Poetica personajului masculin versus poetica personajului

feminin în Pnin, de Vladimir Nabokov

Vladimir Nabokov a înscris romanul său, Pnin, în genul literar (genre) campus novel
sau romanul de campus, cunoscut, de asemenea, și sub numele de academic novel. De regulă,
acțiunea romanelor de acest gen este fixată în proximitatea sau în centrul mediului academic
universitar. Curentul literar ce a generat un astfel de gen datează teoretic din anii 1950, când
Mary McCarthy publică Groves of Academe (1952), cu toate că, practic, acest tip de scriere a
fost întâlnit și la alți scriitori în urmă cu aproape un sfert de secol, precum Willa Carther cu
The professor’s house sau Régis Messac cu Smith Conundrum.

Pnin al lui Nabokov se înfățișează, sub forma stilistică, drept un roman de campus,
dovezi fiind toposul acțiunii, statusul profesional al protagonistului, construcția personajului
tipică romanului de campus, și personajele ce populează romanul, toate din sfera academică.
Cu toate acestea, el aduce în prim-plan o ființă cu mult mai sensiblizată decât celelalte
instanțe identificate în romanele de campus; Pnin este despre moralitate, despre zbaterile
sufletului, despre durere și despre experiențe ancorate în realitatea istorică (precum exilul,
Revoluția bolșevică, Holocaustul), trăsături cu mult mai grele decât laicele conflicte
experimentate de personajele altor autori. Deseori, dinspre Timofei Pnin răzbate un suflu
spiritual superior altor caractere romanești, el detașându-se și unicizându-se în literatura post-
modernă, dezvăluind reminescențe ale condiției și personalității unor personaje precum Don
Quijote, al lui Cervantes sau Idiotul, al lui Dostoievski. David Lodge susține ferm această
stare a romanului, afirmând: “It must be admitted that if we do decide to categorize Pnin as a
novel, it is not a campus novel in the straightforward sense exemplified by The Groves of
Academe; but it does, as it were, contain a campus novel within it, alongside another kind of
novel, the novel of expatriation and exile”1. În alte cuvinte, romanul Pnin este un remarcabil
etalon al hibidării mai multor genuri literare, al „intertextualității” dintre genuri, și, cu toate
acestea sau totodată, un remarcabil etalon al genului campus novel.

1
Lodge, David, Nabokov and the Campus Novel, extras dintr-o prelegere publică ținută în Nisa la sfârșitul celei
de-A Treia Conferințe Internaționale despre Nabokov, din 23 iunie, 2006: „Trebuie stabilit faptul că, dacă
decidem să categorisim Pnin drept un roman, el nu este un roman de campus în adevăratul sens al cuvântului,
conform ilustrării oferite de The Groves of Academe; dar conține totuși un roman de campus în el, alături de un
alt tip de roman, acela al expatrierii și al exilului.” (t.n.). – subliniere proprie.

1
 Geneza romanului a fost influențată de o serie de factori ce au acționat ca stimulent și
ca sursă de inspirație. În primul rând, este general cunoscut faptul că scrierea romanului
(1957) a pornit ca și consecință a susținerii unui curs despre Cervantes de către Nabokov, la
Harvard (1951). Brian Boyd descrie reacția lui Nabokov vis-à-vis de reprezentarea textuală a
suferinței în Don Quijote: “But only a year before writing this chapter [Chapter 1], only a few
months before conceiving Pnin, Nabokov had reread Don Quixote and lectured on Cervantes
at Harvard. He had reacted with outrage to Don Quixote’s cruelty, to the book’s implicit
invitation to its readers to enjoy Don Quixote’s pain and humiliation. Pnin is Nabokov’s
reply to Cervantes. It is no accident that the book’s risible name, that “preposterous little
explosion,” almost spells “pain” ”2. Conform viziunii lui Nabokov, romanul cavaleresc invita
cititorul să se delecteze cu suferințele altuia. Una în alta, Nabokov datorează inițiativa
romanului lui Cervantes. Dintre toate scrierile nabokoviene, Pnin este printre cele cu morala
cea mai puternică, una a cărui protagonist, contrar bunătății, erudiției și inteligenței sale, este
în mod constant perceput și tratat de cei din jur precum un idiot incompetent.

O posibilă inspirație reală poate fi materializată în persoana profesorului de la Cornell

College, emigrant rus și coleg de catedră cu Vladimir Nabokov, pe nume Marc Szeftel. El era
evreu de naționalitate rusă, constituind, astfel, un teren și mai fertil în construirea
personajului Pnin. Raportarea celorlalte personaje la Pnin reflecta, indirect, psihologia
relaționării societății contemporane celor două Războaie Mondiale cu evreii, la care se
adaugă și prejudecata generală că orice vine din Rusia comunistă este viciat și nedemn de
încredere – „pe undeva, prin străfundurile glandelor lor, autoritățile secretau ideea că, oricât
de ticălos ar fi un stat – să zicem, Rusia sovietică – orice persoană care fugea din el este din
start demnă de dispreț”3- întrunind, astfel, cei doi magneți ce antrenau prejudecata și
umiliriea celor două naționalități. Pnin, ca și Szeftel, aveau în comun engleza imperfectă. Mai
mult, amândoi împărtășeau o stângăcie și o inadaptare tipică emigraților, a celor no-home și
catalogați, drept consecință, ca no-name.

2
Boyd, Brian, Vladimir Nabokov: The American Years, pp. 271-272, în Casmier, Stephen, A Speck of Coal
Dust: Vladimir Nabokov’s Pnin and the Possibility of Translation, volumul 8, Nabokov Studies, 2004, pp. 71-
86: „La nu mai puțin de un an înainte de a scrie acest capitol [Capitolul 1], cu doar câteva luni înainte de a
concepe Pnin, Nabokov recitise Don Quijote și ținuse cursuri despre Cervantes la Harvard. Reacționase cu mare
indignare la cruzimea lui Don Quijote, la invitația implicită a cărții către cititori de a savura durerea și umilirea
lui Don Quijote. Pnin este replica lui Nabokov dată lui Cervantes. Nu este o întâmplare faptul că titlul care
stârnește râsul, acea „mică explozie absurdă”, mai că se citește „durere” [engl. pain, aproape consonant cu
Pnin]” (t.n.).
3
Nabokov, Vladimir, Vorbește, memorie, Editura Polirom, Iași, 2008, traducere și note de Sanda Aronescu, p.
278.

2
 Vladimir Nabokov s-a scufundat mai mult decât în oricare din celelalte opere ale sale
în apele romanului Pnin; el a impregnat romanul cu parfumul experienței sale de viață
multiple - revoluția bolșevică, exilul forțat, pierderea oricărui drept ce l-ar fi moștenit la
naștere, pierderea familiei și al întregului univers natal, singurătatea expatriatului, inadaptarea
la societatea de tip vestic, dragostea platonică - și a contribuit cu el la alcătuirea personajului
Pnin. El, ca și protagonistul romanului, manifesta o serie de „ritualuri” și trăiri care-l
individualizau în masa amorfă a academicienilor: relaționarea (eye-contact) cu studenții era
slabă, aproape inexistentă când ținea cursuri, preferând să citească; era tipul distrasului,
aerianului; întâmpina prejudecăți de ordin intelectual; ambii erau exilați din patria-mamă,
lucru veșnic invocat în scrieri și monologuri; experimenta durerea surdă și frustrarea de a fi
pierdut toate drepturile lui. Din prisma acestor lucruri (și nu numai, după cum va reieși la
sfârșitul studiului), romanul se constituie drept o epopee a profesorului ratat. Timofei Pnin
este acel Nabokov care ar fi ajuns în America fără tot acel bagaj voluminos de cunoștințe a
limbii și culturii engleze (în copilărie a beneficiat de o educație solidă cu profesori particulari
de engleză și franceză, iar mai apoi, studiază la Cambridge), fără soția iubitoare, și fără
resursele bogate de creativitate literară. Aici nu se creează doar un comic dureros al
solitarului emigrant ci și o satiră de calitate la adresa mediului academic, “a small world
removed from the hustle and bustle of modern urban life, in which social and political
behaviour can be amusingly observed in the interaction of characters whose high intellectual
pretensions are often let down by their very human frailties”4.

Narațiunea e făcută de așa-zisul biograf al lui Timofei Pnin (primul amant din tinerețe
al soției lui Timofei) în simulatul context non-ficțional al romanului. Omnisciența sa și
aparenta omniprezență este susținută pe patru piloni, fiecare reprezentând o sursă prețioasă în
alcătuirea romanului biografic: primul este legat de detaliile acumulate despre viața lui Pnin
care includ și scrisoarea trimisă de acesta Lizei prin care o cerea în căsătorie; al doilea este
reprezentat de întâlnirile personale, dar sporadice ale naratorului cu Pnin, din 1911 până în
prezentul romanului; al treilea de mărturiile personale și, de cele mai multe ori, indirecte din
versiunile altora cu privire la Pnin, de la membrii Wind până la Jack Cockerell și al patrulea
este redat de condiția similară cu cea a lui Pnin – creșterea și educația rusă, și exilul în Lumea
Nouă. Cititorul asistă la un parcurs al umanizării naratorului; dacă la început doar reda într-o

4
Lodge, David, Exiles in a small world, The Guardian, the 8th of May, 2004: „o mică lume retrasă din agitația
vieții urbane moderne, o lume în care conduita socială și politică poate fi observată cu interes (și/sau
amuzament) din interacțiunea personajelor a căror pretenții de înaltă clasă sunt deseori zădărnicite de fragilitatea
lor extrem de umană.” (t.n.).

3
manieră parodică înfățișarea, gândurile sau reacțiile protagonistului, în inima romanului
glasul lui urcă o treaptă spre înduioșare, redând cu mai multă fidelitate viața interioară al lui
Pnin și intervenind mai puțin cu interpretările proprii, iar spre sfârșit, ajunge aproape de
empatizare cu nefericirile lui Timofei și „se apropie”, practic, de personajul său, reproducând
atent fiecare experiență împărtășită cu el ajungând ca, în încheiere, să fie măcinat de dorința
angoasantă de al vedea pentru o ultimă oară: „Am emis un mormăit de salut, dar nu m-a
văzut, și singura mea speranță era să urc dealul suficient de repede ca să-l prind din urmă în
timp ce aștepta la semafor. Am trecut în grabă […]”5. Naratorul nu este sustras sarcasmului
său însă caracterul lui Pnin manifestă o puternică atracție care îl determină pe narator să facă
literalmente pași spre personajul său, aprins în intrigarea lui și dornic să-l cunoască chiar și
atunci când Pnin se eliberează de tot ce îl constrângea – inclusiv de narator, care parcă
dirijează din umbra literei biografice întreg universul pninian.

Vladimir Nabokov aduce în romanul său de campus o poetică a personajului de o

palpabilitate remarcabilă. Personalitatea lui nu este una diafană și fragilă, viciată și fără
niciun avânt transcendent, ci este unul complex, în care realul se îmbină cu fantasticul,
istoricul cu romanescul, și frumusețea cu dezagreabilul. Estetica aceasta se aplică nu doar
protagonistului, ci și personajelor secundare sau episodice, care ocupă un rol însemnat în
universul lui Pnin. Există un antagonism estetic în contrucția fiecărui personaj, și unul
plauzibil și obiectiv chiar, cu o recurență cotidiană deseori ignorată. Pnin este atrăgător prin
bunătata și inocența sufletului său capabil de emoții copleșitoare, dar alimentează antipatii
prin comportamentul său atipic societății ipocrite, prin implacabilitatea tabieturilor și ticurilor
sale, prin naivitatea sa, și chiar prin aparența sa feminizată și bizară. Liza Bogolepova,
seducătoare și frumoasă la chip, dar viciată și vicleană, se înscrie în același ciclu. Mira
Belochkin este întruchiparea iubirii platonice, veșnic tânără și veșnic dorită, dar urâtă și ucisă
de ideologia nazistă într-un lagăr de concentrare. Chiar și Betty Bliss6, absolventa de
literatură comparată, este etalonul tinereții, a fecundității absolute din toate punctele de
vedere, însă ea rămâne în zona potențialității, fără posibilitatea satisfacerii dorinței. Toate
aceste personaje se încadrează într-o categorie tipologică pe care am putea să o numim the
beautiful beast, ele prezentând când o față viu colorată și atrăgătoare, când o față
respingătoare și monocromă, întocmai acelor dansatori asiatici cu mască fixată pe spatele
capului, înfățișând mereu, într-un ritm amețitor, un cap cu două chipuri. Poetica personajului

5
Nabokov, Vladimir, Pnin, Editura Humanitas, București, 2004, traducere de Mona Antohi, p. 170.
6
engl. bliss – fericire, beatitudine, extaz.

4
feminin aduce la suprafață un oarecare iz misogin din partea autorului, construcția
personajului feminin principal dezvăluind un caracter stricat, un suflet construit din
nesocotirea unor norme etice, morale și sociale. Ea este uzurpatorul, ea este călăul și tot ea
este obiectul dorinței și iubirii necondiționate a lui Pnin. Poetica personajului masculin vine
cu o întorsătură de situație, așa cum și cea a celuilalt tip de personaj vine cu partea de situație
„rămasă”. Ca și când s-ar fi tras la sorți între două bilete scrijeluite cu două cuvinte, unul pe
câte un bilet - „feminin” și „masculin” -, Pnin capătă atribute și un status femininizat pe când
Liza deține un status și niște trăsături sufletești masculinizate. Există o dihotomie a
conceptului de feminin și a celui de masculin, fiecare caracterizând simultan și bărbatul, și
femeia. Atât Pnin, cât și Liza Bogolepova au parte de o multitudine de crize existențiale,
fiecare evoluând într-un ritm distinct celuilalt.

Personajul romanesc Pnin este de o complexitate vag intuită la o primă lectură

inocentă. Nabokov a decis să plămădească trupul și sufletul profesorului de rusă uzând de o
multitudine de simboluri, teme, motive literare și prisme prin care personajul său să poată fi
descoperit. Astfel, Pnin este definit din perspectiva experienței exilului, a iubirii, a durerii, a
potenței emoționale, din prisma tuturor oscilațiilor si tabieturilor sale ca om, sau chiar din
prisma raportării sale față de obiecte. Yelena N. Severina redă un fragment din corespondența
lui Nabokov ce însumează tot ce se poate spune despre Pnin: “Letter to Cass Canfield of
Harper&Brothers (1955): “It is this combination of the grotesque and the gentle that makes
[Pnin] so pleasingly bizarre.” (Selected letters, 182)”7.

Timofei Pnin este un profesor de rusă venit să predea la un colegiu american și care a
părăsit țara natală, fiind nevoit să renunțe la tot și să o ia de la capăt. Poate tocmai de aceea
motivul inadaptării este atât de prezent în roman. Pnin are o aparență juvenilă dar și dintr-o
bucată. Engleza lui este împiedicată iar stilul său excentric trezește confuzie. Suflet sensibil și
galant, el este deseori luat drept un ciudat. Inocența și nepăsarea sa vis-à-vis de percepția
celorlalți asupra sa trezește stupoare și alimentează, simultan, răutatea celor apropiați. Prin
refuzul de a da curs ofenselor și farselor jucate pe seama sa 8, el deschide o întreagă paletă de
interpretări: să fie oare indiferență, sau nepăsare, sau respect față de cei prezenți, sau tact și
eleganță, sau… o dovadă a superiorității sale? Timofei este un mix de contradicții; cititorul

7
Severina, Yelena N., The Russian Émigré in America: Translating and Transcending exile in Vladimir
Nabokov’s Pnin and Pale Fire, 2010, Master’s thesis, p.33: „Scrisoare către Cass Canfield de la
Harper&Brothers (1955): „ Combinația aceasta de grotesc și de delicatețe este ceea ce face [Pnin] bizar într-un
mod atât de plăcut.” (Scrisori alese, 182)” (t.n.).
8
Exemplu: parodierea stilului său, cel mai bun interpret fiind Jack Cockerell.

5
oscilează între a-l cataloga drept un amator, sau al vedea drept un avizat în ale predării limbii
ruse, fiecare interpretare putând fi susținută cu dovezi textuale. Chiar descrierea din incipitul
romanului formează un anticlimax anatomic, materializare a frecventelor situații penibile în
care intră: „Cu o chelie perfectă, bronzat și proaspăt ras, începea mai degrabă impresionant,
cu impunătorul dom cafeniu, ochelarii cu ramă de baga (care-i mascau absența infantilă a
sprâncenelor), buza superioară ca de maimuță, gâtul gros și trunchiul unui om puternic,
îndesat într-o haină de tweed cam strâmtă, dar sfârșea, oarecum dezamăgitor, cu o pereche de
picioare fusiforme (îmbrăcate acum în pantaloni de flanelă și așezate unul peste celălalt) și
tălpi aparent fragile, aproape feminine”9. Acest amestec de trăsături feminine și masculine
este deseori evidențiat de-a lungul romanului. O dovadă a feminizării personajului masculin
este camera închiriată de Pnin în casa familiei Lawrence, un dormitor de domnișoară, lucru ce
alimentează și mai mult nimbul de ridicol ce-l înconjoară pe Timofei: „Pnin se uită pe furiș în
camera cu pereți roz garnisită cu volănașe albe a lui Isabel. Începu deodată să ningă, deși
cerul era ca platina curată, iar lenta revărsare scânteietoare se reflectă în oglinda tăcută” 10.
Scene precum cea a spălării vaselor și situații precum cea a iubirii lui altruieste, grija
exagerată pentru corp și excentricitatea lui, inocența și rolul aproape matern în creșterea lui
Victor - „copilul acvatic” al lui Pnin – gravitează toate în jurul aceleiași idei de feminitate și
accentuează caracterul antimasculin al personajului. Pnin este prezentat ca un asexuat, cu un
corp deprimant, probabil steril și impotent, motiv pentru care Liza nu e atrasă de el. Pnin este
mereu în război cu cuvintele care deseori îl lasă la greu, chiar atunci când are cea mai mare
nevoie de a comunica nevoile sau zbuciumul său11, de obicei rusificându-le și făcându-le,
astfel, neinteligibile. Pnin este veșnic neînțeles de ceilalți și prejudecat, în primul rând pentru
stilul său, iar în al doilea pentru naționalitatea sa sau, la o scară mai mică dar la fel de
găunoasă, pentru defectul de a nu fi un insider al societății vestice și/sau moderne, ci un
intrus. Însuși Nabokov a trăit o astfel de experiență, lucru care a folosit ca sursă de inspirație
pentru transpunerea în text a angoasei protagonistului: „Încercam disperat să găsesc un post
universitar în Anglia (ușurința cu care am obținut acest gen de post în SUA este pentru mine,
acum când privesc înapoi, o sursă constantă de uimire recunoscătoare)”12. Emigrantul rus este
un inadaptat sau, mai degrabă, societatea este inadaptată stilului său. La o scară mai largă,
romanul Pnin poate fi înțeles ca ipostază a înțelegerii greșite a culturii ruse de către vestici.

9
Nabokov, Vladimir, op.cit., p.7.
10
Ibidem, p.30.
11
Exemple : cvitansă vs. chitanță (ibidem, p.17); viscous and sawdust vs. whisky and soda – whisky și sifon
(ibidem, p. 53).
12
Nabokov, Vladimir, Vorbește, memorie, p.273.

6
Timofei este întotdeauna în alertă asupra pericolelor sau capcanelor Lumii Noi, a acelor „coji
de banană” pe care poate oricând aluneca și distruge stima de sine și „stima” celorlalți față de
el. “It’s a plight of a person, fictional or otherwise, who wants to cease being an invented
buffoon and a cliché and insists on his right to be a dignified and respected individual”13,
chiar dacă o face în parametrii săi, neînțeleși de nimeni. Contrar acestei colecții de bizarerii,
Nabokov susține că “whatever Pnin is, he is certainly least of all a clown. What I am offering
you is a character entirely new to literature - a character important and intensively pathetic –
and new characters in literature are not born every day”14. Pnin este un personaj mereu în
tranzit, acțiunea romanului surprinzându-l ba în tren, ba pe vapor, ba în America, ba în chirie,
ba la universitate, ba șomer. La începutul romanului, când naratorul îl prezintă pe Pnin
cititorului, el notează că Waindell College este „fieful academic al lui Pnin începând din
1945”15, o opțiune lexicală ce sugerează ideea de tranziție. Universitatea nu este un „cuib”,
un loc natal unde a crescut și va rămâne pentru totdeauna, nu este acel loc confortabil, ca
acasă, care asigură protecție și siguranță. Denumirea de fief denotă faptul că acel loc este
unul pe care Pnin îl va părăsi așa cum l-a întâlnit – brusc.

Emoția este trăsătura centrală în caracterizarea lui Pnin. “In psychological terms Pnin
is alive because he has strong feelings”16. Cuvântul alive este atât de pregnant în sensuri încât
o traducere fidelă este imposibilă; cu precădere în cazul personajului Pnin, el desemnează atât
suflul de viață din el dar și vivacitatea, tremurul transcedental, „supraviețuirea” personajului
în literatură și, mai mult, succesul la publicul cititor, sau pur și simplu potența inspirațională a
personajului. Pnin este alcătuit din toate umbrele și nuanțele trăirilor lui interioare: amintirile
cu prietenii săi ruși, părinții și Mira; relația sa cu Victor și miraculoasa salvare a bolului de
sticlă; iubirea altruistă pentru Liza, visele sale cu ochii deschiși legate de vremea copilăriei și
adolescenței petrecute acasă, în Rusia. Remarcabilă este recurența evadărilor subconștiente
din realitatea imediată, ca și când Pnin s-ar zbate în lumea înconjurătoare iar visarea și
amintirea ar fi părți ale singurului tărâm vindecător și nutritiv – acela al minții. Nabokov
numea acest fenomen drept cosmic synchronization17. Cineva ar putea ridica întrebarea: care

13
Severina, Yelena N., op.cit., p. 56.
14
Selected letters, 178, în ibidem, p. 25: „dintre toate câte e Pnin, cu siguranță clovn nu e. Ceea ce vă pun la
dispoziție este un personaj cu totul nou în literatură - un personaj emoținant de factură puternică și memorabilă –
iar personajele noi din literatură nu se nasc la ordinea zilei.” (t.n.).
15
Nabokov, Vladimir, Pnin, p. 8, subliniere proprie.
16
Bader, Julia, Crystal Land: Artifice in Nabokov’s English Novels, Berkely and London, University of
California Press, 1972, p. 88: „În termeni psihologici, Pnin este viu pentru că are sentimente puternice.” (t.n.).
17
Nabokov, Vladimir, Vorbește, memorie, p. 215: „sincronizare cosmică” (t.n.).

7
e lumea reală, obiectivă, percepută conștient de către Timofei – cea care-l înconjoară pe Pnin
sau cea sesizată prin prisma lui Pnin? Care este doar o fațadă, și care este realitatea definită
prin concretețe? Laurie Clancy sugerează că imaginația este un concept-cheie în interpretarea
lumii de către Timofei: “For Pnin imagination is almost inseparable from the real life which
surrounds him; it is the narrator who coldly discriminates between them for us. Time for Pnin
is not linear; the past can coexist with the present”18. Astfel, spiritul este în continuu
compromis cu logica19, zădărnicind-o. Pnin dezvoltă o conștiință de sine extrem de acută,
prin memorie și prin realitatea individuală. Memoria stochează amintiri, scene vizuale din
trecutul apropiat sau depărtat, cu o fidelitate și o concretețe mai mare sau mai mică, toate
acestea fiind redate prin visare. Visul restructurează spațiul și timpul, face suportabilă viața
de aici și acum, alină nostalgia chinuitoare a lui acolo și atunci. De aceea și întoarcerea
frecventă către copilărie, singurul timp fericit din viața tumultoasă a lui Pnin. „…copilăria
este un spațiu al armoniei absolute, al unei „realități sclipitoare” ce îți inundă memoria printr-
o „senzație dusă la extrem, a lipsei de griji, a beatitudinii, a căldurii dense de vară” (Drugie
berega, p. 48). În comparație cu acest paradis, lumea reală nu este decât o jalnică copie, o
„minciună grosolană” a simțurilor și a minții, un miraj”20. Într-una din digresiunile temporale,
Timofei se vede copil, cu febră (episod real din biografia personajului), care, la un moment
dat, devine conștient de prezența „celuilalt” Pnin, cel matur, și-l privește, simultan cu privirea
lui Pnin asupra sinelui în ipostază infantilă. Protagonistul devine astfel, din spectator,
spectacol. Cele mai intense și mai lirice pasaje din carte sunt cele cu originea în viața
interioară a lui Pnin, cele la care nu ar avea acces în mod normal cititorii sau naratorul.
Realitatea individuală este ceea ce ține de taina sufletului pninian și de rezultatul zbuciumului
lăuntric – enunțarea unor adevăruri adânci, ancorate în unicitatea personalității
protagonistului: „De ce să nu-i lași pe oameni în necazul lor? Oare suferința nu este - stai și te
întrebi – singurul lucru din lume pe care-l posedă cu adevărat oamenii?”21. Pulsul inimii lui
Pnin este apreciat cel mai acut în contact cu fosta sa soție și cu așa-zisul fiu adoptat, Victor.
Dintr-un prea mare grad de luciditate, Timofei suferă de sindromul „vina supraviețuitorului”
ori de câte ori își amintește de Mira Belochkin. Angoasa îi este pricinuită din cauza
actualității stării sale, incongruentă cu cea a iubitei sale din tinerețe cu care a împărtășit o
18
Clancy, Laurie în Severina, Yelena N., op.cit., p. 58: „Pentru Pnin imaginația este aproape inseparabilă de
viața reală ce îl înconjoară; naratorul este cel care discerne apatic pentru noi între cele două. Timpul, pentru
Pnin, nu este linear; trecutul poate coexista cu prezentul.” (t.n.).
19
Vezi Nabokov, Vladimir, Pnin, p. 54: „Da, dar... Zău așa, Timofei, nu joci cinstit. Știi prea bine că ai admis
[...] că lumea spiritului e bazată pe un compromis cu logica”.
20
Tetean, Diana, Simboluri dominante în opera lui Vladimir Nabokov, Editura Atos, București, 2000, p. 87.
21
Nabokov, Vladimir, op.cit., p. 47.

8
iubire platonică – el este viu și la adăpost, pe când ea este moartă ca urmare a captivității într-
un lagăr de concentrare nazist și ca urmare a gazării ei. Emoția vibrantă experimentată de
protagonistul romanului transpare, de asemenea, din independența sa și din dragostea de
libertate. Timofei se ferește să cheltuiască prea mult pentru a nu forma un viciu (dar și pentru
că nu îi place să irosească banii), își mută des locuința și alege să închirieze în loc să cumpere
(schimbarea survine la sfârșitul romanului când Pnin cumpără o casă, ajungând să trăiască,
pentru scurt timp, visul american), refuză să semneze arenda, pentru a se feri de obligații, sau
refuză să lucreze ca asistent al nou-venitului profesor (care îi ia catedra) și să accepte o
poziție subordonată lui. Plecarea lui subită și misterioasă din sfârșitul romanului antrenează
interpretări diverse. Andrew Field sugerează că “the narrative movement in Pnin is the flight
of a character from his author”22, acțiune care se încheie cu succes. Julian Connolly susține
că, părăsind pe toți - inclusiv pe narator – și, implicit, lăsându-i în urmă, Pnin “moves to a
higher plane – his path is that of a spiral”23, simbol al vieții și al renașterii, al eternei
transformări și al infinitului.

Vladimir Nabokov își descrie opera drept “beauty plus pity”24; Pnin nu e doar o carte
comică ci și una cu un accentuat caracter sobru, întrucât tratează durerea, izolarea de patrie și
suferința unui om departe de prieteni, familie, istorie; un om rătăcit într-o țară și o cultură
străină care îl țintuiește din ochi cu dispreț. Autorul a trăit la rândul său douăzeci de ani de
exil voluntar în Anglia, Germania și Franța, între anii 1919-1940. Tema incipientă a
romanului este exilul, Boyd caracterizând experiența lui Pnin drept “a series of rented rooms
in other people’s homes”25, remarcabilă fiind antiteza rented – home și termenul series,
ambele cazuri accentuând caracterul nomad al situației lui Timofei. Pnin este romanul
omului singuratic, lipsit de compania solidară a unor suflete calde și, uneori, doborât pentru o
vreme de suferință și decepție. Singurătatea lui este influențată de inadaptarea lui la societatea
contemporană și de respingerea companiei lui de către ceilalți. Durerea îi este pricinuită în
mod considerabil de privarea de iubire romantică, de atașamentul unei femei. El trăiește într-
o continuă deziluzionare, căci refuză să raționalizeze natura relației sale cu Liza și să renunțe,
chiar și atunci când știe că este înșelat. Pnin este un Don Quijote rus; un cititor de romane

22
Severina, Yelena N., op.cit., p. 56: „mișcarea narativă în Pnin este fuga” [sau zborul] „unui personaj de sub
auspiciile autorului”(t.n.).
23
Idem: „se mută într-un plan superior – calea lui e cea a unei spirale” (t.n.).
24
Engl. „frumusețe plus milă”.
25
Boyd, Brian, Vladimir Nabokov: The American Years, p. 275 în Severina, Yelena N., op.cit., p. 58: „o serie de
camere închiriate în (a)casele altora” (t.n.).

9
romantice dar un cititor ratat al realității26. Lui Eric Wind îi lipsește sensibilitatea de a-l lăsa
pe Pnin singur cu suferința lui, Pnin ale cărui speranțe sunt spulberate în mod constant și a
cărui iubire don quijotească este fondată doar pe (dez)iluziile sale. În suferința sa din iubire,
Timofei seamănă nespus cu Don Quijote, care o dorea pe Dulcineea cu o pasiune
neîmpărtășită, și care, întocmai ca în cazul cavalerului, este incapabil să întrevadă advărata
persoană din spatele fațadei frumos pictate a femeii adorate. În mediul academic, Pnin
rămâne fără protector (Dr. Hagen) și, implicit, fără viitor, tocmai când începea să trăiască o
variantă a visului american (the American Dream), părând să accepte America și să
conștientizeze că, la rândul ei, America l-a acceptat (post de muncă, cercetare, locuință).
Vestea expulzării lui din Windell College zdruncină sufletul profesorului, durerea fiind fizic
vizibilă: „Arăta foarte bătrân cu gura lui fără dinți, pe jumătate căscată, și cu o perdea de
lacrimi încețoșându-i ochii goi, care nu clipeau.”27, imaginea dezvăluind vulnerabilitatea și
suferința lui. El nu mai este profesorul neîndemânatic, străinul caraghios sau intrusul obtuz, ci
o ființă omenească suferindă, așa cum afirmă chiar el cu câteva rânduri anterioare scenei:
„Istoria omului este istoria suferinței!”28. Timofei nu este un prost, dar este deseori prostit și
deseori rănit. “A penguin out of water looks funny and is usually at its most vulnerable when
waddling about on land”29. Și totuși, o întrebare de factură morală este ridicată inevitabil de
roman: “How can we laugh at another’s person’s misfortunes? How can consciousness and
conscience exist in a world rife with pain?”30. Poate că Pnin nu se autocompătimește și nici
nu își plânge de milă. Să fie, oare, Pnin o istorie a durerii? Nu, Pnin e mai mult de atât, este
descătușare de tot ce îl reținea și cataloga greșit, eliberându-se ca un fluture din coconul prea
strâmt la sfârșitul romanului. Deși aparent Timofei este simbolul victimei eterne, el nu este un
personaj tragic, ci doar patetic. Societatea frivolă are nevoie de o mașină, nu de un Pnin; nu
pentru că lumea urbană abundă cu astfel de caractere, ci pentru că personalitatea lui este una
desuetă, una care pune societatea în derută și generează disconfort.

Axul central al vieții lui Timofei Pnin se învârte în jurul iubirii implacabile ce o
posedă, fie că e vorba de Liza, Mira sau Betty, de Victor, sau de oameni în general
(atașament tradus prin toleranță și bunătate). Cu toate că adeseori nu există reciprocitate în

26
Zabrowska, Magdalena J., p. 272.
27
Nabokov, Vladimir, op.cit., p. 154.
28
Ibidem, p. 150.
29
Murdoch, Jim, Pnin, articol: „Un pinguin ieșit din apă arată nostim și de obicei cel mai vulnerabil este atunci
când merge legănat pe uscat.” (t.n.).
30
Boyd, Brian, op.cit., în Severina, Yelena N., op.cit., p. 30: „Cum putem să râdem pe seama nenorocirilor
altuia? Cum pot exista conștiința și conștientizarea într-o lume plină de suferință?” (t.n.).

10
iubirea lui pentru celălalt, el este perseverent și constant în natura sa. Iubirea apare ca o taină
prin care sufletul renaște, chiar și din cenușa decepționării. „Adevărata iubire apare în creația
lui Nabokov ca un sentiment ce rămâne în zona potențialității, fără posibilitatea împlinirii în
planul realității”31. Pnin iubește pentru că aceasta e natura lui, iar nu pentru că suferința îl
delectează; pentru că iubirea nu înseamnă întotdeauna alegere voluntară și conștientizată.
Iubirea copleșitoare ce o simte pentru Liza îl supune unor dileme asemănătoare celor ale lui
Hamlet, amândoi apreciind ponderea fiecărei opțiuni disponibile: „S-o țină, s-o păstreze – așa
cum era –, cu cruzimea ei, cu vulgaritatea ei, cu ochii ei albaștri orbitori, cu poezia ei
mizerabilă, cu picioarele ei groase, cu sufletul ei impur, uscat, sordid, infantil. Deodată îi
trecu prin minte: dacă oamenii se reunesc în rai […] cum am să împiedic lucrul ăsta stafidit,
neputincios, infirm – sufletul ei –, să se târască peste mine?”32. Dragostea necondiționată a lui
Pnin pentru Liza o „autorizează” să profite pe seama lui mai mult de douăzeci și cinci de ani
cruzi. Însă, contrar experiențelor și trecutului nefast, Pnin este subjugat în iubirea lui pentru
ea și speră neîncetat la o viitoare întoarcere. Remarcabil este faptul că prima din singurele trei
momente când plânge Pnin este generată de încă o decepție suferită din partea Lizei. Mai
mult, Pnin este incapabil de a mai iubi și a mai fi cu cineva, contactul cu Liza amorțindu-i
acest simț. Timofei Pnin manifestă iubire și în relația cu Victor, fiecare împărtășind ceva din
experiența celuilalt, favorizând, astfel, reciprocitatea dintre ei. Ca și în celelalte scrieri
nabokoviene, autorul plasează și aici motivul nimfetei, materializat în persoana lui Betty
Bliss, cu care împărtășește o moderată atracție romantică. Pnin îi citește odată un poem de
Turgheniev, intitulat „Cât de frumoși, cât de înviorători (proaspeți) erau trandafirii”, ce cântă
iubirea nostalgică a unui om trecut pentru o tânără fată. Din nou transpare o trăsătură a
romanului de campus – aceea a unei iubiri atipice, deviate, denaturate. Cu toate acestea,
pasagera interacțiune cu ea trece repede pentru că inima lui Pnin este încă puternic legată de
Liza Bogolepova.

Nu în ultimul rând, un reper în alcătuirea poeticii personajului masculin al genului

literar campus novel, este fascinația exercitată de obiecte asupra lui Pnin. În lumea sa, nu doar
oamenii caută să ocupe locul central de subiect, de protagonist al lui Timofei, ci și obiectele.
Nabokov le conferă valențe personificatoare și puteri cvasi-hipnotizante. E ca și cum
obiectele au „drepturile” lor și puterea de a subjuga prin obiectivitatea lor pe Timofei. Într-o
America a anilor ’50, era consumerismului și a societății afluente, obiectele îl fascinează dar

31
Tetean, Diana, op.cit., p. 139.
32
Nabokov, Vladimir, op.cit., p. 52.

11
îl și derutează pe Pnin (exemplu: fermoarul) care este, de pildă, extaziat când poate lua
lucruri pe gratis (periuța de dinți). Deși are o pasiune pentru obiecte, totuși nici obiectele nu
„îi împărtășesc” atașamentul, refuzând să funcționeze sau să-și demonstreze caracterul util
exact când nevoia de ele e imperativă: „Viața lui era un constant război cu obiectele
nechibzuite care se dezmembrau, sau îl atacau, sau refuzau să funcționeze, sau se făceau
pervers nevăzute de cum intrau în sfera lui de existență.[…] Zăbovea în fața obiectelor
ingenioase cu un soi de încântare buimacă, superstițioasă. Aparatele electrice îl fermecau.
Materialele plastice îl dădeau gata. Nutrea o adâncă admirație pentru fermoare. Dar […] rama
ochelarilor îi plesnea la mijloc, lăsându-l cu două bucăți identice pe care încerca,
neconvingător, să le unească, […] Fermoarul – de care un gentleman depinde cel mai mult –
ceda sub mâinile lui uimite în câte un coșmaresc moment de grabă și de disperare”33. E ca și
cum până și obiectele își joacă tertipurile pe seama lui Pnin, nu doar oamenii. Pnin manifestă,
pe lângă această fascinație pentru obiecte, și mania pninizării oricărui context în care el intră,
personalizându-l. Visul lui Timofei de a deține o casă este un element definitoriu în
caracterizarea lui, fiind motivul pninizării mediilor cu care ia contact, el căutând să-și
însușească locul drept acasă. Gaston Bachelard accentuează nevoia psihologică fundamentală
de spațiu propice dimensiunii onirice, un loc care ”shelters daydreaming... protects the
dreamer... [and] allows one to dream in peace”34.

Poetica personajului feminin în Pnin, și în romanul de campus, prin extensie, este în

mod evident mult mai redusă decât cea a personajului masculin. Romanul de campus vine cu
tendința oarecum misoginistă de lăsa personajul feminin pe planul doi, ridicând bărbatul și
menținându-l în prim-plan. Să fie o mărturie a combaterii indirecte a emancipării femeii de la
jumătatea secolului al XX-lea cunoscută drept feminism sau Women’s Liberation, nu ar putea
fi exclus. Așa cum obișnuiește romanul de campus, autorul aduce cititorului un personaj
feminin ce întruchipează e Eva35 modernă și urbană, femeie nemiloasă care își folosește
tertipurile pe seama bărbaților sensibili și vulnerabili. În general, romanele lui Nabokov
abundă de femei (mature) fade, neatrăgătoare (aici, din punct de vedere spiritual și
intelectual), incapabile de iubire, deseori infidele și crude. Soția lui Vladimir Nabokov , Vera,
era evreică – nume de fată: Slonim. Unii spun că Vera ar fi fost muza iudaică a lui Nabokov,
alții spun că i-ar fi limitat imaginarul și potențialitatea creatoare. Cert este că personajele din

33
Ibidem, pp. 12-13.
34
Bachelard, Gaston, The Poetics of Space, 1958, translated by Maria Jolas, Boston, Beacon, 1969, Print, p. 6:
„oferă adăpost visării... protejează visătorul...[și] îi permite să viseze în pace.” (t.n.).
35
Simbolul femeii prin excelență.

12
Pnin poartă, ori una, ori alta, amprenta persoanei care a fost o posibilă sursa de inspirație. În
fiecare femeie din cele trei active în viața lui Pnin există o poveste de dragoste trunchiată și o
dilemă.

Liza Bogolepova este fosta soție a profesorului de rusă Timofei Pnin, cea care îl
subjugă de-a lungul aproape întregului roman. Liza este o seducătoare psihoanalistă, liberă de
orice precepte sociale, morale sau etice, manifestând cu precădere un comportament libertin.
Frumoasă36 și inaccesibilă, ea este veșnic în căutarea fericirii și a satisfacției, uzând toate
mijloacele și dramatizând situația când aceasta nu era conform așteptărilor (episodul
atentatului sinucigaș). Scrie o poezie de natură mediocră, îndeletnicire care îi facilitează
contactul cu persoane ilustre din mediul literar (precum naratorul romanului). Liza este
departe de a-l iubi pe Pnin, sau pe oricine altcineva înafară de ea însăși, căsătoria cu el fiind
doar un pretext pentru asigurarea unui viitor stabil, dovedindu-și astfel caracterul oportunist
și narcisist, după care experimentează o idilă cu Eric Wind, psihoanalist german. Cei doi
organizează întâlniri psihoanalitice, fiind o tentativă banală de a colectiviza durerea,
împărtășind-o și analizând-o, întreaga mișcare simbolizând macrocosmul ideologiei totalitare.
Fiecare ipostază a acestui personaj feminin mustește de vulgaritate și cruzime lucidă.
Manipulantă, Liza utilizează iubirea lui Pnin în interesul său, solicitându-i implicarea în
creșterea și educația copilului născut din adulterul cu Eric Wind, întrucât tatăl natural refuză
să-și exercite îndatoririle. Ea face uz de puterea de seducție pe care o stăpânește ingenios,
luând, în același timp, în derâdere dorințele romantice ale bărbaților37. Ea nu lasă impresia că
ar experimenta vreo dorință trecută prin prisma autenticității ei ca persoană, ci mai mult
acționează conform spiritului gregar de emancipare feminină defectuos înțeleasă. Nu în
ultimul rând, ea manifestă o atitudine antisemită, vădit ilustrată în replica: „Tatăl lui era un
visător, avea un cazino plutitor, știi, chestii din astea, dar a fost ruinat de niște gangsteri evrei
din Florida”38.

De cealaltă parte a balansoarului se află Mira Belochkin, rezonanța biografică

reprezentând-o din punct de vedere al naționalității – Vera, iar din punct de vedere al idilei

36
Vezi p.39 în Nabokov, Vladimir, op.cit. .
37
Couturier, Maurice, Nabokov’s Eros and The Poetics of Desire, Palgrave Connect (Online Service), Palgrave
Macmillan Publisher, p. 61 parafrazare din Baudrillard, Jean, Seduction, p. 21: “refusing to play the game of
seduction which, as Baudrillard claims, is the enchanted form of sex” – „refuzând să joace jocul seducției care
este, conform lui Baudrillard, forma fermecată a sexului” (t.n.).
38
Nabokov, Vladimir, op.cit., p. 51.

13
platonice, Tamara adolescenței lui Nabokov. Numele ei sugerează non-violența39, personajul
reliefându-se în narațiunea romanului printr-o natură bună, pozitivă. Mira este întruchiparea
feminității și prototipul angelic și platonic al femeii. Ea apare cu o recurență obsedantă în
amintirile și imaginația lui Pnin sub forma diferitelor forme pe care le-ar fi putut lua moartea
ei, el imputându-și ignoranța în ce privește circumstanțele morții ei40. Povestea lor este
impregnată de tensiunea încercărilor repetate ale lui Pnin de a uita și imposibilitatea stopării
experienței, potențată de singurătatea lui Timofei care dădea frâu liber imaginației.

În concluzie, romanul de campus Pnin, deși de dimensiuni relativ mici, nu

dezamăgește la nivelul esteticii, construcției personajelor sau a narațiunii. Romanul de
campus redă, prin intermediul personajelor, o vedere de interior a societății jumătății
secolului al XX-lea, unul divizat între mișcări istorice semnificative, precum Războaiele
Mondiale, Holocaustul, consumerismul, mișcarea feministă și, implicit, psihologia acesteia.
În ciuda mișcărilor de emancipare a femeilor, bărbatul încă ocupă locul central în narațiuni,
deși femeia este cea care deține cheia fericirii dar care preferă procrastinarea și jocul
seducției.

BIBLIOGRAFIE:

 Bachelard, Gaston, The Poetics of Space, 1958, translated by Maria Jolas,

Boston, Beacon, 1969, Print.
 Bader, Julia, Crystal Land: Artifice in Nabokov’s English Novels, Berkely and
London, University of California Press, 1972.
 Butcher, Ian, Radical/Domestic: Representations of the Professor in Willa
Cather's The Professor's House and Vladimir Nabokov's Pnin, Master’s thesis,
Oregon State University, May 20, 2010.
 Cashmier, Stephen, A Speck of Coal Dust: Vladimir Nabokov’s Pnin and the
Possibility of Translation, volumul 8, Nabokov Studies, 2004, pp.71-86,
fragment.
 Călinescu, Matei, Cele cinci fețe ale modernității, Editura Univers, București,
1955, traducere de Tatiana Păulescu și Radu Țurcanu.Connolly, Julian W.,

39
Rusă: mir – pace, belochka – diminutiv pentru veveriță.
40
Vezi pagina 120 în Nabokov, Vladimir, op.cit. .

14
 Nabokov and His Fiction. New Perspectives, Cambridge University Press,
1999.
 Couturier, Maurice, Nabokov’s Eros and The Poetics of Desire, Palgrave
Connect (Online Service), Palgrave Macmillan Publisher.
 Diment, Galya, Pniniad: Vladimir Nabokov and Marc Szeftel, University of
Washington Press, 15 nov. 2013.
 Lodge, David, Exiles in a small world, The Guardian, the 8th of May, 2004.
 Lodge, David, Nabokov and the Campus Novel, extras dintr-o prelegere
publică ținută în Nisa la sfârșitul celei de-A Treia Conferințe Internaționale
despre Nabokov, din 23 iunie, 2006.
 Murdoch, Jim, Pnin by Vladimir Nabokov, articol.
 Nabokov, Vladimir, Pnin, Editura Humanitas, București, 2004, traducere de
Mona Antohi.
 Nabokov, Vladimir, Vorbește, memorie, Editura Polirom, Iași, 2008, traducere
și note de Sanda Aronescu.
 Olsson, Suzann Clair, Structure and Style: An Approach to Characterization
in Nabokov’s English Novels, Massey University library, 1983.
 Severina, Yelena N., The Russian Émigré in America: Translating and
Transcending exile in Vladimir Nabokov’s Pnin and Pale Fire, 2010, Master’s
thesis.
 Tetean, Diana, Simboluri dominante în opera lui Vladimir Nabokov, Editura
Atos, București, 2000.
 Tischleder, Babette Bärbel, The Literary Life of Things: Case Studies in
American Fiction, Campus Verlag, 13 feb. 2014.
 Zaborowska, Magdalena J., How We Found America: Reading Gender
Through East-European Immigrant Narratives, UNC Press Books, 1995.

15