație, ca şi cheltuielile de producție ale
produsului la export.
b) Creditele de prospectare au ca scop facilitarea activității de descoperire de noi piețe de
desfacere de către exportator.
2. Creditele de export
a) Avansul pe documente de mărfuri - în unele țări, băncile acordă exportatorilor credite pe
baza unor documente care atestă existența mărfurilor pregătite pentru export. Valoarea creditului
este proporțională cu mărfurile gajate astfel, dar nu depăşeşte 80% din valoarea lor. O formă
particulară a acestui credit este creditul pe bază de warant. Întreprinderea exportatoare, pe baza
gajului de mărfuri, dă băncii un înscris (warant) care reprezintă titlul de proprietate asupra
mărfurilor şi care este negociabil.
b) Avansul în valută este atât o tehnică de finanțare pe termen scurt, cât şi o metodă de
protecție impotriva riscului valutar. În esență, este vorba de acordarea de către o bancă a unui
împrumut în valută întreprinderii exportatoare în baza creanței acesteia față de clientul său din
străinătate, creanță nevalorificată în moneda națională.
c) Avansul bancar prin cesiunea de creanțe - în unele țări, băncile acordă facilități sub
formă de avans exportatorilor pentru reîntregirea fondurilor avansate de aceştia în livrări de mărfuri
pe credite pe termen scurt, prin cesionarea creanțelor deținute asupra importatorilor străini.
Cesionarea se efectuează printr-un document financiar de cesionare. În baza acestuia pot beneficia
de un avans sub forma unui credit pe termen scurt până la încasarea creanțelor de la importatori.
Avansul nu depăşeşte, de regulă, 70% din valoarea facturilor. Acordarea creditului presupune din
partea băncii o analiză a solvabilității exportatorului.
d) Creditul de scont constituie una dintre cele mai utilizate tehnici în finanțarea pe termen
scurt a exporturilor. De regulă, vânzarea pe credit este însoțită de emiterea unui titlu de credit -
cambie, bilet la ordin - prin care importatorul este obligat să plătească, la scadență, contravaloarea
mărfurilor.
Scontarea reprezintă o formă de mobilizare a creditelor pe termen scurt şi constă în vânzarea
unui titlu de credit unei bănci înainte de scadență. Scopul scontării este ca beneficiarul unei cambii
sau al unui bilet la ordin să transforme creanța pe care o are asupra unui terț într-o sumă lichidă, fără
să mai aştepte scadența.
Creditul de scont este utilizat de exportatorul care vinde pe credit pe termen scurt şi se
finanțează prin scontare. Creditul de scont care se acordă de bancă are o valoare calculată, plecând

28
Părvu, D., Andreica, M., (coordonatori), - „Eficienţa şi finanţarea investiţiilor”, Editura Cibernetica MC, Bucureşti,
2003, pg.111
65 Surse de finanţare a investiţiilor

de la valoarea cambiei, din care se scade valoarea scontului, totodată se percepe şi un comision
pentru acoperirea riscurilor băncii în astfel de operațiuni. În acest mod, o vânzare pe credit este
transformată într-o vânzare cu plata la livrare. Cunoscând această posibilitate, deseori exportatorii
înclud în prețul de ofertare o marjă suplimentară care să le acopere costul scontării. La scadență
banca încasează contravaloarea cambiei de la importator.
e) Creditul de accept constituie o altă modalitate frecvent utilizată în finanțarea exporturilor
pe termen scurt, asemănătoare în principiu cu tehnica creditelor de scont. Acest tip de credit poate fi
acordat în favoarea exportatorului sau a importatorului.
Creditul de accept în favoarea exportatorului poate fi obținut în două moduri:
• fie că însuşi banca acceptantă rescontează titlul la banca centrală sau la instituția de
finanțare a exporturilor şi pe această bază, acordă exportatorului creditul;
• fie că exportatorul, pe baza acceptului bancar primit, scontează cambia la o altă bancă. În
acest caz, banca exportatorului, deşi nu finanțează operațiunea, înlesneşte, prin semnătura dată pe
cambie, ca exportatorul, folosindu-se de standing-ul ei, să realizeze finanțarea la o altă bancă.
Costul creditului de accept include taxa scontului şi un comision de acceptare.
Creditul de accept acordat importatorului apare în situația în care banca acceptantă, în
conformitate cu condițiile stipulate în convenția de credit, acceptă cambii trase asupra sa în favoarea
importatorului şi destinate să achite exportatorul care este clientul ei. În acest caz, exportatorul este
plătit la vedere, iar importatorul rămâne debitor față de bancă, suportând costul creditului de accept.

4.7.2. Tehnici de finanțare pe termen mediu şi lung


Finanțarea pe termen mediu şi lung 29 este specifică exporturilor de mare valoare, complexe,
ca şi unor forme de cooperare industrială. Ea se poate realiza prin tehnicile clasice de creditare
(creditul furnizor şi creditul cumpărător) sau prin tehnici moderne, cum sunt creditul consorțial şi
cofinanțarea.
Creditul furnizor este un credit bancar acordat exportatorului atunci când acesta consimte
partenerului său o amânare de plată pentru marfa livrată în străinătate.
Operațiunea presupune două relații distincte de creditare:
• un credit în marfă, acordat de exportator importatorului prin acceptarea efectuării plății la
un anumit termen de livrare;
• un credit în bani, acordat de bancă exportatorului pentru finanțarea operațiunii de export.
Creditul furnizor are la bază considerentul că, deşi valoarea mărfii livrate este mare,
resursele financiare ale exportatorului permit vânzarea acesteia pe credit. Creditul furnizor nu
depăşeşte, de regulă, 80-90% din valoarea mărfii, diferența fiind achitată de importator sub forma
avansului sau plății livrate.
Băncile comerciale condiționează acordarea creditelor exportatorilor de asigurarea acestora la o
instituție de asigurare. Polița de asigurare emisă în favoarea furnizorului este cedată de acesta băncii
care a finanțat exportul. Astfel, polița de asigurare serveşte drept garanție băncii pentru creditul acordat
exportatorului pe toată durata valabilității sale. Costul asigurării este întotdeauna suportat de
importator, fie direct prin evidențierea ei separată în contract, fie direct prin includerea în prețul mărfii.
Creditul furnizor presupune trei documente: contractul comercial internațional (exportator -
importator), convenția de creditare (exportator - bancă) şi polița de asigurare (exportator - instituția
de asigurare).
Deoarece furnizorul este cel care avansează fonduri proprii sau mobilizează alte resurse,
creditul furnizor este mai scump decât cel cumpărător. Exportatorii includ în prețul de ofertare şi
costul propriei finanțări, precum şi alte speze şi comisioane bancare.

29
Părvu, D., Andreica, M., (coordonatori), - „Eficienţa şi finanţarea investiţiilor”, Editura Cibernetica MC, Bucureşti,
2003, pg. 114
Decizia de investiții 66

Creditul cumpărător este o finanțare directă acordată importatorului de către o bancă din
țara exportatorului pentru a-i permite cumpărătorului să plătească imediat contravaloarea mărfii.
Creditele cumpărător sunt acordate, de regulă, de bănci sau instituții specializate în finanțarea
exporturilor din țara exportatorului, în acest scop încheindu-se o convenție între importator şi banca
exportatorului.
Valoarea creditului se situează, de regulă, între 75-90% din valoarea mărfii, diferența fiind
suportată, sub formă de avans sau plată la livrare, de către importator. Prin utilizarea acestui tip de
credit furnizorul este plătit integral la livrarea mărfii.
Băncile care acordă credite cumpărător îşi reîntregesc fondurile de la banca centrală sau de
la o instituție de finanțare a exporturilor prin rescontare. În cazul finanțării unor exporturi de valori
mari, băncile comerciale procedează la mobilizarea fondurilor prin lansarea de emisiuni de
obligațiuni, prin eurocredite sau prin credite consorțiale.
Asigurarea creditelor se realizează de banca exportatorului la o instituție specializată din țara
sa. Costul asigurării este suportat, de regulă, de importator.
Şi în cazul creditului cumpărător apar trei documente: contractul comercial internațional,
convenția de credit (importator - banca exportatorului) şi polița de asigurare (banca exportatorului -
instituția de asigurare).
Costul creditului este format din dobânzi, percepute de creditor şi care reprezintă ponderea
principală, prime de asigurare şi diverse speze bancare.
Mărimea dobânzii pe care debitorul o plăteşte creditorului se stabileşte în funcție de nivelul
dobânzii de refinanțare a băncii centrale din țara creditorului în cazul creditelor internaționale şi
respectiv, nivelul - reper al pieței, în cazul eurocreditelor.
Rambursarea creditului presupune două perioade: perioada de grație, în care nu se restituie
nimic şi perioada efectivă de rambursare.
Aceasta din urmă se poate calcula luând în considerare perioada de grație, intervalul dintre
prima şi ultima rambursare şi intervalul dintre două rate de rambursare succesive, toate exprimate în
luni sau ani. Cu cât perioada de grație este mai mare, cu atât beneficiarul creditului este mai
avantajat, crescând perioada medie de rambursare.
Un rol deosebit de important îl are sistemul de asigurare şi garantare a creditelor de export.
Exportatorul sau banca finanțatoare cer importatorului beneficiar garanții împotriva nerambursării
creditului. Aceste garanții pot fi sub forma scrisorilor de garanție, a avalizării ratelor, a ipotecilor sau
gajurilor.

4.8. Tehnici speciale de finanțare


În subcapitolul prezent vom aface trimiteri la câteva tehnici speciale de finanțare, fără a avea
pretenția că le-am abordat exhaustiv.
Forfetarea 30 exportului pe credit constă în transmiterea creanțelor provenite din operațiunile
de comerț exterior efectuate pe credit unei instituții financiare specializate care le plăteşte imediat,
urmând să recupereze contravaloarea lor la scadență, de la debitorul importator. Spre deosebire de
scontare, această tehnică nu dă instituției financiare drept de recurs vânzătorului creanței în cazul
unei defecțiuni de plată a debitorului.
Specific forfetării este şi faptul că, se aplică nu numai creanțelor pe termen scurt, de până la
un an, ci şi celor provenite din exporturile pe credit cu scadență mijlocie, de la un an la 7 ani. Costul
forfetării este mai ridicat decât cel al scontării şi constă într-o rată fixă de dobândă, la care se
adaugă comisionul instituției de finanțare, stabilit diferențiat în funcție de bonitatea debitorului, de
măsura în care cambia este sau nu avalizată, de riscul estimat al operațiunii, de modalitatea de plată
etc.

30
Părvu, D., Andreica, M., (coordonatori), - „Eficienţa şi finanţarea investiţiilor”, Editura Cibernetica MC, Bucureşti,
2003, pg.117
67 Surse de finanţare a investiţiilor

Factoringul 31 este operațiunea desfăşurată pe baza contractului încheiat între factor şi


aderent (exportatorul), prin care primul, în schimbul unui comision, preia în proprietatea sa
creanțele aderentului prin plata facturilor acestuia, reprezentând dovada efectuării tranzacției care
are ca obiect bunuri sau servicii livrate pe credit.
Instituția specializată de factoring asigură, în principal, preluarea în proprietate a creanțelor
aderentului prin plata contravalorii facturilor. În funcție de momentul în care se face plata, se
distinge:
• factoringul clasic (old line factoring) când factorul plăteşte facturile în momentul
preluării acestora. Practic, factorul acordă un credit aderentului până în momentul scadenței
creditului furnizor acordat de exportator importatorului, fapt pentru care reține o dobândă (taxa de
scont);
• factoringul la scadență (maturity factoring), când factorul plăteşte creanțele aderentului
în momentul exigibilității acestora, reținându-şi comisionul pentru intermedierea operațiunilor de
decontare.
În practică, în cazul factoringului de export se utilizează plata imediată a 85% din valoarea
facturilor clientului, iar restul de 15%, din care se scade valoarea comisionului şi a dobânzii, se
plăteşte în momentul în care importatorul achită factura. La cerere, factorul pune la dispoziția
aderentului o serie de servicii, respectiv preluarea administrației registrului contabil, acordă sprijin
în gestiune, îndrumă aderentul în privința alegerii clienților, expediază facturile clienților şi
urmăreşte încasarea contravalorii lor.
De o mare împortanță în finanțarea exporturilor sunt serviciile de evaluare a riscurilor de
insolvabilitate şi a riscului valutar. Costul acestor servicii este de 0,5-3% din valoarea facturii
pentru administrarea registrului contabil şi sprijin în gestiune, iar plata în avans a facturilor va
presupune o dobândă care va fi cu 1,5-3% mai mare decât cea bancară.
Clearingul
Societățile comerciale au nevoie de resurse financiare, atât pentru finanțarea necesităților
curente, cât şi pentru finanțarea investițiilor. Pentru soluționarea problemelor financiare pe care le
întâmpină agenții economici este necesar de examinat proveniența, structura şi evoluția obligațiilor
financiare ale acesteia.
Problemele, privind resursele de finanțare, pot fi soluționate prin două modalități: prima –
excluderea acestora şi a doua – căutarea (atragerea) de resurse financiare pentru acoperirea
necesarului.
Utilizarea acestor modalități este determinată de destinația finanțării: finanțare pentru
investiții sau finanțare pentru necesități curente. Pentru a aprecia existența resurselor este necesar de
studiat creanțele societăților comerciale, care reprezintă sursa de formare a mijloacelor de plată.
Creanțele reprezintă activele întreprinderii care sunt utilizate de alte persoane. În general, în
prezent, se observă tendința de eliminare a mijloacelor băneşti de creanțele pe termen scurt. În acest
mod creanțele îndeplinesc pentru întreprinderi rolul mijloacelor băneşti, iar datoriile pe termen scurt
substituie creditele bancare. Astfel lanțul neplăților (neachitărilor) se prelungeşte de la o
întreprindere la alta. Situația dată este creată de dificultățile întâlnite la obținerea resurselor de la
instituțiile financiare, în schimb ce datoriile şi creanțele sunt create nemijlocit de întreprinderi.
Pentru îmbunătățirea circulației fluxurilor financiare şi amplificarea activității economice,
propunem organizarea unui centru de clearing. Sistemului de clearing se poate soluționa problema
necesității de resurse financiare prin excluderea (compensarea) acestora.
Clearing –ul este un sistem de stingere a datoriilor şi satisfacere a creanțelor, care se
efectuează fără utilizarea mijloacelor băneşti în formă naturală sau în cont (prin compensare). Prin
intermediul clearingului se obține accelerarea decontărilor şi circulației activelor curente. Pentru
eficiența sistemului de clearing este necesar ca toate întreprinderile participante să apară

31
Idem, pg.119
Decizia de investiții 68

concomitent sau rând pe rând ca debitori şi creditori. Datoria întreprinderii se stinge prin
intermediul creanței. Mijloacele băneşti pentru astfel de operații nu sunt necesare. În clearing
mijloacele băneşti îşi îndeplinesc funcțiile de mijloace de plată numai virtual prin înregistrările în
cont. În cazul dat, se manifestă funcția de etalon a banilor. Această operațiune eliberează mijloacele
băneşti, care sunt necesare deservirii activității economice, micşorând necesitatea de fond de
rulment şi necesarul de credite pe termen scurt.
În condițiile actuale, Centrul de clearing poate să fie creat în cadrul patronatelor sau pe lângă
o instituție financiară. Membrii centrului de clearing trebuie să fie toate societățile comerciale din
patronatul respectiv, dar ar fi binevenită includerea şi altor subiecți în sistemul de clearing dat. Cu
subiecții dați trebuie să existe legături financiare strânse, privind creanțele şi datoriile
întreprinderilor. Astfel de subiecți, din afara sistemului, pot fi în special întreprinderile mici şi
mijlocii.
Centrul de clearing poate fi organizat în 2 moduri:
- Pe principiul soldului să se înregistreze fiecărui participant toate creanțele şi datoriile ce
apar față de alți membri a centrului, în acest caz datoriile şi creanțele se sting periodic ca mărimi
pozitive sau negative. Cu mijloacele băneşti se achită numai o parte neânsemnată din sume. În
procesul utilizării principiului soldului, la datoriile debitoriale şi creditoriale, pot apare dificultăți
deoarece micşorarea acestor valori va purta un caracter formal. Modificarea reală a datoriei nu se va
face fiindcă aceste două forme ale neachitărilor sunt datorii ale diferitor subiecți economici.
- În cazul celui de al doilea mod se înregistrează numai datoria pe debit sau credit.
Înregistrarea datoriei pe debit este mai avantajoasă din mai multe considerente:
• datoria pe debit este primară în comparație cu datoria pe credit;
• creanța este stadiu al rotației activelor curente.
În acest caz decontările se vor face în următorul mod. Trei întreprinderi care au relații
economice. Prima întreprindere datorează celei de a doua 1200 lei, iar a doua celei de a treia 1100
lei, cea de a treia primei 1000 lei, în acest caz datoria minimă (1000 lei) se compensează iar,
diferența se acoperă cu bani reali. În rezultatul operațiunii de clearing achitările în valoare totală de
3300 lei sunt executate doar cu 300 lei bani reali. În acest caz este dusă evidența datoriilor pe
fiecare subiect, ce permite compensarea reală a datoriei între subiecții cunoscuți.
Pentru garantarea achitării fără rețineri în cadrul centrului de clearing pot fi create diferite
fonduri şi resurse formate din cotizațiile participanților.
Pentru a simplifica evidența operațiunilor ar fi binevenită crearea centrelor de clearing în
fiecare județ, care să-şi coordoneze activitatea prin intermediul centrului de clearing din patronatul
respectiv.
Ca o alternativă a constituirii centrului de clearing sunt compensările unice pentru un grup
de societăți comerciale.
În acest caz mai multe întreprinderi care au creanțe reciproce se pot adresa la bancă cu
cererea de a efectua compensația. Pentru aceasta, societățile transmit băncii pentru achitare
documente de plată acceptate. Banca organizează compensarea şi comunică tuturor participanților şi
băncilor lor despre efectuarea compensației, suma ei, precum şi documentul în baza căruia se face
compensarea. Pe baza informației primite se fac înregistrările corespunzătoare.
La nivelul societăților comerciale resursele financiare pe termen lung sunt destinate, în
special, investițiilor în utilaje, echipamente etc. Finanțarea pe termen lung trebuie corelată cu
sursele de finanțare. Privite din punctul de vedere al efortului depus pentru obținerea lor, sursele de
finanțare pe termen lung pot fi grupate în două categorii:finanțări interne (autofinanțarea), finanțări
externe (creşteri de capital şi împrumuturi diverse).
Reevaluarea mijloacelor fixe este aplicată în scop fiscal numai atunci când este urmărit
interesul statului. La calcularea deducerii uzurii, din venitul impozabil, reevaluarea nu este luată în
considerație, pe când în cazul impozitului pe bunurile imobiliare are o influență decisivă, deoarece
reevaluarea mijloacelor fixe, măreşte baza impozabilă.
69 Surse de finanţare a investiţiilor

Pentru a evita inconvenientul dat şi a permite societăților comerciale să-şi formeze un fond
de uzură capabil să asigure din punct de vedere financiar înlocuirea mijloacelor fixe uzate este
necesar de luat în calcul valoarea de actualizare şi inflația. Aceasta presupune acceptarea reevaluării
mijloacelor fixe anual, fără a include diferența de la reevaluare în venitul impozabil. Operațiunea
dată ar micşora presiunea fiscală asupra societăților comerciale ce fac investiții, fiind şi o soluție
echitabilă.
Baza valorică a mijloacelor fixe la sfîrşitul perioadei de gestiune trebuie să fie majorată
luînd în considerație coeficientul de capitalizare şi indicele general al prețurilor, utilizînd formula:
V fin = Vmf + K corectie = 1 + i (4.1.)
unde:
− V fin – valoarea finală a mijloacelor fixe din care se calculează uzura;
− V mf - valorea mijloacelor fixe la sfîrşitul perioadei de gestiune;
− K corect - coeficient de corecție,
La calcularea coeficientului de corecție se utilizează indicele prețurilor de consum şi
coeficientul de capitalizare, calculul se va efectua după următoarea formulă:
K corect = a × IPC (4.2.)
unde:
− a – coeficientul de capitalizare, care poate fi calculat pe baza ratei dobânzii anuale
pentru depozitele bancare(i) după relația: a = 1 + i ; (4.3.)
− IPC – indicele prețurilor de consum;
Corectarea valorii mijloacelor fixe prin relația de mai sus, permite constituirea unui fond de
amortizare capabil să asigure reânnoirea mijloacelor fixe în condițiile de instabilitate economică.
În concluzie, considerăm că, apelarea la sursele de finanțare de către societățile comerciale,
altele decât cele tradiționale, vor contribui la dezvoltarea economico – financiară a acestora şi,
implicit la creşterea economică.
CAPITOLUL V
SURSE DE FINANŢARE A INVESTIŢIILOR

5.1. Plan de investiție - înființarea unui atelier de confecții metalice


Prezentul plan se referă la o societate comercială, denumită S.C. STUDIU S.R.L, ipotetic, al
cărui domeniu principal de activitate este fabricarea de construcții metalice şi părți componente ale
structurilor metalice, cod CAEN – 2511, precum şi comercializarea acestora, cod CAEN – 4752,
„comerț cu amănuntul al articolelor de fierărie, al articolelor de sticlă şi al celor pentru vopsit, în
magazine de specialitate”.
Societatea doreşte să realizeze un lanț de investiții în vederea reamenăjării şi utilării unui
atelier de confecții metalice. Menționăm că, toate datele cu privire la această societate au fost
realizate de autor, numai în vederea întocmirii acestui studiu de caz.

Etapa I. Analiza economico – financiară pe ultimii trei ani


1. Situația economico – financiară în ultimii trei ani la S.C. STUDIU S.R.L.
În tabelul de mai jos, se prezintă principalii indicatori economici şi financiari obținuți din
bilanțurile contabile şi conturile de rezultate, create de autor, pentru anii N-2, N+1 şi N
Tabelul nr. 5.1. – Dinamica principalilor indicatori economico – financiari

2. Productivitatea muncii
Viabilitatea economicaă a înteprinderii este dependentă de structura şi eficiența utilizării
resurselor materiale, financiare şi umane.
În tabelul nr. 8.2. este prezentată structura de personal. Resursele umane sunt abordate din
punctul de vedere al numărului de personal şi al structurii pe categorii de personal. Structural,
factorul de producție - muncă a înregistrat următoarea evoluție:
71 Decizia de investiţii

Tabelul nr. 5.2. - Dinamica structurii de personal.


Nr. Categorii de personal Anul
crt.
N-2 N-1 N
1. Muncitori direct productivi 160 190 165
2. Muncitori indirect productivi 53 67 56
3. Total muncitori (1+2) 193 257 221
4. Personal auxiliar 25 4 4
5. Total personal 218 261 225

Se observă o pondere mai mare a personalului de execuție, față de cel de management. Din
punct de vedere cantitativ, se constată modificări semnificative de personal, numărul acestora
crescând cu 43 în anul N-1 față de anul N-2, urmat de o scădere în anul N cu 36 de angajați; situatia
este justificată de reducerea volumului de producție cu aproximativ 52,36%, dupa ce, în prealabil
cunoscuse o cotă de 220,61% în anul N-1. Din punct de vedere structural, ponderea cea mai ridicată
o au muncitorii (95,4% în anul N-2, 94,63% în N-1 şi 94,66% în anul N), iar în cadrul acestora,
muncitorii direct productivi.

Tabelul nr. 5.3. - Evoluția productivității muncii


Nr. Indicatori Anul
crt. N-2 N-1 N
1. Cifra de afaceri 2.698.018 3.229.102 3.564.401
(UM)
2. Producția 3.212.267 7.086.745 3.376.495
3. Număr salariați 218 261 225
4. W1 (UM/sal) 1.314,762 12.372,03 15.006,645
5. W2 (UM/sal) 14.735,17 27.152,28 15.006,645

Productivitatea muncii a fost determintă, atât pe baza cifrei de afaceri, cât şi a producției
realizate. Diferența de productivitate s-a datorat variației cifrei de afaceri. În timp ce cifra de afaceri
a crescut cu 8,79% pentru N-1 şi 10,38% pentru anul N, numărul de salariați a crescut cu 19,72% în
anul N-1, înregistrând o scădere în anul N la 13,8%. Aceasta este explicația de creştere a
productivității muncii în anul N, situație favorabilă este rezultatul variației valorii producției marfă
fabricate de la 3.212.267 u.m. în anul N-2, la 7.086.745 u.m. în anul N-1, respectiv 3.376.495 u.m.
în anul N.

3. Analiza activelor fixe si circulante


Analiza potențialului material implică abordarea celor două categorii de active - fixe şi
circulante, abordate prin prisma volumului, structurii, dinamicii şi eficienței lor.
Pentru mijloace fixe: cifra de afaceri la 1000 UM mijloace fixe şi profitul la 1000 UM mijloace
fixe. Nivelul lor in intervalele N-2, N-1, respectiv N-1, N este prezentat mai jos.

Tabelul nr. 5.4. – Contribuția mijloacelor fixe la realizarea cifrei de afaceri şi a profitului
Nr. Indicatori Realizat
crt. N-2 N-1 N
1. Cifra de afaceri la 1000 758,32 1.216,20 1.171,3
UM mijloace fixe
2. Profitul la 1000 UM 0,35 2,4 4,31
mijloace fixe
Decizia de investiții 72

Capitalul circulant participă la un singur ciclu de producție, se consumă în întregime, pe


parcursul acestuia, trebuie înlocuit la fiecare nou ciclu şi cuprinde: materii prime, materiale de bază
şi auxiliare, combustibil, semifabricate, producție neterminată.
Analiza activelor circulante se bazează pe analiza stocurilor şi eficienței utilizării acestora cu
ajutorul unor indicatori specifici. Evolutia acestora în perioadele analizate se prezintă astfel:

Tabelul nr. 5.5. – Evoluția stocurilor (N-2, N)


Unitatea de măsură – UM
Nr. Specificatie Anul
crt N-2 N-1N
1. Stocuri materii prime, materiale consumabile, obiecte de 320.079 656.235
523.654
inventar
2. Producție în curs de execuție 63.074 102.355 97.526
3. Semifabricate, produse finite, produse reziduale 1.212.467 1.623.561 1.402.532
4. Mărfuri 199.815 280.294 186.093
5. Ambalaje 22.911 30.745 27.456
TOTAL 1.797.726 2.665.520 2.212.551

În perioada N-2, N-1 stocurile au crescut: stocurtile de materii prime, materiale consumabile
şi obiecte de inventar cu 105,02%, stocurile cu semifabricate şi produse finite cu 62,27%, la fel şi
stocurile cu mărfuri şi ambalaje.
Per total, activele circulante cresc cu un procent de 48,27% in anul N-1.
In perioada N-1, N activele circulante scad cu un procent de 16,994% datorită scăderii:
stocurilor cu materii prime şi materiale consumabile - 79,79%, producția în curs de execuție -
95,28%, stocurile cu semifabricate şi produse finite - 86,86%, stocurile cu mărfuri - 33,61% şi
stocurile cu ambalaje - 10,7%.
Viteza de rotație a activelor circulante este indicatorul principal de eficiență a utilizării
acestor elemente de activ, exprimată, fie prin numărul de rotații (Nr), fie prin durata unei rotații (D).
Tabelul nr. 5.6. – Viteza de rotație (N-2, N)
Nr. Indicatori Anul
crt.
N-2 N-1 N
1. Număr rotații 1,187 0,954 1,1403

2. Durata unei rotații 303,28 377,35 315,706

Potrivit datelor de mai sus, se constată reducerea eficienței utilizării activelor circulante în
perioada N-2, N-1, determintă de scăderea vitezei de rotație a activelor, de la 1,187 rotații în anul
N-2, la 0,954 rotații în N-1, urmată de ocreştere la 1,1403 rotații în anul N, concomitent cu mărimea
duratei unei rotații de la 303,28 zile în N, la 377.35 zile în anul N-1, pentru ca să ajungă la o
valoare de 315,706 zile în anul N.

4. Determinarea rentabilității economice


Rentabilitatea economică se determină prin intermediul mai multor rate de rentabilitate, ce
se pot calcula în mai multe variante, astfel:
• rata rentabilității costurilor: Rc = (profit brut/costuri de productie)*100
• rata rentabilității fondurilor avansate: Ra = (profit brut/ active totale)*100
• rata rentabilității veniturilor: Rv = (profit brut/CA)*100
• rata rentabilității economice Re = (profit brut / capital permanent)*100
Tabelul nr. 5.71. – Evoluția rentabilității
73 Decizia de investiţii

Nr. crt Indicatori Anul


N-2 N-1 N
1 Rata rentabilitatii costurilor (Rc) 0,038 0,130 0,341
2 Rata rentabilitatii activelor totale (Ra) 0,0466 0,173 0,383
3 Rata rentabilitatii veniturilor (Rv) 0,038 0,130 0,340
4 Rata rentabilitatii economice (Re) 0,181 0,768 1,577

Rentabilitatea economică exprimă capacitatea S.C. STUDIU S.R.L. de a produce profit din
activitatea de bază şi măsoară eficiența utilizării mijloacelor materiale şi financiare alocate. Din
analiza acestor indicatori, rezultă o actvitate pozitivă, pe parcusul celor trei ani, deci organizația
poate să-şi asigure în continuare viabilitate economică şi să obțină profit. Cu toate acestea,
societatea nu înregistrează o dinamică foarte bună deoarece ratele de rentabilitate au valori
semnificativ reduse, determinate de nivelul mediu al profitului brut, corelat cu costurile de
producție mari.
În concluzie, situația economico - financiară a organizației este contradictorie, deoarece, din
anumite puncte de vedere, creează premise favorabile unei dezvoltări viitoare, în timp ce prin
prisma altor indicatori este mai puțin eficientă economic. S.C. STUDIU trebuie să îşi îndrepte
activitățile viitoare, către metode moderne de valorificare a resurselor deținute, atât umane, cât şi
materiale, precum şi către o continuă îmbunătățire şi diversificare a produselor..

Etapa a II-a Realizarea planului de investiții pentru modernizarea unui atelier de


construcții metalice
1. Date asupra investitiei
Investiția se va cifra la 497.574 UM efectuându-se din surse proprii, considerând că va
funcționa eficient 11 ani.
1.1. Oferte de utilaje
În vederea utilării cu tehnologia necesară a atelierului, S.C. STUDIU S.R.L are în vedere
două oferte din partea societăților comerciale S.C. „X” S..R.L şi S.C. „Y” S.R.L.
Oferta din partea S.C. „X” S..R.L presupune o investiție în valoare totală de 150.000 UM pe
după cum urmează:
• masina de taiat si debitat profile ............... 70.200 UM
• presa hidraulica 40 tf ................................ 14.000 UM
• masina de gaurit M6 13 ............................ 15.800 UM
• aparat de sudura prin puncte ..................... 16.000 UM
• apkant ....................................................... 13.000 UM
• ghilotina ...................................................... 5.000 UM
• strung automat .......................................... 16.000 UM
Oferta din partea S.C. „Y” S.R.L. propune o investiție îin valoare totală de 146.000 UM. Cu
următoarele produse:
• masina de taiat si debitat profile ............... 75.000 UM
• presa hidraulica 40 tf ................................ 15.000 UM
• aparate de sudra cu plasma ....................... 16.000 UM
• apkant ....................................................... 13.000 UM
• instalatie de vopsit in pulbere ..................... 4.000 UM
• ghilotina ...................................................... 6.000 UM
• strung automat .......................................... 17.000 UM
S.C. STUDIU va avea în vedere varianta investitionala numarul unu ținând seama de costul
total al acesteia, de necesitatea dotărilor (oferta are în plus maşina de găurit) şi corelând cu
indicatorii de volum ai activității economico-financiare, ratele de eficiență.
Decizia de investiții 74

Atelierul de construcții metalice va completa structura dotării cu alte utilaje din societate,
prin redistribuire de la atelierele existente. Acesta este cazul preselor mecanice, polizoarelor,
instalațiilor de vopsit, strungurilor, bancurilor de lucru.
De asemenea, trebuie luat în considerare faptul că, amplasarea utilajelor se face într-un
atelier obținut prin reorganizarea spațiilor de producție existente.
Atfel, echipamentele folosite pentru efectuarea tamplariilor metalice pot fi: piese mecanice
si hidraulice, strunguri, aparate de sudură ş.a. Procesul tehnologic viitor din cadrul atelierelor va
cuprinde acțiunea cumulată a unor utilaje ca: maşina de tăiat şi debitat profile, presa hidraulică,
polizoare, strunguri manipulate şi supravegheate în permanență de factorul uman
1.2. Valoare comenzi interne (lucrări de reamenajare)
În vederea echipării corespunzătoare a atelierului pentru o funcționare eficientă sunt
necesare o serie de intervenții asupra incintei, care va servi drept atelier de constructii metalice.
Acestea sunt prezentate sub forma a trei lucrări care vor necesita o investiție 151.087 UM, după
cum urmează:
a) Lucrarea numărul 1: Reamenajarea halei de strungărie. Valoarea lucrării este de 37.795
UM din care cheltuielile materiale sunt în valoare de 13.995 UM şi manopera 23.800 UM
b) Lucrarea numărul 2: Refacerea uşilor de accees în halele de producție. Valoarea lucrării
este de 46.355 UM, din care: cheltuilile cu materialele 22.205 UM, iar manopera 24.150 UM
c) Lucrarea numărul 3: Amenajarea incintei pentru instalația de încălzire a halei de
producție şi a birourilor. Valoarea lucrării este de 66.937 UM, din care: cheltuilile cu materialele
31.937 UM, iar manopera 35.000 UM
Toate aceste lucrări vor fi efectuate cu personalul societății pe baza următoarelor
considerente: dispune de dotare cu utilaje şi personal calificat să execute aceste lucrări, marea
majoritate a materialelor necesare sunt aprovizionate în mod curent pentru realizarea
nomenclatorului de produse al S.C. STUDIU S.R.L. Managementul şi proprietarul societății aprobă
efectuarea acestor lucrări de către personalul propriu după ce lansează o cerere de ofertă pentru cele
trei lucrări constatând că oferta ce mai bună de preț depăşea cu cel puțin 3.000 UM prețul cumulat
al comenzilor interne. În urma analizei stocului de produse pe perioada efectuării lucrărilor, se
constată că este suficient pentru comenzile previzionate.
În cadrul atelierului se vor efectua o serie de lucrări de reparații şi întreținere cu scopul
desfăşurării unei activități eficiente.Valoarea totală va fi de 44.369 UM, din care manopere directe
26.565 UM şi materiale 17.804 UM.
2. Productia anuală a atelierului
Producția totală a atelierului de construcții metalice se va cifra la peste 1.524.894 UM, din
care 400.000 UM vor reprezenta comenzile terților, 461.500 comenzi pentru export, iar 663.394
UM comercializare prin magazine de bricolaj. Structura producției în funcție de cele trei categorii
de produse ce se propun a se fabrica este următoarea: construcțiile (confecțiile) metalice au ca
pondere de 25% din totalul producției, bunurile de larg consum au aceeaşi pondere de 25%, iar
uneltele agricole şi de construcții contribuie la valoarea producției cu suma de 762.447,5 UM.
În previzionarea producției se porneşte de la cerințele pieței (bazate pe comenzi sigure şi
comenzi de serie unică şi unicat, care pot fi realizate cu utilajele care stau la baza investiției), de la
posibilitățile de aprovizionare cu materii prime şi materiale de bună calitate şi la prețuri
convenabile, o buna viteză de circulație a fondurilor de investiții.
3. Piața de desfacere pentru produsele atelierului
Piața tintă este reprezentată de companiile de construcții, prestări servicii din domeniul
decorațiunilor interioare şi cumpărătorilor individuali în vârstă de peste 40 de ani, oameni cu simț
dezvoltat al economiei de resurse financiare. Societatea comercială are relații economice şi de
cooperare cu aproximativ 300 de agenți economici, reprezentați entități economice care
comercializează aceste tipuri de produse şi magazine de bricolaj din țară şi Uniunea Europeană.
Avantajul competitiv oferit de S.C. STUDIU S.R.L constă în faptul că asigură păstrarea produselor,
în depozitele proprii, până la transportul acestora la centrele de vânzare sau de prezentare.
75 Decizia de investiţii

4. Forța de muncă în cadrul atelierului


Personalul care va lucra în cadrul atelierului va fi în număr de 47, cu următoarea structură:
- 1 şef de atelier
- 1 maistru
- 45 muncitori:
o 3 matrițeri
o 5 strungari
o 17 lacătuşi
o 7 sudori
o 3 operatori maşini de injecție
o 3 vopsitori
o 4 operatori acoperiri metalice
o 2 reglori prese
o 1 muncitor necalificat

Prin comportamentul ecologic al societății se urmăreşte asigurarea unui grad de calificare


tehnică şi ecologică ridicat al personalului, prin creşterea responsabilității personalului, adaptarea
conceptului de „educatie continuă” la nivelul atelierului, dar şi al întregii firme, cu rezultate în
stimularea capacității inovative a personalului.Anual, societatea comercială trimite la cursuri de
perfecționare diverse categorii de salariați. Calificarea ecologică a angajaților crează avantaje
economice prin consumuri reduse de materiale şi rezolvarea unor probleme tehnice privind
reciclarea materialelor. În acelaşi timp, calificarea ecologică determină un comportament social
pozitiv în toate activitățile angajaților, atât în firnmă, cât şi în societate.
Fiecare salariat prevăzut în statul de funcții se regăseşte în origanigrama societății pe postul
aferent, cu atribuțiile corespunzătore, stabilite prin fişa postului. Sistemul de salarizare se face pe
baza unor grile, aprobate anual, conform Contractului colectiv de muncă stabilit la nivelul
organizației. Lunar, se au în vedere rapoartele de producție pe secții şi unități de producție privind
producția realizată şi manopera încasată.
5. Previzionarea cheltuielilor şi veniturilor anuale
Cheltuielile şi veniturile anuale previzionate sunt:
- Venituri totale anuale: 1.322.600 UM
- Cheltuieli totale anuale: 1.198.340 UM
Profitul inregistrat în cazul acestor cheltuieli şi venituri reprezintă aproximativ 10% din
valoarea veniturilor anuale, respectiv va fi de 132.260 UM. Profitul obținut de S.C. STUDIU
S.R.L., în anii precedenți evaluați, motivează firma ca, prin realizarea planului de investiții să
crească profiabilitatea, încurajează, atât acționariatul, cât şi salariații să- şi asume riscurile
activității. Totodată, prin repartizarea profitului pentru dezvoltare, principala sursă de finanțarea a
investitiilor, se permite creşterea şi dezvoltarea economică.
6. Avantaje competitive
Compania lucrează în proporție de 80% cu materii prime achizitionate prin compesare cu
produsele livrate. Forța de negociere a furnizorilor de materii prime pe piațăt este în creştere,
datorită poziției privilegiate, influențând prețurile în mare masură. În ceea ce privesc avantajele
competitive ale noilor produse, putem sublinia:
- produsele se adresează, atât corporațiilor, cât şi persoanelor fizice, datorită prețului
mediu, posibilității de plată la un interbval de 7, 12 su 30 zile.
- calitatea produselor definită prin rezistența superioară la acțiunea corpurilor contondente
şi corozivă;
- poate onora comenzi mari, fiind proprietarea unor spații de depozitare generoase, onorând
comenzile cu promptitudine.
Decizia de investiții 76

- activitatea de service, este un atuu, înlocuirea în regim de urgență a produselor reclamate


în termenul de garanție, dacă defecțiunile nu pot fi remediate la fața locului de către distribuitorii
specializați în astfel de activități.
- parte integrantă a politicii sale, organizația se iplică în promovarea produselor ecologice,
nedăunătoare mediului şi omului - un prim obiectiv al firmei îl reprezintă proiectarea ecologică a
produselor, reducerea emisiilor poluante la procesele existente.
7. Analiza economico - financiară a proiectului de investiții
În analiza proiectului invetițional, un instrument important de investigație îl constituie
indicatorii de efciență economică prezentați în capitolul IV şi V, repectiv indicatorii statici şi
dinamici. Aceştia au rolul de a reflecta cifric conținutul real al parametrilor ce caracterizeaăa
fenomenul supus cercetării, raportul dintre mărimea parametrilor, corelațiile existente între aceştia
şi evoluția lor în timp. Indicatorii de calcul a eficienței economice a investițiilor sunt necesari pentru
caracterizarea cantitativă şi calitativă a gradului şi nivelului de folosire a resurselor de proiect.
Rezultatele obținute după realizarea obiectivului se pot manifesta pe diverse planuri, de aceea
pentru punerea obiectivului investițional în stare de funcțiune sunt afectate şi celelalte domenii de
activitate din firmă, astfel, calculul şi analiza eficienței investițiilor se realizează printr-o diversitate
de indicatori, fiecare reflectând o caracteristică sau un număr restrâns de caracteristici ale eficienței.
7.1. Analiza indicatorilor statici
1. Volumul capitalului investit (It ) reprezintă principalul indicator care exprimă eforturile
necesare pentru construirea obiectivului. Atât supraevaluarea, cât şi subevaluarea investiției
necesare pentru construirea obiectivului pot avea implicații negative pentru beneficiar.
It = 497.574 UM
2. Investiția specifică (i s ) exprimă efortul de capital investit necesar edificării unei unități
de capacitate de producție exprimată în unități fizice de masură (bucăți) sau a unei unități valorice
de producție.
I 497.574
is = t = = 0,326
Qh 1.524.894
(o unitatte monetară investită la o unitate monetară de producție).
3. Termenul de recuperare (T) al investiției reflectă relația dintre investiție şi efectele ce se
obțin prin consumarea acestora. Ca raport între efortul investitional depus şi profitul anual, termenul
de recuperare exprimă perioada de timp în care investiția se recuperează din profitul anual, obținut
prin punerea în funcțiune şi exploatarea obiectivului.
I 497.574
T= t = = 3,76 _ ani
Ph 132.260
4. Cheltuieli echivalente sau recalculate (K) exprimă efortul total pe care agentul economic
îl face pentru realizarea unor bunuri, servicii. Spre deosebire de indicatorul investiția totală, care
exprimă numai efortul investitional inițial, acest indicator include şi efortul de producție înregistrat
pentru obținerea efectelor materiale dorite, ceea ce îi conferă o capacitate maximă de exprimare a
efortului impus pentru obținerea unor bunuri cerute pe piață. Relația de calcul este valabila şi cazul
în care amortizarea activului fix se face în cote anuale egale pe durata de funcționare.

K = I t + C h x D e = 497.574 +1.198.340 x11=13.679.314 UM


5. Coeficientul de eficiență economică a investițiilor (e), exprimă valoarea profitului anual
obținut la o unitate monetară investită. Deşi este folosit termenul „coeficient”, indicatorul nu este o
expresie adimensională, ci semnifică efectul net anual preconizat a se obține la un leu investiție prin
exploatarea activelor fixe create.
P 132.260
e= h = = 0,2658
I t 487.574
(0,2658 unități monetare profit anual la o unitate monetară investită).
77 Decizia de investiţii

6. Randamentul economic al investiției reprezintă un indicator complex, cu o mare


capacitate de a exprima eficiența investiției. Prin conținutul său economic, indicatorul exprimă „câți
lei profit final se obțin pe întreaga durată de funcționare a obiectivului la un leu investit”.
P 132.260 x11
R = t −1 = − 1 = 1,92
It 497.574

7.2. Analiza indicatorilor dinamici prin metoda actualizării


1. Venitul net actualizat reprezintă aportul de avantaj economic al proiectului de investiții.
Proiectul va fi considerat rentabil dacă VNA>0.Un VNA pozitiv reflectă posibilitatea ca, prin
activitatea economică desfăşurată în cadrul proiectului, să degaje o valoare superioară capitalurilor
investite. Totodată, prin valoarea pozitivă a VNA se produce un cash flow în exces, asigurând
proiectului capacitatea de rambursare a creditului şi dobânzilor la termenele stabilite.
Dacă sporul de VNA total are valoarea nulă sau negativă, proiectul nu este acceptat,
reabilitatea fiind mai mica decat rata de actualizare folosita.
Relatia de calcul a indicatorului VNA in cazul obiectivelor noi este:
N
VNAT = −VA(∑ I h ) + ∑ CFh (1 + a ) − h
h =1
Valoarea VNA actualizată se prezinta in tabelul urmator:

Tabelul nr. 5.8. – Determinarea venitului net actualizat


Anul Venituri totale Cheltuieli Venituri- cheltuieli 1/[1/(1+a)²] VNA
totale actualizate
N+1 1.322.600 218.548 1.198.340 0,833 718.386
N+2 1.102.167 9.325 1.092.842 0,694 758.432
N+3 765.388 6.475 758.931 0,578 438.662
N+4 442.933 3.746 739.187 0,482 211.688
N+5 213.605 1.807 211.798 0,401 84.930
N+6 85.843 726 85.117 0,334 28.429
N+7 28.843 243 28.600 0,279 7.979
N+8 8.023 67 7.956 0,232 1.845
N+9 1.865 15 1.850 0,193 357
N+10 361 3 358 0,161 57
N+11 58 3 55 0,134 7

2. Raportul „venituri totale actualizate/costuri totale actualizate” asigură compararea


încasărilor ce se vor obține pe întreaga durată de funcționare a proiectului cu eforturile totale
realizate de S.C. STDIU S.R.L pentru produsele preconizate.

k=
∑VA(Vh )
∑VA( K h )

Tabelul nr. 5.9. – Raportul venituri total actualizate costuri total actualizate
Anul Venituri totale Cheltuieli 1/[1/(1+a)h] k
totale
N+1 1.322.600 218.548 0,833 0,60517
N+2 1.102.167 9.325 0,694 118,194
Decizia de investiții 78

N+3 765.388 6.475 0,578 118,24


N+4 442.933 3.746 0,482 118,24
N+5 213.605 1.807 0,401 118,24
N+6 85.843 726 0,334 118,24
N+7 28.843 243 0,279 118,24
N+8 8.023 67 0,232 118,24
N+9 1.865 15 0,193 118,24
N+10 361 3 0,161 118,24
N+11 58 3 0,134 118,24

3. Rata internă de rentabilitate a unui proiect de investiții exprimă rata de actualizare la


care veniturile sunt egale cu costurile.

d +D d +D

∑ CF (1 + a)
h =1
h
−h
= ∑ I h (1 + a ) −h
h =1

RIR = [ 0,85 + (0.95 – 0,85)22.586,997] / (22.586,997 + 13.012,305) = 0,9172

Tabelul nr. 5.10. – Rata internă de rentabilitate

Etapa a III-a Analiza de senzitivitate


Acest tip de analiză constituie o cale directă de a lua în considerare problema riscului şi
incertitudinii în analiza proiectelor. Tehnica analizei de senzitiviate este cunoscută şi sub numele de
analiza de rezultat sau de efect. Cele mai importante elemente de luat în considerare sunt:
1. Prețurile, constituie cel mai sensibil element de luat în calul în cadrul proiectului, prin
prețul materiilor prime, care ar putea sa crească până la momenrul în care va începe exploatarea
investiției, precum şi prețurile produselor rezultate din funcționarea proiectului, care ar putea să
scadă. Având în vedre că țara noastră este conectată la economia mondială, firmele concurente care
sunt deja pe piață vor fi afectate de creşterea prețului materiilor prime. Mai important din acest
punct de vedere este prețul final al produsului pe lângă materia primă este determinant şi de salarii,
care, canform statisticilor oficiale înregistrează o tendință de creştere. Tocmai aceasta este unul din
motivele care a generat proiectul investițional, utilajele noi contribuind senificativ la creşterea
productivității muncii, care să acopere pe o anumită perioadă de timp creşterile salariale. Un alt
element important, care poate interveni îl constituie costul echipamentului, care poate diferi între
momentul elaborării planului investițional şi momentul achiziționării.
2. Intârzieri in implementare. Proiectul poate înregistra întârzieri în implementare, din
cauza posibilului eşec în utilizarea noiilor tehnologii sau din cauza existenței unor dificultăți
tehnice, care în prealabil au fost subestimate.
3. Veniturile. Este evidentă o tendință de optimism în estimarea veniturilor
79 Decizia de investiţii

4. Depăşirea costurilor. De obicei, estimarea costurilor pe durata de execuție este bazată pe


ipoteza că nu vor exista modificări ale proiectului. Totodată, estimările costurilor presupun ca nu se
vor înregistra modificări în prețurilor produselor, indigene sau din import, pe durata de execuție şi
că nivelul general al prețurilor nu va creşte. Ar fi însă nerealist ca estimările asupra costurilor
proiectului să se sprijine pe aceste ipoteze de deplină cunoaştere a situației şi stabilitatea completă a
prețului. O planificare solidă presupune includerea unor provizioane pentru posibile situații
nefavorabile. Cheltuielile neprevăzute, dar incluse sub forma provizoarelor în costul proiectului pot
fi cele pentru creşterea preturilor. În cadrul acestora se poate face o diferență dintre provizoarele
pentru creşterea relativă a prețurilor şi cele datorate inflanției.
Provizioanele constituie pentru a rezista la apariția anumitor situații neprevăzute sunt o cale
de a prevedea posibilitatea modificări condițiilor concrete de realizare a costurilor, deşi acestea nu
se pot estima cu precizie. Acestea sunt cheltuieli aşteptate şi, deşi nu sunt indentificate, ele
reprezintă o parte a costurilor proiectului, fiind considerate ca atare la calculul indicatorului de
eficiență.
Se va analiza sensibilitatea proiectului față de schimbările ce pot interveni pe parcursul
funcționării obiectivului, fiind luate în considerare două cazuri, primul acorperind o variantă
pesimistă (consideră creşterea prețurilor la materiile prime şi salarii), iar cel de-al doilea o viziune
optimistă (considerară scăderea prețurilor la materiile prime).
În cazul variantei pesimiste se vor lua în considerare două situații de creştere a prețurilor
materiilor prime şi salariilor, notate în cele ce urmează astfel:
- A – creşterea prețului materiilor prime
- B – creşterea salariilor
Indicatorul folosit în analiza sensibilității este rata de rentabilitate financiară, care se
calculează pentru varianta de bază a proiectului ( RRF0 ) şi pentru fiecare varianta de mai sus
( RRFA şi RRFB ). Sensibilitatea se determină față de varianta de bază după formula:
( RRF0 − RRF j )
r= x100
RRF0

Tabelul nr.5.11. – Cheltuieli în anul de bază


Cheltuieli anulale totale UM
Materii prime 286.020
Manopera 297.585
Regii 508.735
Total cheltuieli 1.103.340

Tabelul nr. 5.12. – Rata rentabilității financiare (varianta de bază)

RRF0 = 40% + (45 − 40) x35201520 /(20280817 + 35201520)


= 43,17%

Tabelul nr. 5.13. – Cheltuieli după modificarea prețurilor materiilor prime


Cheltuieli anuale totale UM
Materii prime 343,244
Decizia de investiții 80

Manopera 297,585
Regii 606,735
Total cheltuieli 1.247,544

Tabelul nr. 5.14. – Rata rentabilității financiare (creşterea prețurilor)

În ipoteza B, creşterea cu 50% a salariilor va antrena majorarea semnificativă a cheltuielilor


de producție:

Tabelul nr. 5.15. – Cheltuieli după creşterea salariilor


Cheltuieli anuale totale UM
Materii prime 286.020
Manopera 446.377
Regii 606.735
Total cheltuieli 13.391.325

Tabelul nr. 5.16. – Rata rentabilității financiare (creşterea salariilor)

RRF = 10% + (15 − 10) x158540,1 /(7856,6 + 158540,1) = 14,77% În urma acestor calcule se
constată ca sporul de salarii (ipoteza B) are o influență mai mică față de varianta A, care are
influență mai puternică (în cazul în care prețurile materiilor prime cres cu 20% societatea
comercială devine nerentabilă), evidențiată de coeficientul de risc:
Ipoteza A:
43,17 − 23,85
Coeficientul _ de _ risc = = 44,75%
43,17
Ipoteza B:
43,17 − 14,77
Coeficientul _ de _ risc = = 6,77%
43,17 În urma rezultatelor din

ipotezele A şi B se calculează rata de rentabilitate financiară optimă în tabelul următor:

Tabelul nr. 5.17. – Rata rentabilității financiare


% Varianta de baza Ipoteza A Ipoteza B
RRF calculată % 43,17 28,35 14,77
81 Decizia de investiţii

Probabilitate % 65 20 15
RRF probabilă % 28,06 4,77 2,21

RRF cea mai probabila va fi de: 28,06 + 4,77 + 2,21 = 35,04%


In cazul variantei optimiste se consideră situația care ia în calcul scăderea prețurilor
materiilor prime cu 10%.

Tabelul nr. 5.18. – Rata rentabilității financiare (scăderea prețurilor)

RRF = 45% + (50 − 45) x 238274,62 /(157403,68 + 238274,62)


= 48,01%
Rata de rentabilitate financiară stabileşte capacitatea investiției de a asigura profit asigurând
recuperarea capitalului investit. Rata de rentabilitate financiară exprima rentabilitatea la nivelul
înteprinderii, motiv pentru care calculele se fac la prețuri curente. Astfel spus, această rată de
rentabilitate reprezintă rentabilitatea totală a capitalului imobilizat şi a cheltuielilor efectuate în
perioada de realizare şi funcționare a unei investiții productive.

Tabelul nr. 5.19.– Limitele ratei rentabilității financiare


Varianta RRF
Pesimista (minim) 14,77%
De baza 43,17%
Optimista (maxim) 48,01%

În concluzie, proiectul investițional va fi admis numai în limitele ratei rentabilității


financiare, între valorile 14,77% şi 48,01%. În cazul previzionării pentru următoarele perioade a
unor majorări salariale mai mari de 50%, firma va înregistra o rentabilitate financiară mai mică
decât minimul admisibil (14,77%), motiv pentru care modernizarea şi utilarea atelierului de
constructii metalice nu ar fi eficientă.
În cazul optimist al reducerii prețurilor materiilor prime cu 10%, rentabilitatea financiară va
înregistra o creştere cu aproximativ 5% față de situația de bază, situație benefică pentru S.C. STDIU
S.R.L., care va recupera mult mai repede fondurile investite prin desfăşurarea unei activități
eficiente din punct de vedere economic.
BIBLIOGRAFIE

Abrudan I., Lobonțiu, G., Lobonțiu M..Întreprinderile mici şi mijlocii şi managementul lor specific, Editura
Dacia, Cluj Napoca, 2003
Achim, M., - Leasing: avantaje şi riscuri- în „Revista Tribuna Economică”, 2008
Allen, J., (coord.) – Ghidul financiar al întreprinderii, Editura Tehnică, Bucureşti, 1997
Altăr, M., Teoria portofoliului, Editura ASE, Bucureşti, 2002
Alter, S.L. , Decision Support Systems: Current Practice and Continuing Challenge, Reading MA, Addison
Wesley, 1980
Ancot, J.P., Paelinck, J.H., Modeles choix un initiation a la modelisation pour poys en development, ERE
SA/AUPELP, 1990
Andraşiu, R. S., Baciu, A., Paşcu, A., Taşnadi, Al., Metode de decizii multicriteriale, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1986
Andreica, M. Gestiunea previzională a societăților comerciale, Editura Aisteda, Bucureşti, 2006
Andreica, M., - Leasing, - Cale de finanțare a investițiilor pentru întreprinderile mici şi mijlocii, Editura
Grimm, Bucureşti, 2007
Andreica, M., Andreica, C. Model de previziune pe termen lung, Studii şi cercetări de calcul economic şi
cibernetică economică, nr. 4/ 2006
Andreica, M., Leasingul – cale de finanțare a investițiilor pentru întreprinderi mici şi mijlocii, Editura
CRIMM, Bucureşti, 1997
Andreica, M., Metode şi modele de planificare, Editura Ştiințifică şi Eciclopedică, Bucureşti, 1988
Andreica, M., Mustea - Şerban, I., Andreica, C., Mustea - Şerban, R., Decizia de finanțare în leasing, Editura
Cibernetica MC, Bucureşti, 2003
Andreica, M., Pavel, N., Cucu, V., Nicolae, D., Modele de armonizare a obiectivelor cu resursele într-o
economie bazată pe cunoaştere, Simpozionul internațional – Dezvoltarea culturii antreprenoriale pentru un
management performant bazat pe investiții şi cunoaştere, Academia Comercială din Satu Mare, Cibernetica
MC, 2006
Andreica, M., Stoica, M. Modelarea şi simularea proceselor economice, ASE, Bucureşti, 1994
Andreica, M., Stoica, M., Luban, F., Metode cantitative în management, Editura Economică, Bucureşti, 1998
Andreica, M., Ţurlea, C., Andreica, R., Jantea, L., Strategii de finanțare a întreprinderilor mici şi mijlocii,
Editura Cibernetica MC, Bucureşti, 2001
Anghelache, C., - Romania 2009.Starea economica in criza profunda- Editura Economica, Bucureşti 2010
Anghelache, C., Cucu, V., Modelare financiar – bancară – Teorie şi studii de caz, Editura Artifex, Bucureşti,
2007
Anghelache, C., Cucu, V., Modelare şi studii de caz, Editura Artifex, Bucureşti, 2006
Anghelache, C., Cucu, V., Variante ale modelului economiei deschise, Simpozionul internațional – Economia
României – strategii de dezvoltare, Editura ARTIFEX, Bucureşti, 2006
Anghelache, C., ROMÂNIA 2012 Starea economică in criză perpetuă, Editura Economică, 2012
Aronson J.E., Decision Support Systems and Intelligent Systems, Prentince Hall New Jersey U.S.A., 2001
Băcanu, B., - Management strategic, Editura Teora, Bucureşti, 1997
Badelt, C., Weiss, P., Specialization, product differentiation and ownership structure oin personal social
sevices: the case of nursey schools, Kyklos, 1990
Bădescu, V.A., Dobre, I., Modelarea deciziilor economico-financiare, Editura CONPHYS, Râmnicu – Vâlcea,
2001
Bâgu, C., Deac, V., Strategia firmei, Editura Eficient, Bucureşti, 2002
Bărbat, B., E., Ssisteme inteligente orientate spre agent, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2002
Barbu, C.,M., - Economie. Microeconomie – Macroeconomie, Ed. Universitară, Bucureşti, 2010
Barbu, P. E., Din istoria cooperației de consum şi de credit din România, vol. I, Editura Scrisul Românesc,
Craiova, 1996 şi vol.II, Editura Universul, Bucureşti, 2000
Bari, I., Globalizarea economiei, Editura Economica, 2011
Basno, C., Dardac, N., Management bancar, Editura Economică, Bucureşti 2002
Bellman, R., Yadeh, L., Decision – Amking in a Fuzzy Enviroment, în Management Science, vol.17, nr.4,
December, 1970
Bistriceanu, Gh, Negrea, E., - Finanțele agenților economci, Editura Economică,Bucureşti, 2001
Boldur-Lățescu Gh. Logica decizională şi conducerea sistemelor, Editura Ştiințifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1992.
Decizia de investiții 84

Bonciu, F., Dinu, M., - Politici şi instrumente de atragere a investițiilor străine directe, Editura Albatros,
Bucureşti, 2002
Brännback, M., Decision Support Systems for Strategic Management, Journal of Decision Systems, vol. 3, 1994
Brătianu C., Management strategic, Editura CERES, Bucureşti, 2000
Brigham, E., Halpern, P., Weston, F., – Finanțe manageriale, Editura Economică, Bucureşti, 1998
Butler, R., Davies, L., Pike, R., Sharp, J., Strategic Investment Decisions, Routledge, 1993
Certo S., C., Management modern, Editura Teora, Bucureşti, 2002
Chaves, R, Demoustier, D., Monzón Campos, J.L., Pezzini, E., The enterprises and organizations of the third
system in the European Union, Cirec International, Liège, 2000
Chaves, R., Cornforth, C., Schediwy, R., Spear, R., Governance and management in the social economy, Ciriec,
Liège, 2004
Cocriş, V., Işan, V., Economia afacerilor, Vol. I-IIIitura Graphix, Iaşi, 1995
Cole, G.A., Strategic management, 2end.edition, Setts Educational, London, 1997
Constantinescu, D.A., Breban, E., Niculescu, O., Strategii competitive dinamice, Colecția Naționala, Bucureşti,
2001
Constantinescu, D.A., Managementul riscului , Colecția Naționala, Bucureşti, 2005
Constantinescu, D.A., Ungureanu, A.M., Management strategic, Colecția Naționala, Bucureşti, 1999
Crăciun, L., Managementul strategic al întreprinderilor mici şi mijlocii, Colecția Naționala, Bucureşti, 2001
Cucu, V,, Modele de fundamentare a deciziei de investiție, Ed. Artifex, Bucureşti, 2008
Cucu, V., - Use of Factoring in Financing SMEs, Romanian Statistical Review Supplement, 2013, vol. 61,
issue 2, ISSN: 1018-046x
Cucu, V., Investment Indicators and the Business Firms Dynamics, Economia. Seria Management, 2013, vol.
16, issue 1, ISSN:1454-0320
Cucu, V., Investments’ Multiplicative Effect through SMEs’ Development, PROCEEDINGS International
Symposium “Programs for Romania's Economic Recovery in the „Horizon 2020” Perspective” Artifex
University, 2014
Cucu, V., Manager and decisional risk, PROCEEDINGS International Symposium “ Roamnia on the Recovery
Path – Economic- Financial Decisions under Risk, Artifex University, 2015
Cucu, V., - Previzionarea dezvoltării activității sistemelor economice pe un orizont mare de timp, în Revista
Română de Statistică , Supliment mai 2008, cod ISSN 1018-046x
Cucu, V., Sistem suport de decizie pentru societăților cooperative în vol. Economia României în perspectiva
aderării la Uniunea Europeană, Simpozin Ştiințific, Editura ARTIFEX, Bucureşti, 2006
Cucu, V., Abordări cantitative în evaluarea incertitudinii şi a riscului , în vol. Dezvoltarea economică durabilă
– management competitiv şi eficiență economică Universitatea ARTIFEX, Editura ARTIFEX, Bucureşti,
2006
Cucu, V., Anghelache, C., Model for the analysis of GDP, Metalurgia International, No.5 / 2012
Cucu, V., Cooperativele europene în etapa actuală, Sesiunea anuală de comunicări ştiințifice, Universitatea
ARTIFEX, în Anuarul cercetării ştiințifice, Editura ARTIFEX, Bucureşti, 2004
Cucu, V., Fetcu,E., A., Moise, A., R., Analysis Model for Services’ Economic Efficiency, PROCEEDINGS
International Symposium “Strategies for Romania’s Economic Evolution Measures for Relaunching” Artifex
University, 2014
Cucu, V., Strategia aderării României la U.E. Revista Orizont 21, München – Bucureşti, 2006
Cucu,V., Hârlea, S.,- Clearingul şi amortizarea – surse de finanțare în condiții de criză, , Revista Română de
Statistică, supliment Nr.3/ Martie 2009, cod ISSN 1018-046x
Cucu,V., Hârlea, S., Fațete ale operațiunilor de finanțare prin leasing şi creditare, PROCEEDINGS
International Symposium Romania between Regulations and Failure of the Markets, Artifex University,
2011.
Dângă, D., Managementul societăților cooperative, Editura Artifex, Bucureşti, 2000
Dima, I.C., Nedelcu, M.V., Managementul producției industriale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1999
Dima, I.C., Sisteme expert în management, Editura Scrisul Românesc, 1995
Dinu, M. - Economia României. Întreprinderile mici şi mijlocii. Cu ce ne integrăm?,Editura Economică,
Bucureşti, 2002
Dragotă, V., Ciobanu, A., Obreja, L., Dragotă, M., Management financiar, Editura Economică, Vol.II, 2003
Drucker P. Inovația şi sistemul antreprenorial, Editura Enciclopedică, Bucureşti,1993
85 Decizia de investiţii

Druker, P., Management strategic traducere, Editura Teora, Bucureşti, 2001


Dubois, D., Linear Programming with Fuzzy Data, The XXVI the Meeting of the Institute of Management
Sciences, Copenhaga, June, 1984
Duță, C., Mânecan, V., Şteblea, Al., Organizarea ştiințifică în fabricația produselor finite din lemn – lotizare şi
optimizare, Editura Tehnică, Bucureşti, 1971
Eicher Th., Kalaitzidakis, P.,The Human Capital Dimension to Foreign Direct Investment: Training, Adverse
Selection and Firm Location Bjarne Jensen and Kar-yiuWong (eds), Dynamics,Economic Growth, and
International Trade, The University of Michigan Press, 1997
Emilian, R., Managementul firmei – Editura ASE, Bucureşti 2003
Enjolras, B., Bergmann – Winberg, M.L., Plural Economy and socio-economic regulation, Ciriec, Liège, 2002
Filip, F., Gh., - Decizia asistată de calculator – decizii, decidenți, o încercare de sistematitizare – Revista
Informatică Economică, nr.1(17) 2001
Filip, F., Gh., Decizia asistată de calculator – decizii, decidenți, metode de bază şi instrumente informatice
asociate Editura Tehnică, Bucureşti, 2005
Francis, J.C., Investments: analysis and management, Mc Graw-Hill, New York 1991
Habian, L, Telespan, C., Managementul organizației militare, Academia Forțelor Terestre, Biblioteca virtuală,
http://actrus.ro
Heiss, R., Liniile de fabricație şi raționalizarea în industria lemnului, în Holztechnik, 48 m 3 / 1968
(tradus în buletinul de informare pentru industria lemnului, C.D.F. nr. 11/1968 şi nr. 12/1968)
Holsapple, C., W., Whinston, A., B., - Decision. Support Systems A. Knowledge – Based Approach, West
Publishing Company, Minneapolis/St. Paul), 2000
Ilie, Gh., Decizia financiară în sectorul întreprinderilor mici şi mijlocii, Editura Genicod, Bucureşti, 2002
Ioniță, I., Bănacu, C., Stoica, M., Evaluarea organizației, Editura Economică, Bucureşti, 2005.
Ioniță, I., Blidaru, G., Mieilă, M., Fundamentele investițiilor, teorie şi practică, Editura Macarie, 2003
Istocescu, A., Strategia şi managementul strategic al firmei, Editura ASE, Bucureşti, 2003
Keynes, J.M., - „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor” – Editura Ştiințifică, 1970
Kiyosaki, R., Lechter, S., Ghid de investiții, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2007
Klein M.J.A.M, Methile L.B., Knowledge-based decision supportm system with applications in business, John
Wiley&Sons, 1995
Lalkaka, R., Bishop, J., Rolul incubatoarelor de afaceri în dezvoltarea economică, Editura All Beck, 2000
Luban, F., Simulări în afaceri, Editura ASE, Bucureşti, 2005
Mărăcine, V., Decizii manageriale –Îmbunătățirea performanțelor decizionale ale firmei, Editura Economică,
Bucureşti, 1998
Mecu, D.G., Degeleanu, D., Cucu. V., Cîrlea, F., Leasing – ce trebueie să ştim, Editura Printech, Bucureşti,
2005
Miclăuş, I., M., Cucu, V., Sistem suport de decizie în managementul investițiilor, Convorbiri economice, nr.12,
Braşov, 2006
Miron, D. - Politici economice – concepte, instrumente, experimente, Editura Economica, Bucuresti, 1997
Mocker, R.J., Management strategic multinațional – un proces integrativ bazat pe contexte, Editura
Economică, Bucureşti, 2001
Mursa, G., - Investiția în capitalul uman. câteva considerații cu referire la România, Analele Ştiințifice ale
Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi Tomul LII/LIII Ştiințe Economice 2005/2006
Naylor, T., Mann, M. H., Computer based Plannig Systems, Planning Executive Institute, Oxford, Ohio, 1982
Necşulescu, P., Iliescu, V., Cazacu, M., Proiectarea şi organizarea proceselor de producție în
întreprinderile din Industria Lemnului, Bucureşti, Editura Tehnică, 1966
Nicolae, D., Covaci, B., Cucu, V., Bîrzu, M., „ Applications to one creative welfare partnership with the subtle
sets theory (SST)”, proceedings of the 4-th WSEAS International Conference on Business Administration
(ICBA`10), University of Cambridge, UK, February 20-22, 2010
Nicolescu, O., Verboncu, I., Managementul pe baza centrelor de profit, Editura Tribuna Economică,
Bucureşti, 1998
Nicolescu, O., (coord.) Sisteme, metode şi tehnici manageriale ale organizației,, Editura Economică, Bucureşti,
2000
Nicolescu, O., Managementul întreprinderilor mici şi mijlocii, Editura Economică, Bucureşti, 2001
Nicolescu, O., Nicolescu L., Economia, firma şi managementul bazate pe cunoştințe, Editura Economica, 2005
Nicolescu, O., Verboncu, I., Management, Editura Economică, Bucureşti, 1996
Decizia de investiții 86

O`Brien, B., Information Management decisions – briefings, London, Potman publishing, 1995
Oancea, B., Cucu, V., Algoritimi paraleli de rezolvare a modelelor de programare liniară de mari dimensiuni
cu aplicații în economia, Supliment săptămânal al ziarului Economistul, nr.2056/6 februarie, 2006
Oancea, B., Cucu, V., Metode numerice de rezolvare a modelelor macroeconomice cu aşteptări raționale,
Supliment săptămânal al ziarului Economistul, nr.2051/30 ianuarie, 2006
Olteanu, A., Rădoi, M.A., - Managementul riscului financiar-bancar, Editura Dareco, Bucureşti 2005, vol.II
Orden A.: The Transshipment Problem Management Science, №2, 1956
Pârvu, D., Andreica, M., (coord.) Eficiența şi finanțarea investițiilor, Editura Cibernetica MC, Bucureşti, 2003
Peter F. Druker – Management strategic , traducere, Editura Teora, Bucureşti, 2001
Pindyck R, Rubinfeld D,-L., Econometrics models, economic forecasts, Economiques documentation Paris,
2001
Popa, I., Filip, R., Management internațional, Editura Economică, Bucureşti, 1999
Power, D., A Decision Support Systems Glossary DSS Resources. COM/World Wilde Web , 2000
Prelipcean, G., Lupan, M., -„Strategii investiționale în afaceri” , 2009,
http://www.seap.usv.ro/~ro/cursuri/ECTS/ECTS_SIA.pdf
Rădăcenu, E., Management. Generatorul Riscului, Editura Bren, Bucureşti, 2001
Radu, I., Vlădeanu, D., Fundamentarea deciziilor complexe prin tehnici de simulare, Editura Economică,
Bucureşti, 2002
Rațiu – Suciu, C., Managementul sistemelor dinamice, Editura Economică, Bucureşti, 2000
Rațiu-Suciu C. - Modelarea şi simularea proceselor economice, Teorie şi practică Ed.Economică,ediția a patra,
2005
Reilly, F.K., Investments, The Dryden Press, London 2002
Robinson, S., Mnagement financiar, Editura Teora, Bucureşti, 1997
Robu, V., Georgescu, N., - Analiză economico-financiară, Editura Omnia Uni, Braşov, 2000
Rockart, J., DeLong, D., Executive Support Systems, Dow Jones-Irwin, 1998
Românu, I., Vasilescu, I.,(coord.) - Managementul Investițiilor, Editura Mărgăritar, Bucureşti, 1997
Russu, C., Managementul întreprinderilor mici şi mijlocii, Editura Expert, Bucuresti, 1996
Rustam L., Bishop J., Rolul incubatoarelor de afaceri în dezvoltarea economică, Editura All Back, Bucuresti,
2000
Samuel C. Certo, Management modern, Editura Teora, Bucureşti, 2002
Samuleson, A., Economie Internationale Contemporaine, Aspects reels et monetaries , Grenoble, France, 1991
Simionescu, A., Schvab, M., Bud, N., Modelarea proceselor economico-industriale, Editura Economică,
Bucureşti, 2004
Slonovschi Dumitru, Teza doctorat „Noi aspecte ale investițiilor: internaționalizarea directă şi indirectă” -
2012
Soica, M., - „Managementul şi conceperea, proiectarea, implementarea proiectelor de investiții”, Editura
Lumina LEX, 2009
Stăncioiu, I., Militaru, Gh., Management – Elemente fundamentale, Editura Teora, Bucureşti, 1998
Stancu, I., Finanțe. Teoria piețelor financiare. Finanțele întreprinderilor. Analiza şi gestiunea financiară,
EdituraEconomică, 1997.
Stoica, M., Andreica, M., Nicolae, D., Cantău, D., Metode şi modele de previziune economică, Editura
Universitară, Bucureşti, 2006
Stoica, M., Nicolae, D., Cucu, V. – Eficiența strategiilor de centralizare / descentralizare, în managementul
întreprinderilor mici şi mijlocii, Vol. Guvernarea modernă a colectivităților locale din perspectiva integrării
României în Uniunea Europeană, Editura ASE, Bucureşti, 2006
Tita-Nicolescu, G.., - Regimul juridic al operațiunilor de leasing, Editura Editura All Beck, Bucureşti, 2003
Ţurlea, C., Cucu, V., Managing Investment Project and Uncertainty Analysis, in The 7th INTERNATIONAL
MANAGEMENT CONFERENCE - IMC2013, The Bucharest University of Economic Studies, Faculty Of
Management, 2013
Ursachi I., Management, Editura ASE, Bucureşti, 2001
Vasilescu, I., Românu, I., Cicea, C., Investiții, Editura Economică, Bucureşti,2000
Verboncu, I., Bâgu, C., Managementul societății comerciale – proiect economic, Editura Printech, Bucureşti,
2003
Verboncu, I., Ghid metodologic pentru manageri, Editura Tehnică, Bucureşti, 1999
Verboncu, I., Zalman, M., Management şi performanțe, Editura Universitară, Bucureşti, 2005
87 Decizia de investiţii

Wilkins & Franko - The emergence of Multinational Enterprise, Harvard Press, 1970
Zaharia, M., Cârstea, C., Sălăgean, L., Inteligența artifixială şi sistemele expert în asistarea deciziilor
economice, Editura Economică, Bucureşti, 2003
Zaharie, D., Albescu, F., Bojan, I., Ivancenco, V., Vasilescu, C., Sisteme informatice pentru asistarea deciziei,
Editura Dual – Tech, Bucureşti, 2002
Zaiț, D., - „Evaluarea şi gestiunea investițiilor directe”, Editura Sedcom Libris, 2003
Zaman, G., Vâlceanu, C. - Investițiile în economia României, Centrul de Informare şi Documentare Economică,
Academia Română, Bucureşti, 1998
Zaman, Gh. – Doctrine economice fundamentale – Note de curs SPODE – Curs postdoctorat Academia Română
*** - Ministerul Finanțelor Publice, Reglementari contabile pentru agenții economici, Ed. Economică,
Bucureşti, 2002

Resurse internet
www.bnr.ro/
www.ica.coop/
www.europa.eu.int
www.investopedia.com
www.romactiv.ro/uv
www.icmif.org
www.mimmc.ro
www.digicom.ro/ucecom
www.finantare.ro
www.contabilitateafirmei.ro/dictionar/investitiile.htm
www.imf.org
www.bnro.ro/PublicationDocuments.aspx?icid=9403
www.id-hyperion.ro/cursuri/sem2/Suport_Curs_Licenta_Investitii_Internationale_2011_2012.pdf
Dobrea,C., R,, Investiții internaționale
www.cnaa.md/files/theses/2012/22907/dumitru_sconovschi_thesis.pdf (Slonovschi Dumitru,
Teza doctorat „Noi aspecte ale investițiilor: internaționalizarea directă şi indirectă” -2012)
http://antreprenoriat.upm.ro/antreprenoriat-transilvan/resursele-umane-elemente-strategice-ale-
organizatiilor~22.html