9.

Tradiţia iconografică românească, fidelitate dogmatică universală şi specific

naţional

Aflate la confluenţa celor două puternice culturi europene - răsăriteană şi occidentală,

Ţările Române, deşi se înscriu chiar de la început în zona de influenţă bizantină, determinată
de apartenenţa poporului român la biserică de rit ortodox, vor promova o artă cu caracteristici
proprii, datorită asimilării succesive a elementelor preluate din aceste culturi şi adaptate
specificului local.
În conjunctura politică a secolului al XlV-lea, când statele ortodoxe din sudul Dunării
au căzut treptat sub ocupaţie turcă, tinerele state Moldova şi Ţara Românească ţineau să se
afirme şi în plan artistic, impunând prin aceasta o modalitate de păstrare şi promovare a
idealurilor creştine. Transilvania, însă, avea o situaţie deosebită, fiind cucerită la sfârşitul
secolului al XII-lea de regii unguri şi organizată în voievodat. În acest context, arta înfloritoare
din secolele XII-XIV va intra în declin, condiţiile istorice specifice din această zonă a ţarii
determinând trăsături particulare ale creaţiilor artistice locale, datorate influenţelor occidentale
directe1.
În trecutul artistic şi spiritual al Ţărilor Române, icoanele au avut un rol important ca
obiecte de cult şi veneraţie în biserici şi mânăstiri, alcătuind ansambluri sub forma
iconostaselor (cu cel puţin 41 de icoane diferite), care separau absida principală (altarul) de
naos. Asemenea ansambluri sunt răspândite în ţara noastră începând cu secolul XVI. Ele se
păstrează în Moldova la mânăstirile Humor, Voroneţ, Moldoviţa şi Suceviţa din acelaşi secol
XVI, în Ţara Românească, din secolul XVII la mânăstirile Hurezi, Surpatele Govora, la
biserica Domnească din Târgovişte, biserica Sf. Gheorghe Nou de la Bucureşti, din secolele
XVII-XVIII, iar în Transilvania, din secolele XVII-XVIII datează catapetesmele de la
bisericile Sf. Nicolae din Făgăraş, Avrig, Nucşoara, Lipova, Blaj, Cuhea şi altele 2.
Icoanele pe lemn (şi mai târziu, pe sticlă) decorau pereţii interiori ai bisericilor de lemn
(când acestea sunt lipsite de pictură), dar se aflau şi în palatele domneşti şi mitropolitane, în
chiliile călugărilor, în casele credincioşilor, bogaţi ori săraci.
1
Drd. Adrian Alexandrescu, Duminica Ortodoxiei şi cinstirea sfintelor icoane, în „Studii Teologice”, XXXVI (1984)
nr. 7-8, p. 534;
2
Pr. Dr. Iftode Leon, Cinstirea Sfintelor Icoane, în „Mitropolia Olteniei”, XXV (1975) nr. 3-4, p. 225;

1
 Odată cu meşterii lor, icoanele au circulat, în decursul timpurilor, de la o ţară la alta, de
la o provincie la alta. Astfel, daruri ale domnilor şi boierilor români se află la mânăstirile de la
Muntele Athos, la Constantinopol, Ierusalim, Patmos, Sinai, în timp ce în mânăstirile din ţară
se păstrează daruri ale împăraţilor bizantini (mânăstirea Bistriţa).
Plecând de la premisele artei de tradiţie bizantină, pictura de icoane, ca de altfel
întreaga artă de pe teritoriul Ţărilor Române, va parcurge, în evoluţia sa, mai multe etape,
circumscrise unor perioade istorice ce poartă amprenta marilor domni şi ctitori de artă şi
cultură.
Din cauza vicisitudinilor istoriei, cele mai vechi icoane păstrate datează de la sfârşitul
secolului XV. Numărul lor este restrâns şi ele corespund stilistic perioadei de cristalizare a
unor formule plastice, mărturisind o predilecţie spre monumental. Istoric, această etapă se
circumscrie domniilor lui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare (în Moldova), Radu cel Mare
şi Neagoe Basarab (în Ţara Româneasca)3.
În secolul XVI, arta trece de la faza monumentală către faza picturală, în vremea
domniilor lui Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu în Moldova. Strălucita şcoală de pictură
moldovenească va influenţa artă din Transilvania, datorită legăturilor domnilor moldoveni cu
aceasta provincie (posesiuni, ctitorii, danii), precum şi circulaţiei meşterilor şi a lucrărilor
acestora.
Începând cu secolul XVII, trăsătura stilistică dominantă devine decorativismul,
manifestat prin abundenţa motivelor ornamentale vegetale ori geometrice şi printr-o gamă
cromatică mai bogată. Aceste caracteristici sunt proprii artei promovate de domnii Vasile Lupu,
în Moldova şi Matei Basarab în Ţara Românească4.

10. Actualitatea, importanţa şi necesitatea sfintelor icoane pentru viaţa şi misiunea

Bisericii azi
Practicarea cultului icoanelor a dovedit în cursul istoriei milenare a creştinismului că,
cu cât cineva priveşte mai mult la sfinţii de pe icoane, îşi aduce aminte de cel reprezentat pe ea
şi se sileşte să-l imite. Privind la orice icoană, indiferent ce sfânt are zugrăvit pe ea,

3
Ibidem, p. 226;
4
Pr. Prof. M. Şesan,Cinstirea sfintelor icoane, în „Candela”, LIV (1942-1943), nr. 2, p. 85-86;

2
credinciosul este atras de ea şi se trezesc în el multe sentimente înalte: de credinţă puternică, de
iubire arzătoare, de nădejde neclintită, de evlavie, de smerenie, de postire şi rugăciune, de
spirit de dreptate, de pace şi de muncă, pentru că orice sfânt nu numai s-a rugat, ci a şi lucrat,
căci munca este o mare şcoală şi pentru a dobândi cele necesare vieţii şi pentru a înlătura
ispitele şi a te mântui.
În faţa sfintelor icoane, rămânând mereu sub puterea sfântului reprezentat pe ea,
creştinul devine mai sensibil, mai vibrant în cele spirituale, mai cald în rugăciune, mai plin de
iubire, credinţă şi de nădejde. De ce? Pentru că ele atrag şi prin puterea lor artistică, ştiind că
arta ne cucereşte, ne fascinează, dar şi prin puterea Duhului Sfânt, care sălăşluieşte în ele, după
sfinţire. Amândouă aceste puteri, artă şi har, ne învaţă, ne instruiesc şi ne educă, ne transformă
în alţi oameni, cum am arătat. Prin sfintele icoane, ca prin ferestre, mereu deschise privim
cerul şi pe sfântul respectiv, reprezentat pe ea5.
Se pune, fireşte, întrebarea, în ce loc, cele două principii, instructiv-educativ, lucrează
cel mai puternic asupra fiinţei noastre? Se înţelege că acolo unde sunt reprezentaţi toţi sfinţii şi
acel loc este sfânta Biserică Ortodoxă, în care sunt toţi împreună, cu Mântuitorul. Sus, în
Pantocrator, vedem Liturghia cerească cu toate cetele de îngeri, apoi, în restul bisericii atâtea
registre de sfinţi, în grup şi individual, aşezaţi după reguli bine stabilite, tipic consacraţi, iar cel
mai mult este reprezentată Maica Domnului, în toată desfăşurarea vieţii ei de la Bunavestire,
de când a intrat în planul mântuirii, dând trup Mântuitorului, dar este pictată şi în braţele
mamei sale Ana, dusă în templu, la trei ani — şi până la Adormirea sa, când şi-a încheiat viaţa
pământească. Şi la alţi sfinţi le este pictată în biserică întreaga lor viaţă, mai ales a sfinţilor
mucenici, cum sunt Sfântul Haralambie, Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, Sfânta Filofteia,
Tecla, etc.
Biserica cu atâţia sfinţi şi cu Mântuitorul Iisus, Care este prezent în ea şi al cărei cap
este, a fost pe drept numită cerul pe pământ. În sfintele icoane, care sunt mijloace de tâlcuiri
artistice prin linii, forme şi culori a adevărurilor creştine, „se îmbină armonios contemplarea şi
gândirea creştină, se întâlneşte sfinţenia cu geniul, frumuseţea pământească cu cea cerească
într-un tot armonios”6.

5
Drd. Adrian Alexandrescu, art. cit., 536;
6
Ibidem, p. 537;

3
 Fără sfintele icoane, care sunt depozite de învăţături, nu am putea să înţelegem
Ortodoxia, nu am putea să ne rugăm, ele fiind mijloace de comunicare cu Dumnezeu, cu Maica
Domnului şi cu toţi sfinţii, şi de unire cu cerul, cu lumea transcendentă şi nu am putea să ne
sfinţim, ele fiind izvoare de sfinţenie şi de mântuire şi cu totul indispensabile pentru pietatea
noastră; ele sunt şi locul, unde ne întâlnim cu toţi cei reprezentaţi pe ele şi cinstindu-le cinstim
pe Dumnezeu, care le-a dat har şi i-a făcut sfinţi pe bineplăcuţii Lui.

Concluzii
Teologia contemporană justifică cinstirea icoanelor ca fiind pentru om o trebuinţă reală,
care decurge din caracterul concret al sentimentului religios. Însăşi dubla structură a fiinţei
umane dovedeşte că singura contemplaţie spirituală şi mistică nu este suficientă celui care îşi
exprimă dorinţa fierbinte de a se apropia de Dumnezeu şi de a intra în comuniune cu El. Cu
ochii trupeşti omul intuieşte chipul văzut în icoană, iar cu ochii sufleteşti se urcă până la
prototip. Scrierile Părinţilor ortodocşi dovedesc cu prisosinţă cât de adânc erau sădite
dragostea şi respectul pentru icoane, în sufletele credincioşilor ortodocşi, la care , mai mult ca
oriunde, respectful faţă de icoane este mai viu. A nega icoana bisericească înseamnă a nu
înţelege că „după cum dogmele sunt trăite în viaţă prin puterea dragostei, iar Sfânta Liturghie
este dogma vorbită, aşa şi sfintele icoane sunt aceeaşi credinţă pictată. Şi dacă operele
Sfinţilor Părinţi sunt comentariul pe plan practic în trăirea aceleiaşi cărţi, iar cărţile de ritual
şi de rugăciune sunt trăirea în cult şi în adorarea lui Dumnezeu şi a Sfintei Scripturi pe plan
tradiţional, atunci sfintele icoane sunt intuirea cu ochii trupesti a vieţii de mântuire dată nouă
de Mântuitorul nostru Iisus Hristos”7.

7
Pr. Vasile Predea, Cinstirea Sfintelor icoane, în „Mitropolia Olteniei”, XXI (1971), nr. 3-4, p. 321.