Sunteți pe pagina 1din 6

UNIVERSITATEA “ALEXANDRU IOAN CUZA” IAȘI

FACULTATEA DE ISTORIE

RELAȚII CULTURALE ROMÂNO-ITALIENE


ÎNTRE 1878-1914

Coordonator : conf. univ. dr. Ovidiu Ștefan Buruiană

Student : Robert-Andrei Negoițescu

MASTER ANUL II RELAȚII, INSTITUȚII ȘI ORGANIZAȚII INTERNAȚIONALE

SEMESTRUL AL II-LEA

ANUL UNIVERSITAR 2017-2018

1
Secolul al XIX-lea a reprezentat pentru societatea românească începutul procesului de
modernizare. Grație intensificării legăturilor cu Occidentul, începând cu deceniul al treilea,
Țările Române au cunoscut o evoluție pozitivă atât din punct de vedere ideologic și spiritual,
cât și din punct de vedere economic și politic.

Recunoscând rolul predominant al modelului cultural francez în procesul de


modernizare a culturii românești, prin această lucrare se dorește a sublinia influența culturii
italiene în spațiul românesc, mai ales în sensul simbolic al percepțiunii sale.

Formarea imaginii Italiei și italienilor în cultura română, în mentalul colectiv


românesc, Eugen Denize a identificat două modalități prin care s-a putut desfășura acest
proces. Primul ar fi legat de ideea romanității românilor, care trezise în poporul român un viu
interes pentru pământul de unde au venit o parte din strămoșii săi și al doilea ar fi contactul
direct pe care românii l-au avut cu italienii și cu Italia, prin multiplele legături politice,
economice, culturale sau de altă natură.

Legături spirituale între poporul român și cel italian au existat încă din perioada Evului
Mediu, când ideea originii comune și înrudirea dintre limba română și cea italiană au
contribuit la aproprierea firească a celor două popoare. Putem chiar afirma că Roma și
conștiința descendenței romane au influențat întreaga evoluție culturală, spirituală dar mai
ales politică a renașterii moderne a poporului român.

Italia a reprezentat, de-a lungul vremii, un model spiritual pentru poporul român.
Originea și limba lor comună au contribuit la încetățenirea acestui model în mințile și inimile
românilor, astfel că acest tărâm a atras ca un miraj generații întregi de studenți, artiști sau
simpli călători.

Primii care au stabilit contactul cu influența și cultura italiană au fost reprezentanții


Școlii Ardelene, care, studiind teologia și dreptul, au găsit dovezi clare ale romanității lor.
Roma a fost cetatea unde aceștia și-au putut desăvârși pe plan cultural și științific și unde au
găsit imaginea în piatră, în manuscrise și în cărți a originii neamului lor.Printre ei, rolul cel
mai de seamă l-a avut Petru Maior.

Odată cu începuturile procesului de formare a națiunii române moderne, prezența


Italiei în mentalul colectiv, mai ales al intelectualilor epocii, s-a accentuat. Roma nu mai era
doar nostalgia unui trecut îndepărtat, ci un far călăuzitor al tinerei națiuni moderne. Italia
devenise dintr-un simplu loc de pelerinaj și de admirație față de istoria ei, ci și un spațiu

2
inepuizabil al inițierii într-o lume care a cunoscut și a păstrat valorile Antichității și
Renașterii. Ideea de schimbare pe care au avut-o călătorii români în Italia a fost cea de
conștientizare a romanității, a latinității și a destinului lor comun.

Studiind în școlile italiene timp de patru ani, în diferite orașe, Gheorghe Asachi și-a
descris sosirea la Roma ca fiind “o apropiere de străveche doamnă a lumei de accea de unde
derază ființa și numele românilor” și că dintre toate monumentele cel mai mult “i-a atras
atenția Columna lui Traian și Basilica Sf. Petru”. O altă personalitate, care a făcut cunoscute
românilor realitățile societății italiene de la acea vreme a fost Dinicu Golescu. În lucrarea sa
“Însemnare a călătoriei mele”, se poate observă o atentă documentare și un efort depus pentru
sublinierea profundului substrat moral, și de a face o paralelă între țările vizitate și țara sa.

Revoluția pașoptistă, pe lângă revendicările economice și sociale, a permis afirmarea


cu claritate a ideilor de libertate și reformă politică, remarcându-se totodată și prin rezultate
pozitive pe plan cultural. Astfel că, la mijlocul secolului al XIX-lea, națiunea își exprima
interesele și identitatea printr-o elită intelectuală și politică de factură modern europeană. Cele
două națiuni, română și italiană, s-au găsit angajate în procesele făuririi statelor lor unitare și
moderne. Contactele cu Italia au fost accentuate prin tinerii români care au călătorit în această
țară. Societatea italiană le-a oferit modele, le-a inspirat nu numai ideile romanității, ci și pe
acelea ale libertății sociale și politice.

Un alt roman ce și-a dedicat o viață cunoașterii Italiei a fost Alexandru Marcu. Încă
din anii de studiu, Alexandru Marcu va încerca să promoveze cultura italiană în România, atât
printr-o serie de studii, cât și prin traduceri din autori italieni, sau din cronici, toate publicate
în revistele Roma sau Viața Românească.

Apariția presei periodice românești, la sfârșitul celui de-al treilea deceniu al secolului
al XIX-lea, a avut un rol esențial în intensificarea legăturilor dintre cele două popoare. Au fost
publicate periodice italo-române, cu articole scrise atât în limba română, cât și în limba
italiană, dar totodată s-a înregistrat o mare preocupare a oamenilor de presă pentru Italia, în
general. “Albina Românească”, periodic ce apărea la Iași, a deschis pe paginile sale un capitol
despre Italia. Încercând să facă o paralelă între cele două națiuni, capitolul începea cu
descrierea Regatului Lombardo-Venet și a capitalei sale, Milano.

Rubricile de politică externă ale periodicelor românești dădeau informații ample


despre evenimentele din Italia, în timpul procesului de unificare, ele arătând un viu interes

3
pentru lupta acestui popor prieten pentru libertate, cu atât mai mult cu cât idealurile românilor
erau asemănătoare. Ziare precum “Steaua Dunării”, “Românul” sau “Tribuna Română”
beneficiau chiar de exactitatea și bogăția informațiilor venite direct din Italia.

În jurul anului 1878, după încheierea războiului ruso-turc, în urma căruia România și-a
câștigat independența pe câmpul de luptă, Enrico Croce publica la București primul jurnal de
știri, în esență italiano-român, ce apărea de două ori săptămână și se intitula La voce d’Italia,
primo diario italo-romeno in Romania. Scopul acestui jurnal era de a face cunoscută România
în Italia, de a preveni, printr-o largă difuzare a acestuia, judecățile calomnioase ale jurnalelor
austro-ungare împotriva țării noastre și de a arăta opiniei publice italiene adevăratele intenții
ale românilor.

Un promotor al aproprierii relației româno-italiene a fost Luigi Cazzavillan care la 25


septembrie 1881 a fondat la București jurnalul Fraternitatea italo-română, diar politic-literar
săptămânal, devenit din mai 1882 Frăția româno-italiană. Anul următor, același Cazzavillan
care fondează cel mai longeviv periodic românesc mai târziu, Universul, tipărește ziarul
Trebuinciosul, numit mai târziu Necesarul. Cazzavillan a fost printre primii jurnaliști din
România care a introdus publicitatea comercială cu plată. Rubrica de publicitate avea apariție
zilnică, contra 5 parale cuvântul.

Sensibil la faptele de cultură, Cazzavillan considera o mare datorie dezvoltarea


teatrului național și proiecta un grandios teatru popular. Edificator al Școlii Italiene din
București pentru răspândirea limbii lui Dante, mereu aproape de studenții români care
organizau la Roma, Torino, Veneția, Milano și Napoli, în 1901, diverse congrese culturale,
ilustrul Cazzavillan a rămas în mințile românilor ca acționând și simțind românește.

Influența italiană în modernizarea țării noastre, deși nu a fost precumpănitoare, în


raport cu cea franceză, s-a manifestat în modernizarea armatei, în educarea tinerilor bursieri în
universitățile italiene sau apelul la specialiști în diferite domenii, în special pentru
reorganizarea instituțiilor culturale.

Prezența italiană s-a remarcat și în domeniul afacerilor și cu precădere în cel hotelier.


Un număr de italieni au devenit, la începutul secolului al XX-lea, patroni ai unui lanț de
hoteluri din București. Astfel, putem aminti pe Luciano Bertola, care va administra Le Grand
Hotel du Boulevard, și care și-a pus, de asemenea, amprenta și din punct de vedere
gastronomic asupra meniului restaurantului. Se remarcă apoi Giovani Fieschi, proprietarul

4
hotelului cu același nume, care dispunea de un număr de 53 de camere, un restaurant și o
cafenea, unde se puteau citi cele mai bune ziare românești, franceze, germane și italiene.

Alți doi italieni, ce aveau afaceri în București, E. Graziadei și Federico Thalassa, au


pus bazele, la sfârșitul secolului al XIX-lea, unei societăți de transport municipal, ce avea
scopul de a construi mai multe linii electrice de tramvai, care să străbată capitala de la vest la
est, de la Cotroceni la Obor, fiind inaugurată la 9 decembrie 1894.

Arta teatrală a avut locul ei special pe scenele românești. Marele actor italian Ernesto
Rossi a jucat în 14 spectacole, începând cu anul 1878 în rolul precum: Hamlent, Othello,
Richard al III-lea, regele Lear și multe altele. Pentru prestațiile sale a fost decorat cu Ordinul
Steaua României de regele Carol. S-a făcut remarcat mai apoi și Tommaso Salvini, care a
interpretat pe scena Teatrului Național din Capitală, începând cu luna martie 1880 drama La
morte civile, de Paolo Giacometti.

O altă personalitate ce a participat activ la strângerea relațiilor culturale româno-


italiene a fost arheologul Vasile Pârvan, conștient de însemnătatea existenței unei academii,
Academia di Romania urma să împărtășească adevărul istoric fundamentat. Prin intermediul
Congresului Arheologic din Roma, Vasile Pârvan oferă o vastă cercetatare sub formă tehnică
și fotografică privind cercetările efectuate de-a lungul timpul pe teritoriul Italiei, sporind astfel
colaborarea și în cadrul științific, tot mai mulți oameni de știință italieni dorind să realizeze
cercetări arheologice în România. Accentuând caracterul din ce în ce mai filoitalian, Carlo
Fasciotti, ministrul plenipotențiar al Italiei la București, trimitea la 3 martie 1913 lui Di San
Giuliano, ministrul de externe italian, un raport în care se făcea referire la un proiect de lege
ce urma să fie aprobat de guvernul român cu privire la înființarea unei catedre de limbă și
literatură italiană la București.

În concluzie, raporturile culturale româno-italiene s-au evidențiat mai mult sub forma
unor măsuri, a unor dezvoltări și a unor decizii luate spre sfârșit de secol XIX, favorizând tot
mai mult dezvoltarea și schimburile culturale. Doar prin mâna unor mari personalități
autohtone la timpul respectiv s-a putut introduce acest curent puternic italian, ce apropria tot
mai mult cultura și cotidianul românesc prin latinitate, dorința de modernizare și de
independența.

5
BIBLIOGRAFIE

1. Berindei, Dan, Românii și Europa în perioadele premodernă și modernă, Editura


Enciclopedică, București, 1997.
2. Lăzărescu, George, Școala Română din Roma, Editura Fundației Culturale Române,
București, 2002.
3. Oncescu, Laura, Relațiile României cu Italia în anii 1878-1914, Editura Cetatea de
Scaun, Târgoviște, 2011.