Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Agresivitatea, Speranta-Farca
Agresivitatea, Speranta-Farca
Speranţa Farca
Formare:
Doctor în ştiinţele educaţiei din 2003, la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Psihologie şi
Ştiinţele Educaţiei, cu teza „Psihanaliză și Educație”
Licenţiată în ştiinţele educaţiei în 1996, la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Psihologie şi
Ştiinţele Educaţiei, cu teza „Psihanaliză și Educație pentru copii”
Formare în Psihanaliză cu membri IPA, 1995 – 2003
Domenii de expertiză:
psihanaliză, educaţie, educaţie timpurie, dezvoltarea copilului
Proiecte coordonate:
Acomodarea copilului cu trecerile de nivel din învă țământul obligatoriu (2012-2013)
Responsabilitatea profesorului în formarea morală a elevilor (2011)
Comunicarea eficientă dintre familie și grădini ță (2010)
Formarea părinţilor pentru educaţia timpurie (2009)
Psihanaliză – terapie şi formare (1999 – 2002)
Psihanaliză şi educaţie pentru copii (1996 – 1998)
Cărţi de autor publicate:
Farca S. Grădinița mea favorită! Ghid pentru părinți și educatoare 2012, ISBN 978-973-0-12311-1
ebook, iTunes
Farca S. Cum întâmpinăm copilul ca părinţi, bunici, medici şi educatori Editura Trei, Bucureşti,
2010, ISBN 978-973-707-338-9 (426 pagini)
Farca S. Ce trăieşte copilul şi ce simte mama lui. Repere psihanalitice pentru maternitate şi copilărie
Editura Trei, Bucureşti, 2009, ISBN 978-973-707-336-5 (457 pagini)
Farca S. Psihanaliza şi cele patru vârste ale eului. Cum devenim părinţi Editura Trei, Bucureşti,
2003, ISBN 973-8291-53-4 (336 pagini)
Activităţi:
Cadru didactic asociat la Universitatea de Arte Bucureşti (2008-2012), la SNSPA (2003-2005)
Psihanalist specializat în relaţia mamă-copil
Aşteptarea agresivă
Adesea manifestarea agresivă a copilului este provocată din exterior, prin aşteptarea celorlalţi:
Dacă un copil este acuzat pe nedrept de înfăptuirea unei agresiuni, acuzația nu va rămâne multă vreme
„nedreaptă”, deoarece el va face ceva ca să o merite. Este o situaţie descrisă de S. Freud care arată că, uneori,
sentimentul de vină este anterior actului agresiv care vine ca o descărcare (se foloseşte pentru exemplificare
de romanul „Crimă şi pedeapsă” al lui Dostoievski).
Mulţi dintre copiii cu manifestări agresive au părinţi care îi învinovăţesc, îi critică, se aşteaptă ca ei să fie
„răi”, se tem de „ce se va alege din ei”.
Adesea un „copil rău” este de fapt un copil pentru care adulţii din jurul lui nu au suficientă răbdare şi tole-
ranţă cu el.
Copilul ajunge să împlinească, fără să vrea, „premoniţiile” sumbre ale părinţilor:
– „Nu mai alerga aşa că ai să cazi!”
– „Nu mai sări aşa că îl vei lovi pe frăţior!”
– „Ai grijă că ai să verşi apa pe parchet!”
… îndreptăţind afirmaţia victorioasă: „Vezi, ţi-am spus eu să fi cuminte!? Uite ce ai făcut!”
1
Înțelegerea greșită
Se întâmplă adesea ca adulții să aibă o altă grilă de interpretare decât cea a copiilor. Un copil poate să arunce
cu nisip în jurul său pentru că nu se gândeşte decât la construcţia sa; poate să taie rochia mamei pentru că
a vrut să-şi croiască un costum de prinţesă; poate să rupă caietul de teme al surorii pentru că e amuzant cum
se transformă hârtia…
Adultul însă, care se confruntă cu consecinţe neplăcute, are tendinţa de a vedea simplele jocuri ca pe nişte
acte de agresivitate. El găseşte o intenţie agresivă acolo unde ea nu există şi astfel perverteşte inocenţa copi-
lului: data viitoare, va face aceste acte, nu din joacă, ci pentru a supăra.
Neînţelegerea
Un copil care nu poate stabili o relaţie de comunicare reală cu părinţii săi se simte debusolat şi singur, lipsit
de ajutor.
Un copil poate:
– plânge nu pentru a deranja, ci pentru că are nevoie să fie ţinut în braţe şi asigurat;
– spune vrute şi nevrute nu pentru că vrea să-i pună în dificultate pe părinţi, ci pentru că vrea să se arate mare
şi cunoscător, vrea să participe şi el la discuţia adulţilor;
– povesti multe neadevăruri nu pentru că este mincinos, ci pentru că are nevoie de împlinire fantasmatică
a dorinţelor;
– cere date numeroase despre un eveniment sau lucru pentru că este impresionat şi vrea să se asigure şi nu
pentru că vrea să agaseze;
– să fie urâcios şi distant pentru că s-a simţit rănit, lipsit de atenţia celor pe care îi iubeşte şi nu din răutate.
Dacă toate acestea sunt interpretate superficial, copilul se va confrunta cu un eşec în comunicarea cu ceilalţi,
se va simţi neînţeles, diferit şi bizar şi poate deveni provocator pentru a obţine o oglindire, poate deveni vio-
lent pentru a-și exprima angoasa de a fi singur într-o lume care nu-l pricepe.
Deposedarea
Un copil are drept de proprietate asupra hainelor, jucăriilor, cărților şi realizărilor proprii. Acestea nu sunt
simple obiecte, ele fac parte din sinele său şi constituie lumea existenţei lui.
Atunci când părintele se înstăpâneşte abuziv asupra lucrurilor copilului (haine, jucării, obiecte) şi chiar asu-
pra corpului său (îmbrăcându-l, hrănindu-l, gestionându-l fără prea multe întrebări) e normală reacţia de apă-
rare furioasă a posesorului de drept.
Atitudinea adultului arată că nu-l consideră pe copil un om cu drepturi și că, prin forță, se poate înstăpâni
asupra lucrurilor sale. Copilul are astfel două motive importante pentru a deveni agresiv: apărarea proprietăţii
şi afirmarea de sine.
Nedreptatea
Copilul, pentru a se putea adapta, este foarte atent la măsura prin care părinţii lui judecă lumea. Dacă însă
părintele foloseşte „ocale” diferite pentru situaţii similare, copilul se revoltă dacă este nedreptăţit sau devine
abuziv dacă este favorizat. Ambele atitudini duc la manifestări de agresivitate.
Copilul are nevoie de repere clare, de reguli stabile pentru a se simţi asigurat într-o lume care poate fi cunos-
cută şi care nu se lasă schimbată subiectiv.
Dramatizarea
Copiii experimentează modalități de comportament, se joacă „de-a” ceea ce văd și își atribuie roluri diverse.
Scopul este acela de adaptare socială.
Dacă însă, părinţii fac adevărate drame în jurul acestor jocuri, luându-le în serios, complică şi riscă să perma-
nentizeze situaţii care altfel s-ar fi stins de la sine.
Absența neutralității
Copilul spune și face multe, dacă la toate părin tele are reacții personale puternice, am înțelege că este o șica-
nare între covârstnici și nicidecum o relație educativă.
Copilul poate crede că face o glumă bună, sau poate reda ceea ce i s-a spus lui de către altcineva, poate să
exagereze și să întreacă măsura, dar un răspuns cu aceeași monedă nu este nici educativ și nici eficient.
Aici copilul are nevoie de niște limite care să-l asigure și între care, comportamentul lui să nu mai fie exage-
rat, are nevoie de un model de reacție.
2
Exagerarea copilului este normală deoarece el experimentează, cunoaşte, se autodescoperă şi-şi caută repere.
Răspunsul exagerat al părintelui însă, nu mai este tot aşa de firesc.
Ironia
Ironia este o formă de agresivitate verbală. Cu excepţia autoironiei şi a cuvântului de spirit, ea nu arată o prea
mare elaborare şi, în fapt, nu se deosebeşte, decât intelectual de injurie.
În ţinta ironiei adultului, copilul este, de fapt, agresat şi dezarmat căci nu se poate apăra. El simte lovitura,
dar nu ştie ce i se întâmplă, uneori nici nu înțelege sensul cuvintelor care îl rănesc.
Râsul înseamnă plăcere, bucurie, detensionare, dar în ironie, el este confiscat și întors agresiv ca o armă: „râd
de tine”. Râsul începe să-şi piardă veselia, se încarcă cu amarul din rănire, ruşine şi pedeapsă. Așa că nu ar
trebui să ne mire dacă acei copii trataţi astfel râd de cineva blamat şi ajung ca, mai apoi, să inventeze amuza-
mente sadice pe seama altor copii mai mici sau mai slabi.
Educaţia
Educaţia are funcţie adaptativă, ea trebuie să instrumenteze copilul cu modalităţi de anticipare a efectelor
actelor proprii, a consecinţelor. Prin educaţie omul ajunge să-şi poată anticipa consecinţele actelor proprii, să
facă alegeri responsabile pe care apoi să şi le asume. Omul devine astfel matur afectiv: întreg, independent,
responsabil, liber şi creativ.
Dresajul
Dresajul sparge legătura dintre acţiune şi consecinţa ei și încearcă supunerea prin dependență, a copilului de
către adultul–dresor. Copilul nu e îndemnat să înţeleagă consecinţele actelor sale, ci efectele pe care acestea
le au asupra adultului responsabil pentru el. Se creează astfel o unitate simbiotică în care adultul va fi mereu
cel responsabil, iar copilului nu-i rămâne decât să se supună.
4
În şcoală se practică abundent condiţionarea: bucuria de învăţa ceva, de a pune întrebări, de a descoperi, de
a dobândi nişte capacităţi este aproape în totalitate confiscată de goana după F.B.-uri, note mari, premii şi
medalii.
Copilul are două opţiuni: una de identificare cu adultul, devenind el cel care condiţionează („Dacă nu îmi
cumperi mingea, nu mai mănânc ciorba!”) şi una de nedezvoltare, de asumare a dependenţei afective în care
altcineva este responsabil, el este o victimă neînţeleasă, urmărit de ghinion şi nenoroc.
Constrângerea
Aici este tărâmul lui „trebuie”, lui „nu ai încotro”.
Relaţia dintre părinte şi copil este una direct agresivă, de impunere a superiorităţii adultului.
Părintele cere supunere în schimbul satisfacerii nevoilor copilului:„Trebuie să faci ce îţi spun eu pentru că
ai nevoie de mine!”. Copilul acceptă aceste impuneri nu pentru că le înţelege importanţa, ci pentru că, deo-
camdată nu are ce face.
Riscul este ca relaţia formatoare dintre părinte şi copil să se transforme într-una de luptă: „care pe care”. De
asemenea, preluând exemplul părintelui, şi copilul va deveni constrângător („Ţi-am spus că vreau la toaletă,
dacă nu m-ai dus, am făcut pipi pe mine!”).
În perspectivă, un risc major este adolescenţa zbuciumată a copilului crescut astfel. Simţindu-se oarecum
independent, poate aboli orice regulă, poate face totul de-a-valma fără chibzuinţă, îşi poate pune părinţii în
situaţii în care nu au de ales.
Pedeapsa şi recompensa
Dictonul este: „Cine ascultă va fi recompensat, cine nu, va fi pedepsit!”
În utilizarea pedepsei și recompensei, legarea de cel care operează „biciul şi bombonica” este evidentă.
Riscul unor tulburări de comportament este mare: copilul va solicita recompensa, iar dacă nu o va primi, va
provoca adultul pentru a obţine reversul: pedeapsa.
Comparaţiile între copii
Este reprezentativă pentru comparaţie binecunoscuta expresie: „Ia uită-te la copilul acela (frate, coleg,
vecin, prieten)! El de ce poate și tu nu?”
O astfel de remarcă nu îl poate face pe copil mai cuminte, mai ascultător sau mai silitor. Însă cu siguranţă va
trezi anxietate, frustrare, dorinţă de răzbunare.
Dacă părintele încearcă să stăpânească dezbinând, nu ar trebui să se mire de relaţia agresivă dintre fraţi.
Exemplul biblic cu Abel şi Cain, fiind elocvent.
Numai că odată pornit tăvălugul agresivităţii, invidiei şi răzbunării, greu mai poate fi oprit şi adesea se
ajunge ca victima să fie chiar părintele însuşi care se confruntă cu reproşuri permanente şi nemulţumiri din
partea copilului.
O altă reacţie a copilului poate fi aceea a ignorării „strugurilor oricum prea acri”. El poate întoarce spatele
unei relaţii formatoare, mulţumindu-se să fie „copilul celuilalt părinte”.
Diferenţele dintre copii sunt majore şi de aceea compararea lor (precum merele cu perele) nu poate fi de aju-
tor nici părinţilor, nici profesorilor.
Culpabilizarea
„Vezi ce ai făcut? Din cauza ta s-a întâmplat…!”
Legătura prin vinovăţie este cea mai puternică şi cea mai agresivă dintre toate. Aşa se face că relaţiile confi-
gurate astfel sunt marcate de violenţe şi abuzuri.
Copilul oricum se simte „buricul pământului” datorită gândirii sale egocentrice şi magice. Conform acestei
gândiri, tot ce se întâmplă în jurul să i se datorează pentru că se leagă de unele dorinţe şi temeri: se simte
vinovat când frăţiorul cade (doar şi-a dorit să se lovească atunci când s-au certat), se simte vinovat dacă
părinţii se despart (pentru că şi-a dorit ca mama să se ocupe doar de el), se simte vinovat pentru boala bunicii
(doar i-a spus să nu mai sară şi nu a ascultat-o).
Părintele, dacă el însuşi nu este matur afectiv, poate profita nedemn de caracteristicile gândirii infantile pen-
tru a subjuga copilul. Astfel, copilul nu va mai putea evolua dincolo de nivelul unei gândiri magice, atotpu-
ternice; va rămâne legat prin vinovăţie de părintele său şi nu se va putea autoasuma responsabil.
Riscul de boală psihică şi de manifestări autoagresive este foarte mare.
Copilul are nevoie de părinţi securizanţi care să-l ajute să acumuleze experiență, să constate că, în realitate,
nu poate influenţa întotdeauna mersul lucrurilor, că sunt legi şi cursuri ale evenimentelor ce fac abstracţie de
el şi că trebuie să se adapteze. Decăderea din zona atotputerniciei, îi permite copilului să nu se mai simtă
vinovat pentru ceea ce nu este şi să-şi asume responsabilităţi reale.
5
Argumentul autorităţii
Exprimarea „Faci cum îţi spun eu pentru că eu ştiu mai bine!” are rolul de a marca o relaţie verticală: adul-
tul are superioritatea (forţei, experienţei, vârstei, banului).
Aici adultul se impune pentru că este nesigur şi infantil. De pe această poziţie nu poate securiza copilul şi
nici nu oferă un exemplu prea fericit.
Dacă părintele nu este asigurator, copilul care nu se simte în siguranţă şi este susceptibil de a deveni agresiv,
el fiind în alertă pentru a se apăra. De asemenea, copilul simţind nesiguranţa părintelui o va evidenţia, o va
taxa, o va aduce în prim plan pentru a răsturna raportul de forţe îndată ce devine posibil. Şi aici, relaţia care
ar trebui să fie formativă ajunge să fie o luptă pentru putere.
6
De asemenea, copiii au nevoie de limite pe care cu toții le respectăm:
Trecem pe la semafor, doar pe zebră și doar pe culoarea verde. Asta nu înseamnă că atunci când mă grăbesc o iau cu
copilul târâș pe roșu.
Copilul are nevoie și să înțeleagă că așa cum îi este respectată libertatea lui, trebuie respectată libertatea oricărui om.
Așa că îi putem cere să vorbească frumos, să-și respecte rândul, să-i asculte și pe ceilalți pentru că și el își dorește ace-
lași lucru pentru sine.
Prin urmare, reiau ce am spus pentru comentariul anterior: ce ție nu-ți place altuia nu-i face. Și există numeroase moda-
lități de a ne purta omenește și cu respect unii cu alții, cu atât mai mult cu copiii noștri pe care îi iubim mult și pe care
nu putem să îi creștem ca oameni respectabili dacă nici măcar noi nu-i respectăm.
Că greșim cu toții ca părinți aveți dreptate, important este să dorim să remediem greșelile atunci când le observăm și
copiii noștri vor remarca îndată devenind ei înșiși respectuoși, ascultători și iubitori văzând că ne străduim măcar să îi
înțelegem.
de la speranta, transmis pe 1 March 2012 la 11:04 PM
Ambivalenţa afectivă
Copilul trece, în dezvoltarea sa, prin stări afective puternice și difuze în care nu poate să distingă ce simte și
trăiește. Acestea sunt simţăminte puternice, uneori copleşitoare şi adesea bipolarizate (iubire–ură,
curiozitate–spaimă).
Aici copilul are nevoie de un mediu „vâscos”, care să nu vibreze prea puternic la ambivalenţele sale şi care
să i le atenueze.
De pildă, copilul mic se poate trezi urlând de spaimă că lumea pe care a lăsat-o la adormire nu mai este ace-
eaşi, dar mama vine senină şi-i vorbeşte blând, îl ia în braţe şi-l mângâie: mama iubită nu a păţit nimic rău,
iar el va avea o zi frumoasă!
Când copilul mai mare este agitat şi neliniştit, dacă părinţii sunt relaxaţi şi dornici de a-l asculta, el va putea
mai lesne să-şi formuleze frustrările. E important ca reacţia părinţilor la aceste exprimări să nu fie una de
învinovăţire, sfătuire, convingere, moralizare. Copilul are nevoie de o oglindire pentru autocunoaștere, nu de
un deget care să-i indice ce a greșit şi nici de un părinte care să se lase afec tat mai tare decât el.
Sentimentul de neputinţă
Copilul se descoperă posesorul unui corp vulnerabil şi limitat care nu-l poate urma în împlinirea dorinţelor şi
fantasmelor. Din toate câte îşi doreşte foarte puţin poate înfăptui din cauza neputinţei corporale şi a interdi-
cţiilor parentale.
În aceste condiţii sunt naturale fantasmele de omnipotenţă (apărute ca identificări cu eroi grozavi) şi ambiva-
lenţa faţă de părinţi (ca ei doreşte să ajungă, de ei este încă dependent, dar pe ei vrea să-i învingă pentru a nu
mai avea limitări şi restricţii).
Părinţii pot sprijini copilul dacă reuşesc să fie neutri la manifestările lui de agresivitate, dacă nu „răspund cu
aceeași monedă”, dacă nu iau în tragic și prea personal unele exprimări. Relaxarea părintelui ajută la deten-
sionarea copilului.
De asemenea, este important ca în această perioadă, părinţii să-l ajute pe copil să descopere activităţi la care
copilul se pricepe şi poate avea succes pentru a constata că nu este că nu este mereu neputincios.
Nevoia descărcării
Copilul se încarcă adesea de tensiuni, frustrări şi agresiuni externe pe care le suportă pasiv ca apoi, să le
exporte aşa cum le-a primit, în aceeaşi manieră, fără nici o prelucrare.
Ca şi în jocul de-a „leapşa”, „plesnitul” devine „plesnitor”, predând „ştafeta violenţei”.
Aici părintelui nu-i este de folos să ştie „cine a început” şi nici să inventeze pedepse. Mai profitabilă ar fi
încercarea de indicare a unor modalităţi de sublimare a agresivităţii: supărarea poate fi povestită, desenată,
modelată ca şi plastilina, pictată cu acuarele, cântată la pian etc.
Atragerea atenţiei
7
Orice copil are nevoie, în mod sănătos, de atenție. Pierderea atenţiei mamei pentru copil este debusolantă, de
aceea atunci când ea vorbeşte la telefon, când are pe cineva în vizită, când se preocupă de frate sau când are
un material de terminat pentru serviciu, copilul devine foarte solicitant şi năzdrăvan.
Lipsa atenţiei părinţilor îl face pe copil să se simtă dezînvestit şi de aceea face orice ca să o obţină. De pildă
(este doar un exemplu căci fiecare situaţie este diferită), copilul vine şi îşi roagă mama care discută cu o prie-
tenă: „Vino cu mine să ne jucăm cu maşinuţele”, dacă mama nu dă curs cerinţei e foarte posibil ca maşinuţa
să răstoarne „din greşeală” cana cu lapte. Dacă nu a avut atenţia jucăuşă a mamei, măcar grija supărată să
o aibă. Dacă nici aşa nu merge, se trece la următorul nivel: va aluneca, tot din greşeală, pe laptele vărsat şi se
va lovi cu capul de dulap – acum obţine sigur atenţia de care avea nevoie: mama îngrijorată vine şi ogoieşte
copilul care plânge.
Decât să fie ignorat, copilul preferă să iasă în evidență în mod negativ. Dacă nu poate impresiona prin merite
şi drăgălăşenii atunci va deranja, speria, îngrijora.
Este important ca părinţii să înţeleagă nevoia copilului de aport narcisic şi să nu-i retragă atenţia decât trep-
tat, pe măsură ce copilul se desprinde în mod natural. De asemenea, este preferabil răspunsul la cererile rezo-
nabile şi nu la soluţiile disperate găsite de copil. Prin răspunsul său, părintele îndrumă copilul spre descoperi-
rea modalităţilor acceptabile de obţinere a atenţiei.
Spaima
Agresivitatea îl ajută pe copil să fie alert în sesizarea pericolelor pentru a se apăra. Deci este normal ca atunci
când copilul se simte speriat, ameninţat, în nesiguranţă să devină agresiv.
Un copil înspăimântat poate avea reacţii neprevăzute, greu de gestionat, poate învăţa să sperie la rândul său,
poate reacţiona agresiv sau autoagresiv, se poate închide în sine sau îşi poate stopa dezvoltarea.
Știind aceasta, părinţii ar putea înţelege cât de important este pentru copil un mediu asigurator şi armonios
plin de iubire şi în care neprevăzutul este bine dozat. Ar putea intui că unui copil nu-i este necesar să „ştie de
frică”, că nu este nevoie de pedeapsă în educaţie.
9
Agresivitatea copilului
26 September 2011
Ca adulți ne confruntăm adeseori cu agresivitatea copiilor prea liber exprimată ceea ce poate fi frustrant:
copilul arată senin ceea ce noi nu ne mai putem permite să recunoaştem. Cum pot înţelege adulţii educatori
agresivitatea copiilor şi ce reacţii benefice pot avea?
Agresivitatea copilului
Agresivitatea copilului ţine de capacitatea lui de reacţie la mediul înconjurător cu scop de apărare, de sesi-
zare a pericolului, de adaptare – deci este strâns legată de aptitudinea de a trăi.
În dezvoltarea sa afectivă, copilul trece prin mai multe etape până când își con stituie capacitatea de conținere
și de sublimare a agresivității (capacitate rară și la un adult). De formele de manifestare a agresivității copilu-
lui arată starea lui de evoluție afectivă, căutările sale de inserare socială, modul în care el se percepe pe sine
în raport cu ceilalți.
Manifestările de agresivitate ale copilului pornesc de la simpla neascultare până la ţipete, urlete, trântiri pe
jos, injurii, obrăznicii, lovirii şi chiar exprimări somatice (îmbolnăviri datorate tensiunilor, cărora copilul nu
le poate face față). Fiecare copil are preferinţele sale de manifestare în funcție de reacția educativă pe care
o întâlnește. Orice copil are însă nevoie să fie înțe les și ajutat să se exprime favorabil lui și celor din
jurul său.
Manifestările de agresivitate
24 September 2011
Ce anume influenţează felul în care ne manifestăm agresivitatea? Cum se poate manifesta agresivitatea? Ce
valori poate dobândi agresivitatea prin sublimare?
Educaţia
Pentru exprimarea agresivităţii sale, copilul îşi ia ca model părinţii şi educatorii.
Felul în care adulţii din jurul copilului îşi gestionează stările agresive devine exemplu pentru copil.
Aceste modele–reper sunt interiorizate şi vor fi redate mai apoi ca manifestări personale faţă de sine şi de
ceilalţi.
Este normal ca un copil bătut de către părintele său să se simtă „bătut de soartă” şi să-i bată şi el pe colegi;
este natural ca un copil a cărui mamă este permanent îngrijată de sănătatea lui să devină ipohondru şi să aibă
temeri de întâmplări nefaste faţă de cei dragi.
Cultura
Obiceiurile, tradiţiile, religia, arta, miturile şi credinţele oferă unei populaţii repere vechi pentru manifestările
individuale. Aici sunt limitele între care se încadrează cumsecădenia, sunt pedepse pentru ispăşirea abaterilor
precum şi exemple de sublimare.
Acolo unde inserţia culturală este prea slabă şi individul se simte mai lesne copleşit de propriile-i afecte
aflate în stare brută.
11
găseşte, pentru o perioadă din existenţa sa, susţinerea de care are nevoie pentru a evolua într-o direcţie
specifică.
Ce este agresivitatea?
Agresivitatea este general umană atâta vreme cât nimeni nu poate spune că nu și- ar fi ieșit vreodată din fire,
că nu s-ar fi supărat pe ceva, cineva sau pe sine.
Agresivitatea, ca și iubirea sunt forme structurale ale forței noastre vitale, fac parte din noi și ne ajută să
putem trăi, polarizându-ne existenţa: dacă iubirea ne împinge spre dăruire de sine, agresivitatea ne ajută să ne
autoconservăm, să ne apărăm, să luăm din jur ceea ce avem nevoie pentru a trăi.
13
După cum se poate vedea, o anulare a agresivităţii nu este posibilă pe deplin fără patologie sau îndrăgostire.
Chiar dacă în viaţa noastră sunt perioade când balanţa iubire–agresivitate înclină mai mult într-o parte sau
alta, un echilibru este de tot necesar.
Făt-Frumos în magazin
În basme, feciorul, plecat în călătorie pe un cal năzdrăvan întîlneşte cîmpuri de flori îmbietoare ce îl cheamă
să le culeagă (Zâna Zorilorde Ioan Slavici):
- Ia-mă pe mine, că eu-s mai frumoasă și dau putere celui care mă rupe…
- Ba, ia-mă pe mine… Și iarăși se mișcă alta… și alta… care mai de care mai frumoasă.
Feciorul, nu poate rezista chemării deşi calul (doar pentru că e mîncător de jăratic) îl sfătuieşte să nu dea curs
cererii. El culege florile pentru că acestea îi cer, nu pentru că le-ar dori. Tot astfel este și omul în magazin.
Adultul plătește ce a cules la casă, cu bani.
Copilului însă, îi revine o altfel de plată: el simte promisiunea din fiecare jucărie și nu mai poate să aleagă, ar
voi să le culeagă pe toate, toate îl cheamă și la toate le- ar răspunde. Alegerea înseamnă a se mulțumi cu
o singură jucărie, deci să refuze întreg noianul, e prea mult deja.
Nu copilul este cel care vrea, ci produsele îl asaltează cu cerinţa lor, iar el cedează. Cedînd unei rugăminţi,
copilul vrea în schimb o relaţie, o lume, o stare, dar se trezeşte cu un obiect inert şi mut. Poate dacă ar fi ales
alt obiect, lucrurile ar fi stat altfel? Cu orice ar alege însă, dezamăgirea se repetă. Copilul nu primeşte ceea ce
aşteaptă şi se simte frustrat.
Alegerea este actul declanşator al luptei înverşunate „pe viaţă şi pe moarte” cu vîlve puternice şi nedefinite.
Este mai mult o luptă internă în care sinele se simte copleşit căci se află neînţeles în dorinţa sa. Copilul
a satisfăcut cerința produsului, dar produsul l-a dezamăgit. Suficient motiv pentru zvârcolire, vâlva neștiută îl
pune la grea încercare.
14
Ahtierea părinților
Părinții cazează copilul în cărucior, sau îl trag după ei de mână și parcă sunt goniți de furii nești ute. Merg
alert cu ochii pironiți pe rafturi, cercetează atent produse, se gîndesc, se răzgîndesc, de parcă alchimia finală
a produselor în coș ar salva de la pieire omenirea.
Dacă, în toată această treabă importantă și foarte serioasă, copilul întreabă ceva, i se răspunde absent cu pri-
virea prinsă de aceleași rafturi. Copilul vrea să fie el însuşi cumpărător asemeni părinţilor, iar un refuz sună
rejectant: „Tu nu eşti ca noi, noi cumpărăm, iar tu vezi-ţi de treaba ta”. Oricum copilul ajunge să fie nerezo-
nabil. Ce îl face pe părinte să se transforme așa, ce poate fi atît de important pentru el așa încît copilul care se
credea centrul universului părintelui să fie brusc decăzut și ajuns neimportant? Este o transformare care, pe
bună dreptate sperie copilul.
Ce e de făcut?
Produsele din magazin se „cer” cumpărate, dar copilul ce vrea? Vrea să poată face faţă cerinţei. Pentru
aceasta are nevoie de o relaţie asiguratoare şi se va linişti atunci cînd o obţine. Un părinte copleşit, nervos,
ameninţător îl sperie pe copil şi mai tare (dacă părintele său este afectat de situaţie înseamnă că ea este foarte
gravă, de negestionat).
În timp ce un părinte calm, liniştit şi preocupat de copil este asigurator. El oferă explicaţii, are timp să
citească etichetele, să se joace, astfel transmite copilului următorul mesaj: „Eu cunosc locul acesta, pot
cunoaşte şi produsele, ştiu ce se poate întîmpla şi nu este nici un pericol”. Este suficient pentru copil, el se
poate simţi în siguranţă, iar lupta internă cu „vîlva” nu mai are loc.
Mediul asupritor
Adulţii din jurul copilului, deşi mai mereu bine intenţionaţi, nu sunt întotdeauna şi maturi afectiv. Nu este de
mirare astfel, că în preajma copilului, tentaţia de „înstăpânire” poate fi mare.
15
Adultul care instaurează o relaţie dictatorial–autoritaristă, neţinând seama de diferenţa de forţe, se pune la
mintea copilului pentru că este la nivelul lui de maturitate afectivă. Cine are nevoie de slugi, nici pe sine nu
se poate stăpâni, cine este autoritarist nu are autoritate. Copiii simt asta şi nu se pot simţi în siguranţă cu ast-
fel de adulţi imaturi. Învaţă să ştie de frică, dar nu vor mai învăţa şi altceva din această relaţie.
Copilul are nevoie de reguli asiguratoare care la limită să-i fie impuse, dar contează foarte mult scopul aces-
tora. Dacă o regulă, oricât de logică, îi este aplicată copilului pentru a-i diminua libertatea, pentru a-l supune
în faţa adultului, atunci nu e de mirare reacţia de respingere a copilului.
Orice copil preţuieşte libertatea sa mai mult decât siguranţa personală, mai mult decât sănătatea, mai mult
decât iubirea părinţilor, de aceea luptă „pe viaţă şi pe moarte pentru ea”.
Un copil poate să se lase să moară de foame dacă observă că trebuie să mănânce pentru mama; se extrage din
corpul propriu (devenind autist, psihotic sau idiot) dacă vede că acest corp este acaparat de vreun părinte; se
pune în pericol, dacă i se cere supunere… şi toate acestea întru apărarea libertăţii sale care, la vârste mici
echivalează cu umanitatea însăşi.
Copilul nu poate să răspundă unor ordine fără a se pierde pe sine. El are nevoia sănătoasă de a înţelege pe
deplin ceea ce face, care sunt motivele şi consecinţele, care sunt opţiunile şi alternativele.
Această nevoie puternică de libertate a copilului este o garanţie pentru devenirea lui independentă şi ar trebui
să fie principala forţă care să guverneze educaţia.
Astfel, copilului nu trebuie să-i fie impuse reguli pentru a fi supus, ci pentru a fi în siguranţă el şi cei din
jurul lui. Nici o cerinţă nu este justificată dacă nu oferă siguranţă, protecţie, dacă nu asigură libertatea şi creş-
terea întru independenţă a copilului.
Mediul agresiv
Un copil care trăiește într-un mediu agresiv și care este agresat, este natural să devină el însuși agresiv.
Copilul interiorizează mediul său, este traumatizat de experiențele personale abuzive și, în mod natural, la
adolescență, iese din statutul de „victimă”, „identificându-se cu agresorul” (Anna Freud).
Agresiune nu înseamnă doar bătaia, ci şi insulta, ironia, descărcările isterice, tonul poruncitor, manipularea.
Copilul care se confruntă cu aceste manifestări în mediul său, se află traumatizat de ele şi mai devreme sau
mai târziu se va manifesta şi el agresiv sau autoagresiv.
Mediul stresant
În situaţii stresante, toleranţa copilului este mai mică şi nevoia lui de descărcare agresivă creşte.
Un mediu stresant este un mediu foarte solicitant, care nu oferă timp pentru integrarea experienţei, pentru
adaptare. Astfel schimbările prea dese de program, activitate şi oameni; grija pentru siguranţa personală;
frustrarea unor nevoi bazale ale copilului sunt coordonate ale unui mediu stresant.
Este natural să fie stresat un copil obosit, solicitat, înfometat, însetat, bolnav sau un copil care trece printr-o
importantă schimbare de mediu (şi-a schimbat locuinţa sau bona, are un frate nou-născut, are mama bolnavă
sau preocupată, tocmai a intrat la grădiniţă…). Iar reacţia la stres este în mod obişnuit una agresivă sau
autoagresivă.
Supraaglomerarea
Cu cât este mai mic, cu atât copilul are nevoie de relaţii mai puţin abundente. El face faţă unor cerinţe dife-
rite cu oameni diferiţi, dar care nu sunt concomitente. Dacă în jurul copilului sunt prea mulţi oameni el va
obosi mai curând şi va încerca să „golească” spaţiul din jurul lui devenind agresiv.
Absenţa relaţiilor
Nici creşterea copilului „în pădure”, fără contacte sociale, nu duce la nimic bun. Copilul are nevoie de per-
soane diferite şi treptat, tot mai numeroase în jurul său.
În educaţie este nevoie de măsură şi echilibru.
16
Astfel, nici un copil nu poate înţelege să fie pedepsit pentru comportamente pe care părinţii săi le adoptă.
Părinţii de asemenea, nu pot cere copilului ceea ce nu îşi cer lor.
• Dresajul şi agresivitatea copiilor
10 comentarii despre acest articol
1. sunt intru totul de acord cu ceea ce este scris un copil va creste sanatos cu reguli si cu cei sapte ani de acasa va
multumesc
de la loredana, transmis pe 17 October 2011 la 3:42 PM
2. Ma bucur ca v-am descoperit,as vrea tare mult sa va pot contacta,am un baietel de 2 ani si 5 luni,foarte
agresiv,inca nu vorbeste la nivelul varstei,doar onomatopee si cateva cuvinte foarte stalcite. Ar putea fi frustrat ca nu
este intotdeauna inteles si de aici nervii si agresivitatea? Va multumesc,o mamica epuizata.
de la Elena Florea, transmis pe 15 December 2011 la 3:15 PM
3. Foarte interesat articolul. Insa cum procedam cu un copil de 3 ani care nu a fost lovit niciodata (cand era mai
mic, radea de cate ori era lovit in parc, nu stie de bataie), nu s-a tipat asupra lui, nu traieste in niciunul din mediile des-
crise mai sus? Incercam sa-i prezentam de fiecare data consecinta logica a faptelor sale, insa de multe ori alege sa faca
exact ceea ce nu ar trebui. Recompensa nu mi se pare o alternativa pe termen lung, asa ca nu prea o folosim. Singura
pedeapsa pe care i-o aplicam atunci cand nu reusim sa ne intelege cu el este sa-l punem in patut 5 minute (plange in
continuu, striga dupa noi, insa nu incearca sa iasa din el). Este deja mare si nu cred ca mai putem apela la patut pentru
multa vreme…
V-am descoperit de cateva zile, acum m-am apucat de citit blogul. Felicitari si multumesc!
de la Laura, transmis pe 4 April 2012 la 12:38 AM
4. Copilul dumneavoastră este prea mic să înțeleagă consecințele logice ale acțiunilor sale, de aceea el încă are
mare nevoie de exemplu permanent și de supraveghere atentă. Bineînțeles că e curios și vrea să umble peste tot și să
cerceteze orice — este un indiciu de inteligență. Aici pedeapsa (cu 5 minute în pat) și recompensa nu au nici un efect.
El are nevoie de limite ferme impuse cu blândețe și voioșie. Trebuie asigurat că nu va fi lăsat niciodată, sub nici un chip
să se pună în pericol și va înțelege că nu este loc de supărare aici dacă nici dvs. nu vă supărați.
Eu am răspuns aici unor aspecte generale pe care le-am dedus, dar dacă vreți să mă întrebați ceva concret cu o descriere
a situației poate vă pot ajuta mai mult.
de la speranta, transmis pe 4 April 2012 la 3:16 PM
5. MUltumesc foarte mult pentru raspuns. Imi vin multe situatii in minte (de ex. cand tipa la sau loveste surioara
mai mica), insa a trecut ceva timp de cand nu a mai fost nevoie de pedeapsa. Sunt insa curioasa cum ar fi corect sa pro-
cedez in momentul in care apare o situatie de acest gen, asa ca o sa revin cand am ceva concret sa va intreb.
Va multumesc inca o data.
Sarbatori fericite!
de la Laura, transmis pe 12 April 2012 la 12:32 AM
6. Mulțumesc pentru urări, și eu vă doresc sărbători Pascale cu liniște, lumină, sănătate și bucurie.
de la speranta, transmis pe 13 April 2012 la 4:39 PM
7. Astazi ‚citind acest articol am inteles multe despre greselile pe care le faceam cu baietelul meu de 6 ani ‚si am
inteles cat rau pot sa faca greselile mele.intro clipa am inteles de unde atata agresivitate sau reactii inexplicabile.Vreau
sa intreb un singur lucru:este prea tarziu sa schimb acum unele lucruri?mai exact o sa se schimbe si el o data cu com-
portamentul meu sau rau este deja instalat?
de la ALOREDANA, transmis pe 18 April 2012 la 11:27 PM
8. Bună ziua,
e cât se poate de normal să greşim ca părinţi. Asta înseamnă că învăţăm şi acceptăm să creştem odată cu ei, ceea ce nu
poate fi decât profitabil.
O problemă ar fi dacă am face din greşelile noastre fundamentul relaţiei cu copiii.
Greşeala depistată şi îndreptată este benefică educativ pentru că:
1. Îi arată copilului că şi noi greşim, nu suntem supraoameni;
2. Că înţelegem ce simte el şi vibrăm la afectele lui;
3. Că nu este grav să greşeşti deoarece ai ce învăţa din greşeli;
4. Că poţi repara ceea ce ai greşit.
Astfel copilul poate simţi că nu este singur, că nu este rău să greşeşti, că poţi îndrepta o greşeală şi mai ales că relaţia cu
părintele este una solidă care rezistă.
Prin urmare, nu este nimic ireparabil. Când comportamentul dvs. se schimbă în bine datorită unei schimbări interioare
care vă face să fiţi consecventă şi unitară atunci şi comportamentul copilului se va modifica pozitiv.
Poate schimbarea copilului nu va fi imediată. Este posibilă și o perioadă în care să vă provoace pentru a se dumiri dacă
această modificarea a comportamentului dvs. este temeinică și de durată. Dar cu siguranţă că, până la urmă, lucrurile
vor intra în făgaşul potrivit.
de la speranta, transmis pe 19 April 2012 la 3:38 PM
9. multumesc pentru raspuns si va rog sa imi recomandati carti de ale dumneavoastra pentru faniliile cu doi copii
‚sau artcole etc.Vreau sa gasesc calea cea mai potrivita prin care sa o incurajez pe fetita mea sa aleaga singura fara sa si
copieze fratele.o zi frumoasa !
17
de la ALoredana, transmis pe 22 April 2012 la 4:31 PM
10. Ne-ar prinde bine si cateva exemple! Credeti ca ne-ati putea impartasi cateva din experienta dumneavoastra?
Multumim!
de la Roxana, transmis pe 15 May 2012 la 9:41 AM
Copilul.ro: Dintotdeauna ti-ai dorit sa faci asta? Sau crezi ca viata ne duce acolo unde nici noi nu stim ca ne
dorim sa ajungem?
Speranta Farca: De psihanaliza am auzit in anul patru de facultate, asa ca a fost o alegere de maturitate. In
copilarie imi doream sa devin orice intalneam, dar la psihanaliza nu m-as fi gandit. Acum insa nu ma vad
altcineva decat ceea ce am devenit prin psihanaliza.
19
Despre copii, parinti si copilarie - un interviu cu Speranta Farca (2)
autor: Mirela Mihaila
22 Noiembrie 2012
In continuarea primei parti a interviului nostru, Speranta Farca ne povesteste despre relatia dintre parinti si
copii, despre cartile pe care le scrie si despre cele pe care le citeste, precum si despre viitor, copilarie si
libertatea care ne ajuta sa crestem si sa fim creatori.
Copilul.ro: Speranta, care crezi ca sunt ingredientele unei bune relatii cu copiii nostri? Cum construim
aceasta buna relatie?
Speranta Farca: Cred ca trebuie sa ne regasim pe noi insine, sa ne ascultam mai mult inima si sa tinem mai
putin seama de parerea expertilor si a anturajului.
E important, de asemenea, sa ne oferim timp pentru a-l petrece cu copiii; de fiecare data cand noi vrem ceva
e bine sa ne uitam in ochii lor: atunci vom stii ce vor si ei, ce au nevoie, ce simt. E foarte simplu daca ne
relaxam, daca suntem noi insine si ne bucuram de viata asa cum este ea, daca nu ne simtim coplesiti de
responabilitate, daca avem incredere in copiii nostri si daca ii acceptam cu toata inima asa cum sunt.
Copilul.ro: Daca am pornit gresit in relatia cu copiii nostri, putem schimba lucrurile, putem pune la loc,
putem repara? Sau tot ceea ce facem este ireparabil?
Speranta Farca: Doar cine nu are copii nu greseste fata de ei. Este invitabila greseala si chiar benefica. O
mama care nu greseste este coplesitoare, este prea perfecta pentru orice copil. Ne oferim copiilor nostri
asa cum suntem, cu bune si cu rele, cu istoria noastra, cu fericirile si nefericirile noastre: in viata nimic nu
este perfect si este bine ca este asa.
Ce putem face - insa - este sa nu persistam in greselile noastre, sa dorim sa le descoperim, sa ni le asumam si
sa incercam sa reparam. Atunci si copiii nostri vor invata sa ierte si sa se lase iertati, sa repare la randul lor si
sa nu dispere.
Niciodata nu este prea tarziu pentru a ne vedea greselile, pentru a ni le recunoaste si a ni le
repara. Experienta unei greseli recunoscute si indreptate este mai buna pentru relatia cu copiii decat o
experienta fericita de la inceput.
Copilul.ro: Ca parinti, cred ca incercam sa facem ce este mai bine pentru copiii nostri. Greselile vin – poate
– tot din incercarea de a face prea bine si prea multe. Atat noi cat si copiii nostri. Cum putem stii ce vor
copiii nostri cu adevarat, ce este potrivit pentru ei si ce fac numai pentru a ne face noua placere?
Speranta Farca: Nu este nimic rau sa ne fie placut ceea ce facem pentru copiii nostri. Copiii simt ce ne
implica bucurosi si refuza ceea ce facem din obligatie – nu le trebuie sacrificiul nostru, lor le trebuie o viata
fericita impreuna.
Ar fi bine insa sa distingem intre nevoile copilului si dorintele lui. Uneori aceasta distinctie este dificil de
descoperit, dar este foarte importanta.
Nevoile copilului trebuie musai satisfacute, neconditionat si fara a cere nimic in schimb. Copilul are nevoie
de hrana, odihna, educatie, viata sanatoasa, dar mai ales de libertate, siguranta si respect. Sunt nevoi cu care
nu putem glumi.
Dorintele insa nu trebuie implinite in niciun caz. Ele ii apartin copilului care si le implineste singur, si le
amana, isi fantasmeaza o implinire, nu e treaba noastra, noi nu suntem Zana cea Buna. Dorintele implinite
sunt coplesitoare, leaga nefiresc si se opun formarii independentei copilului. Ne putem imagina ca este
perfect normal ca un copil sa-si doreasca luna de pe cer, dar daca i-am aduce-o, aceasta l-ar strivi pe el si ar
distruge intreaga lume… metaforic vorbind, asa se intimpla cu orice dorinta.
Copilul.ro: Care crezi ca sunt instrumetele necesare in educatia copiilor nostri? La ce ar fi bine si la ce este
obligatoriu sa apelam?
Speranta Farca: Educatie inseamna pregatirea copilului pentru a fi liber. El nu este liber atata vreme cat
nu poate sa anticipeze consecintele actelor sale. Prin urmare, rolul nostru ca parinti este de a-l ajuta sa vada
care sunt consecintele firesti ale faptelor. Acele consecinte pe care si le poate asuma, le va experimenta pe
propria-i piele, de la altele il vom opri noi bland, dar ferm, daca il pun in pericol pe el sau ii pun in pericol pe
cei din jurul lui.
Un copil trebuie crescut intru libertate cu ajutorul a patru parghii principale: iubirea, respectul, autoritatea
blanda si adevarul, nimic nu ne poate face sa renuntam la acestea.
Educatie nu inseamna in niciun caz conditionare, pacalire, recompensa sau pedeapsa, supunere sau obligare –
toate acestea sunt lanturi ale dresajului care ii leaga pe copii de noi si le obtureaza devenirea libera,
independenta.
Copilul.ro: Daca vorbim despre carti ca instrumente de educare, de crestere, de descoperire a sinelui, as vrea
sa ne spui care a fost cartea ta preferata in copilarie si care este cartea preferata acum? Ce au schimbat ele in
20
felul tau de a vedea lumea, ce a fost si este diferit de la aceste carti incolo?
Speranta Farca: Imi place imens sa citesc si mi-a placut mereu. Citind, ma simt stimulata pentru a face
propriile mele descoperiri. Cand eram mica imi doream sa ma marit cu printul Frantei si sa am o biblioteca
imensa cu toate cartile din lume, cu o gradina mare unde sa citesc toata ziua. Printul mi l-am gasit, mi-am
incropit si-o biblioteca, dar timp pentru a citi nu am cat mi-as dori.
In afara cartilor de specialitate pe care le studiez cu drag, revin mereu la clasicii domeniului meu , la Freud,
Lacan, Winnicott. Citesc poezie si literatura care ma inspira in descoperirea unor noi intelegeri psihanalitice.
Si aici simt nevoia revenirii la clasici: Eminescu, Slavici, Shakespeare, Dostoievski, Eschil, Sofocle,
Euripide, Homer, Ovidiu… citesc mereu din ei macar putin, caci de fiecare data mai descopar ceva nou.
Cu fetele mele citesc mai mult. Nestiind sa cant, "Luceafarul" lui Eminescu a fost "cantecul de leagan" al
fetelor mele. Ma las fascinata de enciclopediile de toate felurile, care exista acum pentru copii si care nu erau
pe vremea mea, din care aflu odata cu ele o gramada de lucruri interesante. Citim povesti si poezii, iar autorii
pentru copii imi par cei mai intelepti filosofi. Ma impresioneaza pana la lacrimi "Micul Print" (Exupery),
"Fetita cu chibrituri" (Andersen), "Cu limba de moarte" (Otilia Cazimir) si ma amuza teribil Ion Creanga.
Copilul.ro: Speranta, stiu ca pare ca revenim la inceputul discutiei noastre, dar as vrea sa ne spui care sunt
cartile pe care le-ai scris si cui se adreseaza ele? Si cum ai pornit in a scrie aceste carti?
Speranta Farca: Cartile sunt legate de mama mea si de copiii mei.
Mamei ii placea mult sa scrie, ar fi fost o foarte buna scriitoare de romane si cred ca nici acum nu ar fi tarziu.
Ea imi scria compunerile pentru scoala atat de frumos, dar atat de diferit de felul in care simteam eu. Dupa ce
am trecut de faza inhibitiei, am inceput sa scriu eu asa cum simteam ignorand orice "comentariu",
interpretare clasica sau idee critica celebra; nici pentru a lua examenele nu am mai recitat gandurile altora –
daca renuntasem eu la scrierea mamei, acum nu ma mai impresiona nimic!
Apoi, cand am inceput sa-mi doresc tare mult sa aduc pe lume un copil, am inceput lucrul la doctorat si la
prima mea carte. Aceasta stare de dorinta a durat vreo 6 ani deoarece initial nu ne puteam permite un copil
in garsoniera in care locuiam, iar apoi nu mai venea el… Din acest dor de copilul meu, pe care il asteptam,
am scris prima mea carte "Cele patru varste ale eului. Cum devenim parinti” aparuta la Editura Trei in 2003.
Cartea urmatoare am inceput-o cand eram insarcinata cu cea de-a doua fetita si cand aveam nevoie sa gasesc
multa sustinere in interiorul meu, pentru a face fata in acelasi timp unor solicitari mari venite din doua
directii diferite (ale celor doua fete). Aceasta carte nu a putut fi publicata ca atare caci era prea voluminoasa,
asa ca mijlocul ei - partea de dezvoltare a copilului - a constituit o carte: "Ce traieste copilul si ce simte
mama lui", aparuta la Editura Trei in 2009.
Restul, partea de sarcina, nastere, mediu, psihoterapie si educatie, a aparut ca o alta carte: "Cum intampinam
copilul ca parinti, bunici, medici si educatori", aparuta la aceeasi editura in 2010.
Acum, cand simt nevoia sa ma desprind de Institut, am scris o carte care insumeaza intreaga mea experienta
de 18 ani de aici: un ghid pentru parintii cu copii de gradinita si pentru educatoare care se numeste
"Gradinita mea favorita", care va aparea in cateva saptamani ca ebook pe iTunes. Am dedicat aceasta carte
primului meu pacient cu care am lucrat in Gradinita Nr. 111, acum 17 ani.
Imi place foarte mult de tot sa scriu. Zilnic scriu cate ceva, macar cateva ganduri. Asta imi creeaza o mare
stare de liniste, de clarificare cu mine.
Copilul.ro: Daca o mama are nevoie sa fie ajutata, daca nu gaseste raspunsuri si ar vrea sa stea de vorba cu
tine, unde te poate gasi?
Speranta Farca: Pe situl meu: http://speranta.farca.ro sau pur si simplu cu cautare dupa numele meu pe
Google.
Copilul.ro: Ce proiecte de viitor ai? Atat proiecte profesionale, dar si personale?
Speranta Farca: Sa imi vad cartea "Gradinita mea favorita" publicata pe iTunes, apoi sa o public si pe
Amazon. Este o carte ce sper sa fie de ajutor tuturor celor care vor sa creeze un mediu bun pentru copiii aflati
la varsta prescolara. Acolo insa, este si un capitol care ne poate ajuta sa devenim mai buni comunicatori intre
noi, adultii.
Deja am inceput revizuirea, remodelarea si traducerea cartilor mele pentru mamici. Din fiecare capitol am
facut o carte de sine statatoare. Prima deja a fost tradusa in engleza si sper sa apara ca ebook prin toamna.
Am emotii pentru ca scrierile mele sunt impregnate de cultura romaneasca si sunt curioasa sa vad cum vor fi
ele receptate de catre mamicile neromance.
Altfel, nu vreau multe schimbari in viata mea, caci fetele mele au nevoie de un mediu stabil pentru a putea sa
faca ele schimbari pentru propria devenire. Asa ca voi lucra in continuare cu un numar foarte mic de pacienti
la cabinet, ca si pana acum. Poate ca voi renunta ori la Institut ori la facultate, caci am mai imbatranit si eu si
simt nevoia de activitati mai putin diverse.
21
Pentru viitorul indepartat imi doresc sa am o casuta cu gradina in care sa cultiv tot felul. Sa stau de vorba cu
sotul meu si sa citim, sa ne primim la joaca nepotii si sa scriu basme.
Copilul.ro: In incheiere, Speranta, spune-ne ce dimensiuni ale copilariei crezi ca ar trebui sa pastram
nealterate, indiferent de varsta la care am ajuns?
Speranta Farca: E foarte greu sa fii copil, noi cochetam cu o idee idealizata de copilarie, dar daca chiar ar fi
sa mai putem fii copii cu tot ce inseamna aceasta, atunci nu ne-am mai dori. De aceea, este si asa de greu sa
fii mama, cresterea unui copil te trimite la devenirea copilului care ai fost si nu este usor deloc. Ar fi bine,
insa, daca ne-am impaca profund cu copilul care am fost, cu parintii pe care i-am avut, cu experientele pe
care le-am trait. Aceasta ne-ar ajuta sa-i intelegem mai bine pe copiii nostri, sa le fim alaturi si sa-i sprijinim
la nevoie.
Daca insa am putea pastra disponibilitatea pentru joc, transformata in capacitate creativa, si libertatea
nevanduta pentru niciun risc sau beneficiu, atunci cred ca am crea baza unei lumi mai sanatoase pentru copiii
nostri.
Copilul.ro: Multumesc!
22