GHEORGHE NICOLETA II A Epidemiologie

RABIA
Rabia este o boala infecţioasă gravă transmisă de la animale vertebrate la om,
provocată de un virus din familia Rhabdoviridae (virus neurotrop ce se fixează în celulele
cerebrale provocând o meningoencefalita ireversibilă ce conduce la deces în 5-20 de zile).
Boala poate fi răspândită de către animale prin intermediul salivei sau contactului cu ţesutul
cerebral. Oamenii pot dobândi boala în urma muşcăturilor de animale sălbatice cât şi
domestice. Muşcăturile care afectează faţa, capul, gâtul sau mâinile sunt considerate cu risc
crescut.
Cauze şi factori de risc de turbare:

1. Expunerile de risc înalt constau din contacte cu saliva sau ţesut cerebral infectat,
incluzind transplantul cornean prin:
– muşcătura unui animal cu rabie;
– contact cu piele lacerată;
– contact cu membrane mucoase;
– expunere la secreţii aerosolizate de la animale cu rabie.
2. Contactul cu laptele nepasteurizat este o modalitate de transmitere.
3. Pacienţii transplantaţi: - statusul de imunosupresie a acestor bolnavi favorizează
replicarea virală;
– transplantul cornean - corneea nu este acceptată dacă donorul a decedat de rabie;
– transpantul renal şi hepatic;
– donarea de organe.IO

Simptome la oameni
#
Perioada de incubaţie a virusului rabic este de 4-6 săptămâni. De obicei nu este prezent
nici un simptom al bolii. Primele simptome care apar includ durerea şi amorţeală la locul
muşcăturii, urmate apoi de simptomatologie vagă, care poate apărea în multe alte afecţiuni
şi care includ: febră, tusea sau senzaţia de gât uscat, durere, arsură, mâncărime, furnicături
sau amorţeală la locul muşcăturii sau al expunerii iniţiale, durere abdominală, anxietate sau
nelinişte care se accentuează şi poate evolua spre agitaţie extremă. Simptomatologia
ulterioară este mai specifică şi poate include: perioade alternante de comportament normal
şi comportament bizar sau neobişnuit (anxietate, halucinaţii, delir), frică de apă (hidrofobie)
sau frică de aer (aerofobie), spasme
musculare la nivelul muşchilor feţei, gâtului sau diafragmului, urmate de convulsii. Paralizia,
care este adesea singurul simptom, se dezvoltă în cazul unei forme de rabie mai puţin
obişnuită, rabia paralitică, care apare după muşcătura liliecilor vampir, fluctuaţii mari ale
temperaturii corporale, pulsului şi presiunii sangvine, coma, insuficienţa cardiacă şi
respiratorie.
GHEORGHE NICOLETA II A Epidemiologie

Diagnosticul paraclinic

Diagnosticul rabiei la oameni poate include: testul direct cu anticorpi fluorescenţi. Este un
test uzual, rapid, care detectează proteinele
ce alcătuiesc virusul rabic. Testul se face prin prelevarea unei mostre de ţesut din zona
potenţial infectată, testul de polimerizare în lanţ. Acest test detectează materialul genetic
(ADN) al proteinelor din virusul rabic, este foarte exact şi poate fi făcut din salivă, lichid
cefalorahidian sau oricare alt ţesut. Dacă o persoană a fost muşcată sau expusă în alt fel
virusului rabic, se pot administra o serie de vaccinuri, ca şi profilaxie postexpunere, până la
sosirea rezultatelor testelor care să confirme boala şi care au ca scop prevenirea instalării
bolii înainte ca diagnosticul să fie confirmat prin teste specifice.
Tratament
După o expunere posibilă la virusul rabic, se impune curăţarea rănii şi vaccinarea pentru că
acestea sunt cele mai eficiente metode de a stopa răspândirea infecţiei. Îngrijirea rănii: rana
trebuie curaţată imediat cu multă apă şi săpun pentru a reduce riscul unei infecţii. Este
indicată efectuarea unui consult medical de specialitate pentru a se stabili un tratament mai
complex al rănii.
In cazul expunerii la virusul rabic este necesară administrarea unor vaccinuri. Acestea
constituie terapia post expunere. Vaccinarea ajută sistemul imun să combată boala în
stadiile timpurii. Când se administrează vaccinurile înaintea apariţiei simptomelor severe, ele
previn de obicei dezvoltarea infecţiei şi cresc şansele de recuperare. Dacă apar simptomele
bolii vaccinurile nu mai sunt
eficiente şi persoana infectată decedează. Vaccinul este administrat în funcţie de riscul de
expunere la virusul rabic. Medicii din cadrul Directiei de Sănătate Publică locale pot evalua
acest risc şi pot stabili dacă este necesară vaccinarea. Printre
factorii luaţi în calcul în determinarea riscului se numără:
– tipul expunerii – expunerea la virusul rabic se poate realiza prin intermediul unei muşcături
sau a altor răni. Rănile (infecţia apare
când o leziune deschisă a pielii sau mucoaselor este expusă virusului) duc rar la apariţia
bolii, tratamentul fiind necesar;
– tipul animalului implicat – unele animale au un risc mai mare de a fi infestate cu virusul
rabic. Purtătorii comuni ai acestui virus sunt liliecii, sconcşi, ratonii, vulpile şi coioţii.

BIBLIOGRAFIE:
Boli infecţioase. Diagnostic şi tratament, Editura “Gr.T.Popa”, U.M.F. Iaşi, 2012