Dreptul European Al Concurentei Unitatea I 97

UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN GALAŢI
DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI FRECVENŢĂ REDUSĂ

FACULTATEA DE DREPT
DREPTUL EUROPEAN AL
CONCURENŢEI
Anul IV, semestrul I
ANGELICA ROŞU
Editura Universitară Danubius, Galaţi

© Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorului. Reproducerea ei
integrală sau fragmentară este interzisă.
Editura Universitară „Danubius” este recunoscută de

Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice
din Învăţământul Superior (cod 111)
Tipografia Zigotto Galaţi

Tel.: 0236.477171
Dreptul european al concurenţei 3

CUPRINS
Uniunea Europeană - scurtă prezentare
De la Comunităţile Europene la Uniunea Europeană 8

Sistemul instituţional al Uniunii Europene după intrarea 17
în vigoare a Tratatului de la Lisabona
Dreptul Uniunii Europene: izvoare, caracteristici 31
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat 36
Teste de autoevaluare 37
Bibliografie minimală 38
Consideraţii generale privind dreptul european al concurenţei
Noţiune, conţinut, obiective, destinatarii regulilor privind 40

concurenţa
Momente cheie în evoluţia dreptului european al 45
concurenţei
Principalii actori implicaţi în politica în domeniul 47
concurenţei
Rezumat 53
Lucrare de verificare 54

Practici interzise în domeniul concurenţei comerciale
Acorduri, decizii, practici concertate şi înţelegeri între 57

întreprinderi
Abuzul de poziţie dominantă 67
Controlul concentrărilor 77
Rezumat 83
Statul şi piaţa
Ajutoarele de stat acordate întreprinderilor 86

Întreprinderile publice – monopol de stat 101
Relaţia dreptului european al concurenţei cu drepturile 104
naţionale ale statelor membre
Rezumat 109
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 111
Lucrare de verificare 111
Bibliografie (de elaborare a cursului)

INTRODUCERE
Modulul intitulat Dreptul european al concurenţei se studiază în anul IV, semestrul
I şi vizează dobândirea de competenţe în domeniul dreptului european al
concurenţei.
Competenţele pe care le vei dobândi sunt următoarele:

definirea şi integrarea dreptului european al concurenţei în cadrul ştiinţelor
juridice;
 caracterizarea domeniului dreptului concurenţei;
 identificarea obiectivelor politicii în domeniul concurenţei;
 relaţionarea cu normele europene din domeniul concurenţei;
 reprezentarea concretă a cadrului normativ privind concurenţa referitoare
la încălcarea regulilor comunitare;
 analizarea practicilor restrictive de concurenţă.
Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

Uniunea Europeană – scurtă prezentare
Consideraţii generale privind dreptul european al concurenţei
Practici interzise în domeniul concurenţei comerciale
Statul şi piaţa
În prima unitate de învăţare Uniunea Europeană – scurtă prezentare, vei regăsi
operaţionalizarea următoarelor obiective specifice:
- să prezinţi principalele momente din evoluţia Comunităţilor Europene;
- să explici modul de negociere şi redactare a tratatelor care au pus bazele
Uniunii Europene;
- să analizezi relaţiile şi modul de colaborare dintre instituţiile Uniunii Europene;
- să argumentezi diferenţele între cele două categorii de izvoare ale dreptului
european,
după ce vei studia conţinutul cursului şi vei parcurge bibliografia recomandată.
Pentru aprofundare şi autoevaluare îţi propun exerciţii şi teste adecvate.
După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a doua unitate de învăţare, Consideraţii
generale privind dreptul european al concurenţei, vei achiziţiona, odată cu
cunoştinţele oferite, care îţi vor permite să operaţionalizezi obiective specifice
precum:
- să explici sensurile noţiunii de concurenţă şi drept european al concurenţei;
- să identifici obiectivele dreptului european al concurenţei ;
- să prezinţi principalele momente din evoluţia dreptului european al concurenţei;
- să explici rolul instituţiilor implicate în politica în domeniul concurenţei.
Ca sa îţi evaluez gradul de însuşire a cunoştinţelor, vei rezolva o lucrare de
evaluare, pe care, după corectare, o vei primi cu observaţiile adecvate şi cu
strategia corectă de învăţare pentru modulele următoare.
După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a treia unitate de învăţare, Practici
interzise în domeniul concurenţei comerciale, vei achiziţiona, odată cu
cunoştinţele oferite, care îţi vor permite să operaţionalizezi obiective specifice
precum:
- să stabileşti sensul noţiunilor de acord, decizie şi practici concertate;
- să explici efectele asupra pieţei pe care le generează acordurile, practicile
concertate şi înţelegerile între întreprinderi;
- să argumentezi interdicţia abuzului de poziţie dominantă;
- să prezinţi situaţii în care Comunitatea Europeană a interzis existenţa anumitor
carteluri.
După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a patra unitate de învăţare Statul şi
piaţa, vei achiziţiona, odată cu cunoştinţele oferite, care îţi vor permite să
operaţionalizezi obiective specifice precum:
- să explici necesitatea instituirii condiţionării ajutoarelor de stat;
- să identifici categoriile de ajutoare de stat exceptate de la controlul Comisiei;
- să prezinţi modul în care s-a realizat alinierea legislaţiei naţionale la legislaţia
UE care reglementează ajutoarele de stat;
- să analizezi relaţiile şi modul de colaborare între Comisie şi instanţele naţionale
în aplicarea dreptului concurenţei.
Ca sa îţi evaluez gradul de însuşire a cunoştinţelor, vei rezolva o lucrare de
evaluare, pe care, după corectare, o vei primi cu observaţiile adecvate şi cu
strategia corectă de învăţare pentru modulele următoare.
Pentru o învăţare eficientă ai nevoie de următorii paşi obligatorii:
 Citeşti modulul cu maximă atenţie;
 Evidenţiezi informaţiile esenţiale cu culoare, le notezi pe hârtie, sau le adnotezi
în spaţiul alb rezervat;
 Răspunzi la întrebări şi rezolvi exerciţiile propuse;
 Mimezi evaluarea finală, autopropunându-ţi o temă şi rezolvând-o fără să
apelezi la suportul scris;
 Compari rezultatul cu suportul de curs şi explică-ţi de ce ai eliminat anumite
secvenţe;
 În caz de rezultat îndoielnic reia întreg demersul de învăţare.
Pe măsură ce vei parcurge modulul îţi vor fi indicate două lucrări de verificare pe
care le vei regăsi la sfârşitul unităţilor de învăţare 2 şi 4. Vei răspunde în scris la
aceste cerinţe, folosindu-te de suportul de curs şi de resurse suplimentare indicate.
Vei fi evaluat după gradul în care ai reuşit să operaţionalizezi obiectivele. Se va
ţine cont de acurateţea rezolvării, de modul de prezentare şi de promptitudinea
răspunsului. Pentru neclarităţi şi informaţii suplimentare vei apela la tutorele
indicat.
N.B. Informaţia de specialitate oferită de curs este minimală. Se impune în
consecinţă, parcurgerea obligatorie a bibliografiei recomandate si rezolvarea
sarcinilor de lucru, a testelor şi lucrărilor de verificare. Doar în acest fel vei putea
fi evaluat cu o notă corespunzătoare efortului de învăţare.

UNIUNEA EUROPEANĂ - SCURTĂ PREZENTARE
1.1. De la Comunităţile Europene la Uniunea Europeană 8
1.2. Sistemul instituţional al Uniunii Europene după 17
intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona
1.3. Dreptul Uniunii Europene: izvoare, caracteristici 31
Rezumat 36
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
 să prezinţi principalele momente din evoluţia Comunităţilor

Europene;
 să explici modul de negociere şi redactare a tratatelor care au pus
bazele Uniunii Europene;
 să analizezi relaţiile şi modul de colaborare dintre instituţiile Uniunii
Europene;
 să argumentezi diferenţele între cele două categorii de izvoare ale
dreptului european.
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 7 ore

Angelica Roşu Uniunea Europeană – scurtă prezentare
1.1. De la Comunităţile Europene la Uniunea Europeană
1.1.1. Comunităţile Europene: CECO, CEE, EUROATOM
Preocupări cu privire la crearea unei Europe unite au existat cu mult înainte de
sosirea secolului al XX-lea, însă abia după cel de-al doilea Război Mondial s-
au format premisele necesare demarării unui proces de integrare europeană.
Cooperarea economică în Europa era văzută ca o modalitate de înlăturare a
distrugerilor şi ruinei provocate de anii de război, precum şi a climatului
climatul naţionalist care le-a precedat.
Îndemnuri către o mai bună cooperare au venit, însă, din alte surse. Confruntată
cu izbucnirea Războiului Rece şi cu gravele probleme economice ale Europei
postbelice, în anul 1947, SUA şi-a expus aşa-numitul Plan Marshall pentru
acordarea de asistenţă financiară Europei. SUA a cerut ca programul să fie
administrat de către o organizaţie. Aceasta a devenit, în 1948, Organizaţia
Europeană pentru Cooperare Economică (OECE) şi, în 1960, Organizaţia
pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică(OCDE). Deşi avea în primul rând o
natură interguvernamentală, OECE impunea un anumit grad de cooperare şi
coordonare instituţionalizate între statele europene beneficiare ale asistenţei şi
s-a dovedit a fi o experienţă utilă pentru formele mai dezvoltate de cooperare şi
integrare ce urmau să apară. (Craig & Burca, 2009, p. 5).
Bazele procesului de integrare europeană - care a dus la apariţia actualei
structuri a Uniunii Europene – au fost puse în anul 1950 de către Jean
Monnet, pe atunci şef al Organizaţiei Naţionale a Planificării din Franţa şi de
către Robert Schuman, ministrul francez de externe la acea vreme. Astfel,
Robert Schuman, un puternic susţinător al integrării, la recomandarea lui Jean
Monnet, un federalist convins, a propus punerea în comun a resurselor franco-
germane de cărbune şi oţel şi plasarea lor sub controlul unei singure „Înalte
Autorităţi”, oferind şi altor state europene posibilitatea de a participa.
Planul propus de Robert Schuman, ulterior denumit „Planul Schuman”, nu
urmărea doar aspiraţii economice, ci reprezenta în acelaşi timp o încercare de a
stabiliza relaţiile de după război dintre Franţa şi Germania, reducând temerile
Franţei faţă de posibile ameninţări militare din partea Germaniei şi legându-le
printr-un cadru limitat de cooperare paşnică, cu scopul de a preveni rivalitatea
asupra producţiei de cărbune (Craig & Burca, 2009, pp. 4 – 7).
Propunerea înaintată de Robert Schuman a fost acceptată de Franţa,
Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, acestea semnând, la data de
8 aprilie 1951, Tratatul de la Paris de constituire a primei organizaţii
europene, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).
Belgia, Olanda şi Luxemburg, s-au constituit din 29.10.1947 într-o uniune
vamală numită Benelux.
Tratatul de constituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi a Oţelului,
încheiat pentru o durată de 50 de ani (acesta a expirat la 23 iulie 2002.
Conform art. 1 din Protocolul asupra consecinţelor financiare ale expirării
tratatului CECO, adoptat la Nisa în anul 2000, „toate bunurile şi obligaţiile
CECO, aşa cum se găsesc ele la data de 23 iulie 2002, sunt transferate
Comunităţii europene, începând cu data de 24 iulie 2002”), a fost ratificat de
cele şase membre semnatare şi a intrat în vigoare la 10 august 1952.
Dezbaterile celor şase - Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg
au permis să se contureze edificiul internaţional avut în vedere. Astfel, cele
patru instituţii create de Tratatul CECO, instituţii independente de autorităţile
publice naţionale sunt următoarele:
- Înalta Autoritate, compusă din nouă membri independenţi numiţi de
guvernele celor şase state membre, organ cu pronunţat caracter
supranaţional, avea responsabilitatea de a administra piaţa comună a
cărbunelui şi oţelului asigurând libera circulaţie şi libera concurenţă;
- la cererea Olandei a fost constituit un Consiliu de Miniştri, care trebuia să
dea, în anumite cazuri, avizul său conform în cadrul procesului legislativ;
- Adunarea Parlamentară căreia îi este încredinţat controlul politic al Înaltei
Autorităţi;
- Curtea de Justiţie, organism ce asigură autoritatea dreptului în limitele
teritoriale ale celor şase state semnatare ale Tratatului.
În anul 1952, statele membre ale Comunităţii Europene a Cărbunelui şi a
Oţelului semnează un tratat prin care înfiinţează Comunitatea Europeană de
Apărare (CEA). Iniţiativă eşuează însă, ca urmare a refuzului Parlamentului
Franţei de a ratifica tratatul. Acest eşec a afectat negativ procesul de integrare
europeană. Relansarea idei de integrare europeană a avut loc în anul 1955,
când, la Conferinţa de la Messina, în Italia, cei şase membri ai CECO au ajuns
la concluzia că productivitatea şi bunăstarea economică este unica soluţie de
supravieţuire a Europei de Vest vis-à-vis de Blocul de Est.
Ca urmare, în anul 1957, la Roma, au început negocierile pentru înfiinţarea a
două noi Comunităţi: Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
(CEEA/EUROATOM) care urmărea o solidaritate sectorială şi Comunitatea
Economică Europeană (CEE) care viza crearea unei pieţe comune
generalizate.
Tratatul de instituire a Comunităţilor Europene (Tratatul CE) a fost
semnat la Roma la 25 martie 1957 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.
Noile Comunităţi s-au inspirat din concepţiile instituţionale puse în practică,
deja, de CECO. Acestea se înscriau pe calea unei „uniuni din ce în ce mai
strânse între popoarele europene”, evocată în preambulul Tratatului CEE. Deşi
iniţial, CECO, CEE şi EURATOM, aveau structuri instituţionale proprii, încă
de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Roma (1958) s-a avut în vedere
reunirea instituţiilor celor trei Comunităţi în instituţii unice.
Unificarea s-a finalizat în anul 1965 prin Tratatul de Fuziune de la
Bruxelles (a fost abrogat şi înlocuit, fără vreo modificare substanţială, prin art.
9 din Tratatul de la Amsterdam, semnat în 1997) instituind o Comisie unică şi
un Consiliu unic, care împreună cu Parlamentul şi Curtea de Justiţie au creat o
nouă structură instituţională – Comunitatea Europeană. În mod curent, s-a
folosit denumirea de Comunitate Economică Europeană (CEE) şi adesea „cei
6”.
Consiliul European - care reunea şefii de guverne a statelor membre – a fost
creat în anul 1974, iar în anul 1979 au avut loc primele alegeri în Parlamentul
European. Încă de la etapa pregătirii Tratatelor de la Roma, unele state vest-
europene au manifestat rezerve faţă de noua iniţiativă federalistă de integrare
economico-socială. Ca urmare, Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de
Nord, Danemarca, Norvegia, Suedia, Austria, Elveţia şi Portugalia au creat în
anul 1960 Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS), care avea drept
scop doar crearea unei zone de comerţ liber între ţările membre. Finlanda a
devenit membru asociat în 1961 (devenind membru cu drepturi depline în
1966), iar Islanda în 1970.
Ulterior, succesele economice înregistrate de Comunitatea Europeană au
determinat mai multe state membre AELS (Danemarca, Marea Britanie,
Portugalia, Austria, Suedia Finlanda) să solicite aderarea la Comunitatea
Economică Europeană. Membrii actuali ai Asociaţiei Europene a Liberului
Schimb sunt: Islanda, Liechtenstein, Norvegia şi Elveţia.
1.1.2. De la Europa celor 6 la Europa celor 27

Integrarea europeană a fost dintotdeauna un proces politic şi economic deschis
tuturor ţărilor europene pregătite să adere la tratatele fondatoare şi să preia în
întregime legislaţia UE. Ţările fondatoare ale Uniunii Europene, Belgia,
Germania, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda au acceptat lărgirea colaborării
între ele prin cooptarea de noi membrii, încă de la începuturile formării
mecanismelor instituţionale. Uniunea Europeană s-a extins în şase etape.
Astfel, la 22 decembrie 1972, la Bruxelles, a avut loc prima lărgire a CEE,
când a aderat Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie - Europa celor nouă.
Tratatul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1973.
Cea de-a doua lărgire a CEE s-a realizat la 1 ianuarie 1981 prin aderarea
Greciei - Europa celor zece. Grecia este primul stat care semnează un Acord
de Asociere cu Comunităţile Europene, la 09.07.1961. Prin aderarea Portugaliei
şi a Spaniei la1 ianuarie 1986 s-a instituit - Europa celor doisprezece.
La 1 ianuarie 1995 Austria, Finlanda şi Suedia devin state membre ale
Comunităţilor, astfel încât numărul total al acestora ajunge la 15 – Europa
celor cincisprezece. Abia ajunsă la 15 membri, Uniunea Europeană a şi
început pregătirile pentru o nouă extindere la un nivel fără precedent. La
mijlocul anilor 1990, fostele state ale blocului sovietic (Bulgaria, Republica
Cehă, Ungaria, Polonia, România şi Slovacia), cele trei state baltice care au
făcut parte din Uniunea Sovietică (Estonia, Letonia şi Lituania), una dintre
republicile fostei Iugoslavii (Slovenia), precum şi două state mediteraneene
(Cipru şi Malta) şi-au exprimat intenţia de a adera la Uniunea Europeană.
Extinderea UE la 25 de state a avut loc la 1 mai 2004 când 10 dintre cele 12
ţări candidate au aderat la Uniune. Astfel, s-a permis unor ţări precum Cipru,
Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia
şi Slovenia, europene nu doar prin poziţia geografică, ci şi din punct de vedere
cultural, istoric şi al aspiraţiilor, să se alăture familiei europene.
Bulgaria şi România au devenit candidate în 1995. Pentru aceste două state

procesul a durat mai mult decât pentru celelalte 10, însă în cele din urmă ele au
aderat la UE la 1 ianuarie 2007 (pe 13 aprilie 2005, Parlamentul European a
aprobat semnarea Tratatului de Aderare a României şi Republicii Bulgaria,
făcând posibilă aderarea lor la Uniunea Europeană), crescând numărul
statelor membre ale Uniunii Europene la 27.
Sarcina de lucru 1
Identifică principalele momente din evoluţia Comunităţilor Europene.
1.1.3. Acte şi tratate care au modificat tratatele institutive

Aprofundarea integrării europene (prin extinderea ariilor politicilor comune şi
consolidarea caracterului supranaţional al Comunităţii Economice Europene)
solicita şi un suport juridic adecvat acestui proces continuu. Ca urmare,
Tratatul de instituire a Comunităţilor Europene a fost amendat şi suplimentat în
mai multe rânduri. Astfel, primele modificări importante ale Tratatului CE au
fost aduse în anul 1986 când ţările membre au semnat un nou document juridic
– Actul Unic European (AUE) - care a intrat în vigoare la 1 iulie 1987.
Actul stabilea realizarea pieţei unice (o noţiune ce caracterizează un proces mai
profund de integrare decât noţiunea de „piaţă comună”) până la 31 decembrie
1992, prevăzând libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, capitalului şi
persoanelor pe tot cuprinsul Comunităţii, precum şi implementarea a noi
politici comune şi a coeziunii economice şi sociale.
Un moment important pentru evoluţia construcţiei comunitare l-a reprezentat
anul 1992, când ţările membre CEE au considerat că există premisele necesare
efectuării pasului hotărâtor în vederea creării unei uniuni politice, economice şi
monetare. În consecinţă, acestea au semnat un nou tratat – Tratatul de la
Maastricht (Olanda) – care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
Tratatul de la Maastricht a modificat şi a extins Tratatul de la Roma, punând
baza legală pentru noua structura a Uniunii Europene (noua denumire a
Comunităţii Europene). Pornind de la acest tratat se vorbeşte despre construcţia
pe trei piloni a Uniunii Europene, din care primul pilon îl formează din
Comunitatea europeană, iar ceilalţi doi sunt formaţi din politica externă şi de
securitate comună şi din cooperarea judiciară şi în materie penală.
Prin Tratatul de instituire a Uniunii Europene a fost creată cetăţenia europeană
şi s-a instituit uniunea economică şi monetară.
Următoarea revizuire majoră a Tratatului de la Roma s-a realizat la 2 octombrie
1997 prin semnarea Tratatului de la Amsterdam, ratificat la 1 mai 1999.
Tratatul prevedea unele modificări în structura instituţiilor UE, introducerea
postului Comisarului European pentru relaţiile externe şi introducerea monedei
unice europene.

Tratatul de la Amsterdam se prezintă ca varianta simplificată a tratatelor
anterioare, care înfiinţaseră cele trei Comunităţi Europene, tratate cărora le-au
fost aduse amendamente, pentru a fi adaptate la realităţile prezentului. Tratatul
a precizat că se străbate o nouă etapă în crearea unei uniuni tot mai strânse
între popoarele Europei, în care deciziile sunt luate cât mai deschis şi mai
aproape de cetăţeni.
În vederea realizării reformelor instituţionale necesare procesului de extindere
a Uniunii Europene, la 26 februarie 2001 este semnat Tratatul de la Nisa, intrat
în vigoare la 1 februarie 2003. Tratatul se axa pe următoarele trei chestiuni
importante:
- reformele interne ale UE (au fost modificate principiile şi procedura de luare
a deciziilor cu o majoritate calificată prin introducerea posibilităţii blocării
deciziei de către minoritate, limitarea dreptului de veto în 35 de domenii
legislative);
- aderarea noilor membri din Europa Centrală şi de Est la UE (li se oferă
locuri şi voturi în instituţiile UE şi sunt redistribuite locurile între „vechii”
membri);
- dezvoltarea şi consolidarea unei politici externe şi de securitate comună.
În plus, Tratatul prevedea şi înfiinţarea unei oi structuri în domeniul cooperării
judiciare pe probleme de criminalitate - „Eurojust”
În anul 2004, statele membre UE semnează un Tratat de instituire a unei
Constituţii pentru Europa. Aprobat de către şefii de stat sau de guvern la 18
iunie 2004 şi semnat la 29 octombrie 2004, tratatul trebuia ratificat de către
cele 25 de state membre ale Uniunii Europene mai înainte de a intra efectiv în
vigoare.
Scopul său este acela de a simplifica procesul de decizie democratic şi modul
de funcţionare a unei Uniuni cu 25 şi chiar mai multe state. De asemenea,
prevede şi crearea unui post de ministru european al afacerilor externe.
Când atât cetăţenii din Franţa şi cei din Olanda au votat împotriva Constituţiei
la referendumurile din 2005, liderii europeni au decis să introducă o „perioadă
de reflecţie”. Anii 2005 şi 2006 au trecut fără a se ajunge la o rezolvare cu
privire la problema Constituţiei Europene. Abia în a doua parte a anului 2007 s-
a ajuns la o soluţie de compromis pe care factorii de decizie o sperau viabilă.
Ea s-a concretizat în apariţia unui nou act, denumit Tratatul de reformă sau
Tratatul de la Lisabona, denumit în acest mod după locul în care a fost semnat
oficial de şefii de stat şi de guverne pe 13 decembrie 2007.
Noul Tratat nu se depărtează foarte mult de conţinutul Constituţiei Europene,
din cadrul căreia au fost înlăturate prevederile cele mai controversate şi, în
primul rând, titlul de „Constituţie” care genera temeri în rândul populaţiei
europene prin simbolismul pe care îl cuprindea 1 În acelaşi timp, pentru ţara
noastră, noul Tratat este primul pe care îl semnează în calitate de ţară membră.
Tratatul de la Lisabona ar fi trebuit să intre în vigoare la 1 ianuarie 2009, după
ratificarea sa de către toţi cei 27 de membri ai Uniunii, însă şi acest proces de
1
Pentru detalii cu privire la conţinutul Tratatului şi modul său de redactare, a se vedea Ion M. Anghel, Tratatul
de la Lisabona. Reperele lui definitorii, Revista română de Drept Comunitar nr. 1/2010, 2010, pp. 131-159).
ratificare a întâmpinat greutăţi, în sensul că în Irlanda un referendum convocat
cu privire la ratificarea tratatului a dat rezultat negativ. Astfel, a fost convocat
un alt referendum în a doua parte a anului 2009. (Eduard Dragomir, Dan Niţă,
Tratatul de la Lisabona, 2009, pp. 23). Acesta din urmă a susţinut noul Tratat,
astfel încât Tratatul de Reformă de la Lisabona a intrat în vigoare la 1
decembrie 2009, în conformitate cu art. 6.
Numele oficial este Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului
privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii
Europene.
Tratatul de la Lisabona este un tratat de amendare a tratatelor existente. La
intrarea sa în vigoare, a modificat Tratatul privind Uniunea Europeană
(TUE), semnat la Maastricht în anul 1992, precum şi Tratatul de instituire a
Comunităţii Europene, semnat la Roma în anul 1957. Acesta din urmă a fost
redenumit: „Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene” (TFUE). O
serie de Protocoale şi de Declaraţii sunt anexate Tratatului. Cu titlu separat va
fi menţinut Tratatul privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
(Euroatom, CEEA).
Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), aşa cum este amendat de
Tratatul de la Lisabona, reflectă cadrul general al Uniunii şi principiile sale,
incluzând, de asemenea, şi dispoziţii specifice privind politica externă şi de
securitate comună a UE.
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) cuprinde regulile
şi modalităţile concrete de funcţionare a UE, transpunând în practică
elementele de principiu descrise în cadrul TUE. De asemenea, TFUE detaliază
politicile Uniunii, cu excepţia politicii externe şi de securitate comună
(Dragomir & Niţă, 2009, p. 24).
Acesta a fost conceput pentru a aduce un plus de democraţie, eficienţă şi
transparenţă în cadrul UE, şi astfel, capacitatea de a rezolva probleme globale
precum modificarea climei, securitatea şi dezvoltarea durabilă.
Tratatul de la Lisabona a fost conceput pentru a aduce un plus de democraţie,
eficienţă şi transparenţă în cadrul UE, şi astfel, capacitatea de a rezolva
probleme globale precum modificarea climei, securitatea şi dezvoltarea
durabilă.
Noul Tratat defineşte clar obiectivele şi valorile Uniunii Europene referitoare
la pace, democraţie, respectarea drepturilor omului, dreptate, egalitate, statul de
drept şi durabilitate fiind conceput pentru a pune la dispoziţia UE
instrumentele necesare realizării acestora.
Tratatul garantează că Uniunea Europeană: va oferi cetăţenilor un spaţiu de
libertate, securitate şi justiţie fără frontiere interne; va activa în direcţia
dezvoltării durabile a Europei pe baza unei creşteri economice echilibrate şi a
stabilităţii preţurilor, a unei economii sociale de piaţă extrem de competitive,
vizând ocuparea totală a forţei de muncă şi progres social, cu un înalt nivel de
protecţie a mediului; va combate excluziunea socială şi discriminarea şi va
promova justiţia şi protecţia socială; va promova coeziunea economică, socială
şi teritorială, precum şi solidaritatea între statele membre; îşi va menţine
angajamentul faţă de uniunea economică şi monetară având euro ca monedă
unică; va susţine şi promova valorile Uniunii Europene în întreaga lume şi va
contribui la asigurarea păcii, securităţii, dezvoltării durabile a planetei,
solidarităţii şi respectului între popoare, comerţului liber şi echitabil şi
eradicării sărăciei; va contribui la protejarea drepturilor omului, în special a
drepturilor copilului, precum şi la respectarea strictă şi dezvoltarea dreptului
internaţional, incluzând respectarea principiilor Cartei Naţiunilor Unite2.
Sarcina de lucru 2
Enumeră principalele acte şi tratate care au modificat tratatele institutive.
1.1.4. Uniunea Europeană potrivit Tratatului de la Lisabona

Obiectivele şi valorile UE
Tratatul de la Lisabona defineşte clar obiectivele şi valorile Uniunii Europene
referitoare la pace, democraţie, respectarea drepturilor omului, dreptate,
egalitate, statul de drept şi durabilitate.
Tratatul garantează că Uniunea Europeană:
• va oferi cetăţenilor un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie fără frontiere
interne;
• va activa în direcţia dezvoltării durabile a Europei pe baza unei creşteri
economice echilibrate şi a stabilităţii preţurilor, a unei economii sociale de
piaţă extrem de competitive, vizând ocuparea totală a forţei de muncă şi
progres social, cu un înalt nivel de protecţie a mediului;
• va combate excluziunea socială şi discriminarea şi va promova justiţia şi
protecţia socială;
• va promova coeziunea economică, socială şi teritorială, precum şi
solidaritatea între statele membre;
• îşi va menţine angajamentul faţă de uniunea economică şi monetară având
euro ca monedă unică;
• va susţine şi promova valorile Uniunii Europene în întreaga lume şi va
contribui la asigurarea păcii, securităţii, dezvoltării durabile a planetei,
solidarităţii şi respectului între popoare, comerţului liber şi echitabil şi
eradicării sărăciei;
• va contribui la protejarea drepturilor omului, în special a drepturilor
copilului, precum şi la respectarea strictă şi dezvoltarea dreptului
internaţional, incluzând respectarea principiilor Cartei Naţiunilor Unite.
Dispoziţii cheie al Tratatului de la Lisabona
2
Idu, Nicolae (2010). Ghidul Tratatului de la Lisabona în Revista română de Drept Comunitar nr. 1/2010, p.
124.
1. Pe planul statutului său juridic, Uniunea Europeană dobândeşte
personalitate juridică3, cu toate prerogativele ce decurg din aceasta şi
anume:
- are capacitate de reprezentare spre a stabili şi menţine relaţii cu celelalte
subiecte de drept internaţional (inclusiv cu statele) şi de participare la
conferinţe internaţionale;
- are o anumită capacitate de a încheia tratate în nume propriu, dar şi în
numele statelor membre, pe care le angajează;
- are capacitatea de a sta în justiţie, de a-şi angaja responsabilitatea potrivit
normelor dreptului internaţional ş.a.m.d.
2. Tratatul asigură o mai mare democraţie, o mai mare deschidere în sensul că
un milion de oameni – din populaţia de 500 de milioane a UE – dintr-un
număr de state membre pot cere Comisiei Europene să înainteze noi
propuneri de politici.
Pentru a îmbunătăţi informaţiile privind modul în care UE ia decizii, Consiliul
de Miniştri va trebui acum să se reunească în şedinţe publice atunci când
analizează şi votează proiecte de legi. Tratatul extinde numărul de domenii în
care Parlamentul European ia decizii în comun cu Consiliul de Miniştri.
Aceasta înseamnă că membrii parlamentului aleşi în mod direct vor avea
un rol mai însemnat în procesul legislativ şi în ceea ce priveşte bugetul
UE.
La nivel intern, parlamentele naţionale vor avea posibilităţi mai mari de a
aduce o contribuţie directă la procesul decizional al UE.
Un nou sistem de avertizare timpurie oferă parlamentelor naţionale dreptul de
a face observaţii cu privire la proiectele de legi şi de a verifica dacă UE nu
îşi depăşeşte atribuţiile implicându-se în aspecte care pot fi tratate cel mai
bine la nivel naţional sau local.
3. Tratatul de la Lisabona fluidizează procedurile decizionale ale Uniunii
În cadrul Consiliului de Miniştri, se va extinde votul cu majoritate calificată,
în locul deciziilor unanime. Astfel, acţiunea va deveni mai rapidă şi mai
eficientă. Reguli stricte se vor aplica oricăror propuneri de a aduce noi domenii
de politică sub incidenţa votului prin majoritate. Fiecare stat membru trebuie să
fie de acord cu orice asemenea modificare, iar parlamentele naţionale vor avea
drept de veto. Dar, pentru domenii de politică importante, cum sunt
fiscalitatea şi apărarea, va fi necesar în continuare votul unanim.
4. Modernizarea instituţiilor UE
Tratatul de la Lisabona creează o nouă funcţie de Înalt Reprezentant pentru
Politica Externă şi de Securitate, vicepreşedinte al Comisiei pentru a
promova acţiunea Uniunii pe scena internaţională şi pentru a putea apăra mai
bine interesele şi valorile sale peste hotare.
Pentru a înregistra progrese în activitatea sa în mod continuu şi consecvent,
Consiliul European va alege un preşedinte al Consiliului European pe o
3
Art. 48 TUE.
perioadă de maximum 5 ani, fiind sporită astfel vizibilitatea şi consecvenţa
acţiunilor UE.
Preşedintele Comisiei va fi „ales” de Parlamentul European, la
propunerea Consiliului European.
5. Tratatul de la Lisabona reafirmă şi aduce la zi multe dintre dispoziţiile
economice incluse în tratatele UE anterioare. De asemenea, adaugă o serie
de noi domenii importante.
Astfel, Tratatul confirmă angajamentul de realizare a Uniunii Economice şi
Monetare având euro ca monedă UE. Euro este în prezent moneda oficială în
16 state membre. Uniunea Economică şi Monetară este un obiectiv central al
UE, o forţă vitală care asigură revenirea Europei la prosperitate şi locuri de
muncă. UE şi statele membre au alocat împreună 200 miliarde de euro ca
finanţare pentru a stimula economia Uniunii în actuala criză financiară.
Tratatul oficializează poziţia Băncii Centrale Europene, care devine astfel
o instituţie a Uniunii Europene.
6. Uniunea Europeană la nivel mondial
UE promite să promoveze valorile sale în lume aducându-şi contribuţia la:
• pace şi securitate;
• dezvoltarea durabilă a planetei;
• solidaritate şi respect reciproc între popoare;
• comerţ liber şi echitabil;
• eradicarea sărăciei;
• protejarea drepturilor omului;
• respectarea şi dezvoltarea dreptului internaţional, astfel cum este definit, în
special, în Carta Naţiunilor Unite.
UE este cea mai mare putere comercială a lumii şi cel mai important donator
de ajutoare pentru ţările în curs de dezvoltare.
7. Tratatul de la Lisabona defineşte mai clar rolul UE în sfera politicii
externe şi de securitate comună. Pentru deciziile pe probleme de apărare,
va fi necesară în continuare aprobarea unanimă a celor 27 de state membre
ale UE.
8. Tratatul de la Lisabona conţine noi dispoziţii importante privind

consolidarea capacităţii UE de a combate criminalitatea
transfrontalieră internaţională, imigraţia ilegală, traficul de persoane,
arme şi droguri.
9. Tratatul de la Lisabona aduce în prim-plan obiectivele sociale ale UE.

Acesta prevede ca, în toate politicile şi acţiunile sale, Uniunea să ţină cont
de promovarea unui înalt nivel de ocupare a forţei de muncă.
Este recunoscut rolul central al serviciilor economice, cum ar fi transportul în
comun, telecomunicaţiile, serviciile poştale, alimentarea cu gaz şi electricitate.
Rolul UE în aceste domenii este limitat, statele membre având un mare spaţiu
de manevră în ceea ce priveşte furnizarea, exploatarea şi organizarea serviciilor
astfel încât să răspundă în mod eficient necesităţilor de pe plan intern.
UE se va abţine de la orice acţiune care ar aduce atingere rolului statelor
membre în furnizarea de servicii de interes general cum ar fi sănătatea,
serviciile sociale, forţele de poliţie şi de securitate, şcolile de stat.
Remunerarea, dreptul de asociere şi normele privind intrarea în grevă rămân
probleme interne ale statelor membre.
10. Tratatul de la Lisabona recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile
expuse în Carta drepturilor fundamentale (semnată la Nisa în anul 2000),
Carta dobândind astfel caracter obligatoriu.
Astfel, atunci când UE propune şi pune în aplicare legi, trebuie să respecte
drepturile expuse în Cartă – şi la fel şi statele membre atunci când pun în
aplicare legislaţia UE. Printre drepturile de care ar trebui să se bucure toţi
cetăţenii se numără protecţia datelor cu caracter personal, dreptul la azil,
egalitatea înaintea legii şi nediscriminarea, egalitatea între femei şi bărbaţi,
drepturile copiilor şi ale persoanelor în vârstă şi drepturi sociale importante
cum ar fi protecţia împotriva concedierii inechitabile şi accesul la sistemul de
asigurări sociale şi asistenţă socială. Tratatul va permite, de asemenea, Uniunii
să adere la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Convenţia şi Curtea
Europeană a Drepturilor Omului care o supraveghează, reprezintă bazele
protecţiei drepturilor omului în Europa.
1.2. Sistemul instituţional al Uniunii Europene după intrarea în vigoare a

Tratatului de la Lisabona
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, numărul instituţiilor se
ridică acum la şapte: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul,
Comisia Europeană, Curtea Europeană de Justiţie, Banca Centrală Europeană
şi Curtea de Conturi [art. 13 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană,
aşa cum a fost amendat prin Tratatul de la Lisabona]. Tratatul de la Lisabona
nu schimbă fundamental structura instituţională a Uniunii care se va baza, în
continuare, pe triunghiul Parlament, Consiliu, Comisie. Cu toate acesta,
Tratatul introduce câteva elemente noi menite să amelioreze eficienţa, coerenţa
şi transparenţa instituţiilor, astfel încât acestea să poată răspunde mai bine
exigenţelor cetăţenilor europeni.
1.2.1. Parlamentul European

Structură şi funcţionare
Parlamentul European îşi are originea în anii ′50 şi are la bază tratatele
fundamentale. Din anul 1979, membrii Parlamentului European sunt aleşi
prin vot universal direct de către cetăţenii UE pentru a le reprezenta
interesele. Astfel, Parlamentul European îi reprezintă pe cetăţenii statelor
membre.
Alegerile au loc o dată la cinci ani şi fiecare cetăţean UE are dreptul de a vota
şi de a candida, indiferent unde locuieşte în UE.

Tratatul de la Lisabona modifică structura instituţiei. Potrivit art. 14 alin. (2)
TUE, numărul parlamentarilor europeni nu poate depăşi 751 (750 plus
preşedintele), iar repartizarea locurilor pe state membre se face după principiul
„proporţionalităţii degresive”. Astfel, deputaţii din ţările cu mai mulţi locuitori
vor reprezenta un număr mai mare de cetăţeni decât cei din ţările cu populaţie
mai mică. De asemeni, se precizează că numărul de parlamentari reprezentând
fiecare stat membru poate fi minim 6 şi maxim 96. România are un număr de
33 de deputaţi în Parlamentul European.
Membrii Parlamentului European nu sunt organizaţi în delegaţii naţionale, ci se
întrunesc în grupuri politice parlamentare de dimensiuni europene. Printre
acestea se numără Grupul Partidul Popular European (Creştin-Democrat),
Grupul Socialist, Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa,
Grupul Verzilor etc. Parlamentarii europeni reprezintă toată gama poziţiilor
privind integrarea europeană, de la federaliştii convinşi la euroscepticii
militanţi.
Potrivit art. 229 TFUE, Parlamentul European se întruneşte în sesiune
anuală. Se poate întruni şi în sesiune extraordinară, la cererea majorităţii
membrilor care îl compun, a Consiliului sau a Comisiei.
În ceea ce priveşte modalitatea de vot, Parlamentul European hotărăşte cu
majoritatea voturilor exprimate, cu excepţia cazului în care tratatele dispun
altfel (art. 231 TFUE). Ca şi toate celelalte instituţii ale UE, Parlamentul îşi
desfăşoară activitatea în toate cele 23 de limbi oficiale ale UE. Un secretariat
numeros asigură funcţionarea optimă a activităţilor întreprinse de Parlament.
Sediul Parlamentului se află la Strasbourg, dar are şi un secretariat la
Luxemburg, iar unele întruniri ale sesiunilor sau comisiilor au loc la Bruxelles
în scopul facilitării contactului cu Comisia şi Consiliul.
Competenţele Parlamentului European

Alineatul 1 al art. 14 din Tratatul privind Uniunea Europeană, aşa cum a fost
amendat prin Tratatul de la Lisabona, dispune cu privire la funcţiile
Parlamentului European care, împreună cu Consiliul
„exercită funcţiile legislativă şi bugetară. Acesta exercită funcţii de control politic şi
consultative, în conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate. Parlamentul European alege
preşedintele Comisiei”.
Faptul că Parlamentul este ales prin vot direct de către cetăţenii UE reprezintă
o garanţie a legitimităţii democratice a legislaţiei europene.
Se poate observa că, de la un tratat la altul, competenţele legislative ale
Parlamentului European au fost extinse progresiv. Conform Tratatului de la
Lisabona, Parlamentul va avea o poziţie de egalitate cu Consiliul în adoptarea
celei mai mari părţi a legislaţiei Uniunii Europene. Mai mult, urmare a intrării
în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Parlamentul European va avea noi
instrumente care vor proteja drepturile şi libertăţile cetăţenilor şi care le va
permite acestora să ia parte la procesul politic european. Parlamentul va trebui
să se asigure că noua cartă incluzând drepturile civile, politice, economice şi
sociale ale cetăţenilor europeni – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene – este implementată într-un mod eficient. Nu în ultimul rând,

Parlamentul va apăra drepturile parlamentelor naţionale de a obiecta la
propunerile legislative la nivel european, dacă acestea consideră că a fost
încălcat principiul subsidiarităţii.
Parlamentul European a dobândit, de asemenea, dreptul de a iniţia revizuiri
ale tratatelor constitutive, precum şi pe cel de a lua parte la procesul de
revizuire.
O altă responsabilitate comună a Parlamentului şi a Consiliului este aprobarea
bugetului anual al UE, în valoare de 130 de miliarde de euro.
Până la Lisabona, în ceea ce privea cheltuielile obligatorii (cum ar fi
cheltuielile agricole şi cheltuielile legate de acordurile internaţionale), decizia
finală aparţinea Consiliului. Cheltuielile „neobligatorii” (alte cheltuieli) erau
aprobate de Parlament care hotăra împreună cu Consiliul.
Tratatul de la Lisabona sporeşte competenţele Parlamentului şi la nivel bugetar
prin eliminarea distincţiei dintre cheltuielile obligatorii şi cele neobligatorii,
astfel încât Parlamentul şi Consiliul au un rol echilibrat în adoptarea bugetului.
Parlamentul exercită controlul democratic asupra celorlalte instituţii, în
special asupra Comisiei. Astfel, potrivit art. 233 din Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene, Parlamentul European dezbate, în şedinţă
publică, raportul general anual care îi este prezentat de către Comisie. De
asemenea, Parlamentul supraveghează activitatea Consiliului: membrii
Parlamentului transmit întrebări Consiliului în mod periodic, iar Preşedintele
Consiliului participă la sesiunile plenare ale Parlamentului şi ia parte la
dezbaterile importante. Parlamentul poate extinde controlul democratic prin
examinarea cererilor trimise de cetăţeni şi înfiinţarea unor comitete de
investigare. În final, Parlamentul contribuie la fiecare reuniune la nivel înalt a
UE (reuniunile Consiliului European). La deschiderea fiecărei reuniuni la nivel
înalt, preşedintele Parlamentului este invitat să prezinte punctele de vedere ale
Parlamentului, precum şi preocupările acestei instituţii cu privire la problemele
curente şi subiectele de discuţie de pe agenda Consiliului European.
Tratatul de la Lisabona prevede că Parlamentul European trebuie să-şi dea
avizul conform asupra tuturor acordurilor internaţionale referitoare la
aspecte care ţin de procedura legislativă ordinară.
Parlamentul European poate îndruma şi promova programele de dezvoltare şi
cooperare ale Uniunii Europene cu toate ţările în curs de dezvoltare din lume
prin Comisia pentru dezvoltare şi cooperare.
Parlamentul alege Ombudsmanul European (potrivit art. 228 TUE) care
investighează plângerile cetăţenilor privind proasta administrare de către
instituţiile UE.
Sarcina de lucru 3
Explică structura organizatorică a Parlamentului European.

1.2.2. Consiliul European

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona la 1 decembrie 2009,
Consiliul European, care are misiunea de a impulsiona elaborarea politicilor,
devine, la rândul său, o instituţie oficială, fără a primi însă noi atribuţii. Astfel,
în art. 15 alin. (1) din Tratatul UE se menţionează:
Consiliul European oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia şi îi defineşte
orientările şi priorităţile politice generale. Acesta nu exercită funcţii legislative.
Potrivit reglementărilor de la Lisabona [art. 15 alin. (2)], Consiliul European
este compus din şefii de stat sau de guvern ai statelor membre, precum şi
din preşedintele său şi preşedintele Comisiei. Înaltul Reprezentant al Uniunii
pentru afaceri externe şi politica de securitate participă la lucrările Consiliului
European.
Consiliul European se întruneşte de două ori pe semestru, la convocarea
preşedintelui său. Atunci când ordinea de zi o impune, fiecare membru al
Consiliului European poate decide să fie asistat de un ministru şi, în ceea ce îl
priveşte pe preşedintele Comisiei, de un membru al Comisiei. Atunci când
situaţia o impune, preşedintele convoacă o reuniune extraordinară a Consiliului
European [art. 15 alin. (3) TFUE].
Una dintre cele mai importante noutăţi aduse prin Tratatul de la Lisabona în
ceea ce priveşte Consiliul European este aceea a înfiinţării unui nou post, cel de
preşedinte „permanent”. Acesta este ales de Consiliul European, cu majoritate
calificată, pentru un mandat de doi ani şi jumătate, cu posibilitatea reînnoirii o
singură dată [art. 15 alin. (3) TFUE].
În ceea ce priveşte atribuţiile Preşedintelui Consiliului European, potrivit art.
15 alin. (6) din Tratatul privind Uniunea Europeană acesta:
- prezidează şi impulsionează lucrările Consiliului European;
- asigură pregătirea şi continuitatea lucrărilor Consiliului European, în
cooperare cu preşedintele Comisiei şi pe baza lucrărilor Consiliului de
Afaceri generale;
- acţionează pentru facilitarea coeziunii şi a consensului în cadrul Consiliului
European;
- prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a
Consiliului European.
Preşedintele Consiliului European asigură, la nivelul său şi în această calitate,
reprezentarea externă a Uniunii în probleme referitoare la politica externă şi de
securitate comună, fără a aduce atingere atribuţiilor Înaltului Reprezentant al
Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate. Preşedintele
Consiliului European nu poate ocupa alte funcţii la nivel naţional.
În prezent, funcţia de preşedinte al Consiliului European este ocupată de
Herman Van Rompuy.

Un alt element nou adus de Tratatul de la Lisabona este reglementarea, cel
puţin parţială, a modului în care funcţionează Consiliul european. Având în
vedere că până la momentul Lisabona Consiliul European nu era inclus în
enumerarea oficială făcută de Tratate cu privire la instituţii, nu existau nici
reguli privind funcţionarea acestuia, apelându-se mai ales la normele cutumiare
ce au apărut şi s-au consolidat de-a lungul timpului.
Deciziile Consiliului European se adoptă, de regulă, prin consens [art. 15
alin. (4) TFUE] În unele cazuri, Consiliul European adoptă deciziile în
unanimitate sau cu majoritate calificată, în funcţie de ceea ce prevăd
dispoziţiile tratatului. În cazul în care se hotărăşte cu majoritate calificată,
Consiliului European i se aplică art. 16 alin. (4) din Tratatul privind Uniunea
Europeană şi art. 238 alin. (2) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene.
Potrivit art. 235 alin. (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, în
caz de vot, fiecare membru al Consiliului European poate primi delegare din
partea unui singur alt membru.
Consiliul european hotărăşte cu majoritate simplă în chestiuni de procedură,
precum şi pentru adoptarea regulamentului de procedură [art. 235 alin. (3)
TFUE]. Consiliul European se reuneşte de obicei la Bruxelles, în clădirea
Justus Lipsius. Este asistat de Secretariatul General al Consiliului [art. 235 alin.
(4) TFUE].
Atribuţiile Consiliului European

Anterior Tratatului de la Lisabona natura juridică a Consiliului Europei era
neclară. Urmare a intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona atribuţiile
Consiliului European au fost stabilite distinct. Astfel, potrivit art. 22 TUE,
Consiliul European identifică interesele şi obiectivele strategice ale Uniunii.
Deciziile Consiliului European privind interesele şi obiectivele strategice ale
Uniunii privesc politica externă şi de securitate comună, precum şi celelalte
domenii ale acţiunii externe a Uniunii. Deciziile pot să privească relaţiile
Uniunii cu o ţară sau o regiune sau pot aborda o anumită tematică. În ceea ce
priveşte domeniul cooperării poliţieneşti şi juridice în materie penală, potrivit
art. 68 TUE, Consiliul European
defineşte orientările strategice ale planificării legislative şi operaţionale în cadrul spaţiului
de libertate, securitate şi justiţie.
Consiliul European concluzionează şi decide în materie de politici
economice, stabilind liniile directoare de urmat de către statele membre.
Consiliul de Miniştri va asigura, ulterior, implementarea acestor linii directoare
trasate de Consiliul European. Consiliul European are un rol deosebit de
important atunci când se are în vedere modificarea Tratatului privind
Uniunea Europeană.
Astfel, guvernul oricărui stat membru, Parlamentul European sau Comisia
poate prezenta Consiliului European proiecte de revizuire, integrală sau
parţială, a dispoziţiilor părţii a treia din Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene, privind politicile şi acţiunile interne ale Uniunii, care poate adopta o
decizie de modificare în acest sens. De asemenea, Consiliul European hotărăşte
în unanimitate, după consultarea Parlamentului European, a Comisiei şi a
Băncii Centrale Europene, în cazul unor modificări instituţionale în domeniul
monetar.
Orice iniţiativă luată de Consiliul European pe modelul celor prezentate mai
sus se transmite parlamentelor naţionale. În cazul opoziţiei unui parlament
naţional, notificate în termen de şase luni de la această transmitere, decizia nu
se adoptă. În absenţa oricărei opoziţii, Consiliul European poate adopta
respectiva decizie.
Tratatul de la Lisabona a adus o importantă modificare în cadrul funcţionării
Uniunii prin acordarea posibilităţii statelor membre de a se retrage din aceasta.
Şi în cadrul acestei noi proceduri, Consiliul european are un rol important.
Astfel, potrivit art. 50 TUE:
„Orice stat membru poate hotărî, în conformitate cu normele sale constitu ţionale, să se
retragă din Uniune.
Statul membru care hotărăşte să se retragă notifică intenţia sa Consiliului European. În baza
orientărilor Consiliului European, Uniunea negociază şi încheie cu acest stat un acord care
stabileşte condiţiile de retragere, ţinând seama de cadrul viitoarelor sale relaţii cu Uniunea.
Acest acord se negociază în conformitate cu articolul 218 alineatul (3) din Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene. Acesta se încheie în numele Uniunii de către Consiliu, care
hotărăşte cu majoritate calificată, după aprobarea Parlamentului European.
Tratatele încetează să se aplice statului în cauză de la data intrării în vigoare a acordului de
retragere sau, în absenţa unui astfel de acord, după doi ani de la notificarea prevăzută la
alineatul (2), cu excepţia cazului în care Consiliul European, în acord cu statul membru în
cauză, hotărăşte în unanimitate să proroge acest termen”.
Sarcina de lucru 4
Stabileşte care este rolul Consiliului European în sistemul instituţional al
Uniunii Europene aşa cum a fost acesta conturat în Tratatul de la
Lisabona.
1.2.3. Consiliul
La fel ca Parlamentul European, Consiliul a fost înfiinţat prin tratatele
fundamentale în anii ′50. Denumit anterior intrării în vigoare a Tratatului de la
Lisabona Consiliul de Miniştri — este principalul organism decizional al
Uniunii.
Consiliul reprezintă guvernele statelor membre, la reuniuni participând, în
funcţie de subiectele de pe agenda de lucru, un ministru din fiecare guvern al
statelor UE (art. 16 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană).
Spre exemplu, dacă în Consiliu se vor discuta probleme de mediu, la reuniune
va participa ministrul de resort din fiecare stat membru UE şi reuniunea va
avea titlul „Consiliul pentru Mediu”.
Potrivit art. 16 alin. (6), Consiliul se întruneşte în cadrul diferitelor formaţiuni.
Structura formaţiunilor Consiliului este amendată de Tratatul de la Lisabona, în
sensul separării actualului Consiliu pentru Afaceri Generale şi Relaţii Externe
în două formaţiuni distincte: Consiliul pentru Afaceri Generale (cu rol de
orientare – coordonare a activităţii tuturor celorlalte formaţiuni/organizări) şi
Consiliul pentru Relaţii Externe (care, prin excepţie de la regula comună, va fi
prezidat de Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate
[art. 16 alin. (9)].
Locul central în cadrul diferitelor formaţiuni ale Consiliului este oferit
Consiliului Afaceri Generale, acesta asigurând coerenţa lucrărilor diferitelor
formaţiuni ale Consiliului şi pregătind reuniunile Consiliului European ,
urmărind aducerea la îndeplinire a măsurilor adoptate, în colaborare cu
Preşedintele Consiliului European şi Comisia (Dragomir & Niţă, 2009, p. 34).
În ceea ce priveşte preşedinţia Consiliului, atât anterior intrării în vigoare a
Tratatului de la Lisabona, cât şi ulterior acestui eveniment a funcţionat sistemul
rotaţiei semestriale între statele membre. Drept urmare, fiecare stat membru
UE preia controlul agendei Consiliului şi prezidează toate reuniunile
pentru o perioadă de şase luni, promovând deciziile legislative şi politice şi
negociind pentru realizarea unui compromis între statele membre. Fiecare ţară
are un anumit număr de voturi în Consiliu. Acesta reflectă, în principiu,
mărimea populaţiei sale, dar este ponderat în favoarea ţărilor mai mici.
Consiliul se întruneşte la convocarea preşedintelui său, la iniţiativa acestuia, a
unuia dintre membrii săi sau a Comisiei (art. 237 TFUE).
Schimbarea esenţială adusă de Tratatul de la Lisabona se referă la procesul
decizional. În primul rând, deciziile Consiliului se iau acum prin vot cu
majoritate calificată, cu excepţia cazurilor în care tratatele prevăd o altă
procedură, cum ar fi votul în unanimitate (art. 16 alin. (3) TUE). În practică,
aceasta înseamnă că votul cu majoritate calificată a fost extins la numeroase
domenii de acţiune (de exemplu, imigraţie şi cultură).
În caz de vot, fiecare membru al Consiliului poate primi mandat din partea unui
singur alt membru (art. 239 TFUE).
Începând cu anul 2014 se va introduce o nouă metodă de votare: votul cu
dublă majoritate. Propunerile legislative vor fi aprobate de către Consiliu
printr-un vot exprimând nu doar majoritatea statelor membre ale UE (55%), ci
şi pe cea a populaţiei UE (65%). Acest tip de vot va reflecta dubla legitimitate a
UE - o uniune a popoarelor şi a naţiunilor, în acelaşi timp - şi va conduce la
consolidarea transparenţei şi a eficienţei legiferării. El va fi completat de un
mecanism nou, similar „compromisului de la Ioannina”, care ar permite unui
număr mic de state membre (apropiate de minoritatea de blocare) să-şi
manifeste opoziţia faţă de o decizie. Într-o asemenea situaţie, Consiliul va
trebui să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a obţine, într-un interval de timp
rezonabil, o soluţie satisfăcătoare pentru ambele părţi.
Potrivit art. 240 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, un comitet
constituit din reprezentanţii permanenţi ai guvernelor statelor membre
răspunde de pregătirea lucrărilor Consiliului şi de executarea mandatelor care îi
sunt încredinţate de către acesta. Comitetul poate adopta decizii de procedură
în cazurile prevăzute de regulamentul de procedură al Consiliului. Consiliul
este asistat de Secretariatul General, aflat sub autoritatea unui secretar general
numit de Consiliu. Consiliul hotărăşte cu majoritate simplă în privinţa
organizării Secretariatului General.
Atribuţiile Consiliului
Rolul Consiliului rămâne în mare măsură neschimbat după intrarea în vigoare a
Tratatului de la Lisabona. Astfel, potrivit 16 alin. (1) din Tratatul privind
Uniunea Europeană, Consiliul exercită, împreună cu Parlamentul European,
funcţiile legislativă şi bugetară. De asemenea, acesta exercită funcţii de
definire a politicilor şi de coordonare, în conformitate cu condiţiile prevăzute
în tratate.
Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 243 TFUE, Consiliul stabileşte
salariile, indemnizaţiile şi pensiile preşedintelui Consiliului European, ale
preşedintelui Comisiei, ale Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri
externe şi politica de securitate, ale membrilor Comisiei, ale preşedinţilor,
membrilor şi grefierilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, precum şi ale
secretarului general al Consiliului. Consiliul stabileşte, de asemenea, toate
indemnizaţiile care ţin loc de remuneraţie.

Sarcina de lucru 5
Analizează comparativ atribuţiile Consiliului European şi ale Consiliului
Uniunii Europene.
1.2.4. Comisia Europeană

Comisia Europeană, organ independent de statele membre, cu sediul la
Bruxelles (Belgia), reprezintă principalul organ executiv al Uniunii
Europene. Se cuvine să subliniem că termenul „Comisia” desemnează atât
colegiul comisarilor, cât şi funcţionarii permanenţi care lucrează în cadrul
Comisiei şi care alcătuiesc aparatul birocratic de la Bruxelles.
Alegerea comisarilor se face pe baza competenţei lor generale, iar
independenţa lor trebuie să fie mai presus de orice îndoială. Astfel, deşi
comisarii provin din statele membre, ei nu îşi reprezintă propriul stat, aceştia
neputând cere sau primi instrucţiuni de la niciun alt organism. La rândul lor,
statele membre se angajează să respecte acest caracter şi să nu caute să
influenţeze membrii Comisiei în exercitarea atribuţiilor [art. 17 alin. (3) TUE].
Potrivit, art. 245 TFUE, comisarilor le este interzis ca, pe timpul exercitării
mandatului, să realizeze orice activitate profesională remunerată sau nu. La
instalare ei îşi iau angajamentul de a respecta, pe durata exercitării funcţiei şi
după aceea, obligaţiile decurgând din însărcinarea avută, în special datoria de
onestitate şi de prudenţă în ceea ce priveşte acceptarea de anumite funcţii şi
avantaje.
În ceea ce priveşte componenţa acestei instituţii, art. 17 alin. (4) din Tratatul
privind Uniunea Europeană prevede:
Comisia numită între data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona şi 31 octombrie
2014 este compusă din câte un resortisant al fiecărui stat membru, inclusiv preş edintele ş i
Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe ş i politica de securitate, care este
unul dintre vicepreşedinţii acesteia.
Începând cu 1 noiembrie 2014, Comisia este compusă dintr-un număr de membri, incluzând
preşedintele şi Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate,
corespunzător cu două treimi din numărul statelor membre, atât timp cât Consiliul European
nu decide modificarea acestui număr, hotărând în unanimitate [art. 17 alin. (5) TUE].
Tratatul de la Lisabona oferă fiecărui stat membru posibilitatea de a avea un
reprezentant în cadrul Comisiei, în timp ce, potrivit tratatelor de până acum,
numărul comisarilor ar fi trebuit să fie redus pentru a deveni mai mic decât cel
al statelor membre.
În conformitate cu dispoziţiile art. 18 TUE, Consiliul European, hotărând cu
majoritate calificată, cu acordul preşedintelui Comisiei, numeşte Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate.
Consiliul European poate pune capăt mandatului acestuia în conformitate cu
aceeaşi procedură.
Înaltul Reprezentant conduce politica externă şi de securitate comună a
Uniunii. Acesta contribuie prin propuneri la elaborarea acestei politici şi o
aduce la îndeplinire în calitate de împuternicit al Consiliului. Acesta acţionează
în mod similar şi în ceea ce priveşte politica de securitate şi apărare comună.
Înaltul Reprezentant prezidează Consiliul Afaceri Externe şi este unul
dintre vicepreşedinţii Comisiei. Acesta asigură coerenţa acţiunii externe a
Uniunii. Acesta este însărcinat, în cadrul Comisiei, cu responsabilităţile care îi
revin acesteia din urmă în domeniul relaţiilor externe şi cu coordonarea
celorlalte aspecte ale acţiunii externe a Uniunii. În exercitarea acestor
responsabilităţi în cadrul Comisiei, şi numai cu privire la aceste
responsabilităţi, Înaltul Reprezentant se supune procedurilor care
reglementează funcţionarea Comisiei.
Ca urmare a intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Consiliul European
a numit-o pe doamna Catherine Ashton în calitate de Înalt Reprezentant al
Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate. Înaltul Reprezentant va
fi susţinut de Serviciul European de Acţiune Externă (SEAE).
Preşedintele Comisiei este ales de guvernele UE şi confirmat de
Parlamentul European. Actualmente, preşedinţia Comisiei este asigurată
de Jose Manuel Barroso care a fost reales pentru un al doilea mandat.
Ceilalţi comisari sunt desemnaţi de către guvernele naţionale, cu consultarea
viitorului preşedinte, şi trebuie validaţi de către Parlamentul European.
Prin Tratatul de la Lisabona s-a instituit o legătură directă între rezultatele
alegerilor pentru Parlamentul European şi alegerea candidatului la preşedinţia
Comisiei [art. 17 alin. (7) TUE]. Preşedintele şi membrii Comisiei sunt numiţi
pentru o perioadă de cinci ani, care coincide cu perioada pentru care este ales
Parlamentul European.
De asemenea, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona rolul
preşedintelui Comisiei este consolidat, acesta având autoritatea de a demite
comisarii europeni [art. 17 alin. (6) TUE]. Astfel, responsabilităţile ce incumbă
Comisiei sunt structurate şi distribuite comisarilor de către preşedinte, care are
şi posibilitatea de a redistribui portofoliile.
De asemenea, Preşedintele joacă un rol important în conturarea politicii
generale a Uniunii, în negocierile cu Consiliul şi cu Parlamentul şi în
determinarea direcţiei viitoare a UE. Activitatea cotidiană a Comisiei este
desfăşurată de funcţionari administrativi, experţi, traducători, interpreţi şi
personal cu atribuţii de secretariat. Numărul acestor funcţionari publici
europeni este de circa 24. 000.

Atribuţiile Comisiei Europene

Principala responsabilitate a Comisiei Europene este aceea de a promova
interesul public european [art. 17 alin. (1) TUE].
În calitate de organ executiv, Comisia se ocupă de gestionarea cotidiană a
punerii în aplicare a politicilor europene şi a modului în care sunt cheltuite
fondurile UE. Mai mult, aceasta deţine atribuţii semnificative asupra
cheltuielilor, în special cele legate de ajutoarele acordate în agricultură, cărora
le este alocată o parte substanţială din bugetul anual al UE, şi de politică
structurală menită, printre altele, să asiste regiunile mai sărace în transformarea
şi adaptarea industriilor în declin şi în combaterea pe termen lung a şomajului.
Comisia se asigură că tratatele şi legislaţia europeană sunt respectate de
toţi cetăţenii. Alături de Curtea Europeană de Justiţie deţine funcţia de
supraveghetor în vederea respectării dispoziţiilor tratatelor Uniunii Europene,
astfel încât legislaţia UE să fie corect aplicată de către statele membre. Poate
lua măsuri împotriva celor care încalcă regulile, aducându-i, dacă este necesar,
în faţa Curţii Europene de Justiţie.
În anumite domenii, Comisia acţionează ca investigator şi judecător în
primă instanţă cu privire la încălcarea tratatelor, fie de către întreprinderi
private, fie de către statele membre.
Cele mai importante două domenii sunt politica privind concurenţa şi
ajutoarele de stat.
Comisia are „drept de iniţiativă” în domeniul legislativ. Astfel, potrivit
dispoziţiilor art. 17 alin. (2),
actele legislative ale Uniunii pot fi adoptate numai la propunerea Comisiei, cu excepţia
cazului în care tratatele prevăd altfel. Celelalte acte se adoptă la propunerea Comisiei, în
cazul în care tratatele prevăd acest lucru.
Comisiei îi revine responsabilitatea totală de a elabora propuneri de legislaţie
europeană, pe care le prezintă Parlamentului şi Consiliului. Aceste propuneri
trebuie să aibă ca obiectiv apărarea intereselor Uniunii şi ale cetăţenilor săi şi
nu pe cele ale unor anumite ţări sau industrii. Acest drept de iniţiativă plasează
această instituţie în prim-planul dezvoltării politice europene, situaţie ce i-a
permis Comisiei să acţioneze ca un „motor al integrării” pentru Uniunea
Europeană în întregul său.
Sarcina de lucru 6
Identifică atribuţiile Comisiei Europene.

1.2.5. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene care cuprinde actualmente, potrivit
dispoziţiilor art. 19 din Tratatul privind Uniunea Europeană aşa cum a fost
amendat de Tratatul de la Lisabona, Curtea de Justiţie, Tribunalul şi
tribunalele specializate, a fost instituită în temeiul primului Tratat UE,
Tratatul CECO din 1952. Sediul acesteia se află la Luxemburg.
Reglementările de funcţionare şi organizare sunt menţinute în majoritate
neschimbate de Tratatul de la Lisabona.
Totuşi, Tratatul de la Lisabona dispune (art. 255 TFUE) cu privire la instituirea
unui comitet care va emite un aviz cu privire la capacitatea candidaţilor de a
exercita funcţiile de judecător şi avocat general în cadrul Curţii de Justiţie şi al
Tribunalului, înainte ca guvernele statelor membre să facă nominalizările.
Acest comitet este format din şapte personalităţi alese dintre foştii membri ai
Curţii de Justiţie şi ai Tribunalului, dintre membrii instanţelor naţionale
supreme şi din jurişti reputaţi, dintre care unul este propus de Parlamentul
European. Consiliul adoptă o decizie care stabileşte regulamentul de
funcţionare al acestui comitet, precum şi o decizie prin care sunt desemnaţi
membrii comitetului. Comitetul hotărăşte la iniţiativa preşedintelui Curţii de
Justiţie. De asemenea, Tratatul de la Lisabona extinde domeniul de intervenţie
al Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, mai ales în materie de cooperare
penală şi poliţienească şi introduce câteva modificări procedurale pentru
această instituţie.
În ceea ce priveşte componenţa acestei instituţii, Curtea are în alcătuire un
judecător din fiecare stat membru [art. 19 alin. (2) TUE], astfel încât toate
sistemele juridice naţionale din cadrul UE sunt reprezentate. Cu toate acestea,
din motive de eficienţă, Curtea funcţionează rar în structură completă.
Curtea este asistată de opt „avocaţi generali” (art. 252 TFUE). Rolul acestora
este să îşi susţină punctele de vedere în cazurile înaintate Curţii spre
soluţionare. Pledoariile trebuie susţinute public şi trebuie să fie imparţiale.
La fiecare trei ani are loc o înlocuire parţială a judecătorilor şi avocaţilor
generali, în condiţiile prevăzute de Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene. Judecătorii desemnează dintre ei pe preşedintele Curţii de Justiţie,
pentru o perioadă de trei ani (art. 253 TFUE). Tribunalul cuprinde cel puţin
un judecător din fiecare stat membru [art. 19 alin. (2) TUE]. Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene prevede, în art. 254, că numărul de judecători ai
Tribunalului se stabileşte prin Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Atât judecătorii şi avocaţii generali ai Curţii de Justiţie, cât şi judecătorii
Tribunalului sunt persoane a căror imparţialitate nu poate fi pusă la îndoială.
Ei deţin calificările sau competenţele necesare pentru a fi numiţi în cele mai
înalte funcţii juridice din ţările lor de origine. Aceştia sunt numiţi la Curtea de
Justiţie prin acordul comun al guvernelor statelor membre UE. Fiecare este
numit pentru un mandat de şase ani, care poate fi reînnoit [art. 19 alin. (2)
TUE, art. 253 TFUE].
Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura
legislativă ordinară, pot înfiinţa tribunale specializate pe lângă Tribunal, care
să aibă competenţa de a judeca în primă instanţă anumite categorii de acţiuni
în materii speciale. Parlamentul European şi Consiliul hotărăsc prin
regulamente, fie la propunerea Comisiei şi după consultarea Curţii de Justiţie,
fie la solicitarea Curţii de Justiţie şi după consultarea Comisiei.
Deciziile tribunalelor specializate pot face obiectul unui recurs la Tribunal,
limitat la chestiuni de drept sau, în cazul în care regulamentul privind
înfiinţarea tribunalului specializat prevede aceasta, şi la chestiuni de fapt.
Potrivit dispoziţiilor Tratatului de la Lisabona, misiunea Curţii este să se
asigure că legislaţia UE este interpretată şi aplicată în mod uniform în
toate statele membre UE. Spre exemplu, Curtea se asigură că instanţele
naţionale nu pronunţă sentinţe diferite în acelaşi caz. De asemenea, Curtea se
asigură şi că statele membre şi instituţiile UE aplică prevederile legislative.
Curtea are puterea de a soluţiona litigiile care apar între state membre
UE, instituţii UE, operatori economici şi persoane fizice.
Această instituţie nu este competentă în ceea ce priveşte dispoziţiile privind
politica externă şi de securitate comună, nici în ceea ce priveşte actele adoptate
în temeiul acestora.
Sarcina de lucru 6
Identifică competenţele Curţii de Justiţie a Uniunii Europene utilizând
materialul bibliografic indicat la sfârşitul acestei unităţi.
1.2.6. Curtea de Conturi

Curtea de Conturi a fost înfiinţată în anul 1975 şi a devenit funcţională în anul
1977, înlocuind auditorul CECO care exista anterior şi Consiliul de auditori al
Comunităţilor. Potrivit dispoziţiilor art. 285 din Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene, aceasta instituţie a Uniunii Europene este alcătuită din câte
un reprezentant al fiecărui stat membru.
Membrii Curţii de Conturi trebuie să facă sau să fi făcut parte din instituţiile de
control financiar extern din ţările lor sau să aibă „o calificare deosebită pentru
această funcţie”. Aceştia trebuie să prezinte toate garanţiile de independenţă
[art. 286 alin. (1) TFUE]. Aceştia sunt numiţi de Consiliu, după consultarea
Parlamentului European, în conformitate cu propunerile făcute de fiecare stat
membru. Durata mandatului este de şase ani, cu posibilitatea de reînnoire [art.
286 alin. (2) TFUE].
În îndeplinirea îndatoririlor lor, membrii Curţii de Conturi nu solicită şi nici nu
acceptă instrucţiuni de la nici un guvern şi de la nici un alt organism. Aceştia
se abţin de la orice act incompatibil cu funcţiile lor.
Pe durata mandatului lor, membrii Curţii de Conturi nu pot exercita nici o altă
activitate profesională, remunerată sau nu. La instalarea în funcţie, aceştia se
angajează solemn să respecte, pe durata mandatului şi după încetarea acestuia,

obligaţiile impuse de mandat şi, în special, obligaţia de onestitate şi prudenţă
în a accepta, după încheierea mandatului, anumite funcţii sau avantaje [art. 286
alin. (4) TFUE].
Curtea de Conturi are aproximativ 800 de angajaţi, inclusiv traducători şi
administratori, precum şi auditori. Auditorii sunt împărţiţi în „grupuri de
audit”. Aceştia pregătesc rapoarte preliminare pe baza cărora Curtea adoptă
decizii.
Auditorii efectuează frecvent controale la sediul altor instituţii UE, în statele
membre şi în orice ţară care primeşte ajutoare din partea UE. De fapt, deşi
activitatea curţii are legătură în cea mai mare măsură cu banii de care este
responsabilă Comisia, peste 80 % din cheltuielile UE sunt administrate de
autorităţile naţionale.
Curtea de Conturi nu deţine puteri legale. Dacă auditorii descoperă fraude sau
nereguli, aceştia informează OLAF – Oficiul European de Luptă
Antifraudă. OLAF este un departament al Comisiei Europene cu un statut
special, care îi asigură o autonomie totală.
Principala sarcină a Curţii de Conturi este aceea de a examina finanţele
Uniunii şi de a asigura corectitudinea gestiunii financiare. Astfel, Curtea de
Conturi „verifică totalitatea conturilor de venituri şi cheltuieli ale Uniunii” şi
ale organismelor create de UE, în măsura în care actul constitutiv nu exclude
acest control Curtea de Conturi prezintă Consiliului şi Parlamentului o
declaraţie de asigurare referitoare la veridicitatea conturilor şi legalitatea
operaţiunilor, raportând orice nereguli. Declaraţia anuală poate fi suplimentată
cu evaluări sectoriale asupra unor domenii importante din activitatea Uniunii
[art. 287 alin. (1) TFUE]. Prin urmare, activitatea Curţii reprezintă o garanţie a
faptului că sistemul UE funcţionează în mod economic, eficient, efectiv şi
transparent.
Pentru a-şi îndeplini atribuţiile, Curtea poate investiga documentele aparţinând
oricărei persoane sau organizaţii care lucrează cu veniturile sau cheltuielile UE.
Curtea efectuează frecvent controale la faţa locului. Constatările sale sunt
consemnate în rapoarte, care aduc orice problemă existentă în atenţia Comisiei
şi a guvernelor statelor membre UE.
Curtea de Conturi trebuie să rămână complet independentă de celelalte
instituţii, păstrând, în acelaşi timp, legătura cu acestea. Potrivit dispoziţiilor art.
287 alin. (4) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, Curtea de
Conturi întocmeşte un raport anual după încheierea fiecărui exerciţiu financiar.
Acest raport se transmite celorlalte instituţii ale Uniunii şi se publică în
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene împreună cu răspunsurile formulate de
aceste instituţii la observaţiile Curţii de Conturi. În plus, Curtea de Conturi îşi
poate prezenta în orice moment observaţiile, în special sub forma unor rapoarte
speciale cu privire la chestiuni specifice şi poate emite avize la cererea uneia
dintre celelalte instituţii ale Uniunii.
O altă funcţie esenţială a Curţii de Conturi este de a sprijini activitatea
Parlamentului European şi a Consiliului în exercitarea funcţiei lor de
control al execuţiei bugetare.
1.2.7. Banca Centrală Europeană

Tratatul de reformă de la Lisabona a atribuit statut de instituţie şi Băncii
Centrale Europene.
Conform Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene, Banca Centrală
Europeană şi băncile centrale naţionale formează Sistemul European al
Băncilor Centrale (SEBC). Banca Centrală Europeană şi băncile centrale
naţionale ale statelor membre a căror monedă este Euro, care constituie
Eurosistemul, conduc politica monetară a Uniunii [art. 282 alin. (1) TFUE].
În conformitate cu art. 282 alin. (2) TFUE, Sistemul European al Băncilor
Centrale este condus de organele de decizie ale Băncii Centrale Europene.
Obiectivul principal al SEBC îl reprezintă menţinerea stabilităţii preţurilor.
Fără a aduce atingere acestui obiectiv, SEBC sprijină politicile economice
generale în cadrul Uniunii pentru a contribui la realizarea obiectivelor acesteia.
Banca Centrală Europeană are personalitate juridică. Aceasta este singura
abilitată să autorizeze emisiunea de monedă euro. BCE este independentă în
exercitarea competenţelor şi în administrarea finanţelor sale. Instituţiile,
organele, oficiile şi agenţiile Uniunii, precum şi guvernele statelor membre
respectă această independenţă [art. 282 alin. (3) TFUE].
Statele membre a căror monedă nu este euro, precum şi băncile lor centrale, îşi
păstrează competenţele în domeniul monetar.
În domeniile în care are atribuţii, Banca Centrală Europeană este consultată
asupra oricărui proiect de act al Uniunii, precum şi asupra oricărui proiect de
reglementare la nivel naţional şi poate emite avize [art. 282 alin. (5) TFUE].
Potrivit art. 284 alin. (3), Banca Centrală Europeană prezintă Parlamentului
European, Consiliului şi Comisiei, precum şi Consiliului European un raport
anual privind activitatea SEBC şi politica monetară din anul precedent şi din
anul în curs. Preşedintele Băncii Centrale Europene prezintă acest raport
Consiliului şi Parlamentului European, care poate organiza o dezbatere
generală pe acest temei. Preşedintele Băncii Centrale Europene şi ceilalţi
membri ai Comitetului executiv pot, la cererea Parlamentului European sau din
proprie iniţiativă, să fie audiaţi de comisiile competente ale Parlamentului
European.
1.3. Dreptul Uniunii Europene: izvoare, caracteristici

1.3.1. Izvoarele dreptului Uniunii Europene
De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, la 1 decembrie 2009,
Uniunea Europeană are personalitate juridică şi a preluat competenţele
conferite anterior Comunităţii Europene. Prin urmare, dreptul comunitar a
devenit dreptul Uniunii Europene şi include, de asemenea, toate dispoziţiile
adoptate în trecut în temeiul Tratatului privind Uniunea Europeană, în
versiunea anterioară Tratatului de la Lisabona.
Dreptul Uniunii Europene este complex şi original. Aceste caracteristici îşi
găsesc reflectarea şi în sistemul izvoarelor dreptului UE, izvoare în egală
măsură diverse şi ierarhizate.

În sensul restrâns al termenului, dreptul Uniunii Europene este format din
Tratatele fondatoare (dreptul primar) şi din prevederile instrumentelor adoptate
de instituţiile UE în aplicarea acestora (legislaţia secundară: regulamente,
directive etc.).
Într-un sens mai larg, dreptul Uniunii Europene cuprinde ansamblul normelor
de drept aplicabile în cadrul ordinii juridice comunitare, inclusiv principiile
generale de drept, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, normele
de drept ce decurg din relaţiile externe ale Uniunii şi cele decurgând din
convenţiile şi acordurile similare încheiate între statele membre în aplicarea
prevederilor tratatelor.
Într-o manieră generală, putem distinge între sursele scrise şi sursele nescrise
ale dreptului UE. Sursele scrise cuprind, pe de o parte, sursele fundamentale,
adică dreptul comunitar primar şi dreptul comunitar convenţional, şi, pe de altă
parte, dreptul comunitar derivat.
Izvoarele primare ale dreptului Uniunii Europene

Doctrina consideră tratatele originare, precum şi tratatele şi actele care le-
au modificat ca făcând parte din categoria izvoarelor primare ale dreptului
comunitar.
Tratatele originare sunt tratatele care au instituit cele trei Comunităţi Europene:
Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951 instituind Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi a Oţelului, respectiv cele două Tratate de la Roma din 25 martie
1957 care au dus la înfiinţarea Comunităţii Economice Europene şi a
Comunităţii Europene a Energiei Atomice.
Tratatele şi actele modificatoare reprezintă o a doua categorie de izvoare
primare, scopul lor fiind fie acela de a modifica, fie acela de a completa
tratatele de bază. O prezentare exhaustivă este greu de realizat, deoarece
modificările şi completările aduse tratatelor originare rezultă nu numai din
tratatele propriu-zise, ci şi dintr-o gamă destul de numeroasă şi diversă de alte
documente ale instituţiilor Uniunii sau din alte acte de natură particulară, cum
este cazul deciziilor pretinzând o ratificare a statelor membre (Fuerea, 2006,
pp. 23 – 24).
Izvoarele secundare (derivate) ale dreptului UE

În piramida dreptului Uniunii Europene, pe treapta imediat inferioară dreptului
originar se situează dreptul derivat sau secundar. Ca atare, dreptul primar
determină condiţiile de procedură, competenţa şi limitele în care sunt adoptate
actele derivate.
Noţiunea de drept derivat (legislaţie sau drept secundar) indică atât funcţia pe
care actele o îndeplinesc – de realizare a obiectivelor prevăzute de tratate – cât
şi subordonarea lor în raport cu tratatele. Ca expresie a subordonării
menţionate, dreptul derivat nu poate deroga de la cel originar, iar instituţiile
comunitare nu pot adopta decât actele necesare îndeplinirii misiunii lor.
Aceasta a doua categorie de izvoare a dreptului Uniunii Europene este formată
din ansamblul actelor unilaterale ale instituţiilor, nemaifiind, deci, în
prezenţa unui drept convenţional, ci în prezenţa unui drept „legiferat”, adică a
unui grup de reguli (acte, norme realizate chiar de către Comunitate, în şi
pentru aplicarea tratatelor).
Denumirea oficială a izvoarelor derivate (secundare) o găsim în art. 288 din
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (ex-articolul 249 TCE), în care
se arată că:
„pentru exercitarea competenţelor Uniunii, instituţiile adoptă regulamente, directive, decizii,
recomandări şi avize. Regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu în
toate elementele sale şi se aplică direct în fiecare stat membru. Directiva este obligatorie
pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând
autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele. Decizia este
obligatorie în toate elementele sale. În cazul în care se indică destinatarii, decizia este
obligatorie numai pentru aceştia. Recomandările şi avizele nu sunt obligatorii”.
Observăm că articolul menţionat cuprinde, pe lângă lista diferitelor categorii de
acte, şi o prezentare, cu caracter sistematic, a efectelor juridice specifice
fiecăreia dintre ele. De aici rezultă că natura unui act nu depinde de denumirea
sa, de autoritatea care l-a adoptat, ci de obiectul său şi de conţinutul privind
definiţiile furnizate astfel, prin tratat.
Regulamentele sunt acte normative adoptate împreună de Consiliul Uniunii
Europene şi de Parlamentul European sau doar de Comisie. Acestea trebuie
publicate în Jurnalul Oficial şi întră în vigoare la data specificată în cuprinsul
lor sau, dacă o astfel de dată nu este precizată, în termen de douăzeci de zile de
la publicare.
Regulamentele sunt, în fapt, legile Uniunii Europene. Se caracterizează prin
forţa lor obligatorie şi prin aplicabilitatea directă, nefiind necesară
ratificarea în vederea aplicării lor în dreptul naţional. Acestea conţin prevederi
care se adresează atât statelor, în raporturile lor cu comunitatea, cât şi
instituţiilor şi persoanelor juridice de drept public sau privat.
Ca expresie a caracterului său obligatoriu, regulamentul modifică situaţia
juridică a subiecţilor de drept ai Uniunii şi trebuie să fie aplicat de la intrarea sa
în vigoare şi atât timp cât invaliditatea sa nu a fost constatată. Astfel,
regulamentul împiedică aplicarea oricărei dispoziţii naţionale contrare,
indiferent de rangul normei respective (lege sau regulament în sensul dreptului
naţional).
Directivele sunt acte normative ale dreptului UE care stabilesc obiective sau
un rezultat de atins, lăsând la îndemâna statelor membre alegerea mijloacelor
şi formelor pe care le vor utiliza.
Observăm astfel că directivele se diferenţiază de regulamente în două privinţe
esenţiale. Ele nu trebuie să fie adresate tuturor statelor membre şi sunt
obligatorii în ceea ce priveşte rezultatul care trebuie atins, statele membre
fiind libere să-şi aleagă modalitatea de realizare. Directivele trebuie
comunicate destinatarului lor. Înainte de Tratatul de la Maastricht, nu exista
obligaţia publicării directivelor în Jurnalul Oficial. În prezent, directivele
destinate tuturor statelor membre sau adoptate prin procedura codeciziei
trebuie publicate în Jurnalul Oficial. Data intrării în vigoare a directivelor este
aceeaşi ca şi în cazul regulamentelor: fie data specificată în textul directivei,
fie, în absenţa unei astfel de date, a douăzecea zi de la publicare.
Directivele prevăd un termen obligatoriu pentru preluarea în dreptul
intern al statelor membre. Ca urmare, directivele nu au un efect direct prin
ele însele. Efectul direct apare numai în cazul în care termenul pentru atingerea
rezultatelor vizate a expirat, iar statul nu a luat măsurile necesare pentru
transpunerea lor în dreptul intern, în acest caz, efectul direct apare tocmai
pentru că modificarea în dreptul intern nu s-a produs, în cazul directivei
neimplementate până la termenul vizat de acestea, funcţionează numai efectul
direct vertical, în sensul că numai în raporturile cu statul pasiv persoanele pot
invoca directiva neimplementată. În consecinţă, directiva neimplementată nu
poate fi invocată în raporturile dintre particulari.
Aceeaşi soluţie a efectului direct vertical funcţionează şi în situaţia în care
statul a transpus directiva cu întârziere sau a fost implementată incorect,
producând alt efect decât cel sesizat de Comunitate.
Deciziile pot fi adoptate fie de către Consiliul Uniunii Europene, fie de către
Consiliul UE împreună cu Parlamentul European sau de Comisia Europeană.
Decizia este actul prin care instituţiile UE se pronunţă asupra unor cazuri
particulare. Printr-o decizie, instituţiile pot solicita unui stat membru sau unui
resortisant din UE să acţioneze sau să nu acţioneze, îi pot conferi drepturi sau
impune obligaţii.
După cum se arată în art. 288 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene (ex-articolul 249 TCE), deciziile sunt obligatorii în toate
elementele lor pentru destinatarii pe care îi indică (poate să impună nu
numai un obiectiv de atins, ci şi mijloacele ce se vor folosi pentru aducerea sa
la îndeplinire).
Destinatarii deciziei pot fi atât statele, cât şi persoanele fizice sau juridice de
drept public sau privat. Deciziile trebuie comunicate destinatarilor şi produc
efecte de la momentul comunicării. Instituţiile UE nu dispun de puteri proprii
în toate domeniile, ci numai în acelea în care statele au acceptat să-şi
diminueze suveranitatea.
În domeniile în care nu pot interveni direct, Consiliul şi Comisia au ales să
folosească recomandările.
Avizele sunt folosite de către Comisie şi pot fi adresate statelor membre. Ele nu
exprimă, de fapt, decât o opinie.
Articolul 288 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (ex-articolul
249 TCE) prevede expres că recomandările şi avizele nu au forţă
obligatorie. Astfel, întrucât nu au forţă de constrângere, recomandările şi
avizele nu pot fi considerate izvoare de drept în adevăratul sens al cuvântului,
însă prin aceste instrumente, statele membre sunt îndrumate în vederea
orientării legislaţiilor şi comportamentelor lor în anumite domenii.
Uniunea Europeană şi protecţia drepturilor omului
Aşa cum am arătat, prin Tratatul UE [art. 6 alin. (1)] se prevede că ,,Uniunea
recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta Drepturilor
Fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost
adoptată la 12 decembrie 2007 la Strasbourg, care are aceeaşi valoare juridică
cu cea a Tratatelor.” Astfel, se constată că Tratatul de la Lisabona include Carta

în rândul normelor juridice ale UE, cu precizarea că dispoziţiile Cartei nu
extind în niciun fel competenţele Uniunii astfel cum sunt definite în Tratate.
Totodată, TUE arată că drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin
Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale şi astfel cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor
membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii.
Sarcina de lucru 7
Analizează comparativ cele două categorii principale de izvoare ale
dreptului european.
1.3.2. Caracteristicile dreptului Uniunii Europene

O primă caracteristică a dreptului UE este aplicabilitatea sa imediată pe
întreg teritoriul statelor membre. Astfel, nu este necesară nicio procedură
specială de transpunere a tratatelor în ordinea legislativă internă. De la data
intrării în vigoare a normelor dreptului Uniunii fac parte automat şi din dreptul
intern al statelor membre, fără a fi nevoie de un act normativ de ratificare,
recunoaştere, transpunere sau de alte măsuri ori proceduri, adoptate la nivel
naţional în statele membre.
Articolul 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană, aşa cum a fost
amendat de Tratatul de la Lisabona, obligă statele membre să adopte orice
măsură generală sau specială necesare pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor
care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituţiilor Uniunii. De
asemenea, statele membre trebuie să faciliteze îndeplinirea de către uniune a
misiunii sale şi au obligaţia de a se abţine să ia orice măsură care ar putea pune
în pericol realizarea obiectivelor Uniunii.
Aplicabilitatea directă a dreptului UE este efectul scopului integrator al
Tratatului CEE în forma semnată la Roma, care, în baza ratificării de către
fiecare stat, a devenit legea cadru a statelor membre, acestea decizând aplicarea
lui în mod direct de către organele administrative, de justiţie naţionale, precum
şi de către toate instituţiile statului membru.
Se bucură de aplicabilitate directă toate dispoziţiile din Tratat, fără distincţie
între conduita impusă statelor membre, respectiv o conduită activă, de a
îndeplini anumite obligaţii, sau una de abstinenţă, de a nu face, acolo unde se
impun restricţii sau interdicţii.
Toate tratatele de constituire a Comunităţilor Europene şi de modificare ale
acestora sunt aplicate în mod direct, atât de către statele membre pe teritoriul

lor, cât şi de instituţiile UE, creându-se raporturi specifice între statele membre,
cetăţenii lor şi instituţiile Uniunii Europene.
Aplicarea directă a dreptului Uniunii Europene generează efectul direct al aces-
tuia, în sensul că orice persoană poate invoca, atât în statul al cărui cetăţean
este, cât şi în orice alt stat membre, în faţa oricărei autorităţi, inclusiv a
instanţelor de judecată, în mod direct o dispoziţie ce face parte din dreptul UE,
care se substituie normei interne contrare.
Efectul direct al tratatelor UE se produce fără a distinge între părţile
raporturilor de drept comunitar, respectiv stat membru, autorităţi sau
particulari. Răspunzător pentru aplicarea directă a dreptului UE şi pentru
efectul său direct este fiecare stat membru pentru teritoriul său naţional, în
cazul încălcării dreptului UE statul este răspunzător pentru prejudiciul provocat
oricărui cetăţean al Uniunii Europene. Pentru actele cu aplicabilitate directă şi
efect direct, doctrina a consacrat clasificarea efectului direct vertical şi
orizontal. Efectul direct vertical se referă la reglementarea relaţiilor dintre stat
şi persoane. Efectul direct orizontal vizează relaţiile dintre persoane. De
asemenea, Tratatele se bucură de prezumţia de legalitate absolută.
Sarcina de lucru 8
Identifică şi explică caracteristicile dreptului Uniunii Europene.
Rezumat
Bazele procesului de integrare europeană au fost puse în anul 1950 de către
Jean Monnet şi de către Robert Schuman, care, la propunerea celui dintâi a
propus punerea în comun a resurselor franco-germane de cărbune şi oţel şi
plasarea lor sub controlul unei singure „Înalte Autorităţi”, oferind şi altor state
europene posibilitatea de a participa. Această propunerea a fost acceptată de
Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg care au semnat, la data
de 8 aprilie 1951, Tratatul de la Paris de constituire a primei organizaţii
europene, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) şi a intrat
în vigoare la 10 august 1952. În anul 1957, la Roma, au început negocierile
pentru înfiinţarea a două noi Comunităţi: Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice (CEEA/EUROATOM) care urmărea o solidaritate sectorială şi
Comunitatea Economică Europeană (CEE) care viza crearea unei pieţe comune
generalizate. Tratatul de instituire a Comunităţilor Europene (Tratatul CE) a
fost semnat la Roma la 25 martie 1957 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958
şi a fost amendat şi suplimentat în mai multe rânduri. După intrarea în vigoare
a Tratatului de la Lisabona, numărul instituţiilor se ridică acum la şapte:
Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia Europeană,
Curtea Europeană de Justiţie, Banca Centrală Europeană şi Curtea de Conturi.
În sensul restrâns al termenului, dreptul Uniunii Europene este format din

Tratatele fondatoare (dreptul primar) şi din prevederile instrumentelor adoptate
de instituţiile UE în aplicarea acestora (legislaţia secundară: regulamente,
directive etc.). Într-un sens mai larg, dreptul Uniunii Europene cuprinde
ansamblul normelor de drept aplicabile în cadrul ordinii juridice comunitare,
inclusiv principiile generale de drept, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene, normele de drept ce decurg din relaţiile externe ale Uniunii şi cele
decurgând din convenţiile şi acordurile similare încheiate între statele membre
în aplicarea prevederilor tratatelor. Tratatul de la Lisabona include Carta în
rândul normelor juridice ale UE, cu precizarea că dispoziţiile Cartei nu extind
în niciun fel competenţele Uniunii astfel cum sunt definite în Tratate.
Teste de autoevaluare
1. Care dintre următoarele state fac parte din statele membre fondatoare CE:
a) Marea Britanie şi Danemarca;
b) Franţa şi Norvegia;
c) Italia şi Germania.
2. Parlamentul European:
a) reprezintă unica putere legislativă a Uniunii Europene;
b) este un organism care se situează din punct de vedere ierarhic şi
administrativ deasupra parlamentelor naţionale ale fiecărui stat;
c) are putere decizională asupra bugetului Uniunii Europene.
3. Comisia europeana este compusă din:

a) reprezentanţii fiecărui stat membru al Uniunii Europene, la nivel de
înalt comisar de stat;
b) comisarii propuşi de fiecare din statele membre şi validaţi de către
Parlamentul European;
c) miniştrii fiecărui stat membru însărcinaţi pentru relaţia cu Uniunea
Europeană.
4. Izvoarele primare ale dreptului european cuprind:

a) legislaţia consolidată a Uniunii Europene;
b) tratatele institutive;
c) acordurile internaţionale semnate de fiecare stat membru în parte.
5. Sunt incluse în categoria izvoarelor derivate ale dreptului UE:

a) regulamentele şi directivele europene;
b) actele modificatoare ale tratatelor constitutive;
c) tratatele constitutive.
Bibliografie minimală
Craig, Paul & Burca, de Grainne (2009). Dreptul Uniunii Europene.
Comentarii, jurisprudenţă şi doctrină. Ediţia a IV-a. Drept comunitar, serie
coordonată de B. Andreşan-Grigoriu şi T. Ştefan. Bucureşti: Hamangiu, pp. 1-
48.

Fuerea, A. (2006). Drept comunitar al afacerilor. Ediţia a II-a revăzută şi
adăugită. Bucureşti: Universul Juridic, pp. 23-40.
Cotuţiu, A. & Sabău, G. V. (2008). Drept român şi comunitar al concurenţei.
Bucureşti: C. H. Beck, pp. 172-175.
Dragomir, E. & Niţă, D. (2009). Tratatul de la Lisabona. Bucureşti: Nomina
Lex, pp. 21-52.

Dreptul European Al Concurentei Unitatea I 97

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dreptul European Al Concurentei Unitatea I 97

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN GALAŢI

DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI FRECVENŢĂ REDUSĂ

Editura Universitară Danubius, Galaţi

Editura Universitară „Danubius” este recunoscută de

Tipografia Zigotto Galaţi

Dreptul european al concurenţei 3

De la Comunităţile Europene la Uniunea Europeană 8

Consideraţii generale privind dreptul european al concurenţei

Noţiune, conţinut, obiective, destinatarii regulilor privind 40

Dreptul european al concurenţei 4

Acorduri, decizii, practici concertate şi înţelegeri între 57

Ajutoarele de stat acordate întreprinderilor 86

Bibliografie (de elaborare a cursului)

Dreptul european al concurenţei 5

Competenţele pe care le vei dobândi sunt următoarele:

Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

Dreptul european al concurenţei 7

 să prezinţi principalele momente din evoluţia Comunităţilor

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 7 ore

Dreptul european al concurenţei 8

1.1.2. De la Europa celor 6 la Europa celor 27

Bulgaria şi România au devenit candidate în 1995. Pentru aceste două state

1.1.3. Acte şi tratate care au modificat tratatele institutive

Dreptul european al concurenţei 12

1.1.4. Uniunea Europeană potrivit Tratatului de la Lisabona

Dispoziţii cheie al Tratatului de la Lisabona

8. Tratatul de la Lisabona conţine noi dispoziţii importante privind

9. Tratatul de la Lisabona aduce în prim-plan obiectivele sociale ale UE.

1.2. Sistemul instituţional al Uniunii Europene după intrarea în vigoare a

1.2.1. Parlamentul European

Dreptul european al concurenţei 18

Competenţele Parlamentului European

Dreptul european al concurenţei 19

Dreptul european al concurenţei 20

1.2.2. Consiliul European

Dreptul european al concurenţei 21

Atribuţiile Consiliului European

Dreptul european al concurenţei 25

1.2.4. Comisia Europeană

Dreptul european al concurenţei 27

Atribuţiile Comisiei Europene

Dreptul european al concurenţei 28

1.2.6. Curtea de Conturi

Dreptul european al concurenţei 30

Dreptul european al concurenţei 31

1.3. Dreptul Uniunii Europene: izvoare, caracteristici

Dreptul european al concurenţei 32

Izvoarele primare ale dreptului Uniunii Europene

Izvoarele secundare (derivate) ale dreptului UE

Dreptul european al concurenţei 35

1.3.2. Caracteristicile dreptului Uniunii Europene

Dreptul european al concurenţei 36

Dreptul european al concurenţei 37

3. Comisia europeana este compusă din:

4. Izvoarele primare ale dreptului european cuprind:

5. Sunt incluse în categoria izvoarelor derivate ale dreptului UE:

Dreptul european al concurenţei 38

Dreptul european al concurenţei 39

S-ar putea să vă placă și