Textul este o succesiune ordonată de cuvinte, propoziţii, fraze prin care ni se comunică idei.

1. Textul narativ (literar)– presupune o succesiune de evenimente desfăşurate în timp şi

spaţiu.
- Categoriile gramaticale care au un rol important sunt verbele pentru că indică o cronologie
a evenimentelor;
- Timpurile verbale folosite frecvent sunt: prezentul, perfectul simplu, perfectul compus;

2. Textul descriptiv (literar şi nonliterar) – evocă scene, persoane, obiecte, emoţii şi se

concentrează asupra detaliilor descriptive, prezentate obiectiv sau subiectiv de către autor.
- Este un text în care sunt prezentate informaţii despre obiecte, personaje, locuri, fenomene
ale naturii etc.
- Descrierea poate apărea atât în texte literare (tabloul – descrierea unui peisaj, a unor scene
din viaţa social, a unui interior sau a unui obiect etc.; portetul – descrierea fizică şi/ sau
morală a unui personaj), cât şi în texte nonliterare (ghiduri turistice, texte ştiinţifice,
prezentarea unor produse etc.);
- Categoriile gramaticale relevante sunt: substantivele care desemnează obiectul descrierii şi
părţile acestuia; adjectivele care au rolul de a indica felul în care sunt percepute proprietăţile
obiectului descris; adverbele care precizează coordonatele spaţiale ale obiectului descries sau
ale perspective din care acesta este descris;
- Timpurile verbale folosite sunt: prezentul şi imperfectul.
- Folosită în textele narative, descrierea are rolul unei pauze narrative – timpul naraţiunii
avansează, în timp ce timpul acţiunii stă pe loc.

3. Textul informativ (nonliterar) – transmite cititorilor idei, modelează înţelegerea, oferă

explicaţii în legătură cu diverse obiecte, fenomene, situaţii, atitudini ale unor persoane,
demonstrează cum se face un lucru, cum funcţionează un aparat, cum se fac obiectele etc.;
- Are ca scop transmiterea unor informaţii ce privesc date, fapte, fenomene, din realitate;
- Texte informative sunt considerate ştirile, articolele de ziare, textele ştiinţifice, textele de
tip utilitar (modul de folosirea a unor aparate, reţete culinare, reclamele publicitare,
anunţurile, buletinul meteo etc.);
- Întrebările care ghidează lectura textului informativ sunt: Despre ce suntem
informaţi?, Cum suntem informaţi?; De ce? (în ce scop este transmisă informaţia)?
- În textele informative, emiţătorul este o prezenţă discretă, estompată.

4. Textul argumentativ (nonliterar) – are ca scop convingerea cititorilor în legătură cu un

anumit punct de vedere, motiv pentru care scriitorul apelează la diverse strategii retorice (vezi
separat argumentarea).

În concluzie, scopul şi elementul accentuat sunt în strânsă legătură cu modul de

expunere selectat:
 SCOP ELEMENT ACCENTUAT MOD DE EXPUNERE
Destindere Public Narativ
Autoexprimare Autor Descriptiv
Informare Subiect Expozitiv
Convingere Autor – Subiect/ Public - Subiect Argumentativ

REGISTRELE LINGVISTICE sunt varietăţi ale limbii, manifestate în procesul vorbirii,

determinate social şi cultural; apar şi sub denumirea de limbaje, diferenţiate lexical şi
sintactic, de la un vorbitor la altul sau pe grupe de interlocutori.

A. REGISTRUL COLOCVIAL (familiar, al conversaţiei uzuale) are o funcţie

comunicativă, limitându-se la relaţii neoficiale, particulare, intime (cercul colegilor de
serviciu, la spectacol, într-un compartiment de tren, într-un grup de prieteni sau în cercul
familiei, al rudelor).
Se identifică prin următoarele caracteristici:
§ poliglosia (adaptarea exprimării la mediul social şi cultural al interlocutorilor);
§ se dezvoltă spontan;
§ degajarea în exprimare (fără constrângeri lingvistice);
§ numarul mare de cuvinte cumulative („Ce lucruri interesante ai mai făcut?”);
§ aproximări („S-a cam speriat.”)
§ ticuri verbale („Şi deci, cum am spus...”; „Mă rog, o să vină el.”);
§ forme neliterare ale cuvintelor;
§ repetiţii;
§ clişee lingvistice;
§ locuţiuni;
§ diminutive, augmentative;
§ superlative populare;
§ formule de adresare („băi”, „măi”, „bade”, „neică”, „domle”); vocative, imperative;
§ propoziţii exclamative şi interogative;
§ expresii peiorative;
§ supranume (poreclele);
§ elemente paraverbale (debitul verbal, pauza, prelungirea unor sunete, timbrul vocal etc.)
B. REGISTRUL POPULAR (LIMBAJUL POPULAR) particularizează mesajul
oral, remarcându-se prin:
§ folosirea termenilor concreţi;
§ registru funcţional redus: stilul colocvial, limbajul solemn (al creaţiilor folclorice),
limbajul tehnic (al ocupaţiilor şi al meşteşugurilor tradiţionale);
§ redundanţă;
§ accidente fonetice;
§ locuţiuni şi expresii populare;
§ sintaxa afectivă (interjecţii, diminutive, augmentative, paralelismul sintactic, propoziţii
exclamative, dativul etic, vocativul etc.);
§ polisemie bogată;
§ elemente peiorative (insulte, imprecaţii, termeni obsceni).
C. REGISTRUL ORAL diferenţiază, pe coordonata lexicală, limbajul popular
originar (rural) de oralitatea citadină, dar se recunoaşte prin aceleaşi particularităţi ale
vorbirii:
§ efecte sonore în realizarea enunţului;
§ diminutive sau augmentative;
§ derivare spontană („L-a citit şi răscitit.”);
§ forme pronominale sau verbale scurte („Casa-i pe deal.”, „Că-l foloseşte”);
§ vocativ diversificat (Ileano!. Ileană!);
§ folosirea articolului posesiv „a” invariabil („A găsit nişte cărţi a copiilor.”);
§ articolul hotărât proclitic pentru substantive de gen feminin (lui mama, lui Irina);
§ dativul etic („Mi ţi-1 ducea cu vorba.”);
§ formule de adresare;
§ superlativ perifrastic („Straşnic de bun!”);
§ verbe la prezent, trecut şi viitor nediferenţiate (nu acţionează concordanţa timpurilor
gramaticale);
§ forme verbale echivalente modului imperativ („Să vii repede!”);
§ „şi” adverbial (cumulativ, iterativ);
§ interjecţii;
§ locuţiuni;
§ expresii echivalente negaţiei („mare lucrul”, „ba bine că nu!”, „pe naiba!”);
§ acorduri forţate (haină kakie);
§ coordonarea sintactică;
§ propoziţii incidente;
§ propoziţii eliptice de predicat;
§ tautologia;
§ repetiţia;
§ anacolutul;
§ dezacorduri (subiect - predicat);
§ paralelism sintactic;
§ propoziţii exclamative şi interogative;
§ elemente paraverbale;
§ oralitatea cultă se remarcă prin frecvenţa formulelor de adresare, exclamaţii, interogaţii,
repetiţii emfatice, enumeraţii retorice, elipse, suspensii (în discursul oratoric).

D. REGISTRUL CULT (SCRIS) implică:

§ respectarea normelor limbii literare (fonetic, morfologic, sintactic);
§ păstrarea integrităţii fonetice a cuvintelor;
§ vocabular bogat, nuanţat;
§ prezenţa termenilor abstracţi, specializaţi, neologici;
§ evitarea repetiţiilor;
§ elemente afective puţine şi controlate;
§ sintaxă complexă:
§ procedee retorice ale discursului etc.

E. REGISTRUL ARHAIC vizează opţiunea vorbitorului în a folosi particularităţi ale limbii

române vechi:
§ cuvinte de origine slavă;
§ arhaisme fonetice („pre”) şi lexicale („logofăt”);
§ folosirea vocalei „u” („serviciu”, „Mateiu”) în poziţie finală (sub influenţa transcrierii
kirilice a unor cuvinte);
§ formele verbale de perfect simplu şi mai-mult-ca-perfect, plural, fără sufixul „ră” („Noi
luptasem...”);
§ sintaxă greoaie (latină);
§ pluralul majestăţii;
§ forme de plural pentru pronume invariabile/ articularea acestora („carii”, „carele” pentru
pronumele relativ 'care') etc.

F. REGISTRUL REGIONAL apare în vorbirea dintr-o anumită zonă a ţării, caracterizat

fiind, printre altele, de:
§ forme fonetice neliterare („iştia” - 'aceştia'; „deşte” - 'degete');
§ lexic („curechi” - 'varză'; „lubeniţă” - 'pepene verde');
§ forme ale verbelor auxiliare („o venit”, „oi vedea”);
§ perfectul simplu (predilect în Oltenia);
§ forma pronominală „dânsul”„dânsa”, cu valoare afectivă în Moldova.

G. ARGOUL este un limbaj codificat, înţeles numai de cei care îl folosesc (grupuri sociale:
elevi, studenţi, delincvenţi etc.). Se remarcă prin:
§ permanenta schimbare a fondului lexical;
§ fonetica şi morfosintaxa repetă caracteristicile limbajului popular;
§ folosirea cu sensuri schimbate a unor cuvinte din lexicul comun („cobzar” - 'informator';
„mititica” - 'închisoare'; „curcan” - 'poliţist'; „mate” - 'matematică' ; „diriga” - 'diriginta' etc.).

H. JARGONUL se prezintă ca variantă a limbii naţionale, delimitat după criterii sociale şi

culturale sau profesionale. Constă în folosirea folosirea excesivă a unor cuvinte străine
(neogreceşti, franţuzeşti, englezeşti), cu intenţia emiţătorului de a epata, ceea ce implică
preţiozitate lingvistică.
Vorbitorii tineri utilizează frecvent elemente de jargon („bye-bye”, ,,merci”, ,,full”, ,,cool”).
Exprimarea legăturilor logice între idei
 Tip de raţionament
Enumerare – tip de raţionament folosit în
numirea argumentelor
Adunare – tip de raţionament folosit în
numirea argumentelor cu dovezi şi
exemplificarea dovezilor
Explicare – tip de raţionament folosit în
susţinerea argumentelor cu dovezi şi
exemplificarea dovezilor
Alternativă – tip de raţionament folosit în
producerea de contraargumente
Comparaţie – tip de raţionament folosit
în susţinerea dovezilor şi exemplificarea
lor
Opoziţie sau restricţie – tip de
raţionament folosit în producerea
contraragumentelor
Sinteză şi final – tip de raţionament În concluzie, rezumând, în final, pentru a
folosit în finalizarea discursului
Operator specific
În primul rând, în al doilea rând, în
continuare, în sfârşit
În plus, încă, în afară de, pe lângă
Explicarea
cauzelor: fiindcă, datorită,pentru că
Explicarea consecinţelor: deoarece, din
cauză că, în consecinţă, prin urmare
Sau... sau..., fie...fie..., pe de o parte...pe
de altă parte...
Cum, ca şi cum, de parcă, la fel ca, diferit
de
Din contră, totuşi, deşi, este contrar cu ...
concluziona, în consecinţă, rezultă că ...

Mijloace lingvistice adecvate unei aprecieri:

· verbe de opinie: a crede, a considera, a presupune etc.;
· adverbe/ locuţiuni adverbiale de mod folosite ca indici ai subiectivităţii
evaluative: probabil, posibil, desigur, fără îndoială, cu siguranţă etc.;
· conectori exprimând cauzalitatea, consecuţia şi concluzia: pentru
că,întrucât, încât, deci, prin urmare;
· elemente corelative care indică un raţionament de tipul cauză-
efect: dacă…atunci; cu cât…cu atât;
· conectori de ierarhizare a argumentelor: în primul rând/ mai întâi, în al doilea
rând etc., apoi, în concluzie/ aşadar, deoarece, de exemplu, precum se ştie (se cunoaşte);
· conectori ce indică gruparea argumentelor în jurul unei teme: în ceea ce
priveşte, din punctul de vedere al…;
· conectori de introducere a exemplelor: de exemplu, precum, astfel;
· conectori de introducere a unei comparaţii: la fel ca..., spre deosebire de ..

STILUL BELETRISTIC
Are un domeniu propriu de manifestare, cel al esteticului.
Se opune celorlalate stiluri functionale , in care esentialul il constituie transmiterea de
informatii . In stilul artistic transmiterea informatiei este corelata cu efectul produs de o
anumita forma de transmitere a informatiei asupra destinatarului . Prin urmare , forma
 devine element esential si modelator in transmiterea informatiei ; forma , ca expresie a unui
continut determinat , este unica si irepetabila .
Modalitati de comunicare: sunt valorificate deopotriva naratiunea, descrierea, dialogul
si monologul, in scris sau oral (in creatia populara).
Creatii: vezi toate speciile genurilor literare (liric, epic si dramatic)
Caracteristici:
- Conventionalitatea : in timp ce toate celelalte stiluri comunicarea urmareste sa redea realul
sau ceea ce este considerat ca real , in stilul artistic comunicarea este expresia unei alte
realitati imaginate de autor ; destinatarul nu-si pune problema falsului , el stie ca e
vorba de fictiune , de conventie ; textul literar scoate in evidenta functia poetica a
limbajului deoarece scriitorul este foarte atent nu numai la ceea ce spune , ci si la CUM
SPUNE ;
- Deschiderea catre toate mijloacele de expresie, indiferent carui stil functional ar apartine;
se apeleaza la toate sferele vocabularului , astfel incat in opera literara apar deopotriva :
regionalisme , elemente de jargon si de argou , arhaisme si neologisme ;
- Limbajul expresiv, obtinut prin valorificarea figurilor de stil.

ATENTIE!
1. Limbajul literaturii (beletristic) NU este acelasi lucru cu limba literara (= aspectul cel
mai elaborat al limbii, supus regulilor la toate nivelele lingvistice).
2. In limbajul liric, fenomenele neliterare (pleonasm, dezacord etc) sunt considerate licente
poetice.

STILUL COLOCVIAL ( FAMILIAR , COTIDIAN )

Este stilul comunicarii obisnuite dintre oameni , in viata de zi cu zi .
Modalitatile de comunicare sunt : dialogul oral ( cea mai frecventa), dialogul scris (
schimb de scrisori ) , monologul scris ( notite , jurnal intim ) , monologul oral ( relatari si
anecdotica , urari , felicitari si toasturi ) .
Intrebuintarea acestui stil este generala , este singurul stil ,, stapanit,, de toti vorbitorii
si insusit treptat inca din primii ani de viata . Este unicul stil in care este posibila si se
realizeaza dezvoltarea spontana , neintentionata a limbii.
Caracteristici :
- naturaletea , relaxarea , degajarea in exprimare : comunicarea nu se supune unor
reguli, factori de constrangere si control precum in alte stiluri ale limbii ;
- continua oscilare intre economie si abundenta in exprimare .
- Economia se manifesta prin intrebuintarea cliseelor lingvistice , a cuvintelor “de
umplutura”, a abrevierilor de tot felul , dar mai ales prin elipsa , ca urmare a vorbirii
dialogate , precum si prin mijloace extralingvistice ( mimica , gestica ) care permit
intreruperea comunicarii , restul fiind sugerat .
- Abundenta in exprimare este materializata prin repetitie , prin utilizarea zicalelor ,
proverbelor , locutiunilor si expresiilor , prin evitarea cuvintelor abstracte care sunt substituite
prin perifraze .
- incarcatura emotionala : comunicarile sunt pe de o parte expresia directa a starilor
emotionale , pe de alta parte ele urmaresc sa impresioneze pe destinatar . Lingvistic , aceasta
trasatura este concretizata prin intrebuintarea diminutivelor si augmentativelor , a cuvintelor
peiorative , a superlativelor populare si a unor sintagme afective etc.
- inclinatie spre satira si umor , exprimata printr-o varietate de procedee : porecle ,
contaminari ( ,, Bine-ai venit nepurcele ! ,, ) , calambur ( ,, Ai iesit la vanatoare de lei ? ,, )
unitati neologice ( Curat murdar ! ,, )
 STILUL PUBLICISTIC este acea modalitate de comunicare prin care publicul
este informat , influentat si mobilizat intr-o anumita directie in legatura cu evenimentele
sociale si politice , economice , artistice etc.
Modalitatile de comunicare sunt : monologul scris ( in presa si publicatii ) ,
monologul oral ( la radio si televiziune ) , dialogul oral ( dezbaterile publice ) , dialogul scris (
interviuri consemnate scris ) .
Tipuri de texte: articolul, cronica, reportajul, foiletonul, interviul, masa rotunda, stirea,
anuntul publicitar etc.
Caracteristici :
- Contopirea celor doua componente - intelectuala si afectiva , tranzitiva ( obiectiva ,
informativa ) si reflexiva ( subiectiva , afectiva ) , in vederea indeplinirii sarcinilor de
informare si formare de convingeri ;
- Caracterul eterogen si mobil deoarece se situeaza in mijlocul realitatii cotidiene ; este
stilul cel mai sensibil la nou, la schimbari lingvistice;
- Apeleaza la elemente specifice celorlalte stiluri , datorita ariei tematice foarte largi ;
- Imprumuta diverse trasaturi proprii beletristicii : preocuparea pentru inovatia
lingvistica ( creatii lexicale proprii ) , utilizarea unor procedee menite a starni curiozitatea
cititorilor , titluri eliptice , adeseori formate dintr-un singur cuvant , constructii retorice (
repetitii , interogatii , enumeratii , exclamatii etc. ), utilizarea larga a sinonimelor ; tendintele
de aglomerare sintactica ; tendinta eliminarii conjunctiilor copulative , folosirea figurilor de
stil, valorificarea sensurilor figurate ale cuvintelor.

STILUL TEHNICO - STIINTIFIC - indeplineste functia de comunicare in domeniul

stiintei si tehnicii .
Modalitatile de comunicare sunt : monologul scris ( in lucrari si documente stiintifice
si tehnice ) , monologul oral ( in prelegeri , expuneri , sau comunicari ) , dialogul oral ( in
cadrul colocviilor , seminariilor si dezbaterilor stiintifice )
Compozitii pe baza textelor stiintifice: analiza stiintifica ( filozofica , economica ,
politica , botanica etc. ),studiul stiintific, comunicarea stiintifica , referatul stiintific ,eseul
stiintific.
Caracteristici :
- Corectitudine - in comunicare sunt preferate variantele literare la toate nivelele limbii) ;
- Obiectivitate - comunicarea este lipsita de incarcatura afectiva ; accentul cade pe
comunicare de notiuni , cunostinte , idei etc. , astfel ca functia limbajului este cognitiva ;
- Lipsa marcilor afective - intr-un text stiintific autorul , cel care transmite un asemenea
mesaj , nu se implica in comunicare , prezinta un adevar stiintific de necontestat , iar
receptarea se face obiectiv , pentru ca se adreseaza intelectului , gandirii abstracte , logice
(exceptie: polemica stiintifica)
- Accesibilitate - comunicarile se disting prin claritate , prin precizie si proprietate ;
formularile , frazele sunt clare , precise iar topica frazei este fireasca, fara inversiuni ; ele sunt
insotite adesea de mijloace auxiliare extralingvistice- tabele , diagrame , schite fotografii harti
etc. ;
Particularitati lingvistice:
a)la nivel lexical:
-fiecare domeniu al stiintei si tehnicii are o terminologie proprie;
-termenii lexicali sunt de obicei monosemantici;
-sunt frecvente neologismele;
-se folosesc cuvinte formate cu pseudoprefixe (antebrat, contraofensiva, cvasicomplet,
extrafin, izotermic) si elemente de compunere savante (aerodrom, biografie, cardiologie,
cronologie, futurologie);
-termenii lexicali se folosesc in forme apropiate de cele internationale (computer,
microbiologie, televiziune);
b)la nivel morfologic sunt frecvente:
-substantivele abstracte provenite din infinitive lungi sau din adjective;
-infinitivul cu valoare de imperativ in observatii si note;
-inlocuirea persoanei I sg. cu persoana I pl. (pluralul autorului, pluralul academic);
c)la nivel sintactic predomina subordonarea fata de coordonare;
d)la nivel stilistic sunt folosite procedee care au ca scop organizarea discursului stiintific:
-coordonarea sub diferite forme: enumeratie si repetitie, paralelism si antiteza;
-citatul ca punct de plecare, argument sau material demonstrativ;
-figuri de stil si constructii retorice in cazul unei atitudini polemice;
-digresiunile incluse in textul comunicarii sau prezente ca note, adnotari in subsolul paginii;
-succesiunea intrebare-raspuns ca modalitate de constructie a discursului stiintific.

Denotatie si Conotatie. SENSURILE CUVANTULUI

Cuvântul este o structură fonică (invelis sonor, format dintr-un sunet sau un grup de
sunete care se noteaza grafic prin litere) la care se asociază un sens, şi este capabilă să
îndeplinească o funcţie în comunicare.
Numim sens lexical înţelesul pe care vorbitorii îl atribuie unui cuvânt.
Semnificaţie înseamnă actualizarea sensului. Un cuvânt oarecare, considerat izolat,
poate avea unul sau mai multe sensuri. Într-un context dat, o unitate lexicală nu poate avea
decât o singură semnificaţie. Semnificaţia rezultă din relaţiile pe care unitatea lexicală le
stabileşte cu celelalte unităţi lexicale în context.
Cuvintele care au un singur sens (şi, de regulă, realizează o singură semnificaţie) se
numesc monosemantice. Ele au înţeles unic( termenii de specialitate, zilele săptămânii, lunile
anului, numeralele).
Cuvintele care au mai multe sensuri (şi în contexte diferite realizează mai multe
semnificaţii) se
numesc polisemantice.
Atat cuvintele monosemantice, cat si cele polisemantice, au, în general, un sens
comun, folosit în mod curent, care este sensul de bază. Când cuvântul denumeşte
(denotează),el trezeşte în minte imaginea obişnuită, comuna, independenta de contexta unui
obiect, a unei acţiuni.Atunci el este folosit cu sensul propriu; ex: ochi=organ al vazului (Ma
doare un ochi).Orice cuvânt al limbii trimite la un obiect la modul general. Această relaţie
directă care se stabileşte între cuvânt şi obiectul desemnat poartă numele de denotaţie, iar
sensurile respective sunt sensuri denotative.
Cuvintele polisemantice au, pe langa sensul de baza si alte tipuri de
sensuri, secundare si figurate. Ele stabilesc o relatie indirecta intre cuvant si obiectul
desemnat. Aceasta relatie se numeste conotatie, iar sensurile sunt conotative. Valoarea
conotativă a cuvântului se pune în evidenţă numai în context. Acesta dirijează înţelegerea.
Sensurile derivate (secundare) ale cuvântului se întemeiază pe o modificare a
sensului de bază, cu care pastreaza o relatie tip cauza-efect, parte-intreg, asemanare
calitativa/cantitativa/formala etc.ex: ochi de geam, ochi de apa, ochi de impletitura, ou ochi,
ochi de aragaz.
Sensurile figurate sunt strict dependente de context ; prin ele, cuvântul are alt înţeles
decât cel firesc, atribuindu-i-se însuşiri ale altor obiecte sau acţiuni, de ex.: deasupra ma pazea
ochiul rece al noptii.
 Denotaţia şi conotaţia sunt modalităţi de a reflecta realitatea prin cuvinte.
Orice cuvânt polisemantic e dat în dicţionar mai întâi cu sensul propriu, apoi cu sensurile
derivate.

Stilul functional este o varianta a limbii care indeplineste functii de comunicare intr-un
domeniu de activitate determinat . Orice stil functional apare ca un model care exercita o
anumita presiune asupra constiintei vorbitorilor .

Limba romana literara actuala contine cinci stiluri functionale de

baza: oficial(administrativ), tehnico-stiintific, publicistic, colocvial si beletristic.

1. STILUL OFICIAL ( ADMINISTRATIV ) indeplineste functia de

comunicare in sfera relatiilor oficiale .
In ordinea frecventei si a importantei apar urmatoarele modalitati de
comunicare : monologul scris ( in documente si acte oficiale ) , monologul oral ( cuvantari in
ocazii oficiale ) , dialogul scris ( corespondenta oficiala ) , dialogul oral ( in relatiile oficiale
dintre institutii si public ) .
Compunerile cu destinatie oficiala sunt: darea de seama, procesul-verbal, autobiografia,
cererea, raportul, declaratia, referatul, curriculum vitae, memoriul de activitate, scrisoarea de
intentie.
Caracteristicile generale ale stilului :
- stricta respectare a normelor limbii literare : corectitudinea fonetica , gramaticala ,
ortografica , lexicala si grafica ;
- caracter obiectiv , impersonal ; comunicarile ( scrise sau orale ) sunt neutre expresiv ,
lipsite de incarcatura afectiva ;
- accesibilitatea , claritatea si precizia : comunicarile oficiale nu permit decat o singura
interpretare ;
- absenta oricarei nuante afective , prezenta formalismului , a exprimarii rigide ; lipsesc
lexicul afectiv , mijloacele de expresie figurata , epitetele apreciative .
- specificitatea acestui stil o da utilizarea unor clisee lingvistice (terminologie specifica) de
tipul : ,,Subsemnatul ..... ; ,, In conformitate ...,, ;,, Conform hotararii ...,, etc.
Caracteristicile specifice ale stilului:
a. la nivel morfologic sunt frecvente:
- substantivele provenite din infinitive lungi (calificare, executare etc.)
- infinitivele cu val. de imperative (a se vedea capitolul…)
- viitorul cu valoare de imperativ ( institutiile vor acorda fonduri…)
- reflexivul pasiv (comitetele se aleg…)
- forme verbale impersonale (vi se face cunoscut ca ….)
- pluralul autoritatii (va rugam sa aprobati…)
- preferinta pt anumite adverbe si locutiuni (in vederea, in scopul, pe baza, in consens cu….)
- locut. cu subst.mod ( in mod independent, in mod necesar, in mod obligatoriu…)
b. la nivel sintactic:
- grupuri predicative cu vb. a trebui, a putea;
- constructii infinitivale
c. la nivel stilistic:
- coordonarea ca mijl. principal de organizare;
- elipsa
- respectarea unor reguli de organizare grafica

STILUL.CALITATILE PARTICULARE
Inafara calitatilor generale, stilul individual poate fi caracterizat si printr-o serie de insusiri
particulare. Din combinarea acestora rezulta originalitatea exprimarii.
Cele mai cunoscute calitati particulare sunt:

1. NATURALETEA - consta in exprimarea fireasca, fara afectare, fara o

cautare fortata a unor cuvinte sau expresii neobisnuite, de dragul de a epata, de a uimi
auditoriul.Opuse naturaletei sunt afectarea si emfaza.
2. DEMNITATEA - impune utilizarea in exprimarea orala numai a cuvintelor sau a
expresiilor care nu aduc atingere moralei sau bunei cuviinte; ea cere sa se evite ce
este vulgar, trivial, grosolan, necuviincios.

3. ARMONIA - obtinerea efectului de incantare a auditoriului prin recurgerea

lacuvinte si expresii capabile sa provoace auditoriului reprezentari conforme cu
intentia vorbitorului; opusul armoniei este cacofonia.
4. FINETEA - folosirea unor cuvinte sau expresii prin care se exprima intr-un
mod indirect ganduri, sentimente, idei (subtilitate in exprimare).
5. SIMPLITATEA – reliefarea valorii sugestive a cuvintelor si expresiilor
simple. Opus este simplismul, expresie a superficialitatii
6. RETORISMUL – folosirea unor cuvinte si structuri care imprima comunicarii
o nota entuziasta, patetica. Daca este formal, devine cusur.
7. UMORUL – sesizarea si reliefarea aspectelor ridicole ale vietii. Are o
gama foarte variata, de la umorul jovial, plin de haz , pana la umorul negru, tragic sau
absurd.
8. IRONIA – consta in evidentierea aspectelor negative ale vietii prin
disimulare.Poate fi persiflare, zeflemea, batjocura, autoironie, sarcasm etc.
9. CONCIZIA – utilizarea mijloacelor lingvistice strict necesare exprimarii. Opusa
conciziei este poliloghia.
10. ORALITATEA – folosirea particularitatilor de expresie proprii limbii vorbite.

NOTA In cerintele de anii trecuti de la bacalaureat, am intalnit si VARIETATEA

STILISTICA, luata drept calitate particulara a stilului; aceasta consta in amestecul de stiluri
ale limbii in exprimare.

STILUL.CALITATI GENERALE
In vorbirea curenta, STILUL inseamna felul propriu al unei persoane de a se exprima in scris
(stil individual)
In lingvistica, termenul de STIL are mai multe acceptii:
1. Modul particular in care sunt folosite resursele limbii in diferitele domenii ale activitatii
sociale (stiluri functionale);
2. Maniera personala in care scriitorul utilizeaza anumite procedee ale expresiei literare,
creand un stil literar.

In orice act concret al vorbirii, se evidentiaza doua tipuri de trasaturi: unele care arata
apartenenta comunicarii la un anumit stil functional, si altele care arata ca apartine
 unui anume vorbitor.

Vorbirea oricarui om cultivat trebuie sa indeplineasca cateva conditii obligatorii, numite

CALITATI GENERALE ALE STILULUI. Acestea sunt:

1. CLARITATEA = expunerea sistematizata, concisa si usor de inteles; absenta claritatii

in comunicare duce la obscuritate, nonsens, paradox si echivoc;tot de nerespectarea claritatii
tin si pleonasmul si tautologia.
Claritatea se realizeaza la nivel lexical prin folosirea cuvintelor cu sensuri cunoscute, de larga
circulatie, si evitarea termenilor dificili, iar la nivel sintactic prin folosirea constructiilor
firesti, in spiritul limbii si evitarea frazelor lungi, obositoare.
2.CORECTITUDINEA = respectarea regulilor gramaticale in ceea ce priveste sintaxa,
topica; abaterile de la normele gramaticale sintactice sunt solecismul (dezacordul dintre
subiect si predicat) si anacolutul (amestecul de constructii sintactice).
3.PROPRIETATEA = modalitatea folosirii cuvintelor celor mai potrivite pentru a
exprima mai exact intentiile autorului;lipsa de proprietate provine din folosirea
cuvintelor/constructiilor cu sensuri nepotrivite, sau din amestecul elementelor caracteristice
unor stiluri variate.
4.PURITATEA = folosirea numai a cuvintelor admise de vocabularul limbii literare.
Sunt considerate neliterare (deci abateri de la puritate) urmatoarele grupuri de cuvinte:
 potrivit cu evolutia limbii putem identifica arhaisme (cuvinte vechi, iesite din uzul
curent al limbii), neologisme (cuvinte recent intrate in limba, al caror uz nu a fost inca pe
deplin validat) si regionalisme, (cuvinte a caror intrebuintare este locala, specifica unei
zone).
 potrivit cu valoarea de intrebuintare a cuvintelor, cu sensurile in care acestea sunt
folosite de anumite grupuri de vorbitori, putem identifica doua categorii de termeni
neliterari: argoul (un limbaj folosit doar de anumite grupuri de vorbitori care confera
cuvintelor alte sensuri decat cele de baza pentru a-i deruta pe cei care nu cunosc codul)
si jargonul (un limbaj de termeni specifici unor anumite comunitati profesionale, folositi
pentru a realiza o comunicare mai rapida).
 mai sunt neliterare si formele cu modificari de sunete (caderi, adaugari, inlocuiri).
NOTA: LIMBA LITERARA NU ESTE ACELASI LUCRU CU LIMBA DIN
OPERELE LITERARE (STILUL BELETRISTIC!!!!)

5. PRECIZIA = utilizarea numai a acelor cuvinte si expresii necesare pentru intelegerea

comunicarii;opuse ei sunt: stilul prolix(comunicare incarcata de cuvinte de prisos)
si digresiunile (abaterile de la ideea centrala a textului prin paranteze sau constructii
incidente).

FUNCŢIILE COMUNICĂRII
Exista şase funcţii ale limbajului, în care sunt angajaţi factorii
comunicării(elementele situatiei de comunicare). Funcţiile limbii corespund situării
comunicării lingvistice în perspectiva unuia dintre factorii comunicării:
· emitator - funcţia emotivă
· receptor – funcţia conativă
· mesaj – funcţia poetică
· cod - funcţia metalingvistică
· context (sau referent)– funcţia referenţială
· canal de transmitere – funcţia fatică
 1.Functia corespunzătoare centrării mesajului pe emiţător este
funcţia EMOTIVA, care trădează starea afectivă, sentimentele, valorile morale, capacităţile
cognitive şi cultura emiţătorului. Funcţia emotivă a comunicării constă în evidenţierea stării
interne a emiţătorului. Aceasta se referă, cum bine se ştie, la capacitatea pe care o avem,
ca emiţători, să marcăm poziţia noastră faţă de informaţia pe care o conţine enunţul
nostru.
Ea se se realizează la nivelul emotiv al limbajului prin interjecţii, exclamaţii,
prinlungirea emfatica a sunetelor. Este semnificativ că intonaţia are un rol deosebit de
important în exprimarea poziţiei Emiţătorului. Alte procedee: folosirea diminutivelor şi
augmentativelor, preferinţa pentru un anumit termen din seria de sinonime aflată la dispoziţia
vorbitorului.

2.Funcţia orientată spre receptorul mesajului este cea CONATIVĂ, ce serveşte

laincitarea acestuia la acţiune/respectiv la încetarea acţiunii prin ordine, îndemnuri,
rugăminţi, interdicţii, etc. Prin acesta functie se urmareste un anumit raspuns de la
receptor.Funcţia conativă se concentreaza pe strategia lingvistică a contactării receptorului,
bazată pemărci ale vocativului (la substantive, pronume, numerale şi adjective) şi
imperativului (mod verbal personal), de propoziţii imperative, exclamative, afirmative şi
negative. Constructia mesajului este la modul imperativ prin excelenţă.

3. Funcţia aferentă mesajului este cea POETICĂ, prin care limbajul

se orienteazăspre sine, spre propria organizare. Limbajul poetic pune accentul pe
modul cum se spune,cum se vorbeşte, spre deosebire de limbajul ştiinţific, care pune accentul
pe ce se spune. Anumite reclame fac apel la acest tip de mesaj, în special reclamele pentru
serviciile turistice.Funcţia poetică presupune modul în care este concentrat mesajul poetic de
la emiţător spre receptor şi constituie funcţia esenţială a artei verbale. Ea nu apare singura:
în poezia epica,unde se întrebuinţeaza formulări la persoana a treia, apare şi funcţia
referenţiala; în poezia lirica, în care enunţurile sunt la persoana întâi, apare şi funcţia emotivă,
iar în poezia liric-adresativă, cu valori retorice, formulate la persoana a doua (oda, epistola,
satira), apare şi functia conativa. În opera dramatica, se exploatează din plin resursele oferite
de funcţiile limbajului, mai ales factorii de perturbare a comunicării, care creează atmosfera
specifică.

4.Funcţia corespunzătoare codului este cea METALINGVISTICĂ, ce are în

vedereînţelegerea corectă şi completă a mesajului. Ea presupune intervenţii prin care se
verifică folosirea şi înţelegerea cuvintelor, a sensului lor, a implicaţiilor colaterale ale
semnelor din cod. Este necesar să se atragă atenţia asupra codului utilizat, fie prin gesturi, fie
în perifraze explicative (explicaţii de genul glumesc, desigur). Funcţia metalingvistică are în
vedere codul in care se exprima interlocutorii, modul în care funcţionarea nivelurilor limbii
(morfologic, sintactic, lexico-semantic etc.) favorizează şi facilitează comunicarea. Comicul
de situatii se bazeaza din plin pe functia metalingvistică a comunicarii

5.Funcţia limbajului corespunzătoare contextului este cea REFERENŢIALĂ.

Aceasta ilustrează modul de folosire a limbajului pentru a exprima o realitate, o
interpretare personală, o imagine, o părere sau o idée, aşa cum o percepe emiţătorul.
Funcţiareferenţială transmite informatii despre lumea reală sau imaginară, trimite la context şi
stabileşte referentul. Ea poate fi denotativă sau cognitivă, având în vedere informarea,
contextul lingvistic şi extralingvistic (social, cultural,) al comunicării.
 6. Funcţia limbajului corespunzătoare canalului este cea FATICĂ, interacţională. Ea
serveşte la stabilirea relaţiei de comunicare şi la cultivarea interesului pentru aceasta
până la încheierea mesajului, prin verificarea funcţionării optime a circuitului. La
nivelul contactului social funcţia fatică asigură comunicarea de succes prin amprenta
lingvistică degajată.

Majoritatea textelor îndeplinesc mai multe functii, dar hotărâtor pentru includerea într-
un stil sau altul, este funcţia dominantă. De pildă:
· emotiva în memorii, confesiuni, comentarii, interpretări critice
· conativă în ordine, decizii, regulamente, discursuri politice, predici, reclame
· poetică în operele literare, dar şi în unele mesaje publicitare
· metalingvistică în analize gramaticale, în dicţionare, în texte cu caracter didactic
· referenţială e dominantă în comunicate oficiale, buletine, chestionare, referate, cronici
· fatică în saluturi şi formule de convenienţă, texte de receptare a mesajului telefonic

CE PUTEM DEDUCE DESPRE AUTORUL TEXTULUI SI DESPRE SITUATIA DE

COMUNICARE?CUI SE ADRESEAZA TEXTUL?

Autorul=Emiţătorul= sursa de informaţie dintr-o situaţie de comunicare;

Numele autorului este indicat în subsolul textului, alaturi de titlu
In general, titlul sugerează faptul că autorul este un:
1. scriitor → text beletristic;
2. om de ştiinţă → text tehnico-ştiinţific;
3. Instituţie legislativă ( Parlamentul României )→ text juridico-administrativ ( oficial ) ;
4. jurnalist→ text publicistic ( jurnalistic ) .
Cititorul=Receptorul = beneficiarul informaţiei dintr-o situaţie de comunicare;
Acesta poate fi:
1. specializat ( un specialist în domeniu: critic literar / jurist/ om de ştiinţă );
2. în curs de specializare ( elevi, studenţi );
3. nespecializat ( cititor obişnuit ).
Mesajul = fraza care poartă informaţia esentiala a textului(poate fi extrasa din text, sau
poate fi sintetizata de cititor);
Codul= limba română;
Canalul =scris;
Referentul = informaţia despre ceva;despre ce este vorba în mesaj;
Contextul= poate fi vorba de contextul la care se refera mesajul, sau/si de contextul in
care este emis mesajul

VORBIRE DIRECTA/VORBIRE INDIRECTA

Trecerea din vorbirea directă in vorbirea indirectă

VORBIRE DIRECTA = TEXT DIALOGAT

Ex.: Dar vocea de dincolo adaogă:

- Coniţă! Uite Ionel! Vrea să-mi răstoarne maşina!… Astâmpără-te, că te

arzi!

- Ionel! Strigă iar madam Popescu; Ionel vin’ la mama!

- Sări, coniţă! Varsă spirtul ! s-aprinde!

- Ionel! Strigă iar mama, şi se scoală repede să meargă după el.

VORBIRE INDIRECTA=TEXT NARATIV

Ex. Vocea de dincolo(servitoarea) o strigă insistent pe doamna,

adaugand că Ionel vrea să-i răstoarne maşina, apoi îi spune lui Ionel să se
astâmpere, pentru că se va arde.

Madam Popescu îl cheamă pe Ionel să vină la ea.

Si mai ingrijorata, slujnica o roagă pe stapana să îi sară în ajutor,

fiindcă Ionel varsă spirtul şi se poate aprinde ceva.

Mama îl strigă iar pe Ionel şi se ridica repede să meargă după el.

MODIFICARI SURVENITE:

► eliminarea liniei de dialog;

► transformarea persoanei I şi a-II-

a a verbelor şi a pronumelor în
persoana a III-a;

► semnalarea replicilor prin verbe

care exprimă acţiunea de “a spune”;

► plasarea, după aceste verbe, a

unor cuvinte precum: că, să , ca să,
dacă, unde, când, care etc. (elemente
de subordonare in fraza);
► reproducerea cât mai exactă a
cuvintelor vorbitorului, transpunand
narativ marcile afectivitatii;

► transformarea modului
imperativ în conjunctiv;

► transformarea cazului V în Ac
sau D;

► eliminarea exclamaţiilor,
interogatiilor, interjectiilor

TIPOLOGIA TEXTELOR
TIPOLOGIA TEXTELOR (.M. Adam)
Tipuri sau Mărci lingvistice Genuri de texte ce întrebări ce
secvenţe de text probabile aparţin sau care evidenţiază
au o
Obiectivul lor secvenţă ce specificul textului
aparţine
unui anume tip de
text
TEXTULNARATIV - repere temporale, mai - romane, nuvele, Cine? Ce face?
ales: atunci, apoi, mai basme... Unde? Când? Cum?
târziu... - fapte diverse De ce?
- timpuri verbale: prezent - pasaje de basm,
schiţă,
şi perfect compus sau nuvelă...
perfect simplu
- lexic: frecvenţa verbelor
şi adverbelor ce insistă
asupra acţiunii
Testul descriptiv - repere spaţiale, mai ales: - pasaje de roman, Ce este descris? De
aici, mai departe, lângă ... nuvelă, pastelul cine? Cum? De ce?
- timpuri verbale: - planşe anatomice
imperfect sau prezent - pasaje de ghid
turistic
- lexic: frecvenţa
substantivului şi
adjectivului; verbe ale
stării; câmpuri lexicale ce
asigură unitatea tematică
Testul scenic sau - punctuaţie specifică - piese de teatru Cine vorbeşte? Cu
„dialogal / - mărci ale enunţării - scene în texte cine? Despre ce?
epice
conversaţional - conversaţii „pe Unde? Când? De
viu"
ce?
Textul - estomparea completă a - unele articole de Despre ce suntem
presă
informativ emiţătorului - rubrici de presă de informaţi?
a informa - articulaţii de tip crono- tipul „meteo", De cine? Cum? De
anunţuri"
logic: mai întâi, apoi...; ce?
timp verbal: prezentul
- lexic specific orizontului
tematic
Textul explicativ - estomparea emiţătorului - manuale şcolare Ce este explicat? De
- a face să - conectori logici: cauză - - unele texte cine? Cum? De ce?
ştiinţifice
Înţeleagă efect: deoarece, deci...
- timp verbal: prezentul
- lexic specific orizontului
tematic
Textul injonctiv - estomparea emiţătorului - reţete La ce se referă
a indica modul de - timpuri verbale: - prospecte indicaţiile? Cine le
acţiune imperativ sau infinitiv dă? De ce?
Textul - conectori logici: - expuneri, Cine argumentează?
prezentare
argumentativ deoarece, în consecinţă, de carte Ce argumentează?
a convinge cu toate acestea... - editoriale, cronici Pe cine doreşte să
şi
- lexic, în funcţie de comentarii de presă convingă? Cui i se
strategia adoptată: neutru opune? De ce?
sau valorizant vs.
devalorizant
Iarasi foarte folositor pentru bacalaureat - oral , mai ales pentru aceia dintre voi care nu
pot invata teorie foarte multa; cititi cu atentie mai ales coloana a 2-a (marci lingvistice
probabile), ca sa va fixati cateva trasaturi ale fiecarui tip de text.

TEXTUL LITERAR SI TEXTUL NONLITERAR

Materialul este luat de pe net, dar consider ca este foarte bine realizat si va ajuta sa realizati
diferenta literar/nonliterar, importanta in rezolvarea unor cerinte de la proba orala a
bacalaureatului.

MESAJUL poate fi structurat sub forma unui TEXT

LITERAR sauNONLITERAR, în funcţie de scopul comunicării şi modul particular de
concretizare a informaţiei transmise.

A. TEXTUL LITERAR particularizează comunicarea artistică,pentru că în el se

recunoaşte originalitatea reflectării lumii înconjurătoare de către creatorul operei artistice
(populare sau culte). În text se manifestă funcţiapoetică a limbajului, prin
excelenţă reflexiv, întrucât expresivitatea conţinutului primează şi nu informaţiile oferite.
B. TEXTUL NONLITERAR este elaborat pentru a comunica un conţinut în care
acţionează, cu precădere, funcţia referenţială. Vizează domenii diverse, de la
cele ştiinţifice şi juridico-administrative la mass-media audio-vizuală, concretizându-se; cu
ajutorul registrelor lingvistice (oral/ scris; popular/ cult; regional, colocvial, argoul şi
jargonul). Indiferent de textul funcţional reprezentat în comunicare, emiţătorul abordează
obiectiv realitatea şi foloseşteun limbaj comun, convenţional, prin
excelenţă tranzitiv (scopul principal este de a transmite informaţii).
TEXTUL LITERAR
- caracter reflexiv
- subiectivitatea emiţătorului
- încălcarea intenţionată a normelor lingvistice
- limbaj expresiv, realizat cu ajutorul figurilor de stil şi al procedeelor artistice
- acţionează funcţia poetică
- modalizare afectivă maximă

TEXTUL NONLITERAR
- caracter tranzitiv
- obiectivitatea emiţătorului
- respectarea normelor de redactare a textului funcţional
- limbaj specializat pe domenii de activitate
- acţionează funcţia referenţială
- modalizare afectivă minimă

FUNCŢIILE LIMBAJULUI

Scopul limbajului este acela de a transmite informaţii, esenţială este funcţia sa de

comunicare.

Comunicarea organizează enunţul în forme diferite, ceea ce duce la existenţa unor diferite
tipuri de mesaj, care presupun mai multe funcţii ale limbajului.

Funcţia limbajului -relaţie între o anumită formă lingvistică şi situaţia/ contextul/ poziţia
socială ori interpersonală în care această formă lingvistică este utilizată; însumează
comunicarea ideilor, exprimarea atitudinilor etc.

Fiecărei funcţii îi corespund, în procesul comunicării, forme lingvistice specifice; chiar dacă
un mesaj nu are o singură funcţie, una dintre ele predomină şi impune un anumit uz al
unităţilor lingvistice în enunţ.

Factori care FUNCTIILE CORESPUNZATOARE

intervin în
(ROMAN JAKOBSON)
procesul
comunicării

EMIŢĂTOR 1. EMOTIVĂ (numită şi interjecţională)

- este centrată asupra emiţătorului, are ca scop exprimarea atitudinii

vorbitorului faţă de conţinutul enunţului. Stratul pur emotiv al limbajului
este constituit din interjecţii; dincolo de emoţia pură, limba posedă însă şi
alte caracteristici formale menite să marcheze participarea afectivă a vorbi-
torului la enunţ (persoana I la pronume şi verb, intonaţia* interogativă/
exclamativă, lungimea sunetelor etc): Vai, ce tare plouă!

DESTINATAR 2. CONATIVĂ (numită şi persuasivă sau retorică)

(RECEPTOR) - orientează enunţul către destinatar (receptor). Expresia gramaticală a

funcţiei conative este marcată de pers. a II-a la pronume şi verb, de vocativ
la substantiv şi de imperativ la verb; intonaţia exclamativă/interogativă
caracterizează şi ea enunţurile a căror funcţie primordială este centrată
asupra receptorului: Ascultă-mă! De ce nu mă crezi?

REFERENT 3. REFERENŢIALĂ (numită şi denotativă, informativă)

(CONTEXT) - este orientată spre referentul mesajului, este funcţia primordială într-o
mare parte a enunţurilor, coexistând uneori cu alte funcţii; îi aparţin
enunţuri neutru-informative ca: Pisica este un animal domestic.

COD 4. METALINGVISTICĂ

- este predominantă în frazele care aparţin metalimbajului, deci care

transmit informaţii despre un anumit cod*, devenit el însuşi obiect de
descriere în enunţ; distincţia care stă la baza identificării acestei funcţii se
face între limbajul obiectual (care spune ceva despre obiect, referent)
şi metalimbaj (care spune ceva despre limbaj); explicaţiile pot privi
argourile, limbajul copiilor, (in)corectitudinea unei forme gramaticale,
decodificarea unui alt cod ş.a.: Nu se spune „ei este, ei face", ci „ei sunt, ei
fac"; „Şuţ" înseamnă „hoţ”; Săgeată înainte înseamnă „sens unic".

CONTACT 5. FATICĂ

- asigură menţinerea contactului dintre vorbitor şi interlocutor. Enunţul

poate cuprinde fraze care atrag atenţia destinatarului sau confirmă faptul că
el rămâne în continuare atent, atât în comunicarea directă, cât şi în cea
mediată: Acum urmăriţi-mă cu atenţie!; Alo, mai eşti pe fir?

MESAJ 6. POETICĂ(numită şi estetică sau literară)

- este centrată asupra mesajului, constituind funcţia predominantă a
artei verbale. Ea nu apare izolată în text, ci se combină cu celelalte funcţii,
de ex. în diversele genuri poetice: poezia epică, dominată de
enunţuri expozitive formulate la persoana a III-a. implică o participare a
funcţiei referenţiale; poezia lirică, dominată de persoana I, cuprinde
enunţuri în care intervine puternic funcţia emotivă, iar poezia liric-
adresativă, cu valori retorice, formulată la pers. a II-a (oda, epistola),
implică funcţia conativă.