MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA ECONOMIE ȘI INFORMATICĂ

CATEDRA ECONOMIE ȘI FINANȚE

NOTE DE CURS
la disciplina

„FINANȚELE ÎNTREPRINDERII”
(partea I și II)
(Ciclul I)

AUTOR:
Grigore Duhlicher,
dr. în economie.

CHIŞINĂU 2014
 Introducere
Finanţele întreprinderii cuprinde relaţii economice care îmbracă formă
bănească şi care apar şi se manifestă în mod obiectiv, la nivelul întreprinderii în
legătură cu formarea şi repartizarea fondurilor băneşti necesare procesului de
producţie în scopul obţinerii profitului maximal.
Finanţele întreprinderii formează un domeniu de cercetări care tratează
probleme de venituri şi de cheltuieli ale întreprinderii.
Însuşirea cunoştinţelor se asigură printr-un complex care cuprinde: lecţii
teoretice , seminare, referate, elaborarea unui plan de afaceri, analiza activităţii
economico-financiare a întreprinderilor. Un loc aparte revine studiului individual.
Disciplina "Finanțele întreprinderii" urmărește realizare următoarelor
obiective de instruire:
- Înţelegerea funcţiei financiare a întreprinderii şi a locului acesteia în cadrul
circuitului financiar;
- Cunoaşterea şi însuşirea aspectelor teoretice legate de decizia financiară,
analiza performanţei financiare şi finanţarea întreprinderii pe termen scurt,
mediu şi lung;
- Dobândirea de abilităţi practice privind utilizarea informaţiilor financiar-
contabile în vederea analizei şi interpretării stării financiare a întreprinderii;
- Dobândirea de abilităţi practice privind utilizarea criteriilor şi metodelor de
selecţie a surselor de finanţare la nivelul întreprinderii.

Cuprins
FINANȚELE ÎNTREPRINDERII PARTEA I
Tema 1. Conţinutul finanţelor întreprinderii.
1.Conţinutul disciplinei „Finanţele întreprinderii”………………………………..………………4
2. Funcţiile finanţelor întreprinderii………………………………………………………………4
3.Organizarea activităţii financiare la întreprindere………………………………………………5
Tema 2. Conţinutul şi structura mecanismului financiar al întreprinderii.
1.Esenţa şi rolul mecanismelor financiare ale întreprinderii…………………………………...…6
2. Fluxurile financiare…………………………………………………………………………….7
3. Ciclurile financiare……………………………………………………………………………..8
Tema 3. Structura financiară a întreprinderii.
1. Conţinutul structurii financiare ………………………………………………………………..9
2. Determinarea structurii financiare ……………………………………………………………10
3. Alegerea structurii financiare …………………………………………………………………11
Tema 4. Politica financiară.
1. Conţinutul politicii financiare. …………………………………………………………...…...13
2. Tipuri de decizii financiare. …………………………………………………………………..14
3. Sistemul informaţional financiar. …………………………………………………………….15
Tema 5. Gestiunea mijloacelor fixe.
1.Caracteristica generală a mijloacelor fixe. ……………………………………………………16
2.Uzura mijloacelor fixe. Rolul şi destinaţia uzurii. ……………………………………………17
3. Amortizarea ……………………………………………………….………………………….18
4. Elementele sistemului de amortizare …………………………………………………………18
5. Metode de amortizare a mijloacelor fixe ……………………………………………………..19

2
 FINANȚELE ÎNTREPRINDERII PARTEA II

Tema 6. Gestiunea activelor curente.

1.Conţinutul, structura şi clasificarea activelor curente. ……………………………………...…21
2.Ciclul de exploatare. …………………………………………………………………………..22
3.Stocuri şi gestionarea lor. ………………………………………….…………………………..23
4.Metode de dimensionare a stocurilor. …………………………………………………………23
5.Finanţarea şi creditarea activelor curente. ………………………………………………….....24
6.Viteza de rotaţie şi folosirea eficientă a activelor curente. ……………………………………25
Tema 7. Gestiunea trezoreriei întreprinderii.
1.Esenţa, rolul şi bazele gestiunii trezoreriei. ………………………………………………...…26
2.Fluxurile de trezorerie. ………………………………………………………………………...27
3.Excedentul de trezorerie. ………………………………………………………………...……29
4.Bugetul de trezorerie. …………………………………………………………………………29
5.Formele, modalităţile şi instrumentele de plată utilizate la întreprindere. ……………………30
6.Echilibrul financiar ……………………………………………………………………………30
Tema 8. Evaluarea proiectelor de investiţii.
1.Rolul şi clasificarea investiţiilor capitale. …………………………………………………..…31
2.Metode de criterii de evaluare a proiectelor de investiţii ……………………………………...32
3.Surse de finanţare şi bugetul investiţiilor. ………………………………………………….....33
4.Riscuri investiţionale. …………………………………………………………………………33
Tema 9. Veniturile şi cheltuielile întreprinderii.
1.Conţinutul şi structura veniturilor. …………………………………………………………....34
2.Conţinutul şi componenţa consumurilor şi cheltuielilor întreprinderii. ………………………35
3.Rezultatele financiare ale întreprinderii. ………………………………………………………36
4.Formarea şi utilizarea beneficiului la întreprindere. …………………………………………..36
Tema 10. Analiza financiară a întreprinderii.
1.Importanţa analizei financiare. ………………………………………………………………..37
2.Metode de analiză financiară ………………………………………………………………….37
3.Indicatorii economico-financiari de apreciere a rezultatelor financiare. …………………...…39
4.Indicatorii rentabilităţii. Pragul de rentabilitate – indicator de apreciere a riscului economic...41
5.Indicatorii lichidităţii şi solvabilităţii…………………………………………………………..42
Tema 11. Previziunea financiară a întreprinderii.
1. Conţinutul previziunii financiare…………………………………………………………….43
2. Tipuri de planificare financiară………………………………………………………………43
3. Previziunea vânzărilor…………………………………………………………………….....46
4. Previziunea producerii…………………………………………………………………….....47
5. Previziunea rezultatelor financiare ale întreprinderii………………………………………...48

Referințe bibliografice

3
 Tema 1 : Conținutul finanțelor întreprinderii
1.Conţinutul disciplinei „Finanţele întreprinderii”.
2. Funcţiile finanţelor întreprinderii.
3.Organizarea activităţii financiare la întreprindere.
1.Conţinutul disciplinei „Finanţele întreprinderii”.
Finanțele întreprinderii reprezintă un anumit tip de repartizare a produsului
social și în special a venitului național concretizate în diferite categorii de
transferuri bănești (fluxuri financiare). Aceste transferuri apar între diferiți agenți
economici și persoane fizice, bugetul de stat și fonduri extrabugetare, instituții
financiare și alte structuri economice în procesul desfășurării activității economice
de către întreprinderi.
Finanțele întreprinderii au ca obiect de studiu totalitatea valorilor economice
din interiorul și exteriorul întreprinderii care contribuie la activitatea economico-
financiară a acesteia. Finanțele reprezintă baza tuturor activităților desfășurate de
către agenții economici. Cunoașeterea structurii și a mecanismelor de funcționare
a finanțelor întreprinderii însoțită de un management financiar eficient reprezintă
baza asigurării stabilității și durabilității economico-financiare a întreprinderii.
Subiectele de bază abordate de finanțele întreprinderii sînt legate de
problematica fondurilor și capitalurilor din cadrul întreprinderii, și anume:
1) Stabilirea necesarului de finanțare care ar asigura funcționarea în
conformitate cu programele elaborate de întreprindere;
2) Alegerea și identificarea surselor de finanțare;
3) Utilizarea eficientă și după destinație a capitalurilor acumulate.
Viața financiară a întreprinderii este strîns legată de mediul socio-economic în
care ea funcționează și în special de conjunctura pieților de capital.
Principalii factori economici ce au implicație directă asupra activității
financiare a întreprinderii sînt:
a) Inflația;
b) Rata dobînzii;
c) Reglementarea instituțiilor financiare;
d) Utilizarea mijloacelor de telecomunicații pentru transmiterea și prelucrarea
informațiilor;
e) Apariția diferitor noi forme de finanțare (leasing, proiecte, granturi).
2. Funcţiile finanţelor întreprinderii.
Rolul și importanța finanțelor întreprinderii reiese din faptul că practit toate
deciziile adoptate de către conducere au implicație financiară, iar personalul
executiv trebuie să posede o educație financiară corespunzătoare pentru
implimentarea în practică a acestor decizii.
Funcțiile managerului financiar au crescut considerabil în cadrul
întreprinderii. La etapa îinițială de operație și dezvoltare a managementului
financiar în cadrul întreprinderii, ele se limitau doar la identificarea mijloacelor
bănești necesare pentru procurarea activelor întreprinderii. În prezent, în fața
specialiștilor de acest domeniu de activitate stau probleme mai vaste legate de

4
asigurarea unei gestiuni eficiente a activității financiare ce se concretizează în
următoarele sarcini sau funcții:
1) Previziune și planificare financiară. Această funcție constă în stabilirea cu un
înalt grad de aproximație pentru perioadele viitoare de activitate financiară a
întreprinderii, a obiectivelor financiare, a surselor de acoperire și realizare a
acestor obiective, a executanților și a persoanelor responsabile pentru realizarea
obiectivelor propuse.
2) Elaborarea și aprobarea deciziilor financiare. Prin aceste activități specifice de
luare a deciziilor financiare se asigură realizarea în practică a obiectivelor,
respectiv a politicii și a strategiei financiare a întreprinderii. Deciziile financiare
sînt legate de activitatea zilnică sau curentă a întreprinderii în cadrul căreia se
aprobă și realizează în practică decizii financiare operaționale. Deciziile de
asemenea sînt și din altă categorie, numite strategice: care sînt luate în cazul
planificării activitățiide perspectivă a întreprinderii, legate de activitatea
investițională, constituirea și modificarea capitalului social, optimizarea
structurii financiare a întreprinderii.
3) Funcția de coordonare și control. Prin intermediul acesteia se asigură
organizarea și evidența activității financiare a întreprinderii care trebuie să
decurgă în conformitate cu următoarele condiții:
a) Corespunzător cu legislația în vigoare;
b) Regulamente și acte normative;
c) Condiții de eficiență economică.
În practică există forme de control financiar:
Control financiar intern- acest control este realizat de către persoane abilitate
cu funcții în acest domeniu (comisia de cenzori, contabilul-șef, director financiar,
manager general). Acest control are ca obiectiv evitarea imobilizării fondurilor,
depistarea dereglărilor ce se pot solda cu nerespectarea termenilor de încasări și
plăți, depistarea și irosirea patrimoniului întreprinderii. Controlul financiar intern
poate fi de categorii:
 Constatativ;
 Corectiv.
Control financiar extern- este efectuat de către persoane din exteriorul
întreprinderii și anume: insituții de stat abilitate cu aceste drepturi; instituții
financiare creditare și potențiali investitori.
4) Funcția de repartiție. Ea constă în formarea și alocarea capitalului în scopul
realizării obiectivelor întreprinderii. Prin intermediul acestei funcții trebuie să
fie asigirată selectarea eficientă a surselor de finanțare și a destinațiilor de
alocare a fondurilor.
3.Organizarea activităţii financiare la întreprindere.
Departamentul financiar în cadrul întreprinderii are propria sa structură la baza
căreia de obicei stă constituirea secțiilor pe baza principiului funcțional:
1. Secția previziune și planificare
2. Secția decontări
3. Secția salarizare
5
 4. Secția prețuri și tarife
5. Secția analiză și control financiar
Rolurile specifice pe care le îndeplinește serviciul financiar:
1) Operațional.În atribuțiile lui intră asigurarea fluxurilor financiare în strînsă
legătură cu mediul înconjurător. Totalitatea acestor fluxuri se împart pe
următoarele categorii:
a) Încasarea creanțelor asupra clienților și plata plata furnizorilor;
b) Gestiunea trezoreriei prin intermediul negocierii creditelor bancare sau
plasării temporare a excedențelor de trezorerie;
c) Relațiile cu organismele și instituțiile financiare.
2) Funcțional. Constă în participarea serviciului financiar la gestiunea
întreprinderii. În acest sens rolul său constă în acumularea, prelucrarea și
difuzarea informațiilor necesare pentru conducerea de vîrf care sînt utile în
procesul stabilirii și aprobării deciziilor financiare. De asemenea serviciul
financiar trebuie să acorde asistență și consultanță specializată pentru
celelalte subdiviziuni funcționale din cadrul întreprinderii.
3) Politic. Constă în participarea serviciului financiar al întreprinderii la
procesul de integrare a acesteia în mediul socio-economic în care el
funcționează. De calitatea acestui proces v-a depinde evoluția pentru viitor a
întreprinderii și gradul de autonomiefinanciară a acesteia.

Tema 2 : Conținutul și structura mecanismului financiar al întreprinderii

1.Esenţa şi rolul mecanismelor financiare ale întreprinderii.
2. Fluxurile financiare.
3. Ciclurile financiare.
1.Esenţa şi rolul mecanismelor financiare ale întreprinderii.
Mecanismele financiare ale întreprinderii în calitate de element principal al
activității financiare stau la baza asigurării funcționalității normale a întreprinderii.
Ele sunt acele pîrghii, metode, instrumente și procedee utulizate în procesul
gestiunii capitalurilor întreprinderii.
Totalitatea mecanismelor financiare sunt puse în funcțiune prin intermediul
tehnicilor sfecifice ce pot fi utilizate în procesele de apariție și desfășurare a
fluxurilor și ciclurilor financiare, deci în momentul constituirii și utilizării
capitalurilor întreprinderii. Mecanismele financiare participă la formarea și
acoperirea necesarului global de finanțare a întreprinderii.
Principalele categorii de mecanisme financiare ale întreprinderii pot fi
clasificate în 4 grupe:
I. Mecanisme privind finanțarea întreprinderii. În această categorie intră
mecanismele cu ajutorul cărora întreprinderea acoperă necesarul global de
finanțare pentru o anumită perioadă:
a) Mecanisme privind autofinanțarea
b) Mecanisme privind creditarea
c) Mecanisme privind finanțarea bugetară
II. Mecanisme de amortizare a activelor pe termen lung

6
III. Mecanismele ciclurilor de investiție și exploatare. Aceste mecanisme se
utișizează în procesul repartiției și utilizării capitalului întreprinderii.
IV. Mecanismele formării și utilizării surplusului monetar. Este un mecanism
global de gestiune a activității financiare a întreprinderii menit să coordoneze
activitatea economică a acesteia în vederea degajării unui surplus monetar
maximal într-o anumită perioadă de timp.
Toate aceste mecanisme sînt utilizate de către conducerea financiară a
întreprinderii în procesul de colectare și formare a capitalului, în procesul
elaborării deciziilor de utilizare a capitalului pe diferite destinații, în procesul
stabilirii politicii financiare a întreprinderii menite să asigure echilibrul financiar și
creșterea economică a acesteia.
2. Fluxurile financiare
Viața financiară a întreprinderii este constituită din diferite mișcări și circuite
financiare. Ele pot fi de diferite categorii:
 Primare și secundare;
 Interne și externe ( în care se încadrează alți agenți economici și se
efectuiază pe bază de monedă).
Circuitul financiar reprezintă fluxul de lichidități determinat de anumite decizii
financiare în interacțiunea cu relațiile dintre diferiți agenți economici. Circuitele
financiare la care participă întreprinderea stau la baza dezvoltării economiei
naționale.
Orice schimb realizat între agenții economici este constituit din 2 mișcări în
sens contrar. O direcție a mișcării o constituie bunurile economice ce sînt
transferate de la un agent economic la altul, a 2-a direcție o constituie transferul de
monedă în sens contrar transferului de bunuri.
Cantitatea de bunuri economice sau monedă transferată dintre 2 agenți
economici într-o anumită perioadă de timp poartă denumirea de flux financiar.
Totalitatea fluxurilor efectuate între agenții economici poate fi împărțită în 2
mari categorii:
I. Fluxuri reale (fizice)- în acest caz de la un agent economic la altul se
transferă un anumit bun economic. În această categorie se mai includ și
serviciile prestate. În practica economică există schimburi specifice care
includ 2 fluxuri reale.
Cauzele înregistrării schimbului de troc:
 Lipsa de lichidități;
 Inflația înaltă.

II. Fluxuri financiare – ele constituie transferul de monedă de la un agent

econimic la altul, de obicei ele însoțesc fluxurile reale mișcîndu-se în
sens contrariu.În practică se înregistrează situații cînd procesul de schimb
este constituit din 2 fluxuri financiare în sens contrar.
În cadrul activității economico-financiare a întreprinderii se disting 4 mari
categorii de fluxuri financiare în dependență de specificul manifestării acestora în
cadrul procesului de schimb:

7
 1. Fluxuri financiare de contrapartidă. În cazul dat are loc înlocuirea imediată
a unui flux real cu contravaloarea acestuia în expresie bănească.
2. Fluxuri financiare decalate. În acest caz între fluxul real și financiar există
un anumit decalaj temporal. Aici se întrerupe echilibrul financiar la ambii
agenți economici participanți la procesul de schimb care poate fi reinstaurat
prin înregistrarea unei creanțe la un agent economic și a datoriei la celălalt.
Ulterior, în momentul achitării creaței, echilibrul financiar se restabilește
corect.
3. Fluxuri financiare multiple. Ele se înregistrează în cazul cînd între
cumpărătorul activului real și vînzătorul acestuia intervin persoane terțe
care compensează decalajele temporale dintre fluxurile reale și cele
financiare desfășurate între 2 agenți economici. Acest lucru se înfăptuiește
prin procurarea creanței de la vînzător sau achitarea datoriei
cumpărătorului.
4. Fluxuri financiare autonome (nete). Ele se înregistrează în cazul cînd se
desfășoară acțiuni financiare privind acordarea sau primirea de
împrumuturi. În acest caz obiectul transferat îl constituie doar moneda, în
acest caz înregistrîndu-se 2 fluxuri financiare în sens contrar existînd un
decalaj temporal între acestea, durata cărora depinde de perioada pentru
care s-a acordat împrumutul. Trebuie de menționat faptul că expresia
valorică a acetor 2 fluxuri financiare autonome nu este identică, diferența
dintre ele este influiențată de nivelul dobînzii.
3. Ciclurile financiare
Ciclurile financiare reprezintă un ansamblu de operațiuni care intervin între
momentul transformării monedei în bunuri și servicii pînă în momentul în care are
loc recuperarea acesteia. În activitatea practică pot fi întîlnite 3 categorii de cicluri
financiare:
I. ciclul de investiții- amortizare – prin investiții se creează un capital de
producție de la care întreprinderea așteaptă venituri ulterioare pentru mai multe
perioade succesive, pentru durata exploatării acestui capital (utilizarea lui în
scopuri economice) ele se depreciază fizic și moral, intervine uzura activelor.
Evaluarea și reevaluarea deprecierii capitalului se înfăptuiește cu ajutorul
mecanismelor de amortizare.
II. ciclul financiar de exploatare – include în sine ansamblul operațiunilor
efectuate de către întreprindere necesare pentru realizarea obiectivelor sale în
vederea desfășurării acțiunilor legate de activitatea de bază a acesteia. Ciclurile de
exploatare derulează din momentul achiziționării elementelor necesare (materii
prime, materiale, tehnologii) pentru desfășurarea activității de producție sau de
prestare a serviciilor și se finalizează în momentul comercializării tuturor
mărfurilor produse în perioada respectivă sau încasării plăților pentru serviciile
prestate.

8
 Ciclul de exploatare include 3 faze principale:
a) Achiziția de bunuri și servicii care vor participa în calitate de active fixe sau
circulante la procesele economice desfășurate în cadrul întreprinderii. Faza
respectivă mai este numită și faza de aprovizionare.
b) Transformarea activelor acumulate în faza de aprovizionare în producție
finită. În cadrul acestei faze toate activele achiziționate suferă anumite
transformări, pe parcurs ele pot lua forma de producție în curs de execuție și
ulterior transformîndu-se complet în producție finită.
c) Comercializarea produselor finite și încasarea completă a contravalorii
acesteia. Acest proces funcționează în mod continuu avînd la bază existența
diferitor categorii de stocuri.
În fazele ciclului de exploatare capitalul ia diferite forme circulînd și
transferîndu-se în mod permanent. Fluxurile reale se succed cu cele financiare,
această succesiune și mișcare continuă asigură continuitatea neîntreruptă a
procesului de producție și ritmicitatea vînzărilor ( producătorii permanent dispun
de stocuri de producție finită capabile să îndestuleze solicitările cumpărătorilor).
III.Ciclurile operațiunilor financiare – se înregistrează cînd are loc acordarea
sau primirea de împrumuturi sau în cazul constituirii activelor financiare (investiții
de portofoliu). Aceste categorii de cicluri ale operațiunilor financiare încep în
momentul derulării fluxurilor financiare inițiale și se încheie de asemenea cu
fluxuri financiare finale. De regulă valoarea acestor 2 categorii de fluxuri nu este
identică.

Tema 3 : Structura financiară a întreprinderii

1. Conţinutul structurii financiare
2. Determinarea structurii financiare
3. Alegerea structurii financiare
1. Conţinutul structurii financiare
Structura financiară a întreprinderii reflectă componența și compoziția
capitalurilor acesteia.
Capitalul întreprinderii poate fi împărțit în 2 categorii:
 Capital permanent (pe termen lung);
 Resurse de trezorerie ( capital pe termen scurt).
Capitalul permanent este utilizat pentru finanțarea activității pe termen lung
aîntreprinderii (capital fix). Acesta include în sinecapitalul propriu utilizat pentru
finanțarea activității pe termen lung cît și datoriile utilizate în acest scop.
Resursele de trezorerie sunt utilizate pentru finanțarea activității pe termen
scurt (capital circulant). Acestea includ în sine acea parte a capitalului utilizată
pentru finanțarea activității pe termen scurt (fond de rulment). De asemenea la
constituirea resurselor de trezorerie participă și împrumuturile pe termen scurt (
datoriile), care pot fi de 2 tipuri:
a) Credite bancare pe termen scurt;
b) Credite comerciale
9
 Structura financiară a întreprinderii este caracterizată de 2 laturi:
1) Descrierea modului de repartizare a capitalului și nemijlocit a finanțelor
pentru constituirea acestuia între resursele de trezorerie și capitalul
permanent. În dependență de domeniul activității economice aceste proporții
sînt diferite dar de obicei resursele de trezorerienu trebuie să depășească
valoarea de 30% din capitalul total.
2) Stabilirea proporției create între capitalul propriu și cel împrumutat atît în
interiorul capitalului permanent cît și în cadrul capitalului total al
întreprinderii. Acest lucru permite să determinăm gradul de îndatorare al
întreprinderii care nu trebuie să depășească anumite limite pentru a nu pune
în pericol activitatea economico-financiară a acesteia, de asemenea noi
putem determina gradul de autonomie financiară a întreprinderii.

Structura financiară a întreprinderii

CT

RT CP

Cprts Cb Cc Cprtl Dtl

C prtotal = Cprts + Cprtl

Dt = Cb + Cc + Dtl
Structura financiară a întreprinderii este rezultatul politicii financiare pe care
o adoptă și o promovează agentul economic prin acțiunile sale de finanțare a
întreprinderii constituie active pe termen lung și scurt astfel influiențînd proporția
stabilită între aceste 2 elemente. Alt lucru important îl reprezintă sursele de
acoperire a acestor finanțări și anume dacă sunt ele de origine internă sau provin
din exteriorul întreprinderii.
2. Determinarea structurii financiare
În procesul gestiunii financiare a întreprinderii este nevoie de apreciat și
optimizat structura financiară a acesteia. Pentru aceasta sunt calculate anumite rate
financiare care permit examinarea structurii și componenței capitalurilor
întreprinderii. În acest sens se calculează următoarele rate:
𝑅𝑅𝑇𝑇
Rata structurii financiare: Rsf =
𝐶𝐶𝑃𝑃
Această rată reprezintă un raport dintre finanțările pe termen scurt și cele pe
termen lung efectuate în cadrul întreprinderii. Ea ne indică proporția stabilită între
aceste 2 elementeși poate primi valori între 0 și o unitate. Se consideră optimală
pentru întreprinderile clasice cu o valoare situată între 0,1-0,25 deoarece capitalul
permanent trebuie să stea la baza constituirii structurii financiare a întreprinderii,
10
iar capitalul pe termen scurt trebuie să aibă o valoare mai mică, respectiv să fie
antrenat în mai multe cicluri financiare, fapt ce ar ridica nivelul de eficiență al
rotației acestuia.
𝐷𝐷𝑡𝑡𝑙𝑙
Rata de îndatorare la termen: Rît =
𝐶𝐶𝑝𝑝𝑟𝑟𝑡𝑡𝑙𝑙

Această rată ne indică compoziția capitalului permanent, adică proporția

stabilită dintre datoriile pe termen lung și capitalul propriu pe termen lung. Practica
economică ne recomandă ca datoriile pe termen lung să nu depășească valoarea
capitalului propriu utilizat în finanțările pe termen lung. Din acest punct de vedere
rata de îndatorare la termen nu ar trebui să primească valori mai mari decît 1
unitate (0,1).
𝐷𝐷𝑇𝑇
Rata de autonomie financiară: Raf =
𝐶𝐶𝑝𝑝𝑟𝑟𝑡𝑡
Această rată indică proporția stabilită între sursele externe și cele interne
care constituie structura financiară a întreprinderii. Se consideră o valoare
admisibilă pentru această rată nivelul între 0 și 1 unitate (0,1).
𝐷𝐷𝑇𝑇
Rata totală de îndatorare: Rtî=
𝐶𝐶𝑇𝑇
Această rată indică cota parte a datoriilor în componența întregului capital
utilizat la finanțarea întreprinderii. Se consideră că valoarea acesteia nu trebuie să
depășească nivelul de 0,5 unități pentru a nu expune activitatea financiară a
întreprinderii la riscuri majore.
În afară de ratele prezentate în procesul determinării structurii financiare a
întreprinderii și analizei acesteia mai pot fi calculați 2 indicatori specifici care
descriu influiența structurii financiare asupra rentabilității financiare a
întreprinderii:
𝐷𝐷𝑇𝑇
 Efectul de îndatorare – levier financiar: E=( ) * (Re – Rd )
𝐶𝐶𝑝𝑝𝑟𝑟𝑡𝑡
Re – rentabilitatea economică;
Rd – rata medie a dobînzii pentru capitalul împrumutat.
Acest indicator constituie rezultatul financiar pozitiv sau negativ pe care îl
obține agentul economic ca urmare a folosirii împrumuturilor în calitate de sursă
de finanțare a activității sale. Important este că în procesl de calcul la numărător
este indicatorul Dtrespectiv în componența acestora se includ și datoriile
comerciale care de multe ori sînt acordate „gratis” (fără a fi achitată dobînda). În
acest caz ele nu se includ în datoriile totale utilizate pentru calcularea efectului de
îndatorare.
 Randamentul final : Rf = Re + E
Acest indicator descrie randamentul final al capitalului propriu care este numită
și rentabilitate financiară. Acesta poate fi sporit sau diminuat de către efectul de
îndatorare.
3. Alegerea structurii financiare
Decizia întreprinderii privind alegerea unei structuri financiare, adică a
componenței conținutului și calității capitalurilor antrenate în activitatea

11
economico-financiare are o importanță deosebită asupra efectelor economice
obținute în rezultatul ciclurilor de exploatare.
Alegerea structurii financiare presupune luarea deciziilor referitoare la 2
aspecte:
a) Alegerea raportului dintre capitalul permanent (pe termen lung) și resursele
de trezorerie (capitalul pe termen scurt).
b) Stabilirea proporției dintre elementele componente ale capitalului permanent
și anume între capitalul propriu pe termen lung și datoriile pe termen lung.
Importanța alegerii structurii capitalului reiese din influiența pe care o are
nivelul de îndatorare asupra efectelor economice ale ciclului de exploatare. De
asemenea eficiența economică este influiențată de volumul capitalului blocat în
resursele de trezorerie și viteza rotației acestora.
În procesul de selectare a structurii financiare optime, agenții economici pot
utiliza următoarele criterii de selectare:
 Criteriul riscului economic. Riscul reprezintă situația luării unei decizii prin
conștientizarea faptului posibilității înregistrării unui rezultat nefavorabil în
comparație cu cel așteptat. Nivelul riscului depinde de gradul de certitudine
a informațiilor.
Factorii care pot influiența modificarea gradului de risceconomic:
1) Posibilitatea modificării cererii de consum pentru produsele sau serviciile cu
care agentul economic este prezent în cadrul pieței;
2) Posibilitatea modificării prețului de comercializare sau a tarifelor pentru
servicii prestate;
3) Posibilitatea modificării costului de producție.
Pentru a acționa mai sigur în cazul stabilirii structurii financiare a agenților
economici în corelație cu volumul producției fabricate și comercializate de către
aceștia, pot fi efectuate anumite calcule legate de aprecierea gradului de risc
economic, utilizăm noțiunea de „prag de rentabilitate”.
Pragul de rentabilitate constituie acel volum fizic de producție-marfă care
asigură acoperirea tuturor cheltuielilor de producție.
𝐶𝐶𝐹𝐹
Q=
𝑃𝑃𝑢𝑢 −𝐶𝐶𝑉𝑉𝑢𝑢
Q- cantitatea de producție
CF- cheltuieli fixe totale
Pu – prețul unitar de comercializare
CVu – cheltuieli variabile unitare.

 Criteriul rentabilității financiare.

Tema 4 : Politica financiară

1. Conţinutul politicii financiare.
2. Tipuri de decizii financiare.
3. Sistemul informaţional financiar.

12
1. Conţinutul politicii financiare.
Politica financiară constituie un ansamblu de metode și instrumente cu
caracter financiar antrenate în procurarea, alocarea și gestionarea resurselor bănești
în vederea realizării obiectivului suprem al întreprinderii – majorarea valorii de
piața.
Politica financiară reprezintă un ansamblu de criterii, principii și atitudini de
care se conduc managerii întreprinderii în procesul aprobării deciziei financiare.
Aceasta este o parte componentă a politicii generale a întreprinderii și trebuie să fie
elaborată în strînsă concordanță și corespondentă cu obiectul general al
managementului întreprinderii.
Principalele obiective realizarea cărora o asigură politica financiară sunt
următoarele:
 Constituirea sau modificarea mărimii capitalului;
 Crearea unei structuri financiare optime;
 Reducerea costului capitalului utilizat și majorarea rentabilității
financiare, costul capitalului utilizat (pierderi).
a) Capital propriu- pierderea oportunității utilizării capitalului în alt scop.
b) Împrumutul- în cazul dat, costul este dobînda aferentă împrumutului.
c) Renunțarea la anumite active- costul diferență dintre valoarea de bilanț și
prețul de comercializare.
d) Amînarea onorării obligațiunilor financiare:
-față de furnizori și buget-costul penalității pentru întîrziere.
-privind retribuirea muncii-costul penalității.
-nerambursarea creditelor-penalități.
Principalele căi de a găsi bani (finanțare):
1) Utilizarea facilităților fiscale acordate de către stat și a diferitor oportunități
temporare din cadrul pieței de capital.
2) Maximizarea valorii de piața a întreprinderii.
În procesul de gestiune financiară a întreprinderii, rolul politicii financiare
constă în dirijarea următoarelo aspecte ale politicii financiare a întreprinderii:
 Selectarea proiectelor investiționale;
 Identificarea modalităților financiare utilizate și stabilirea surselor de
finanțare a activității financiare;
 Fundamentarea și aprecierea structurii financiare a întreprinderii pentru
asigurarea unui raport optim dintre capitalul propriu și cel de împrumut,
dintre cel pe termen lung și cel pe termen scurt;
 Alegerea modalităților concrete de repartizare și distribuire a profitului;
 Luarea deciziilor referitoare la modificările mărimii capitalurilor (total,
social, propriu) și alegerea soluțiilor aplicabile în acest scop.
Politica financiară a întreprinderii este compusă din 3 elemente:
1. Politica de finanțare- prin totalitatea deciziilor referitoare la formarea
capitalului financiaral întreprinderii la acoperirea necesarului de finanțare a
acesteia.

13
 2. Politica de investiție- include totalitatea deciziilor referitoare la plasarea
capitalului în anumite acțiuni pe termen lung cu scopul obținerii anumitor
efecte financiare în perioadele viitoare de activitate a întreprinderii.
3. Politica de devident- aici se includ deciziile referitoate la modalitatea
practică de repartizare și distribuirea profitului înregistrat de către
întreprindere în perioada de gestiune.
2. Tipuri de decizii financiare.
Deciziile financiare reprezintă elementul esențial de gestiune financiară prin
intermediul cărora managerii financiari implimentează politica financiară în
activitatea practică a întreprinderii. În concordanță cu politica financiară trebuie de
cercetat și noțiunea de strategie financiară și tactică.
Decizia financiară este prezentă la toate cele 3 niveluri de gestiune.
Decizia financiară reprezintă o hotărîre, un proces rațional de alegere a
modalității de acțiune bazată pe analiza informației multiple ce se referă la
activitatea cu efecte directe asupra capitalului întreprinderii.
Totalitatea deciziilor financiare poate fi clasificată în mai multe grupe utilizînd
mai multe criterii de clasificare:
I. Criteriul complexității deciziilor.
Conform acestui criteriu există 2 categorii de decizii financiare:
a) Decizii financiare curente (operative). Elaborarea acestor decizii se
înfăptuiește în procesul de activitate zilnică a întreprinderii, în activitatea
curentă, obișnuită a acesteia. De obicei aceste decizii au un caracter repetat
sau ciclic, adică ele periodic sunt luate de conducătorii financiar de nivel
ierarhic superior. Aprobarea acestor decizii, de regulă nu presupune
existența unor situații de risc financiar și în procesul elaborării lor, managerii
se conduc de diferite regulamente, instrucțiuni și acte normative.
b) Decizii financiare strategice. Această categorie de decizii are menirea să
contureze și să orienteze pe viitor activitatea financiară a întreprinderii. De
obicei ele sunt legate de luarea hotărîrilor referitoare la modificarea
volumului și proporțiilor capitalului întreprinderii referitoare la activitatea
investițională și în cadrul pieței de capital.
II. Criteriul competenței autorității (luării deciziilor)
Conform acestui criteriu există:
a) Decizii financiare din inițiativă proprie. Competența luării acestor decizii
este atribuită managerului financiar de niveluri ierarhice inferiore, în
dependență de atribuțiile lor funcționale, nivelul de experiență și capacitatea
profesională a acestora.
b) Decizii financiare care necesită aprobare. Pentru aplicarea în practică a
acestor decizii este necesară aprobarea organelor ierarhice superioare.
Clasificarea deciziilor financiare conform criteriului competenței se efectuiază
în mod separat de către fiecare întreprindere în parte, deseori avînd și un moment
grav de subiectivism.

14
 Principalul factor subiectiv de clasificare a deciziilor conform criteriilor
competente îl constituie stilul de conducere abordat de către managerul general
(stil autoritar sau democrat).
Factorii obiectivi care dtermină distribuirea competenței luării deciziilor:
1. Proporțiile întreprinderii;
2. Amplasarea geografică.
3. Sistemul informaţional financiar.
Sistemul informațional financiar al întreprinderii cuprinde toată informația
care reflectă formarea, repartizarea și utilizarea fondului financiar al acesteia.
Organizarea unui astfel de sistem care v-a sta la baza analizei, controlului și
elaborării deciziilor financiare este strict necesară pentru desfășurarea unei
activități economice în condiții de eficiență.
Procesul de acumulare a informației necesare se bazează pe utilizarea unui
sistem de indicatori bine structurat după criteriul omogenității acestora care
reflectă complet și multilateral diversitatea fenomenelor, proceselor și acțiunilor
financiare a întreprinderii. Aceste sisteme de indicatori de obicei includ
următoarele grupe:
I. Capitalul sau economic al întreprinderii- include informații despre capitalul
social, permanent și pe termen scurt.
II. Profitul care reprezintă rezultatul financiar al întreprinderii – modalitatea
repartizării pe destinații a profitului.
III. Valoarea adăugată- diferiți indicatori economici care descriu valoarea
surplusului monetar obținut de întreprindere în rezultatul activității
economice a acesteia.
IV. Costurile de producție și prețurile de comercializare – sînt reprezentate prin
indicatorii consumurilor și cheltuielilor de producție, de asemenea prețurile
de comercializare a producției finite.
V. Autofinanțarea și fluxurile bănești ale întreprinderii.
VI. Producția fizică, producția marfă, producția comercializată și producția
încasată.
VII. Impozitul pe venit și alte plăți în buget.
VIII. Fondul de salarizare.
IX. Fondul de rulment.
X. Volumul investițiilor în active fixe și sursele de acoperire a acestora.
XI. Alți indicatori sau rate financiare.
Informațiile financiare sistematizate în felul prezentat pot fi acumulate din diferite
surse documentare de execuție (bilanț contabil, rapoarte financiare, registre de
evidență) sau de previziune (bugete de vize, balațe).

Tema 5 : Gestiunea mijloacelor fixe

1.Caracteristica generală a mijloacelor fixe.
2.Uzura mijloacelor fixe. Rolul şi destinaţia uzurii.
3. Amortizarea

15
4. Elementele sistemului de amortizare
5. Metode de amortizare a mijloacelor fixe
1.Caracteristica generală a mijloacelor fixe
Mijloacele fixe reprezintă elmentul de bază al activelor fixe.
Activele fixe cuprind bunuri și valori de orice natură, corporale sau
necorporale, materiale și nemateriale, achiziționate sau create de unitatea
patrimonială, destinate să servească pe o perioadă mai lungă de timp în activitatea
unității și care nu se consumă sau se înlocuiesc după prima utilizare. Pentru
includerea lor în această categorie este necesar ca activele date să-și mențină durata
de exploatare în decursul mai multor ani de activitate a întreprinderii.
După conținutul și caracteristicile lor, toate activele fixe (pe termen lung) se împart
în 3 mari categorii:
1. Imobilizări corporale
2. Imobilizări necorporale
3. Active financiare
Imobilizările necorporale ( active nemateriale pe termen lung). În componența
acestora intră următoarele elemente:
a) Cheltuieli de constituire. Sunt ocazionate de înființarea sau modificarea
activelor unității patrimoniale (licențe, taxe de constituire).
b) Cheltuieli de cercetare- dezvoltare. Se includ resursele alocate pentru
diferite cercetări științifice orientate spre modernizarea tehnologiilor,
proiectarea unor noi tipuri de produse și servicii.
c) Concesiuni, drepturi de autor, mărci înregistrate și alte drepturi asimilate.
d) Fondul comercial. Se constituie la întreprindere incluzînd în sine diferite
cheltuieli legate de strategiile de marketing ale acesteia (orientate spre
menținerea și dezvoltarea poziției și potențialului întreprinderii). De
asemenea cheltuielile pentru menținerea și dezvoltarea canalelor de
distribuție pentru promovarea imaginii firmei și produselor sale.
Imobilizările corporale includ activele materiale pe termen lung, active fizice
tangibile. Ele sunt constituite din bunuri materiale de folosință îndelungată. În
categoria acesora intră:
a) Terenuri. Terenurile se evaluiază la intrarea în patrimoniu la o anumită
valoare potrivit legii, în dependență de bonitatea (fertilitatea) în special
pentru terenurile agricole și amplasarea acestora. De asemenea terenurile pot
fi evaluate la valoarea de acord sau la costul de achiziție.
Terenurile pot fi:
-agricole
-silvice
-fără construcții
-cu construcții
-cu zăcăminte.
De obicei terenurile nu sunt supuse amortizării.

16
 b) Amenajările de terenuri reprezintă investiții pentru punerea în valoare a
potențialului ce poate fi exploatat a unui teren. Toate aceste investiții sunt
supuse amortizării.
c) Mijloacele fixe – includ în sine obiecte separate sau complexe de obiecte
deținute de către întreprindere în calitate de mijloc economic pentru
desfășurarea diferitor activități. Pentru includerea lor în categoria
mijloacelor fixe , activele trebuie să îndeplinească 2 condiții:
-durata de exploatare mai mare de 1 an ;
-valoarea să nu fie mai mică decît limita stabilită de lege.
Clasificarea mijloacelor fixe:
1) Clădiri și edificii
2) Construcții speciale
3) Mașini utilaje și instalații de lucru
4) Mașini și aparate de măsurare și control sau reglare
5) Mijloace de transport
6) Animale și plantații multianuale
7) Unelte, dispozitive, instrumente, mobilier și aparataj de birou.
Evaluarea mijloacelor fixe se înfăptuiește în dependență de mobilitatea de
intrare a acestora în patrimoniu.
Valoarea de intrare poate fi:
 Valoarea de aport, atunci cînd are loc o asociere sau difuziune.
 Valoarea de cost, de achiziție în situația în care mijloacele fixe se procură.
 Valoarea costului de producție dacă mijlocul este produs în cadrul
întreprinderii.
 Valoarea actualizată (reevaluată), intervine în cazul necesătății reevaluării
mijlocului fix datorită faptului că valoarea de bilanț a acestuia nu
corespunde cu valoarea economică reală (modificarea prețului de piață a
mijlocului fix sau sporirea gradului de uzură).
2.Uzura mijloacelor fixe. Rolul şi destinaţia uzurii.
Particularitatea de bază a mijloacelor fixe constă în faptul că ele participă la mai
multe cicluri de exploatare și respectiv își transmit valoarea asupra serviciilor
prestate treptat (proporțional uzurii acestora), a generat necesitatea creării unui
mecanism specific de evaluare și reevaluare a consumurilor acestor resurse în
fiecare ciclu de exploatare.
În procesul de consum a acestor mijloace de producție intervine treptat și
inevitabil procesul de uzură care determină depreciera valorii acestor active. Uzura
activelor poate fi fizică sau morală.
Uzura fizică constă în deprecierea valorii mijlocului fix generată de diferiți factori
fizici : intensitatea exploatării, condițiile de exploatare și întreținere tehnică,
condiții climaterice.
Uzura morală se deosebește de cea fizică prin faptul că mijlocul fix nu se
depreciază din punct de vedere fizic, dar se derpeciază prin considerentul că se
micșorează utilitatea lui în comparație cu alt mijloc fix care a apărut recent și este

17
mai performant din punct de vedere tehnologic, din punct de vedere al
randamentului și utilității acestuia.
Prin uzură, indiferent dacă este ea tehnică sau morală, activele fixe își pierd treptat
din valoarea lor însă forma lor fizică rămîne neschimbată pînă la scoaterea lor din
funcțiune. Uzura morală scurtează timpul de funcționare a activului fix fără a
influiența mărimea fondului de amortizare.
3. Amortizarea
Recuperarea totală a valorii activelor fixe ca urmare a deprecierii inevitabile
a acesteia se face prin intermediul amortizării. Amortizarea este un proces de
evaluare și recuperare a valorii activelor fixe constituindu-se, în acest scop, un
fond special numit fond de amortizare care este disctinct prin amortizarea activului
fix scos din uz.
Procesul amortizării are diferite efecte asupra activelor financiare a
întreprinderii. Aceasta poate fi privită sub 3 aspecte:
1. Procesul prin intermediul căruia se determină ritmul și dimensiunea
amortizării activelor fixe în scopul stabilirii valorii reale a acestuia. Acest
aspect presupune aprecierea gradului de uzură a activelor fixe aflate la
balanța întreprinderii.
2. Amortizarea constituie un articol de cheltuieli care se include în costul
producției fabricate.
3. Amortizarea constituie o sursă de autofinanțare. Toate resursele financiare
acumulate prin intermediul fondului de amortizare constituie o importantă
sursă de autofinanțare direcționată în special spre înlocuirea mijloacelor fixe
scoase din uz. Cu alte cuvinte, aceste resurse se utilizează pentru finanțarea
procesului de înlocuire a mijloacelor fixe amortizate.
Dacă în procesul procurării mijlocului fix au fost antrenate și capitaluri externe
atunci prin intemediul amortizării se acumulează mijloace financiare necesare
pentru rambursarea creditelor.
Politica de amortizare a activelor pe termen lung promovată de către
întreprindere trebuie să aibă în vedere faptul că introducerea amortizării în costul
producției fabricate se înfăptuiește cu scopul asigurării treptate a recuperării valorii
de intrare a acestor categorii de active, altfel spus, cu scopul creării resurselor
financiare necesare pentru finanțarea înlocuirii mijloacelor fixe uzate.
4. Elementele sistemului de amortizare
Orice sistem de amortizare utilizat pentru aprecierea ieșirii din uz a activelor
fixe, de obicei, operează cu următoarele elemente:
1. Valoarea amortizată
2. Durata de serviciu
3. Norma de amortizare
4. Amortizarea anuală
Valorile amortizate reprezintă elementul principal al sistemului de amortizare .
Ele constituie sume ce trebuie sa fie recuperate prin intermediul procesului de
amortizare . În procesul de apreciere a valorii amortizate, a mijlocului fix pot fi
utilizate urmat categorii de valori:

18
a. valoarea de intrare (initiala)- ea depinde de modalitatea de intrare in patrimoniu
al mijloacelor fixe.
b.valoarea contabila neta (de bilant) a mijloacelor fixe- ea se determina prin
calcularea diferentei dintre valoarea de intrare si volumul amortizarilor cumulate
pina la momentul dat. Val contabila neta mai reprezinta si valoarea mijlocului fix
neamortizat inca la o anumita data.
c.valoarea reziduală- reprezintă valoarea mijloacelor banești care poate fi obținută
din urma comercializării mijloacelor fixe scoase din uz (comercializarea integrate a
acestora sau a pieselor de schimb scoase din funcțiune).
Va=Vi-Ve
Durata de serviciu (durata de funcționare utilă, normală) – ea reprezintă
intervalul de timp pe parcursul căruia este posibilă utilizarea în regim normal a
mijlocului fix si recuperarea completă a valorii de intrare a acesteia.
Utilizarea în regim normal:
a.în conditii de eficiența si randament
b.condiții de protecție a muncii, igienă si securitate.
În prezent sunt utilizate diferite modele de calculare a duratei de serviciu.
De cele mai multe ori durata de serviciu este calculată sau stabilită în conformitate
de anumite acte normative de către producător. În anumite situații, întreprinderile
determină în mod independent durata de serviciu în momentul punerii în funcțiune
a acestuia.
Asupra acestui proces influențează urmatorii factori:
a.experienta de lucru cu asemenea active
b.starea reală a obiectului
c.necesitatea de a fi supus unei reparații capitale
d.conditii climaterice
e.conditii de exploatare
Norma de amortizare reprezintă un indicator care de obicei exprimă în
procente nivelul amortizării anuale raportat la valoarea amortizată a mijlocului fix.
Amortizarea anuală reprezintă o anumită parte din valoarea amortizată ce trebuie
sa fie recuperată în decursul unui an anumit de exploatare a mijlocului fix.
5. Metode de amortizare a mijloacelor fixe
Uzura mijloacelor fixe se calculează începînd cu luna care urmează după luna
intrării (punerii în funcţiune) acestora şi se termină din luna care urmează după
luna ieşirii. Uzura mijloacelor fixe poate fi calculată după una din următoarele
metode1:
• metoda casării liniare (uniforme) a valorii uzurabile;
• metoda proporţional cu volumul produselor fabricate, serviciilor prestate
(metoda de producţie);
• metoda casării accelerate a valorii uzurabile:
- metoda degresivă cu rată descrescătoare (cumulativă),
- metoda soldului degresiv.
1
S.N.C. 16 „Contabilitatea activelor materiale pe termen lung”
19
 Metoda casării liniare (uniforme) a valorii uzurabile prevede casarea
(repartizarea) ultimei în cursul duratei de serviciu a obiectului de mijloace fixe,
care depinde de durata termenului de funcţionare utilă. Mărimea uzurii pentru
fiecare perioadă de gestiune se calculează prin împărţirea valorii uzurabile a
obiectului la numărul perioadelor de gestiune (anilor) de exploatare a obiectului.
Norma uzurii este constantă pe toată durata de funcţionare utilă şi se calculează ca
raportul dintre 100 şi durata de funcţionare utilă (în ani).
Metoda casării liniare (uniforme) a valorii uzurabile se recomandă pentru
calcularea uzurii mijloacelor de transport, maşinilor şi utilajului, clădirilor şi
construcţiilor speciale, instrumentelor, inventarului, plantaţiilor perene roditoare,
altor obiecte de mijloace fixe, în cazul cînd avantajele economice din utilizarea
activelor în fiecare perioadă de gestiune nu pot fi determinate cu o exactitate
suficientă sau în cursul duratei de funcţionare utilă a activelor se planifică
obţinerea volumului acestora aproximativ în aceeaşi mărime.
Metoda calculării uzurii mijloacelor fixe proporţional cu volumul produselor
fabricate, serviciilor prestate (metoda de producţie) prevede calcularea mărimii
uzurii în funcţie de volumul lucrărilor (serviciilor), fără a ţine cont de durata
perioadei de exploatare a obiectului.
Pentru calcularea uzurii diverselor tipuri de mijloace fixe această metodă
trebuie aplicată în mod diferenţiat, întrucît, conform condiţiilor acesteia, durata
probabilă de funcţionare utilă a obiectului se determină prin numărul de unităţi de
produse (articole), adică în fiecare caz concret este necesar să se determine, dacă
metoda examinată se potriveşte sau nu cu obiectul respectiv. De exemplu, volumul
producţiei (cantitatea de articole sau piese) fabricate poate fi considerat drept bază
pentru calcularea uzurii maşinilor tehnologice şi utilajului, iar numărul orelor de
exploatare (kilometri parcurşi) - pentru calcularea uzurii mijloacelor de transport
sau a altor obiecte. Este important a lua în considerare gradul de participare directă
a fiecărui obiect de mijloace fixe la fabricarea unui anumit tip de produse sau la
prestarea serviciilor. Metoda dată se recomandă a fi aplicată în cazurile cînd
dependenţa avantajului economic obţinut de intensitatea utilizării activului în
cursul duratei de funcţionare utilă poate fi determinată cu o exactitate suficientă.
Metodele casării accelerate a valorii uzurabile se bazează pe presupunerea că
unele tipuri de mijloace fixe funcţionează mai eficient atîta timp cît sînt noi şi în
primii ani de exploatare a acestora volumul avantajului economic obţinut este mai
mare decît în anii ulteriori. Conform acestei presupuneri, cea mai mare parte a
valorii uzurabile a mijloacelor fixe urmează a fi trecută la consumuri sau cheltuieli
în primii ani de exploatare a acestora. Utilizarea metodelor casării accelerate a
valorii uzurabile este condiţionată de uzura morală a unor tipuri de maşini şi
utilaje. Din această cauză utilajul procurat anterior trebuie înlocuit cu mult mai
devreme decît acesta se va uza fizic. Totodată cheltuielile aferente reparaţiei, de
regulă, sînt mai mari în a doua jumătate a duratei de funcţionare utilă (în
comparaţie cu prima jumătate).
Este posibilă aplicarea a două metode de casare accelerată a valorii uzurabile
a mijloacelor fixe:
20
 - metoda degresivă cu rată descrescătoare (cumulativă);
- metoda soldului degresiv.
Metoda casării accelerate a valorii uzurabile cu rată descrescătoare (metoda
cumulativă) prevede determinarea uzurii calculate ca produsul dintre coeficientul
de calcul şi valoarea uzurabilă a obiectului. Acest coeficient se calculează ca
raportul dintre numărul anilor rămaşi pînă la finele duratei de serviciu a obiectului
(în ordine inversă) şi suma anilor duratei de serviciu a acestuia.
Rata descrescătoare (numărul anilor de exploatare) sau aşa-numitul număr
cumulativ (S), poate fi determinată de asemenea în modul următor:
S = {{N x (N+1)} : 2}, unde N - numărul de ani al duratei probabile de
utilizare a obiectului.
Metoda soldului degresiv se bazează pe aplicarea unei rate (norme) fixe a
uzurii care poate fi majorată nu mai mult decît de două ori în comparaţie cu norma
prevăzută la aplicarea metodei casării liniare (uniforme) a valorii uzurabile.
Întreprinderea poate să aplice, după caz, metoda soldului degresiv pentru
calcularea uzurii diverselor tipuri de maşini tehnologice şi electrotehnice,
strungurilor şi utilajelor cu destinaţie industrială, de construcţie, agricolă etc.,
tractoarelor, combinelor şi altei tehnici agricole, transportului auto, precum şi a
altor mijloace fixe, cu excepţia clădirilor şi construcţiilor speciale, inventarului şi a
altor obiecte similare.

FINANȚELE ÎNTREPRINDERII PARTEA II

Tema 6: Gestiunea activelor curente

1.Conţinutul, structura şi clasificarea activelor curente.
2.Ciclul de exploatare.
3.Stocuri şi gestionarea lor.
4.Metode de dimensionare a stocurilor.
5.Finanţarea şi creditarea activelor curente.
6.Viteza de rotaţie şi folosirea eficientă a activelor curente.
1.Conţinutul, structura şi clasificarea activelor curente.
În strucuta economică a întreprinderii, un loc important îl ocupă activele circulante
care participă nemijlocit la procesul de producție, preluarea și transformare a
materiei prime și a altor lucrări în ervicii și produse finite.
Activele circulante reprezintă fonduri bănești constituite și utilizate pentru
finanțarea activelor curente a întreprinderii. Din categoria lor fac parte diferite
categorii de stocuri, mijloace bănești, mijloace decontate. Activele circulante mai
sunt numite și active pe termen scurt, resurse de trezorerie, active curente. La fel
ca și activele pe termen lung, cele circulante intră în structura de producție (costul
producției fabricate) în urma unui proces de consum. În procesul de producție,
activele circulante își transferă complet valoarea asupra producției finite. Există
anumite situații cînd valoarea nu se transferă integral:
a) Prezența rebuturilor (defecte)
21
 b) Degradarea stocurilor (furt)
Consumul activelor circulante are un caracter de recunoaștere a acestuia și de
dezvoltare în dependență de specificul de producție. Structura internă a activelor
circulante depinde de următorii factori:
1. Profitul întreprinderii
2. Tehnologia utilizată
3. Organizarea procesului de aprovizionare și desfacere
4. Procesul tehnico-științific.
Activele circulante se găesc într-un proces continuu de alocare și recuperare, luînd
diferite forme:
1) Disponibiliăți bănești – forma inițială
2) Stocuri de materii prime și material
3) Stocuri de producție în curs de execuție
4) Stocuri de producție finite – producția finisată rezultă în urma finisării lanțului
tehnologic
5) Produse expediate și încasate
6) Creanțe asupra clienților
Realizarea neîntreruptă a acestui proces de circulație a activelor circulante, în
dependență de caracterul continuu al procesului de producție poartă denumirea de
rotație a activelor pe termen scurt.
Clasificarea activelor circulante diferă de la o întreprindere la alta în
dependență de specificul acestora. Totalitatea acestor active poatee fi clasificată
după următoarele criterii:
1) După fazele ciclului de exploatare:
 Active în faza aprovizionării
 Active în faza producției
 Active în faza circulației

2) După forma și conținutul activelor circulante:

 Active circulante în formă material
 Active circulante în formă bănească
3) După sursa de finanțare:
 Active circulante din surse proprii (fondul de rulment)
 Active circulante finanțate din surse externe
2.Ciclul de exploatare.
Ciclul de exploatare reprezintă ansamblul operațiunilor care începe odată cu
declanșarea activității de aprovizionare de la furnizori și se încheie cu încasarea
banilor.
Pe parcursul ciclului de exploatare are loc procesul de transformare a
activelor curculante inițiale în producție finite sau servicii care urmează a fi
valorificate (comercializate), astfel se redobîndește forma de mijloace bănești.
Procesul continuu de rotație a activelor circulante coincide cu derularea
continuă a ciclurilor de exploatare. Finanțarea rotației activelor circulante este

22
imposibilă dacă ciclul de exploatare nu capătă finalitate (producția finalizată și
încasată).
Durata ciclului de exploatare depinde de mai mulți factori:
1. Profitul întreprinderii
2. Tehnologia utilizată
3. Organizarea procesului de aprovizionare și desfacere
4. Procesul tehnico-științific
5. Mediul socio-economic în care funcționează întreprinderea:
a) Condițiile de comercializare
b) Capacitatea de plată a clienților
c) Mobilitatea activelor circulante – capaciatea de modificare a activelor
circulante dintr-o formă în alta.
3.Stocuri şi gestionarea lor.
Stocurile reprezintă alocări de capital pentru constituirea diferitor forme de
active circulante material (reserve).
Întreprinderea poate să posede 3 categorii de stocuri:
1. Materii prime și material
2. Producție în curs de execuție
3. Producție finite
Prin însumarea tuturor formelor de stocuri material obținem stocul global de
active circulante care se exprimă în unități valorice (bani).
Întreprinderea poate elabora diferite politici de gestiune a ciclurilor sale de
exploatare prin constituirea stocurilor:
 Politică ofensivă (agresivă, de atac) – este indiferentă față de risc și este
orientată spre obținerea unei cifre de afaceri înalte cu stocuri minime.
Conducătorii sunt dispuși să accepte riscuri majore legate de lipsa de stoc și
de lichidități în întreprindere. Ei optează pentru obținerea unei rentabilități
mai înalte ca urmare a accelerării vitezei de rotație a activelor circulante.
 Politica defensivă – este practicată de conducătorii prudenți. Ei nu acceptă
riscul rupturii de stocuri chiar și cu prețul unei rentabilități mai înalte și sunt
preocupați de menținerea nivelului stocurilor la acea valoare care asigură
continuitatea ciclului de exploatare în condiții de siguranță maximă.
 Politica echilibrată – încearcă să armonizeze contradicția dintre rentabilitate
și risc. Conform acesteia, activitatea întreprinderii se înfăptuiește în baza
unui stoc de siguranță.
Stoc curent – cantitatea de materii prime necesare întreprinderii pentru
continuitatea producției între 2 aprovizionări successive.
Stoc de siguranță – cantitatea de materii prime necesare pentru continuitatea
producției în cazul unei eventuale întreruperi neînsemnate de aprovizionări.
4.Metode de dimensionare a stocurilor.
Procesul stabilirii dimensiunii a stocurilor pentru fiecare categorie de active
circulante este o activitate foarte importantă în procesul de gestiune financiară a
întreprinderii. Importanța acestei activități este influiențată de influiența decisivă
asupra desfășurării ciclului de exploatare și asupra nivelului de blocare a
23
capitalului în constituirea diferitor categorii de stocuri. În consecință, totul
influiențează asupra costului deciziilor legate de nivelul diferitor categorii de
stocuri.
Stabilirea nivelului optimal al stocului trebuie efectuată cu luarea în considerare
a următoarelor aspect:
1. Condițiile și cerințele procesului de aprovizionare;
2. Elementele tehnologice care influiențează procesul de aprovizionare;
3. Condițiile de comercializare;
4. Condițiile de a reduce capitalul blocat în finanțarea stocurilor;
5. Condițiile de producție ale întreprinderii.
Dimensionarea stocurilor constituie baza stabilirii fondurilor bănești necesare
pentru finanțarea ciclului de exploatare care pot fi constituite prin intermediul
autofinanțării, creditelor bancare pe termen scurt și a celor comerciale.
Mărimea optimală a stocurilor trebuie să asigure o proporție optimă dintre
cheltuielile de transport pentru aprovizionare care variază în dependență de
numărul de aprovizionări și cheltuieli de păstrare și depozitare care variază în
raport cu mărimea stocurilor.
ʹ𝑁𝑁𝑎𝑎 ∗𝐶𝐶𝑎𝑎
Sop = unde:
𝑃𝑃𝑎𝑎 ∗𝐶𝐶𝑑𝑑
Na – necesarul annual de aprovizionare;
Ca – costul unitar pentru pregătirea comenzii;
Pa – prețul unitar de aprovizionare;
Cd – costul de depozitare pentru o unitate stocată.
În procesul de gestiune a stocului este necesar de stabilit numărul de
aprovizionări effectuate în decursul unui an:
Nr = Na / Sop
În afară de aceasta este nevoie de determinat perioada de timp care este
asigurată cu materie primă de către stocul optimal:
i = T / Nr
T – durata în zile a unui an (360).
5.Finanţarea şi creditarea activelor curente.
Decizia de finanțare a activelor circulante a întreprinderii urmărește asigurarea
unui echilibru financiar dintre necesitatea de finanțare a acestora și sursele
mobilizate în acest scop. Întreprinderile au o libertate considerabilă în procesul de
căutare a surelor de finanțare a activelor curente însă în acest proces intervin
diferite resticții și constrîngeri:
1. Dificitul de trezorerie – lipsa de lichidități curente pentru finanțarea activelor
circulante;
2. Timpul – prezența decalajelor temporale ce intervin în procesul de onorare a
obligațiunilor financiare a persoanelor terțe față de întreprindere;
3. Constrîngerile cu caracter economic – diferite bariere de ordin economic ce
fac imposibilă atragerea surselor de finanțare externă:
a) Rata dobînzii înaltă;
b) Lipsa activelor ce pot fi gajate;
24
 c) Costurile înalte a amînării plăților sau a obligațiunilor financiare (
constrîngeri pur economice).
Finanțarea pe termen scurt poate fi înfăptuită prin intermediul următoarelor 3
categorii de surse:
I. Surse interne – fondul de rulment;
II. Surse externe împrumutate – credite bancare pe termen scurt, credite
comerciale;
III. Surse externe atrase – amînarea onorării obligațiunilor financiare, datoriile
față de furnizor.
Sursele proprii de finanțare a activelor circulante constituie baza finanțării. Ele
trebuie să asigure continuitatea producției și ritmicitatea vînzărilor.
Întreprinderea își stabilește o politică referitoare la fondul de rulment care
trebuie să clarifice următoarele întrebări:
1) Cît de mult trebuie să investim în fiecqre categorie de active circulante?
2) Cum ar trebui să se finanțeze aceste imobilizări?
În acest sens, întreprinderea poate adopta 3 categorii de strategii:
I. Strategii bazate pe constituirea unui fond de rulment care ar acoperi
necesitățile medii de active circulante;
II. Strategii de constituire a unui fond de rulment ce corespunde perioadei
maxime de activitate curentă;
III. Strategii ce corespund cu perioada minima de activitate financiară.
Echilibrul financiar pe termen scurt de multe ori este restabilit pe baza surselor
atrase temporar din exterior. Ele se includ în pasivele curente ale întreprinderii.
Finanțările externe uneori poartă caracter gratuit. În situații de criză financiară
acută, întreprinderea mai poate recurge și la comercialiarea anumitor active în
vederea creării surselor de finanțare al activității curente.
6.Viteza de rotaţie şi folosirea eficientă a activelor curente.
Determinarea eficienței activelor curente ne permit să apreciem măsura în care
aceste categorii de active participă la formarea activelor financiare. De asemenea
este important de stabilit aportul fiecărui categorii de active circulante la acest
proces de constituire a rezultatelor financiare.
Eficiența activelor curente se calculează utilizînd diferite rate de rotație care ne
descriu ritmul derulării operațiunilor ciclice de exploatare în decursul unei
perioade anumite (1 an ):
1. Rata rotației a activelor circulante – raportul dintre vînzările totale și
activele circulante medii:
Rac = VT / ACm
2. Rata rotației creanțelor – raportul dintre vînzările totale înregistrate în
decursul perioadei analizate și valoarea medie a creanțelor în această
perioadă:
Rc = VT / Cm
3. Rata rotației stocurilor de materii prime și material – raportul dintre
valoarea totală a aprovizionărilor și medie a stocului global de materii prime
și material:
25
 Rs = AT / Sm
4. Rata rotației datoriei față de furnizori – raportul dintre aprovizionările totale
și valoarea medie a datoriilor față de furnizori:
Rd = AT / Dm
Toate aceste rate enumerate ne indică cite rotații complete efectuiază acea
categorie de mijloace circulante aflate la numitorul raportului în decursul perioadei
analizate. Valoarea inversă a tuturor acestor rate înmulțită la numărul de zile în
decursul unui an de activitate(T) ne permit să calculăm durata în zile a unei rotații
complete a mijloacelor circulante aflate la numitor.
Exeplu:
iac = 1/ Rac x T

Tema 7: Gestiunea trezoreriei întreprinderii

1.Esenţa, rolul şi bazele gestiunii trezoreriei.
2.Fluxurile de trezorerie.
3.Excedentul de trezorerie.
4.Bugetul de trezorerie.
5.Formele, modalităţile şi instrumentele de plată utilizate la întreprindere.
6.Echilibrul financiar
1.Esenţa, rolul şi bazele gestiunii trezoreriei.
Trezoreria a constituit în permanență un element essential al gestiunii financiare pe
termen scurt al întreprinderii.
Trezoreria reprezintă un instrument fundamental de acțiune în vederea
realizării obiectivelor financiare, strategice ale întreprinderii. Gestiunea eficientă a
trezoreriei constituie garanția unei flexibilități și mobilități financiare ale acesteia.
Conceptul de trezorerie e foarte complex, chiar contradictoriu. Contradicțiile apar
între autori în procesul de definire a acesteia.
Definirea trezoreriei poate fi efectuată din 2 puncte de vedere:
Din punct de vedere organizatoric – astfel trezoreria apare în calitate de
serviciu a întreprinderii ce reprezintă o parte componentă în structura
organizatorică a unității economice căreia îi revin servicii și atribuții care dețin
personal de specialitate și care funcționează după reguli bine stabilite.
Din punct de vedere structural – din acest punct de vedere trezoreria este
definită în dependență de elementele patrimoniale care o compun structural.
Trezoreria poate fi descrisă din 2 aspecte:
1.Aspectul însumării elementelor cu un grad sporit de lichiditate care
alcătuiesc trezoreria. Aici se includ:
 Mijloace bănești în numerar;
 Lichidități din conturi bancare curente de diferite categorii;
 Titluri de plasament financiar pe termen scurt;
 Creanțe asupra clienților.
2. Ca diferență. În conformitate cu acest aspect, trezoreria este privită ca o
diferență între anumite elemente ale activelor circulante. În acest caz din
valoarea totală a activelor curente se exclud acele categorii de active care au
26
 un grad redus de lichiditate.
Unii autori definesc trezoreria ca o diferență dintre activele circulante lichide
și datoriile ce trebuie achitate imediat.
În procesul de gestiune a trezoreriei, reușita depinde de următorii factori:
1. Calitatea procesului de transformare a activelor curente în producție finită și
apoi în bani;
2. Calitatea resurselor financiare atrase (costul și consecințele);
3. Capacitatea de transformare a activelor curente în lichidități;
4. Obiectivitatea activităților de evaluare a produselor și serviciilor (stabilirea
corectă a prețurilor și tarifelor atît pentru materia primă achiziționată cît și
pentru produsele finite comercializate).
Obiectivele procesului de gestiune a trezoreriei:
 Evitarea pierderilor zilnice de valori generate de necomercializarea la timp a
produselor finite, de imobilizarea irațională a mijloacelor bănești în
constituirea stocurilor, de organizarea incorectă a activităților de producție.
 Organizarea procesului de finanțare externă prin minimizarea costurilor
surselor de finanțare utilizate.
 Utilizarea într-o manieră profitabilă a disponibilităților trezoreriei în vederea
degajării unui profit maximal.
În vederea realizării obiectivelor menționate, gestionarii activează în următoarele
direcții:
 Accelerarea încasărilor de client;
 Reducerea fondurilor neutilizate existente în conturi bancare curente care
nu aduc profit;
 Alegerea mijloacelor de plată adaptate nevoilor;
 Optimizarea trezoreriei pe baza următoarelor 3 principii:
 Utilizarea corespunzătoare a creditelor;
 Promovarea unei tehnici adecvate situațiilor în vederea plasamentului
excedentului de trezorerie;
 Evitarea cheltuielilor suplimentare generate de serviciile bancare
(comisioane).
2.Fluxurile de trezorerie.
Fluxurile de trezorerie reprezintă diferențele mișcării a disponibilităților bănești
influiențate de activități financiare a întreprinderii. Aceste mișcări se
materializează în acțiuni de plăți și încasări.Fluxurile de trezorerie mai sunt
denumite în literatură cash-flow.
În practică există 2 categorii de disponibilități:
Cash efectiv – disponibilități bănești în conturi bancare curente și în caseria
întreprinderii.
Cash echivalent – disponibilități quasi-lichide, adică ușor pot fi transformate în
bani (titluri financiare pe termen scurt, titluri monetare).
Fluxurile mijloacelor de trezorerie sunt constituite din variația trezoreriei nete de la
începutul pîna la sfirșitul exercițiului financiar.

27
 Conținutul tuturor operațiunilor care determină fluxurile de trezorerie determină
și gradul de lichiditate financiară a întreprinderii.
Totalitatea fluxurilor de trezorerie se împart în dependență de proveniența
acestora în 2 mari categorii:
1.Fluxuri generate de operațiunile de gestiune – operațiuni legate de
activitatea de exploatare (activitatea de bază a întreprinderii):
Din activitățile de exploatare nemijlocit :
 Încasări – de la client pentru serviciile prestate, producție finită.
 Plăți – achiziții de materii prime și materiale, salariul angajaților.
Fluxurile financiare ale activităților de exploatare:
Încasări – activități de bază a întreprinderii, prezența creanțelor asupra
clienților.
Plăți – prezența datoriilor față de furnizori, stat, salariați.
Activități excepționale:
Încasări – despăgubiri, penalități.
Plăți – sancțiuni.
2.Fluxuri de trezorerie generate de operațiuni de capital:
Activități de investiție:
Încasări – veniturile de capital pe termen lung.
Plăți – plasamentele de capital pe termen lung.
Activitatea de creditare:
3) Încasări – contractarea diferitor credite.
4) Plăți – rambursarea creditelor și dobînzilor aferente.
Plasamente financiare:
Încasări – comercializarea acestora, dobînzi.
Plăți – plasarea capitalului în titluri financiare, monetare.
Cash-flow-ul de gestiune reprezintă principala sursă de consituire a fondului
de rulment. Acesta poate fi calculat prin mai multe metode:
Metoda directă – pune în evidență ansamblul încasărilor și plăților precum și
modificările finale ale stocurilor, creanțelor și datoriilor de exploatare.
Metoda indirectă – este o metodă mai complexă dar nu atît de detaliată, se
bazează pe utilizarea anumitor informații financiare care au legătură directă cu
fluxurile de trezorerie ce pot fi exprimate printr-o relație (cifra de afacere,
volumul stocului global).
Cash-flow-urile generate de activitatea de capital de asemenea influiențează
activitatea financiară deoarece este imposibil de imaginat activitatea financiară a
întreprinderii în afara pieței de capital sau monetare.
De asemenea importante sunt constituirea și funcționarea activelor pe termen
lung în cadrul întreprinderii (materiale și nemateriale).
Capitalul activelor de investiție se referă la acele mișcări de disponibilități
bănești legate de procurarea sau comercializarea activelor fixe:
Corporale – terenuri agricole cu zăcăminte, construcții, mașini.
Necorporale – brevete, licențe, mărci.
Financiare – plasamente și titluri pe temen lung, acțiuni.
28
 Activitatea de investiție cuprinde:
a. Plăți pentru procurare.
b. Încasări pentru vînzare.
c. Încasări pentru actvitatea de gestiune.
Cash-flow-ul din activitatea de finanțare cuprinde diferite venituri cît și
cheltuieli financiare influiențate de:
1. Emise de acțiuni noi, operațiuni de majorări de capital, vînzări de acțiuni.
2. Diferite plăți ce se manifestă sub formă de majorări de capital, vănzări de
acțiuni.
3. Diferite venituri legate de restituirea creanțelor și a altor împrumuturi
acordate de întreprindere persoanelor terțe.
3.Excedentul de trezorerie.
În procesul de gestiune a disponibilităților bănești, întreprinderea mereu
încearcă să mențină un echilibru între necesități și disponibilități. Echilibrul poate
să fie deranjat în 2 cazuri:
1. Excedentul de trezorerie.
2. Insolvabilitatea de plată (deficit de trezorerie).
Excedentul de trezorerie reprezintă surplusul efectiv de disponibilități bănești pe
termen scurt degajat de activitatea de exploatare. Acest excedent provine din 2
tipuri de operațiuni:
1. Operațiuni de gestiune - încasări provenite de la activități de bază a
întreprinderii din operațiunile de gestiune a acestor activități.
2. Operațiuni de investiții și financiare – care gestionează excedentul de
trezorerie a operațiunilor de acest gen.
Aceste 2 tipuri de gestiuni influențează operații în anumite momente ale activității
financiare a întreprinderii, a excedentului de trezorerie.
Excedentul de trezorerie a activității de exploatare poate fi calculat utilizînd
următoarea formulă:
ETE = încasări din exploatare – cheltuieli din exploatare (plăți de exploatare).
În categoria încasărilor de exploatare se includ:
a) Încasări primite de la clienții întreprinderii.
b) Creșterea creditelor.
Plățile pentru exploatare includ:
 Cheltuieli pentru exploatare.
 Creșterea datoriilor către furnizori.
 Alte datorii de exploatare.
Întreprinderea, în vederea reinstaurării echilibrului financiar trebuie să utilizeze
temporar excedentul de trezorerie prin plasarea acestuia în diferite acțiuni de
gestiune sau financiare.
4. Bugetul de trezorerie
Bugetul de trezorerie reprezintă un calcul economic care include în sine
elemente de previziune și prognozare a situațiilor legate de fluxurile de trezorerie
în activitățile financiare a întreprinderii. Elaborarea bugetului de trezorerie este
înfăptuită în scopul asigurării permanente a capacității de plată a întreprinderii prin

29
intermediul sincronizării încasărilor cu plățile. Această sincronizare poate fi
efectuată cu ajutorul planificării detaliate a încasărilor, plăților și politicilor de
creditare ( inclusiv cu clienții și furnizorii) a întreprinderii.
De obicei, bugetul de trezorerie se întocmește în întreprinderile medii și mari, și
trebuie efectuată previziunea aproximativă a operațiunilor de creditare în caz de
deficit de trezorerie și a operațiunilor de plasament temporar în caz de excedent de
trezorerie.
În procesul de elaborare a bugetului de trezorerie este necesar de parcurs 2
faze:
1. Previziunea încasărilor și plăților.
2. Determinarea și acoperirea soldului de trezorerie rezultate din compararea
încasărilor cu plățile.
În prima fază se determină fluxurile de încasări și plăți pentru perioada prognozată.
Totalitatea acestora se împart în 3 categorii:
1) Fluxul de exploatare - încasări și plăți din activitatea de exploatare.
- Încasări din activitatea de bază (activități de exploatare).
- Încasări de la client + diferite subvenții de la stat.
- Plăți din activitățile de exploatare.
- Cheltuieli salariale, impozite și taxe.
2) Activități financiare.
3) Plăți și încasări din fluxul de investire sau dezinvestire – se includ încasările
din vînzarea activelor și plăților pentru achiziționarea activelor fixe.
5.Formele, modalităţile şi instrumentele de plată utilizate la întreprindere.
Previziunea încasărilor și plăților este fundamentată pe cifra de afacerii a
întreprinderii și repartizarea acesteia pe perioada de prognozare. Încasările trebuie
să fie prognozate cu un anumit grad de aproximație luînd în calcul diferite
elemente probabile ce ar putea interveni în procesul de comercializare a producției
întreprinderii. De asemenea, aceasta se înfăptuiește prin calcul. Cheltuielile anuale
de producție și repartizarea acestora pentru perioada respectivă de prognozare
trebuie stabilite și separate pe articole de cheltuieli.
6.Echilibrul financiar
Echilibrul financiar reprezintă situația cînd se instaurează o egalitate între
resursele și necesarul de finanțare pe termen scurt, adică se stabilește egalul dintre
veniturile și cheltuielile, între încasări și plăți. Cu alte cuvinte, noțiunea de
echilibru presupune situația de concordanță a elementelor unui sistem.
Aprecierea echilibrului financiar al întreprinderii constituie obiectul oricărei
analize financiare. De echilibrul financiar al firmei sunt cointeresați următoarele
persoane:
1) Acționarii sau fondatorii întreprinderii. Pentru ei prezența echilibrului
financiar presupune asigurarea unui randament a investițiilor sale.
2) Managerul întreprinderii. Pentru el echilibrul financiar înseamnă
maximizarea valorii întreprinderii, crește flexibilitatea financiară și gradul
de autonomie financiară.
3) Creditorii întreprinderii. Sunt persoane care au acordat întreprinderii
30
 împrumut și sunt cointeresați în menținerea echilibrului financiar în vederea
garantării, rambursării creditului.

Tema 8: Evaluarea proiectelor de investiții

1. Rolul și clasificarea invetițiilor capitale
2. Metode și criterii de evaluare a proiectelor de investiții
3. Surse de finanțare și bugetul investițiilor
4. Riscuri investiționale
1.Rolul și clasificarea invetițiilor capitale
Decizia de plasare a capitaului pe termen lung are o mare importanță pentru
dezvoltarea întreprinderii. De aceste decizii depinde modul în care v-a funcționa
întreprinderea pe viitor. Acete decizii de finanțare pe termen lung influiențează
competitivitatea și durabilitatea întreprinderii, în consecință și echilibrul finanicar
al acesteia.
Noțiunea de investiție presupune existența mai multor semnificații care
reflect diferite caracteritici ale acestui proces. La prima vedere, investiția
reprezintă o operațiune de modificare și creștere a patrimoniului. Din punct de
vedere financiar, investiția constă în alocarea de capitaluri acumulate în procurarea
activelor fixe în vederea majorării capitalului lucrative al întreprinderii.
Investiția reprezintă orice operațiune care constă în angajarea pe termen lung
a resurselor monetare, umane, tehnologice, material în vederea creșterii
potențialului și a patrimoniului întreprinderii. Ea poate fi privită sub 3 aspecte:
1. Sub aspect financiar – schimbarea unei sume de bani prezentă și certă cu
speranța obținerii pentru viitor a unor venituri mari, profitabile.
2. Sub aspect contabil – alocarea unei sume disponibile pentru procurarea de
active care v-a determina fluxul financiar de venituri și cheltuieli din activul
de exploatare.
3. Sub aspect juridic – orice cheltuială financiară care influiențează
modificarea patrimoniului întreprinderii.
Totalitatea investițiilor pe care le poate face o întreprindere se clasifică în felul
următor:
Direcționarea investițiilor:
Interne – alocarea de capital pentru achiziționarea de active material sau de
alt gen ce vor fi utilizate în activitatea economică a întreprinderii. Ele au ca scop:
 Majorarea volumului producției fabricate.
 Mărirea nivelului reantabilității.
 Micșorarea costului unitar de producție.
 Ridicarea nivelului calității.
Externe – plasamentele financiare pe termen lung ale întreprinderii amplasate în
exteriorul sau în diferite titluri financiare sau hîrtiii de valoare.
În dependență de natura și caracterul investițiilor:
 Investiții de înlocuire.
 Investiții de expansiune – se procură ceva suplimentar.
31
  Investiții de modernizare.
 Investiții stratgice (în cercetare) – cheltuieli comerciale și sociale.
După structura internă:
 Investiții pentru lucrări de construcție și montaj.
 Investiții privind achiziționarea de active.
 Invetiții pentru lucrări de exploatare geologică.
După destinația obiectelor la realizarea cărora participă investițiile:
Investiții productive.
Investiții financiare.
Investiții sociale.
După caracterul încasărilor și plăților:
Investiții cu cheltuieli financiare integrale în faza inițială și cu o singură
încasare la finalizarea proiectului.
Încasări care solicită cheltuieli integrale inițiale dar generează încasări
eșalonate pe durata întregului proiect de investiții.
Investiții caracterizate prin cheltuieli și încasări eșalonate pe durata întregului
proiect.
2.Metode și criterii de evaluare a proiectelor de investiții
Reușita proiectului investițional depinde în mare măsură de aprecierea corectă a
șanselor și a gradului de certitudine în procesul de luare a deciziilor financiare.
Totalitatea criteriilor de apreciere a proiectelor invetiționale se imparte în 2
categorii:
Criterii tehnologice – cercetarea aspectului tehnic și calitativ al efectelor
generate de proiectul investițional.
Criterii economice:
 Criteriul rentabilității contabile – presupune utilizarea metodei
contabile a rentabilității economice a investițiilor.
 Criteriul actualizării finanțărilor.

Rentabilitatea contabilă = Pn/Vt * 100%

În acest scop trebuie de determinat următorii indicatori utilizați în calcule:
1. Veniturile totale generate de proiectul invetițional (Vt).
2. Aprecierea cheltuielilor aferente desfășurării proiectului investițional,
inclusiv accesarea de credite și achitarea de dobînzi (Ct).
3. Determinarea rezultatului brut de la exploatarea proiectului investițional
(Pb).
a. Pb = Vt – Ct
4. Aprecierea profitului net (Pn).
Pn = Pb – impozite, diferite amortizări și cheltuieli.
Metoda repectivă poate fi utilizate pentru proiecte investiționale de scurtă
durată și în condițiile unei economii stabilite cu un nivel scăzut al ratei
inflației.
Actulizarea finanțărilor :

32
 𝑛𝑛 𝑉𝑉𝑖𝑖 𝑛𝑛 𝐶𝐶𝑖𝑖
VAN = 𝑖𝑖ൌͳ  ሺͳ൅𝑘𝑘ሻ - 𝑖𝑖ൌͳ  ሺͳ൅𝑘𝑘ሻ , unde
VAN – valoarea actualizată netă a efectelor investiționale.
Vi – venitul din perioada i al proiectului invetițional.
Ci – cheltuielile din perioada I al proiectului investițional.
k – coeficientul de actualizare, poate fi:
- Rata medie a dobînzii pe economie.
- Rata medie a inflației pe economie.
- Indicia prețurilor.
n – durata proiectului investițional în ani.
3.Surse de finanțare și bugetul investițiilor
Investițiile presupun o imobilizare temporară a unei sume considerabile pentru
întreprindere.
În calitate de sursă de finanțare a investițiilor effectuate de întreprindere, pot fi:
Surse interne:
Fondul de amortizare – este destinat pentru înlocuirea activelor pe termen lung
scoase din uz din cadrul întreprinderii și reprezintă unul din principalele surse de
finanțare a inevstițiilor.
Beneficiul / profit – reprezintă o sursă importantă de finanțare de origine
internă, în special destinate investițiilor pentru dezvoltarea strategică a
întreprinderii. Poltica bugetară a statului promovează investițiile finanțate din
profitul întreprinderii prin diferite scutiri de impozit pentru acea parte a profitului
care este utilizată ca sură de finanțare strategică a întreprinedrii.
Alte surse interne – aici se include resursele financiare obținute din scoaterea
din uz a activelor pe termen lung:
-Valoarea reziduală ce poate fi obținută.
-Valoarea ce poate fi obținută prin comercializarea mijloacelor fixe înainte de
expirarea duratei de uz a acesteia.
Surse rezultate din mobilizarea surselor interne – utilizarea surselor interne
planificate pentru a finanța alte active ale întreprinderii, astfel poate apărea o
diferență dintre sursele consummate și cele planificate a fi consummate. Această
diferență poate fi utilizată în finanțarea altor activități.
Surse externe de finanțare – pot fi împărțite în 2 mari categorii:
-Externe împrumutate – credite pe termen mediu și lung, leasing, credit
ipotecar, leasing financiar.
-Externe atrase – de la : sectorul privat (populația), prin emisiunea de acțiuni
sau de la alți agenți economici.
4. Riscurile investiționale
Riscurile investiționale constituie fenomene legate de activitatea investițională
ce constau în luarea deciziei de finanțare prin conștientizarea faptului existenței
unui anumit grad de incertitudine legat de efectele așteptate în urma efectuării
investițiilor.
Deoarece investițiile presupun alocarea unor resurse financiare considerabile pe
termen lung, proiectele investiționale prezintă și riscuri deosebite. Riscul ete
majorat de faptul că în majoritatea cazurilor, după lamsarea priectului investițional
33
intervin diferite schimbări care nu au fot luate în calcul. Reducerea riscurilor
depinde de eficiența procesului de evaluare a proiectului investițional.
De asemenea, este important de elaborate strategia de implimentare în practică
a proiectului investițional. Nu în ultimul rind riscurile sînt diminuate de
corectitudinea și consecvența realizării proiectelor.
Principalele riscuri investiționale sunt legate de :
1.Capacitatea de rambursare totală pe parcurul duratei proiectlui investițional al
capitalului investit.
2.Asumarea riscului privind obținerea unui profit investițional.
3.Riscul legat de posibilitatea modificării coeficientului de actualizare a efectelor
investiționale.

Tema 9: Veniturile și cheltuielile întreprinderii

1.Conţinutul şi structura veniturilor.
2.Conţinutul şi componenţa consumurilor şi cheltuielilor întreprinderii.
3.Rezultatele financiare ale întreprinderii.
4.Formarea şi utilizarea beneficiului la întreprindere.
1.Conţinutul şi structura veniturilor.
Venitul este afluxul global de avantaje economice înregistrat în cursul perioadei
de gestiune. El rezultă din activitatea curentă a întreprinderii sub formă de
majorare a activelor sau micșorare a datoriilor, care împreună condusc la creșterea
patrimonială a întreprinderii, excepție fiind aporturile fondatorilor.
Venitul exprimă valoarea bunurilor și serviciilor realizate de către
întreprindere în decursul unei perioade anumite, calculate la prețul pieții, de
asemenea valorile obținute din activitatea financiară, investițională și altele
operațiuni efectuate de către întreprindere ce nu contravin legislației în care aceasta
își desfășoară activitatea.
În dependență de sursele de proveniența, totalitatea veniturilor se divizează
în două mari categorii:
1. Venituri din activitatea operațională (activitatea de bază).
2. Venituri din activitatea neoperațională.
Structura veniturilor este reprezentată în sistemul național de contabilitate.

Veniturile din activitatea operațională sunt următoarele:

c) Venituri din vînzări care includ încasări din vînzarea produselor, mărfurilor,
serviciilor operaționale de troc (barter) și operațiuni de construcție.
d) Alte venituri operaționale din categoria cărora fac parte sumele primite sau
care urmează sa fie primite, din ieșirea (vînzarea sau schimbul) activelor
curente cu excepția produselor finite. De asemenea aici se includ venituri din
arenda curentă.
e) Diferite penalități, despăgubiri, amenzi, recuperări de daune materiale sau
rezultatele din modificările activelor curente în urma reevaluării acestora
(cînd sunt pozitive).
34
 Venituri din activitatea operațională sunt următoarele:
5. Venituri din activitatea de investiții. În componența lor intră sumele
rezultate din ieșirea sau reevaluarea activității pe termen lung al
întreprinderii. De asemenea aici se mai includ sumele încasate din
comercializarea activelor nemateriale, a terenurilor, a mijloacelor fixe,
dividendele calculate, dobînzi din operațiuni cu părți legate.
6. Venituri din activitatea financiara. Reprezintă anumite sume rezultate din
transmiterea în folosință a altor persoane fizice și juridice a resurselor
financiare pe un termen mai mare de un an. Aici se mai includ activele
intrate cu titluri gratuite , prime de asigurări, sume de bani rovenite de la
sponsor.
7. Venituri sub formă de recuperare a pierderilor rezultate în urma calamităților
naturale, perturbărilor politice și a altor momente excepționale.
2.Conţinutul şi componenţa consumurilor şi cheltuielilor întreprinderii.
Prin cheltuieli, se subînțelege orice formă de utilizare a factorilor de producție în
cadrul întreprinderii, adică în cadrul unui proces economic sau comercial în urma
cărora elementele consumate își schimbă forma inițială și utilitatea, devenind
bunuri și servicii satisfacerii anumitor nevoi sociale ale populației sau
semifabricate utilizate în noi procese de producție sau prestare de servicii. În
expresie valorică, adică bănească, cheltuielile reprezintă totalitatea resurselor
utilizate de către agenții economici într-o perioadă de timp anumită pentru
obținerea și livrarea pe piață a diferitor produse și servicii.
Consumurile reprezintă cheltuieli specifice utilizate pentru fabricarea
producției și prestarea serviciilor în scopul obținerii veniturilor. Acestea sunt
neapărat legate de procesul de producție, se reflectă material în stocurile de
producție finită sau în cele de producție în curs de execuție. Consumurile pot fi
recuperate prin intermediul comercializării acestor 2 categorii de stocuri sau
valorificării lor.
Cheltuielile includ în sine consumurile + diferite pierderi care apar în urma
activităților economice și nu sînt legate nemijlocit de procesul de producție.
Cheltuielile se divizeaza în 5 categorii:
1) cheltuieli operaționale - sînt legate nemijlocit de activitatea de bază, adică
activitatea operațională a întreprinderii.
2) cheltuieli ale activității investiționale.
3)cheltuieli ale activității financiare.
4)pierderi excepționale.
5)cheltuieli privind impozitele.
După cum am menționat, consumurile sunt o parte componentă a
cheltuielilor și la rîndul lor pot fi împarțite în urmatoarele categorii:
a) consumuri directe - pot fi calculate și repartizate nemijlocit pe un anumit
produs.
b)consumurile indirecte - nu pot fi identificate și repartizate direct pe o unitate
de produs: uzura.
35
 c)consumuri variabile - care se modifică proporțional cu volumul producției
fabricate.
d)consumuri constante - nu se modifică în depenedență de volumul produselor
fabricate.

3.Rezultatele financiare ale întreprinderii.

Activitatea oricărui agent economic se finalizează cu un anumit rezultat financiar
final, favorabil sau nu. Obiectivul întreprinderii îl constituie rezultatul pozitiv care
genereaz plusvaloarea , fapt ce justifică prezența întreprinderii în cadrul pieței și
asigură continuitatea activității acesteia.
Rezultatul financiar pozitiv al activității economice se numește profit.
Profitul este generat de activitatea de producție comercială, financiară,
investițională și alte categorii de activități. El reprezintă diferența calculată într-o
anumită perioada de timp dintre veniturile încasate de către întreprindere și
cheltuielile suportate de către aceasta.
Conform acestei definiții, profitul întreprinderii care mai este numit si
beneficiu, corespunde acelei parți a venitului care rămîne după ce au fost efectuate
toate cheltuielile, după ce au fost recuperați toți factorii de producție care au
participat la fabricarea produselor sau prestarea serviciilor. O parte din acest profit,
ulterior este preluată de către stat sub formă de impozite , astfel la întreprindere
rămîne doar profitul net care urmează a fi distribuit în conformitate cu politica
financiară a întreprinderii.
Profitul este un excedent de venituri peste nivelul costurilor și reprezintă o
importanță deosebita atît pentru agenții economici cît și pentru societate în
ansamblu.
4.Formarea şi utilizarea beneficiului la întreprindere.
Fiecare întreprindere, în dependență de politica financiară adoptată identifică
modalitățile proprii de utilizare a profitului înregistrat în cadrul activității sale
economice. De obicei, există 2 căi clasice de repartizare a profitului:
-remunerarea proprietarilor întreprinderii ( acționarii, fondatorii, investitorii);
-investirea profitului în interiorul sau exteriorul întreprinderii în scopul creșterii
patrimoniului ce aparține întreprinderii și respectiv a valorii de piață a acesteia.
Fiecare întreprindere în mod separat stabilește pentru sine proporția dintre
cele 2 căi de utilizare a profitului.
Modul de utilizare a profitului mai este influențat și de cele 4 funcții pe care
le îndeplinește profitul:
4) Funcția de motivare a personalului angajat, respectiv și a proprietarilor.
5) Funcția de creștere economică. Conform ei, profitul reprezintă principala
sursă de acumulare a resurselor necesare pentru activitatea investițională.
6) Funcția de stimulare a inițiativei economice.
7) Funcția de control. Profitul reprezintă un instrument de apreciere a
rezultatelor activității.

36
 Tema 10: Analiza financiară a întreprinderii
1.Importanţa analizei financiare.
2.Metode de analiză financiară.
3.Indicatorii economico-financiari de apreciere a rezultatelor financiare.
4.Indicatorii rentabilităţii. Pragul de rentabilitate – indicator de apreciere a riscului
economic.
5.Indicatorii lichidităţii şi solvabilităţii.
1.Importanţa analizei financiare.
Analiza financiară constituie un instrument managerial care contribuie la
cunoașterea situației financiare a întreprinderii, a factorilor și cauzelor care au
determinato în vederea fundamentării obiectivelor strategice de menținere și
dezvoltare a întreprinderii într-un mediu concurențial.
Prin intermediul analizei financiare se stabilesc punctele forte și cele
vulnerabile ale gestiunii financiare avînd la bază anumite norme și criterii se dă o
explicare a cauzelor obținerii unor rezultate nesatisfăcătoare și se propun măsuri de
îmbunătățire a acestora.
Analiza financiară are ca obiectiv evidențierea modalităților de realizare a
echilibrului financiar, a etapelor valorificării capitalului financiar și treptelor de
acumulare bănească, de formare a rezultatului financiar final.
Principalele obiective urmărite de analiza financiară sînt:
1. Acumularea informației privind situația întreprinderii pe piața internă,
externă privind nivelul competitivității sale.
2. Informarea întreprinderii despre cerințele standardelor și nivelul concurenței
pe diferite piețe.
3. Diagnoza și reglarea activității întreprinderii.
4. Descoperirea și mobilizarea rezervelor interne de sporire a performanțelor
financiare.
5. Întărirea autonomiei economico-financiare.
6. Creșterea eficienței economice.
7. Fundamentarea deciziilor financiare.
Procesul de analiză financiară desfășurată în cadrul întreprinderii trebuie să
asigure exercitarea următoarelor funcții:
1. de informare;
2. de evaluare a potențialului tehnico-economic;
3. de apreciere a eficienței patrimoniului întreprinderii;
4. de realizare a relațiilor cu mediul extern.

2.Metode de analiză financiară

Explicarea fenomenelor economico-financiare ce au loc la nivel de întreprindere
se realizează un ansamblu complex și variat de metode, tehnici și instrumente de
analiză financiară.
Metodele de analiză financiară reprezintă un instrument real al conducerii
întreprinderii care permit managerilor să pătrundă în esența fenomenelor cercetate,
să formuleze cele mai juste concluzii care rezultă din această cercetare și care să
37
 fie valorificate în procesul elaborării strategiilor de dezvoltare a întreprinderii.
Știința economică pune la dispoziția întreprinderii diverse metode și tehnici
de efectuare a analizei financiare. Selectarea acestora se face în dependență de
scopul analizei și urmează să facă față obiectivelor urmărite de către întreprindere.
În funcție de scopurile urmărite în cadrul analizei financiare poate fi făcută o
grupare a metodelor folosite pe 2 categorii:
1. metode de analiză calitativă;
2. metode de analiză cantitativă.
Utilizarea metodelor calitative asigură cunoașterea esenței fenomenelor și
rezultatelor studiate, stabilirea elementelor și relațiilor structurale a factorilor și
cauzelor care le-au generat, a relațiilor dintre fiecare factor și fenomenul studiat
precum și dintre factorii de influențare.
Principalele metode calitative utilizate în analiza financiară sunt:
1. Metoda comparației. Rezultatele financiare ale activității întreprinderii trebuie
să fie apreciate nu doar ca o mărime în sine ci și în raport cu anumite criterii
adică cu o bază de comparație. În condițiile economiei de piață drept bază de
comparație pot servi rezultatele obținute de concurenți, rezultatele medii pe
ramură, rezultatele perioadei precedente, anumite norme, rezultate de laborator,
etc. Condiția principală care determină caracterul științific al comparației o
constituie comparabilitatea datelor care trebuie să aibă un conținut omogen, să
fie exprimate într-un etalon unic să fie calculate după o metodologie identică.
2. Metoda descompunerii și diviziune a rezultatelor. Aceasta presupune divizarea
și descompunerea rezultatelor în elemente componente în scopul localizării
rezultatelor favorabile și evidențierii posibilității de îmbunătățire a lor. Această
analiză permite aprofundarea aprecierii legăturilor cauzal-factoriale pentru
numeroși indicatori ai producției, ai consumului factorilor de producție.
3. Metoda de stabilire a relațiilor cauzale. Stabilirea factorilor care determină
modificarea rezultatelor activității întreprinderii are la bază cunoașterea
activității acesteia și relațiile cauzale dintre fenomenele economice financiare.
Ea presupune ca o condiție de bază, cunoașterea naturii fiecărui factor,
ordonarea lor după intensitatea și sensul influenței creindu-se astfel condiții
pentru evidența și modificarea evoluției fenomenului.
Utilizarea metodelor cantitative permit cuantificarea influențelor pe care le
exercită asupra fenomenului economic diferiți factori. Alegerea metodei analizei
cantitative se face în funcție de forma matematică pe care o îmbarcă relațiile dintre
factorii ce influențează rezultatul.
Cunoaștem următoarele forme de analiză cantitativă:
a. Metoda substituirii în lanț – se aplică în cazul cînd între factorii ce
analizează fenomenul analizat există o legătură matematică de produs sau
raport.
b. Metoda corelației – se folosește în cazul cînd între factorii influenți și
rezultatul analizat există relații de tip probabilistic.
c. Metoda balanțieră – este oficală doar în cazul cînt între elementele
fenomenului există relații de natura sumei și diferențe.
38
 d. Metoda calculului matriceal – aplicarea acestei metode este utilă în cazul
cînd între factor și rezultat există relații de produs și raport.
e. Metoda abc – mai este numită și metoda 20-80 concepută de savantul
Pareto.
f. Metoda indicatorilor – caracteristica complexă a fenomenelor ce se
produc la nivel de întreprindere. Este sigură de un sistem de indicatori
economico-financiari fiind complex și diversificat. În general ei pot fi
clasificați în felul următor:
- Indicatori ai rezultatelor activității economico-financiare.
- Indicatorii rentabilității.
- Indicatorii lichidității.
- Indicatorii gestionării datoriilor și a stabilității financiare.
- Indicatorii gestionării activelor.
- Indicatorii valorii de piață.
3.Indicatorii economico-financiari de apreciere a rezultatelor financiare.
Principalele componente ale sistemului tradiţional al indicatorilor
rezultatelor economico-financiare ale firmei sunt: cifra de afaceri, valoarea
adăugată, profitul de exploatare, excedentul brut de exploatare, indicatorii
“monetari” ai rentabilităţii, profitul brut (înainte de impozitare) şi profitul net
(după impozitare) şi indicatorii specifici ai contabilităţii manageriale, dintre
care cei mai reprezentativi sunt profitul controlabil şi venitul rezidual
controlabil. Fiecare dintre aceşti indicatori are semnificaţia şi rolul său în cadrul
aprecierii de ansamblu a rezultatelor economico-financiare ale unei firme.
a) Cifra de afaceri constituie unul dintre indicatorii principali de apreciere a
performanţelor economico – financiare ale unei firme, deoarece ea exprimă
puterea concurenţială a firmei şi locul său pe piaţă. Rolul cifrei de afaceri a
crescut în mod deosebit în contextul economic actual, în care factorii externi
firmei sunt esenţiali în sistemul de variabile care explică succesul sau eşecul
unei firme.
b) Valoarea adăugată exprimă valoarea nou creată în activitatea productivă şi
comercială a unei firme în decursul unei anumite perioade de timp. Valoarea
adăugată nu se regăseşte în mod direct în vreuna dintre situaţiile obişnuite ale
contabilităţii, fiind însă o componentă principală a tabloului soldurilor
intermediare de gestiune. Există mai multe tipuri ale valorii adăugate şi anume
valoarea adăugată din activități productive (Vap) şi valoarea adăugată din
activități comerciale (Vac) şi respectiv valoarea adăugată produsă (aferentă
producției exercițiului) şi valoarea adăugată realizată (aferentă cifrei de
afaceri).
Potrivit metodei directe (analitice sau aditive), valoarea adăugată se va
determina prin însumarea veniturilor participanţilor (direcţi şi indirecţi) la
crearea valorii adăugate: salariaţii, creditorii, acţionarii, statul, şi întreprinderea
în sine.
Astfel, mărimea valorii adăugate se poate calcula astfel:
39
 Va = Cp + Cf + Div + IT + Af,
în care:
Cp – cheltuielile de personal, formate din salariile brute ale personalului şi
contribuţiile întreprinderii legate de salarii;
Cf – cheltuielile financiare (cu dobânzile);
Div – dividendele brute;
IT – impozitele şi taxele datorate statului, mai puțin TVA și impozitul pe
salarii;
Af – autofinanţarea disponibilă (profitul net nedistribuit plus amortizarea).
c) Excedentul brut de exploatare şi rezultatul de exploatare.
Excedentul brut de exploatare (EBE) exprimă rezultatul economic brut ce
se obţine din activitatea de exploatare a întreprinderii. Excedentul brut de
exploatare se poate stabili în două moduri:
- plecând de la valoarea adăugată (Va):
EBE = Va + Se - IT - Cp,
în care:
Se - subvenţiile de exploatare primite de la stat;
IT - valoarea impozitelor şi taxelor datorate (mai puţin impozitul pe
profit şi TVA);
Cp - cheltuieli cu personalul (salarii brute + contribuţii la bugetul
statului legate de salarii).
- prin compararea veniturilor de exploatare care implică încasări, imediate
sau la termen (Ve) şi a cheltuielilor de exploatare, care generează plăţi,
imediate sau la termen (Ce):

EBE = (Ve + Mv + Se) - (Ce + Cmv + Ct + IT + Cp),

în care:
Mv - valoarea mărfurilor vândute;
Cmv - costul de cumpărare al mărfurilor vândute;
Ct - consumul de bunuri şi servicii achiziţionate de la terţi.
Această ultimă definire a EBE ne permite să-l caracterizăm drept surplusul
monetar potenţial (cash flow-ul potenţial) degajat de activitatea curentă a
întreprinderii, fiind practic o diferenţă între veniturile monetare potenţiale şi
cheltuielile monetare probabile de a se efectua.
Rezultatul exploatării (RE) este reprezentat de surplusul (deficitul) generat
de activitatea curentă (de exploatare) a întreprinderii, stabilit prin compararea
totalului veniturilor de exploatare cu ansamblul cheltuielilor de exploatare.
Rezultatul de exploatare exprimă rezultatele realizate de întreprindere din
activitatea industrială şi comercială, ţinând cont de politica financiară şi fiscală a
întreprinderii.
Rezultatul de exploatare se poate calcula cu ajutorul Contului de profit şi
pierdere, ca diferenţă între totalul veniturilor de exploatare şi ansamblul
cheltuielilor de exploatare:
RE = Ve – Ce.

40
4.Indicatorii rentabilităţii. Pragul de rentabilitate – indicator de apreciere a
riscului economic.
Ratele de rentabilitate sunt indicatori sintetici, prin care se apreciază sub
formă relativă situaţia profitabilităţii întreprinderii.
Rata rentabilităţii poate avea mai multe forme, în funcţie de modul de
raportare a unui indicator de rezultate la un indicator de flux global al activităţii.
a. Rata rentabilităţii economice se poate exprima sub mai multe forme,
în funcţie de scopul urmărit în analiză.
Într-o primă formă, ea se prezintă ca raport între rezultatul exerciţiului
înainte de impozitare (profit brut) şi activul total (format din active imobilizate
şi active circulante):
Pb Pb
Re  100   100 ,
At Ai  Ac
în care:
Re - rentabilitatea economică;
Pb - profitul brut;
Ai - activele imobilizate;
Ac - activele circulante;
At - activul total.
b. Rata rentabilităţii financiare exprimă capacitatea unei firme de a
genera un rezultat net pozitiv, apreciat drept rezultat al folosirii capitalurilor
(mai ales a capitalurilor proprii ale întreprinderii) şi care este destinat astfel
recompensării acestor capitaluri.
Rentabilitatea financiară se poate exprima după cum urmează:
Pn
Rf   100
Kpr
Kpr - capitalul propriu;
Pn - profitul net;
c. Rata rentabilităţii resurselor consumate se exprimă ca raport între un
anumit rezultat economic şi cheltuielile efectuate pentru obţinerea acestuia.
Putem calcula astfel rata rentabilităţii cheltuielilor de exploatare (Rce):
EBE
Rce  100
Ce  A  Cpe
în care:
EBE – Excedentul brut de exploatare
Ce - cheltuielile de exploatare;
A - cheltuielile cu amortizarea;
Cpe - cheltuielile cu provizioanele de exploatare;
d. Rata rentabilităţii vânzărilor (Rv), numită şi rata rentabilităţii
comerciale, face parte din categoria ratelor de marje şi se exprimă în general ca
raport între un rezultat economic (EBE, Pe sau profitul aferent cifrei de afaceri)
şi cifra de afaceri. Ea exprimă eficienţa activităţii de comercializare a
întreprinderii, ca rezultat al eforturilor de promovare a produselor şi mai ales al
politicii de preţuri adoptate de întreprindere.
41
 Rentabilitatea vânzărilor se poate exprima sub una din următoarele forme:
EBE ( Pe ) EBE ( Pe )
Rv =  100   100 .
Ca  qp
Pragul de rentabilitate constituie acel volum fizic de producție-marfă care
asigură acoperirea tuturor cheltuielilor de producție.
𝐶𝐶𝐹𝐹
Q=
𝑃𝑃𝑢𝑢 −𝐶𝐶𝑉𝑉𝑢𝑢
Q- cantitatea de producție
CF- cheltuieli fixe totale
Pu – prețul unitar de comercializare
CVu – cheltuieli variabile unitare.

5.Indicatorii lichidităţii şi solvabilităţii.

Prin lichiditate se înțelege capacitatea întreprinderii de a transforma activele sale
în bani iar gradul de lichiditate caracterizează capacitatea de plată a întreprinderii.
Gradul în care întreprinderea poate face față datoriilor pe termen scurt se
măsoară prin intermediul ratelor de lichiditate.
Astfel deosebim următoarele rate de lichiditate:
Rata lichidității imediate (Li) – ea permite să apreciem capacitatea de
rambursare instantaneee a debitorilor ținînd cont de disponibilitățile existente.
Teoria economică apreciază valoarea optimală. Teoria economică apreciază
valoarea optimală sa fie egală cu 0,2 – 0,3 unități.
Li = mijloace bănești / datorii pe termen scurt
Rata lichidității relative (Lr) – pune în evidență capacitatea întreprinderii de
a-și achita datoriile devenite scadențe fără a fi obligată să-și vîndă stocurile. Se
recomandă ca avest coificient să fie mai mic decît o unitate.
Lr = mijloace bănești + creanțe / datorii pe termen scurt
Rata lichidității curente (Lc) – descrie posibilitatea întreprinderii de a-și
transforma într-un termen scurt bunurile patrimoniale curente în mijloace bănești
pentru a efectua plățile exigibile. Practica apreciază ca favorabile valorile cuprinse
între 1,2 – 1,8 unități.
Lc = active curente / datorii pe termen scurt
Capacitatea de plată a întreprinderii sau solvabilitatea acesteia pe termen
scurt descrie gradul de asigurare a întreprinderii cu mijloace bănești. Astfel se
calculează conform relație:
Kmb = mijloace bănești / total active.
Practica țărilor cu economie dezvoltată au demonstrat că existența la
întreprindere a mijloacelor bănești în proporție este 1 – 1,5% din totalul activului,
acesta fiind optimal.

Tema 11: Previziunea financiară a întreprinderii

1. Conţinutul previziunii financiare.
2. Tipuri de planificare financiară.
3. Previziunea vânzărilor.
42
 4. Previziunea producerii.
5. Previziunea rezultatelor financiare ale întreprinderii.
1.Conţinutul previziunii financiare.
Prin planificare se înțelege programarea, coordonarea și conducerea pe bază de
plan a activității întreprinderii. Dicționarul de economie definește conceptul de
planificare ca fiind “concept teoretic ce exprimă un ansamblu de acțiuni coerente
prin care se urmărește dirijarea activității economice corespunzătoare anticipărilor,
determinate științific în cadrul unui plan”, iar ansamblul activităților, prin care se
studiază alternativele de urmat și se alege varianta optimă, reprezintă procesul de
planificare, se spune în același dicționar.
O altă expresie utilizată în același sens este aceea de previziune, care, în
dicționarul de relații economice internaționale, este considerată a fi “o evaluare
anticipativă, pe baze științifice, ținîndu-se seama de mișcarea fenomenelor și
proceselor în trecut și în prezent”. Previziunea se concretizează în evaluări
cantitative și calitative a mărimii, structurii și dinamicii viitoare a fenomenelor și
proceselor economice, sociale și de altă natură, ce se vor derula într-un perimetru
de mică sau mare întindere.
Previziunea financiară are ca scop înfăptuirea în practică a următoarelor
sarcini:
- estimarea cît mai reală a volumului de producție necesar satisfacerii depline a
cererii pe piață;
- dimensionarea necesarului de resurse materiale și financiare pentru realizarea
programului stabilit;
- dimensionarea cheltuielilor, veniturilor și rezultatelor financiare;
- stabilirea mărimii optime a capitalului împrumutat, la care trebuie să se apeleze
pentru înfăptuirea obiectivelor economice și procurarea lui din surse care
implică cel mai mic cost;
- elaborarea unor instrumente coerente, care să permită controlul operativ și să
ofere informații veridice asupra modului de înfăptuire a prevederilor, să permită
ajustarea planificării operaționale la noile condiții ale pieței;
- asigurarea valorificării eficiente a excedentului de mijloace bănești;
- asigurarea echilibrului financiar pe termen scurt;
- crearea unei imagini bune atît pe piața internă cît și pe cea externă.
2.Tipuri de planificare financiară.
Planificarea afacerii unei întreprinderi poate fi împărțită în două mari categorii:
planificare strategică – de lungă durată și planificare operațională – de scurtă
durată.
Planificarea strategică este atribuită la prima categorie. Ea reprezintă efortul
întreprinderii pentru dimensionarea relațiilor pe termen lung, fiind o activitate
practică, materializată în planurile financiare, prin care se anticipează produsele
care urmează să fie fabricate și realizate, piețele de desfacere, lansarea de produse
noi, termenul de recuperare a investițiilor, mărimea profitului, alegerea variantelor
de producție, de mărfuri sau de desfacere. Leslie W. Rue și Phillips G. Holland în
lucrarea “Managementul strategic, concepte și experiențe”, definesc strategia ca pe
43
un concept ce prevede modul de armonizare în cadrul activității întreprinderii între
mediul înconjurător și resursele disponibile să asigure realizarea cea mai bună a
obiectivelor, subliniind pașii fundamentali care trebuie prevăzuți prin plan.
Strategia reprezintă, în acest context, un concept complex care asigură
modul optim de punere în aplicare a obiectivelor stabilite, a acțiunilor care trebuie
realizate prin punerea în practică a acestora, modul cum trebuie alocate resursele
pe diferite activități, ca să corespundă în condițiile optime schimbărilor din mediul
înconjurător și să precizeze modalitățile de a fi cît mai competitiv în raport cu
întreprinderile concurente.
Planificarea strategică cuprinde următoarele tipuri de activități:
Distribuirea resurselor cuprinde procesul de repartizare a resurselor limitate a
întreprinderii atît cele financiare cît și cele materiale.
Adaptarea la mediul extern include acțiunile cu caracter strategic, menite să
contribuie la îmbunătățirea relațiilor întreprinderii cu mediul înconjurător.
Coordonarea internă constă în coordonarea activității strategice pentru
identificarea aspectelor slabe și forte cu scopul unei intergrări eficiente a
operațiunilor interne.
Previziunea strategică organizațională presupune perfecționarea sistematică a
modului de gîndire al managerilor, care să permită formularea unor concepții clare
cu privire la direcțiile de dezvoltare și modul în care trebuie să se realizeze aceasta.
Elaborarea unui plan strategic, de perspectivă, al întreprinderii necesită
numeroase analize cu caracter cantitativ și calitativ, o cunoaștere a factorilor cu
caracter intern și extern care influențează activitatea, studierea pe diferitele piețe a
evoluției viitoare a cerințelor.
Strategia de marketing
Pentru a ocupa o cît mai mare parte de piață în raport cu întreprinderile
concurente, întreprinderea adoptă strategia de marketing al cărei prim rol este
identificarea nevoilor și cerințelor consumatorilor, definirea volumului de
producție sau serviciilor care urmează a fi oferite clienților, sortimentul și ritmul de
schimbare a acestora. Un rol important revine alegerii clienților, care trebuie făcută
astfel încît să se minimizeze creanțele întreprinderii, asigurînd mărirea fluxului de
numerar pe termen scurt.
Strategia de producție definirea strategiei de producție înseamnă, în
primul rînd, precizarea produselor care urmează a fi fabricate, a piețelor care
urmează a fi satisfăcute cu acestea, precum și mijloacele care urmează a fi alocate
în acest scop. De aici, reiese necesitatea adoptării strategiei funcționale de
producție, care presupune adoptarea celor mai eficiente măsuri privind ajustarea
capacităților de producție, proiectarea produselor ce urmează a fi fabricate,
dimensionarea stocurile de materii prime și materiale la un nivel optim, adoptarea
celor mai moderne tehnologii de producție, asigurarea unui control tehnic eficient.
Realizarea măsurilor respective trebuie să constituie un puternic factor de
creștere a productivității muncii și să asigure performanțe superioare.

44
 Strategia funcțională de personal trebuie să asigure întreprinderea cu
cadre cu calificarea necesară punerii în aplicare a strategiei, cu capacități înalte de
conducere și coordonare pe diferite niveluri ierarhice.
Strategia financiară
O însemnătate deosebită prezintă elaborarea strategiei financiare
întreprinderii. La elaborarea ei, se pornește de la alegerea rațională a unei linii de
acțiune pe baza analizei mai multor soluții în vederea stabilirii necesarului de
resurse financiare pentru realizarea obiectivelor viitoare la întreprinderii, a surselor
de finanțare pe termen lung și pe termen scurt, condițiilor de procurare a acestora,
precum și măsurilor concrete de înfăptuire în practică a obiectivelor propuse, astfel
încît să fie posibilă achitarea datoriilor și să se asigure consolidarea întreprinderii,
sporirea averii acționarilor.
Adoptarea unei strategii financiare adecvate trebuie să țină cont de evoluția
inflației, să estimeze evoluția activelor și pasivelor, a încasărilor și plăților, a
vînzărilor și costurilor, a rezultatelor financiare ale întreprinderii.
Strategia financiară oferă informații cu privire la:
-volumul de investiții necesar realizării obiectivelor strategice de dezvoltare;
-identificarea surselor de finanțare (finanțare proprie, emisiuni de obligațiuni,
emisiuni de acțiuni, credite bancare...);
-stabilirea condițiilor de atragere a mijloacelor financiare și a termenelor prevăzute
de rambursare;
-nivelul veniturilor ce urmează să fie încasate și precizarea termenului prevăzut de
recuperare a investițiilor.
Elaborarea strategiei de cercetare-dezvoltare ocupă un loc prioritar în
asigurarea succesului realizării strategiei economice a întreprinderii. Rezultatele
obținute în activitatea de cercetare permit punerea în aplicare a unor noi tehnologii
sau modernizarea celor existente, perfecționarea produselor și obținerea unor noi
produse, conducînd, în cele din urmă la creșterea vînzărilor, cucerirea unor noi
piețe de desfacere, creșterea competitivității întreprinderii, obținerea unor rezultate
financiare superioare, care să-i asigure creșterea economică.
O altă categorie a planificării este planificarea operațională de scurtă
durată. Ea presupune previziunea vînzărilor, a veniturilor și activelor necesare,
conform diferitor strategii de producție și de marketing adoptate și apoi luarea unei
decizii privind modul de acoperire a necesarului de fonduri pentru finanțare.
Rezultă că planificarea financiară a întreprinderii urmează să îndeplinească
următoarele sarcini:
-Identificarea volumului de producție necesar satisfacerii depline a cererii pe piață.
-Determinarea necesarului de resurse materiale și financiare pentru realizarea
programului stabilit.
-Elaborarea planului circulației bănești.
-Stabilirea celor mai raționale căi și direcții de utilizare a resurselor în conformitate
cu necesitățile curente și de perspectivă.

45
3 Previziunea vânzărilor.
Instrumentele de realizare a previziunii sunt bugetele. Bugetul este expresia
valorică a volumului de producție ce urmează să fie fabricat și comercializat într-o
perioadă anume, reflectă nivelul veniturilor ce urmează a fi obținute, nivelul
consumurilor și cheltuielilor ce urmează a fi efectuate în acest scop, mărimea
capitalului financiar ce trebuie mobilizat pentru realizarea scopurilor propuse.
Activitatea întreprinderii pe bază de bugete se impune, din cel puțin 3
puncte de vedere:
Bugetele au rolul de a orienta întreprinderea spre un scop anume și de a
coordona eforturile tuturor compartimentelor în vederea realizării acestui scop.
Bugetele cuprind toate operațiunile, algoritmul înfăptuirii acestora prin care
să se ajungă la realizarea scopului final.
Bugetele reprezintă instrumente eficiente de control asupra utilizării
resurselor economice și financiare, permit urmărirea în timp a modului de formare
a rezultatelor financiare, de acumulare a mijloacelor bănești, reprezentînd, în acest
fel, un barometru al activității manageriale a întreprinderii.
Bugetul este, deci, previziunea cifrată a afectărilor de resurse și a asigurărilor
de responsabilități pentru realizarea obiectivelor întreprinderii în condiții rentabile.
Procesul bugetar al întreprinderii cuprinde:
Stabilirea sistemului (structurii) bugetar: bugete operaționale care includ: bugetul
vînzărilor, bugetul producției, bugetul resurselor materiale, bugetul salariilor,
bugetul resurselor generale și administrative, bugetul cheltuielilor comerciale;
bugete financiare care includ: bugetul de investiții, bugetul circulației bănești,
bilanțul contabil.
Elaborarea și aprobarea bugetelor. Această etapă a procesului bugetar
presupune parcurgerea etapelor:
- identificarea obiectivelor întreprinderii, pentru anul de plan, ce rezultă din
planificarea strategică;
- realizarea de studii pregătitoare privind piața factorilor de producție și piața de
desfacere, piața financiară și piața furnizorilor de materii prime și materiale;
- elaborarea proiectului de bugete, ca rezultat al testării diferitelor scenarii și al
negocierii lor între diferitele compartimente și cu conducerea generală a
întreprinderii;
- întocmirea și aprobarea bugetelor, cu detalieri pe segmente de piață și pe perioade
operative de gestiune.
- stabilirea responsabilităților pe fiecare subdiviziune pentru realizarea practică a
prevederilor bugetare;
- monitorizarea și analiza cauzelor apariției disfuncționalităților, stabilirea
măsurilor de redresare.
Pentru ca planificarea activității financiare a întreprinderilor să poarte un
caracter veridic și pentru a obține un tablou real, necesar argumentării indicatorilor
planificați, trebuie ca procesul de planificare să decurgă în corespundere cu
anumite principii:
- fundamentarea științifică a indicatorilor planificați;
46
 - unitatea dintre strategie și tactică;
- realizarea și caracterul sensibil al planurilor;
- concordanța planurilor misiunii și sarcinilor întreprinderii;
- identificarea sarcinilor concrete ale planului;
- complexitatea planurilor;
- controlul permanent asupra îndeplinirii planurilor.
Primul pas, în procesul de elaborare a bugetelor, îl constituie previziunea
vînzărilor. Această prognoză se bazează pe informațiile culese din trei sectoare:
intern, extern și tendințe (ale cercetărilor de marketing al pieței, capacitatea de
producție existentă, politica comercială; rețeaua de distribuire). Rezultatele
cercetărilor se concentrează în estimări privind:
volumul vînzărilor atît pentru fiecare grup de produse cît și pentru diverse tipuri de
produse individuale;
valoarea încasărilor din aceste vînzări.
În elaborarea bugetului vînzărilor trebuie să se aibă în vedere influiența
factorilor de mediu, printre care menționăm:
nivelul cererii pe piață;
caracterul producției (sezonier);
nivelul concurenței;
politica de prețuri (pe fiecare piață de desfacere);
puterea de cumpărare pe piața internă (nivelul veniturilor populației, ocuparea
forței de muncă);
capacitatea de producție a întreprinderii.
Volumul vînzărilor (VV) în unități valorice se calculează, pe principalele
tipuri de produse, conform relației:
VV=∑QP*PP
Pentru produsele deja existente, previziunea vînzărilor se poate face prin
utilizarea metodei de extrapolare, care se bazează pe presupunerea că tendințele
observate în trecut reflectă influența factorilor, care vor acționa și în viitor. În acest
sens pot fi folosite trei tehnici de extrapolare:
Ajustarea printr-o funcție matematică. Sarcina principală în utilizarea
acestei metode constă în alegerea formei funcției, care reflectă tendințele observate
în evoluția anterioară a vînzărilor. Cele mai frecvente tendințe în evoluția
vînzărilor pot lua forma unei linii drepte, a unei curbe exponențiale sau al unei
parabole.
Ajustarea exponențială diferențiată a trecutului apropiat și a trecutului
îndepărtat constă în găsirea celei mai bune aproximări care s-a făcut în previziunile
anterioare, după care se va face previziunea și în anul de plan.
Ajustarea cu ajutorul mediei mobile este folosită pentru vînzările care au o
evoluție sezonieră.

4 Previziunea producerii.
După precizarea volumului vînzărilor are loc elaborarea planului de producție,
care are drept obiectiv armonizarea prevederilor bugetului vînzărilor cu capacitatea
47
productivă a întreprinderii, în condițiile satisfacerii cît mai complete a prevederilor
comerciale și a utilizării depline a capacității de producție a întreprinderii.
Planificarea volumui de producție decurge din bugetul vînzărilor, și are loc
ținînd cont de:
-cererea pe piață și canalele de realizare a producției;
-asigurarea întreprinderii cu mijloacele de producție necesare;
-utilizarea maximă a capacităților de producție;
-atingerea unui nivel de producție, care ar asigura recuperarea cheltuielilor și
obținerea unui profit suficientpentru dezvoltarea economică a întreprinderii.
După perfectarea planului de producție, se purcede la evaluarea cheltuielilor
materiale, a forței de muncă și mijloacele fixe necesare producerii volumului
planificat de producție. Rezultatele evaluării permit elaborarea a încă trei bugete
derivate din bugetul producției:
-bugetul resurselor materiale, care indică volumul de materii prime și
materialele necesare îndeplinirii planului de producție, precum și cantitățile ce
trebuie procurate;
-bugetul salariilor pentru retribuirea muncii angajaților în activitatea
operațională a întreprinderii;
-bugetul consumurilor indirecte de producție ce include o serie de cheltuieli de
întreținere a utilajului, cheltuieli de amortizare etc.
Bugetul resurselor materiale se elaborează printr-una din cele două metode:
metoda normativă, conform căreia necesarul de materii prime și materiale se
calculează în funcție de consumurile materiale pe unitate de produs, iar necesarul
de finanțare are în vedere prețurile și tarifele în vigoare.
Sm.p.=Qp*cm, unde
cm –reprezintă consumul specific de materii prime și materiale pe unitate de
produs,
Sm.p.- necesarul anual de materii prime și materiale.
metoda analitică, care presupune calcularea normei de materii prime și materiale,
pornind de la consumul total de materiale din perioada precedentă și volumul de
producție fabricat și aplicarea acesteia asupra volumului de producție prevăzut
pentru perioada viitoare.
5.Previziunea rezultatelor financiare ale întreprinderii.
Pe parcursul procesului de previziune, toate fluxurile și refluxurile de numerar
planificate pentru fiecare din diferitele bugete operaționale se combină și se
elaborează bugetul numeralului, care nu este altceva decât o previziune detaliată a
aștepatărilor privind intrările și eșirile de numerar pe perioada viitorului an.
Fluxul mijloacelor bănești trebuie să dea răspuns la următoarele întrebări:
1. De ce resurse financiare va dispune întreprinderea la sfîrșitul perioadei
planificate?
2. Dacă întreprinderea poate să efectueze plățile în termenele stabilite și să
acopere cheltuielile necesare activității normale pe parcursul anului și
care vor fi necesitățile de mijloace financiare împrumutate pentru
acoperirea deficitului de capital bănesc?
48
 După ce toate elementele de cheltuieli și venituri au fost previzionate, se pot
elabora bilanțul contabil și raportul privind rezultatele financiare, care, ulterior,
fiind comparate cu cele reale, pot ajuta conducerea întreprinderii să descopere
cauzele devierilor înregistrate, să corecteze și să ajusteze indicatorii pentru
perioada respectivă rămasă astfel încît acestea să reflecte condițiile reale de
operare.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

1. Standardele naționale de contabilitate

Literatură teoretică
2. Botnari N., Finanţele întreprinderii, Chişinău, 2008.
3. Bran Paul, Finanţele întreprinderii, Bucureşti, 1996.
4. Bărbuță-Mișu, N. - Management financiar, Galați, 2012.
5. Bărbuţă-Mişu, N. – Finanţele întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2009.
6. Covlea M., Finanțele întreprinderii, București, 2012.
7. Ilie V., … Finanţele întreprinderii, Bucureşti, 2003.
8. Marin D., Finanțele întreprinderii, București, 2006.
9. Onica M. C., Finanțele întreprinderii, Galați, 2010.
10.Onofrei M., Finanţele întreprinderii, Vol I,II, Iaşi 2004.
11.Panaite I., Finanţele întreprinderii, Bucureşti, 2000.
12.Popescu P., Finanțele firmei, Ediția II-a, București, 2010.
13.Roşca P., Economia întreprinderii, Chişinău, 2004.
14.Stroe, R., Bărbuţă-Mişu, N. – Finanţarea şi gestiunea financiară a
întreprinderii.
Aplicaţii şi studii de caz, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2008.
15. Stroe, R., Gestiunea financiară a întreprinderii, Bucureşti, 2001.
16. Остапенко B., Финансы предприятий, Москва, 2003.
17. Тигинян A., Л.Кобзарь, Финансы предприятия, Кишинев, 1998.
18. Шеремет A., … Финансы предприятий: менеджемент и анализ,
Москва, 2004.

49