Prin]ese

[i pitici
Pove[ti fermecate
cu elfi, pitici [i zåne
M AGGIORINA C ASTOLDI

I LUSTRA]II DE
PIERO C ATTANEO
 Cirea[a albastr`

A i v`zut vreodat` o cirea[` albastr`? Eu

am v`zut odat` una în vis. Atârna de-o ramur`, deasupra
capului meu, [i vântul o leg`na înceti[or. Când am întins
îns` mâna s-o culeg, deodat` m-am cufundat într-un alt
vis: de ast` dat`, mi se p`rea c` plutesc într-o mare de
nori albi, pufo[i… N-am mai v`zut niciodat` cirea[a
albastr`, n-am putut s-o ating.
A reu[it, în schimb, Matei, un tân`r gr`dinar, care locuia
într-un or`[el de la poalele unui munte înalt, cu piscul
ve[nic înz`pezit.
Luna rotund` [i galben` ca un b`nu] de aur lumina
gr`dina lui Matei a[a de tare, c-ai fi putut crede c` e zi.
De jur-împrejur, totul era lini[tit, iar Matei c`scând se

206
gândea c-ar fi mai bine s` intre în cas`. Î[i plimba
privirea de la zid la cire[ul înc`rcat de fructe coapte,
z`bovind din când în când asupra unei ramuri mai joase,
pe care o rupsese un ho] cu o sear` înainte.
— Dac` se mai întoarce tic`losul, o s` am eu ac de
cojocul lui! î[i spunea tân`rul în gând. O s`-l înv`] eu
minte cum trebuie s` te por]i cu ce-i al altuia!
Timpul se scurgea încet.
Deodat` auzi un zgomot u[or. Privi înspre zid, [i ce
v`zu?… V`zu o umbr` mohorât` desprinzându-se din
întunericul nop]ii [i s`rind sprinten` deasupra unei
brazde de spanac. Era o umbr` micu]`, înalt` cam de
vreo jum`tate de metru, care înainta pe furi[, cu pa[i
repezi, spre cire[.
Ho]ul, încurajat de lini[tea care domnea în jurul s`u, o
lu` deodat` la fug` [i dintr-un salt ajunse în cire[ [i
începu s` culeag` fructele unul câte unul, privindu-le
atent în lumina lunii înainte de a le îndesa în gur`.
{i, din când în când, mai cânta:
Asta este coapt`, asta mie-mi place,
Dar cirea[a albastr` n-o g`sesc [i pace
Matei tremura de furie:
— Stai c`-]i ar`t eu ]ie! zise printre din]i, strângând în
mân` o bât` zdrav`n` pe care o g`sise chiar în ziua
aceea. S` vezi ce-o s`-]i mai dau pe cocoa[`, de-o s` ]ii
minte cum m` cheam` cât oi tr`i!
Mogâldea]a din cire[ continua s` cânte:
Asta este coapt`, asta mie-mi place,
Dar cirea[a albastr` n-o g`sesc [i pace.

207
 P e Matei îl cam mâncau
palmele, dar nu se mi[ca din loc. Deodat`
auzi o bufnitur`: omule]ul c`zuse din
copac, dar nu p`]ise nimic. Ba dimpotriv`,
râdea [i s`rea ca un apucat, ]inând în
mân` un obiect mic ce r`spândea în jur o
lumin` alb`struie.
— Ha-ha-ha! râdea mogâldea]a [i cânta
cu voce ascu]it`:
— Pân-am c`utat, noaptea s-a sfâr[it
Cirea[-alb`struie, totu[i te-am g`sit!
Râdea, cânta [i ]op`ia, [i atât de mare îi
era bucuria, încât uitase s` se mai
fereasc`. Atunci Matei ie[i din ascunzi[ul
lui [i-i smulse cirea[a din mân`. Acesta
izbucni în lacrimi de ciud` [i sup`rare.

208
 I ar când sim]i [i bastonul pe spinare,
începu s` strige ca din gur` de [arpe:
— Au! Au! Fie-]i mil`!
— }ine! Astea-s pentru ramura pe care ai rupt-o
azi-noapte.
— Fie-]i mil`, om cinstit! Au! Au!
— S`-mi pl`te[ti cire[ele pe care le-ai furat!
— Pân` la ultima!
Atunci Matei l`s` bastonul din mân` [i înh`]` de
bra] ciudata f`ptur` care plângea [i se v`ita. Era
un pitic cu un nas urât, plin de negi.

209
 C orpul s`u
sub]irel era înf`[urat într-o
manta de pânz` cu p`tr`]ele
ro[ii [i verzi.
— D`-mi banii [i car`-te! îi
porunci gr`dinarul cu voce
aspr`.
Piticul scutur` din cap:
— N-am bani, zise el, dar, dac`
îmi dai înapoi cirea[a albastr`,
pot s`-]i dau o sut` de bani de
aur.
— Ce glum` mai e [i asta?
bomb`ni Matei, încruntându-se.
— Nu e nicio glum`, r`spunse
piticul, coborând vocea în chip
misterios. Cirea[a din mâna ta e
fermecat`: cel care o are poate
s`-i cear` orice, [i nu e dorin]`
s` nu i-o împlineasc`. Poate s`
cear` aur, podoabe, faim`,
mânc`ruri alese, case [i palate…
D`-mi cirea[a [i o s`-]i dau un
sac cu bani de aur cât ai clipi din
ochi… sau chiar doi saci, dac`
nu te mul]ume[ti cu unul.
210
N`ucit, Matei deschise palma [i
privi cu aten]ie cirea[a. În
lumina lunii, coaja era albastr`,
lucioas` [i str`vezie ca apa. În
mijlocul ei nu se z`rea niciun
sâmbure, ci o lumin` slab`,
misterioas`, care din când în
când pâlpâia.
— O, ce neobi[nuit` e cirea[a
asta! Ce ciud`]enie! repeta
întruna Matei. Deodat` t`cu
v`zând c` piticul nu-[i mai lua
privirea de la cirea[`.
— Un lucru s`-]i intre bine în
cap, spuse tân`rul lini[tit. Nu
[tiu dac` m-ai min]it sau nu, dar
cirea[a oricum e a mea, fiindc`
în gr`dina mea s-a copt.
Spune-mi dar ce trebuie s` fac
ca s`-mi împlineasc` dorin]ele,
iar eu în schimb o s`-]i dau
drumul.
 C ât mai plânse piticul! }ip`, strig`, se rug` cu
voce plâng`rea]`, doar-doar va primi înapoi cirea[a, dar Matei
nu se l`s` înduplecat; ba chiar, amenin]ându-l cu o nou`
b`taie, îl f`cu s` vorbeasc`:
— Strânge cirea[a între degetul mare [i ar`t`torul mâinii
stângi, iar apoi gânde[te-te la ce î]i dore[ti – zise acesta încet.
Tân`rul privi în jurul lui [i,
v`zând o tuf` de trandafir
care se uscase în timpul
iernii, î[i dori ca planta s`
înverzeasc` din nou [i s`
se umple de flori.

211
 I mediat seva începu
iar s` curg` în ramurile seci [i
ve[tejite, ce se acoperir` de
frunze [i de trandafiri mari, albi.
Unii îmbobocir`.
Ramurile cre[teau acoperind
brazdele [i întinzându-se în toate
p`r]ile.

212
Parfumul puternic al florilor Zorii sosir` pe nesim]ite. Lumina
înmiresma aerul, urcând pân` la zilei, p`trunzând prin ferestrele
stelele ce priveau minunea din c`su]ei s`r`c`cioase a lui Matei,
înalt. îl g`si pe acesta în buc`t`rie în
— {i acum? întreb` Matei, fa]a cove]ii, goal` cu o zi înainte,
v`zând c` planta continua s` dar care acum d`dea pe dinafar`
creasc` amenin]ând grâul s`dit de pâinici, cornuri, pr`jituri
în spatele casei. umplute cu crem` [i tarte cu
— Acum, zise piticul, între un fructe zaharisite. O raz` de soare
hohot [i un suspin, trebuie s` lumin` cirea[a albastr`, pe care
spui: gr`dinarul o ]inea între degetul
mare [i ar`t`torul mâinii stângi.
Cirea[` albastr`,
O pas`re neobi[nuit`, a[ezându-se
Mic` [i ginga[`,
pe pervazul ferestrei, îl auzi
E bine a[a,
spunând urm`toarele cuvinte:
Nu, da, nu, da.
Cirea[` albastr`,
Tân`rul repet` formula fermecat`
Mic` [i ginga[`,
[i imediat trandafirul se opri din
E bine a[a,
cre[tere.
Nu, da, nu, da.
— Nu-i r`u, zise Matei mul]umit.
Apoi ad`ug` cu fa]a c`tre pitic:
— Bravo! Ai fost cinstit! Acum
ia-]i t`lp`[i]a [i s` nu te mai v`d
vreodat`.
Mogâldea]a se îndep`rt`
înceti[or, cu fruntea plecat`; sui
zidul anevoie, se cl`tin` pu]in,
apoi se întoarse în noaptea din
care venise.

213
214
 C
— e nenorocire!
A înnebunit gr`dinarul! ciripi ea
[i î[i lu` zborul.
În toat` buc`t`ria se sim]ea miros
de pâine cald`. Matei a[ez` pe
mas`, una lâng` cealalt`,
bun`t`]ile din covat`, apoi î[i t`ie
o felie de pr`jitur` [i o mânc` cu
poft`. Pe urm`, fiind obosit, se
duse la culcare [i dormi pân` la
apusul soarelui. Chiar [i în somn
b`iatul strângea în mâna stâng`
Norocul întruchipat de o cirea[`
albastr`.
bumbac [i poart` numai haine
din lân`. Iarna, pe când vântul
înghe]at din Nord îmi scutur`
ramurile, [i ploaia îmi love[te
neîncetat trunchiul br`zdat, focul
arde în toate camerele din palatul
s`u, iar el st` fericit la c`ldur`,
înconjurat de bog`]ii… }i se pare
cinstit` soarta, pas`rea mea?
— Cip, cip… Dreptatea nu-i pentru
cei din lumea asta… iar invidia e
un mare p`cat – rosti pas`rea,
luându-[i zborul.

— Cip, cip… Al cui e palatul acela

care str`luce[te ca soarele?
întreb` o pas`re str`in` de
locurile acelea, pe o salcie
b`trân` ce suspina la marginea
unei b`l]i, oglindindu-[i ramurile
palide în ap`.
— E a unui om care-a reu[it s`
apuce Norocul de-un picior – se
tângui salcia. Se nume[te Matei,
cu zece ani \n urm` nu era decât
un biet gr`dinar. Via]a i s-a
schimbat de pe-o zi pe alta, iar
acum doarme în cear[afuri de

215
 S e a[ez` pe un pisc,
nu departe de unde v`zu câmpuri
arate cu m`iestrie, gr`dini înflorite,
ogr`zi [i livezi roditoare.
— Ale cui sunt p`mânturile
acestea? întreb` pas`rea pe un
melc.
— Suuunt aleee unui ooom pe
nume Maaattei, r`spunse acesta
cu lentoarea lui obi[nuit`. Daaac`
vreeei, î]i vooi spuneee pooovestea
luui…
— Nu, nu, te rog! îl întrerupse
pas`rea. N-am timp! zise [i se
în`l]` în aer, iar în timp ce zbura
se gândea: „Tare fericit mai trebuie
s` fie st`pânul acelor p`mânturi [i
al acelui castel!“
Pas`rea nu se în[ela; Matei era cu
adev`rat fericit, c`ci de zece ani,
cu ajutorul cire[ei albastre, î[i
putea ajuta aproapele. B`trâna
salcie plâng`toare n-avea cum s`
[tie, îns` în tot ]inutul nu era om
s` nu-i fie recunosc`tor pentru
ceva.
216
Nic`ieri nu vedeai urm` de bordei
sau cocioab`, c`ci toate locuin]ele
vechi fuseser` preschimbate în
case mari [i frumoase. De
asemenea, or`[elul se m`rise, ca
s`-i poat` primi pe to]i cei ce voiau
s` se mute în acel loc minunat,
unde oamenii munceau cântând,
totdeauna ferici]i [i s`n`to[i… An
de an Matei f`cuse minuni cu
cirea[a lui albastr`.
Mul]umit de sine, st`pânul
palatului dormea lini[tit în patul
s`u din lemn de nuc, în a[ternuturi
albe de bumbac.
Într-o sear`, l`sându-se purtat în
voia gândurilor, sl`bi frâiele
roibului ce-l purta în spinare.
Calul r`t`ci o vreme prin câmpul
luminat de ultimele raze ale
soarelui, apoi ie[i din vale [i se
pierdu într-o p`dure deas`,
oprindu-se pe nea[teptate în fa]a
unui h`]i[.
— Hoo! zise Matei ]inându-se bine
în [a, ca s` nu cad`. N-am mai fost
niciodat` în locul `sta.
217
 S e l`sase
noaptea. Ridicând privirea
spre cer, Matei nu v`zu nicio
stea, doar nori de ploaie, mari
[i negricio[i.
— Diii, Negru], spuse el
atunci, dând pinteni calului.
S` ne întoarcem înainte s` ne
prind` ploaia!
Îns` Negru] nu se mi[c` din
loc, în ciuda ordinelor [i a
rug`min]ilor st`pânului.
Acesta se v`zu nevoit s`
foloseasc` cirea[a albastr`, pe
care o scoase dintr-o pung`
micu]` de piele. Cum mai
str`lucea în bezna nop]ii!
Fl`c`ruia din mijlocul ei p`rea
s` se aprind` mai tare cu
fiecare adiere de vânt.
Dar b`rbatul nici nu se uita la
fl`c`ruia albastr`, ci privea
c`tre un punct îndep`rtat.
Acolo printre copaci se vedea
un zid alb, luminat de un
felinar.
Curios s` afle cine st` în locul
acela singuratic, puse cirea[a
la locul ei, coborî din [a [i
porni într-acolo, înaintând
prin h`]i[uri.
Merse ce merse [i ajunse în
apropierea unei case cu
înf`]i[are stranie.

218
primul
F erestrele p`reau închise, în afara uneia de la
etaj. Un felinar plin de fum atârna într-un cârlig
înfipt în zid [i scâr]âia la orice adiere a vântului.
Matei înaint` pân` în dreptul u[ii [i o împinse. Aceasta se
deschise f`r` zgomot, iar dou` umbre întunecate se
n`pustir` asupra lui, legându-l fedele[ cât ai zice pe[te.
Cei doi îl duser` la primul etaj pe o scar` abrupt`.
Matei sim]i un miros puternic de rachiu, [i auzi ni[te voci
nedeslu[ite, dându-[i astfel seama c` erau mult mai mul]i
în`untru.
O voce t`ioas` porunci:
— Dezlega]i-l!

219
 | n cele cåteva clipe de t`cere care urmar`,
prizonierul fu dezlegat [i i se scoase de la ochi fâ[ia
care îl împiedica s` vad`.
Când putu în sfâr[it s` priveasc` împrejur, scoase un
strig`t. C`zuse tocmai în mâinile temutului Alpala [i
ale celor dou`zeci [i cinci de ho]i ai s`i.
To]i dou`zeci [i [ase st`teau a[eza]i în jurul unei mese
pline de pahare [i clondire. În fa]a c`peteniei se afla o
desag` deschis`, în care se întrez`rea str`lucirea
monedelor de aur.
— L-am prins pe când încerca s` intre – zise unul din
cei care st`teau de paz` la intrare. Trebuie s` fie vreo
iscoad`!
Alpala îi arunc` prizonierului o privire atât de
du[m`noas` încât acesta amu]i pe loc.
— Spânzura]i-l! zise apoi cu glas aspru [i începu din
nou s` numere banii.
— Ave]i mil`! strig` atunci Matei, g`sind putere s`
vorbeasc`. Nu sunt o iscoad`! Dac` îmi da]i drumul, o
s` v` dau to]i banii pe care îi am la mine.
— D`-i încoace! spuse Alpala, întinzând o mân`
tuciurie [i p`roas`.
Erau cinzeci de monede de aur noi-nou]e.
Ho]ul le num`r` de dou` ori, apoi cl`tin` din cap.
— Sunt prea pu]ine – zise el –, nu-s de-ajuns s`-]i
scape pielea.
Prizonierul î[i duse mâinile la gât, deja i se p`rea c` se
sufoc`. Degetele sale atinser` atunci l`n]i[orul de care
era atârnat` pungu]a de piele cu cirea[a albastr`
în`untru.
— Da-]i-mi drumul! strig` el în timp ce era târât afar`.
D`-mi drumul, mare c`petenie, iar eu o s`-]i dau
oricâte bog`]ii pofte[ti.

220
221
222
 H
bea. Se
o]ii încetar` s` mai
strânser` în jurul lui
[i se uitau la el cu ni[te priviri care
l-ar fi b`gat în sperie]i [i pe
necuratul.
— Vai de tine, dac` m` p`c`le[ti!
[uier` cu asprime Alpala. Vai de
tine!
— N-a[ îndr`zni niciodat` s`
glumesc cu o c`petenie de seama
ta! se împotrivi Matei.
Tem`tor deschise pungu]a [i-i ar`t`
ho]ului cirea[a albastr` zicându-i:
— }ine-o în mân` [i cere tot ce-]i
dore[ti.
— Hmm!… mârâi Alpala, cu
b`nuial`.
Strânse totu[i cirea[a vr`jit` în
mân` [i-i ceru aur, argint [i pietre
pre]ioase.
Deodat` acoperi[ul casei se f`cu
nev`zut [i de pretutindeni începur`
a curge bani de aur [i de argint.
Diamantele [i perlele c`deau
precum grindina. Ploua cu rubine
ro[ii ca sângele, cu smaralde verzi
ca frunzele, cu pietre viorii de
ametist [i cu topaze galbene.
223
Alpala [i oamenii s`i p`reau nebuni
de fericire: î[i cufundau mâinile în
mormanul str`lucitor [i î[i umpleau
buzunarele cu bani lucio[i.
Folosindu-se de harababura
stârnit`, Matei se apropie de u[` [i
fugi mul]umind lui Dumnezeu c`
sc`pase cu via]`.
G`si calul acolo unde îl l`sase [i,
întorcând spatele casei de ho]i,
c`l`ri pân` în zori, l`sându-[i roibul
s` afle singur drumul. {i bine f`cu,
deoarece animalul mânat de foame
g`si calea cea bun` [i îl duse înapoi
pe norocosul de Matei.
Între timp, în casa din inima p`durii,
pietrele [i banii c`deau neîncetat,
iar ploaia de bog`]ii nu d`dea
semne c` ar avea de gând s` se
opreasc`. Deodat` se auzi un
scâr]âit: podeaua sta s` se rup` sub
greutate.
— Opre[te-te, cirea[`! Destul! strig`
speriat Alpala.
— Opre[te-te, cirea[`! Destul! urlar`
[i ceilal]i dou`zeci [i cinci de ho]i
înfrico[a]i.
— Zân` sau duh al cire[ei albastre,
oricine-ai fi, ai mil` de noi! ]ip`
c`petenia.
— Ai mil` de noi! repetar` oamenii
s`i.
 D ar zadarnic strigar` ei
[i se rugar`. O bufnitur` puternic` le
acoperi vocile. Casa se pr`bu[i
îngropându-i pe Alpala [i pe cei
dou`zeci [i cinci de ho]i ai s`i sub
ruine.
Dar ce s-a întâmplat cu cirea[a
albastr`?
Când s-a pr`bu[it casa, a[a micu]` [i
rotund` cum era, a s`rit de pe gr`mada
de pietre pre]ioase afar`, oprindu-se în
iarb` la poalele unui castan. Z`rind-o, o
pas`re cu pene verzi [i ro[ii se apropie
[i ciuguli pu]in din ea, dar nu i se p`ru
prea gustoas`…

224
O c`r`ruie din br`det
În br`det, e-o c`r`ruie
Pietruit` [i zglobie.
Iarba verde-o m`rgine[te,
Iar râul o înso]e[te.
Se afund` în verdea]`,
Se opre[te lâng-o creast`,
{i adoarme-un pic la soare;
Menta-i ]ine de r`coare.
Îns` greierii-o trezesc:
Vai, ce zarv` mai stârnesc
În br`det, f`r`-ncetare!
Iar c`rarea fuge-n zare,
Spre-o caban` oarecare,
{i sub pragul ei dispare.

225
 Adriana,
preafrumoas` Adriana…

— A driana, preafrumoas` Adriana,

unde fugi a[a gr`bit`? – o întreab` copacii din
p`dure pe fata cu p`r de aur, care de-abia atinge
p`mântul cu picioru[ele ei descul]e [i pline de
zgârieturi.
— Sst! Nu m` da]i de gol, dragi copaci! Nu m`
striga]i a[a de tare, nu cumva s` v` aud` paznicii
tat`lui meu, împ`ratul Tirolului.
— Adriana, preafrumoas` Adriana, de ce fugi în
miez de noapte descul]`? Unde ]i-e coroana de
perle din pletele de aur? îi [opte[te o privighetoare.
F`r` s` se opreasc`, copila îi r`spunde:
— Ai r`bdare, privighetoareo drag`, a[teapt` s`
m`-ndep`rtez de castelul tatei! Când nu voi mai
z`ri turnul din vârful dealului de Smarald, am s`
m` opresc pu]in [i, dac-or s` m` ]in` puterile, am
s`-]i r`spund.

226
 — V ino, preafrumoas` Adriana, am s` te
c`l`uzesc cu glasul meu, ducându-te pe c`r`ri cu iarb` moale.
Copila se ia dup` cântecul p`s`rii [i alearg` prin iarba
m`t`soas`. Dar turnul din vârful dealului de Smarald înc` se
mai z`re[te printre copaci [i, v`zându-l, frumoasa Adriana
suspin`: e a[a de obosit`, c-ar vrea s` se trânteasc` în iarb`.

227
 —V ino dup` mine,
copil`! Nu departe, într-o paji[te,
curge-un pârâia[. Apa lui î]i va
alunga oboseala, [i vei putea
s`-]i urmezi drumul.
Pârâia[ul e rece [i str`luce[te sub
razele lunii.
Adriana î[i înmoaie picioarele
obosite [i un fior îi str`bate întreg
trupul. Caut` cu privirea turnul
din deal. Nu se mai z`re[te. Ce
fericire! De-acum se poate
odihni. Ar vrea s` doarm`, a[a c`
se întinde pe iarb`, închizând
ochii. Dar privighetoarea o
prive[te curioas`:
— Adriana, frumoas` Adriana, de
ce fugi în miez de noapte?
— Fug ca s` nu ajung
împ`r`teas` – r`spunde ea,
începându-[i povestea: Departe,
departe, în }inutul Gerului
locuie[te împ`ratul Lindoro, un
împ`rat tân`r [i bogat. El a auzit
de frumuse]ea mea [i s-a
îndr`gostit pe loc, hot`rându-se
s` m` fac` împ`r`teas` peste
câmpiile nem`rginite [i ve[nic
înz`pezite ale împ`r`]iei sale.
Mâine va sosi la castelul tat`lui
meu s` m` cear` de so]ie… dar
zadarnic m` va c`uta.
Apoi, privind duios copacii din
jur, continu`:
228
— Iubesc copacii ace[tia care m`
înconjur` din copil`rie, iubesc
paji[tile [i susurul râurilor. Prefer
s` m` ascund aici în chip de
p`stori]`, decât s` fiu
împ`r`teas` în }inutul Gerului.
— {i coroana ta de perle? }i-a
c`zut cumva în timp ce fugeai?
— Nu, am l`sat-o la castel. De azi
înainte o s`-mi împletesc în p`r
margarete, topora[i [i flori de
nu-m`-uita.
— {i nu ]i-e dor de pernele
umplute cu puf?
— De ce mi-ar fi dor? De azi
înainte o s` dorm pe altele mai
moi, de trifoi [i mu[chi.
— Dar la triste]ea de mâine a
împ`ratului Lindoro nu te
gânde[ti?
— Nu mi-a v`zut niciodat`
chipul… Durerea îi va trece.
Acum las`-m` s` dorm, te rog!
Mi se închid ochii de somn!
Preafrumoasa copil` adormi, iar
privighetoarea începu a le povesti
copacilor (dar [optit, ca s` nu
aud` paznicii împ`ratului
Tirolului) tot ce-i spuse copila.
Întreaga p`dure e un fream`t de
uimire.
229
230

|
n inima p`durii se afl`
c`su]a b`trânei Magdalena care î[i
duce traiul culegând ierburi de leac
pentru p`stori. În zori de zi,
prin]esa bate la u[a acesteia.
— Ce vrei, fat` preafrumoas`?
— O bucat` de pâine [i pu]in lapte,
te-a[ ruga.
— Mâncarea se câ[tig` prin munc`!
bomb`ne femeia, [i îi pune fetei în
mân` o m`tur`.
În timp ce cur`]` un buchet de
ierburi aromate de-abia cules [i
ascult` fo[netul m`turii, b`trâna
vede mâinile albe [i îngrijite ale
Adrianei [i se minuneaz`:
— Cine e[ti tu [i cum te nume[ti?
— Sunt o p`stori]` s`rman`,
singur` pe lume, iar numele meu
e… Luciana, r`spunde copila,
ro[ind.
231
B`trâna r`mâne pe gânduri,
bomb`nind înceti[or… Pân` la
urm` zice:
— Luciana, ai vrea s` r`mâi la
mine? O s` te înv`] s` alegi
ierburile de leac. Împreun` o s`
culegem cu gr`mada. Oi fi eu
s`rac`, dar pâinea [i laptele n-or
s`-]i lipseasc`.
Atunci o c`pri]` beh`i din col]ul ei,
întorcându-[i capul micu] [i iste]
spre frumoasa nou-venit`.
Bucuroas`, Adriana-Luciana
încuviin]eaz`. Apoi, cântând,
începe s` rânduiasc` prin c`su]` [i
tot a[a se duce [i la râu dup` ap`,
cu o ulcic` în mân`.
— Preafrumoas` Adriana, e[ti
fericit`? o întreab` privighetoarea,
a[ezat` pe-o ramur` joas`.
— Sst! Preafrumoasa Adriana nu
mai exist`. Aminte[te-]i c` eu sunt
Luciana. Iar de vrei s`-mi fii de
folos, zboar` pân` la castelul
tat`lui meu s` vezi ce se întâmpl`,
[i vino cât mai repede înapoi s`-mi
spui. O s` te a[tept în fiecare zi
lâng` râu la apus.
— Cum ]i-e dorin]a, binevoitoare
Luciana – zice pas`rea [i î[i ia
zborul.
În fiecare zi, la apusul soarelui,
prin]esa se duce la râu s`-[i
pieptene p`rul lung [i blond.
232
 | ntr-o zi, stând
îngândurat` pe malul acestuia,
vede cum se oglinde[te în ap`,
lâng` ea, un alt chip tân`r [i
frumos.
Sare cât ai clipi în picioare, gata s-o
ia la fug`, dar o mân` o opre[te [i
un surâs o lini[te[te. În fa]a ei se
afla un p`stor mândru la chip, dar
s`r`c`cios îmbr`cat.
— M` numesc Fidelio [i locuiesc în
c`su]a de colo, între copaci – îi
spune el, ar`tând cu degetul în
spatele s`u.
— Mi s-a spus c` prin p`r]ile astea
locuie[te o femeie, pe nume
Magdalena, care culege ierburi de
leac. {tii s` m` duci la ea, fat`
frumoas`?
— Urmeaz`-m`, p`storule!
Cei doi pornesc agale, vorbindu-[i
ca doi vechi prieteni.
Cele dou` c`su]e fiind aproape una
de alta, încep s` se vad` zi de zi.
Pe deasupra, p`storul e puternic [i
taie lemnele cu mai mult` u[urin]`
decât copila. {i ce frumos cânt`!
{tie chiar mai multe cântece decât
privighetoarea (care, cine [tie de ce,
n-a mai ap`rut).
233
Când, într-o diminea]`, p`storul o
cere în c`s`torie, Adriana
îmbujorat` î[i pleac` fruntea, de[i
nu zice ba. Ea [opte[te:
— Înainte, trebuie s`-]i \mp`rt`[esc
o tain`.
— Vorbe[te, apoi o s`-]i m`rturisesc
[i eu ceva.
— Nu m` numesc Luciana. Numele
meu e de fapt Adriana, iar tat`l meu
este împ`ratul Tirolului, [opte[te
prin]esa, spunându-i pân` la cap`t
povestea sa.
— Vai, preafrumoas` Adriana,
acum sigur n-o s` mai vrei s` te
c`s`tore[ti cu mine, se vait`
p`storul.
— Nu-]i fie team`, Fidelio, o s` m`
c`s`toresc cu tine, fiindc` asta îmi
doresc. Ce dac` e[ti s`rac? Fericirea
nu se poate cump`ra… iar eu sunt
fericit` lâng` tine.
 — D ar eu nu sunt
nici s`rac, nici p`stor, [i nici m`car
nu m` numesc Fidelio. În]elegi?
— Ce ciudat! Parc-ar fi o poveste! le
strig` o pas`re cenu[ie dintr-un
copac.
Prin]esa d` din cap c` nu. Preafrumoasa Adriana tresare.
Tân`rul continu`: — Aha, privighetoare [ireat`! Tu i-ai
— Eu sunt împ`ratul Lindoro, [i ar`tat împ`ratului Lindoro calea [i
dac` m` vezi în zdren]ele astea e datorit` ]ie ne-am întâlnit. Acum
pentru c`, sup`rat c` nu m-am sf`tuie[te-ne tu ce s` facem.
putut c`s`tori cu cea pe care o — S` v` c`s`tori]i.
iubeam, m-am hot`rât s` m` fac — {i s` nu mai v`d în veci p`durile
p`stor [i s` r`t`cesc prin p`durile astea?
astea. O privighetoare mi-a ar`tat Împ`ratul Lindoro z`re[te privirea
drumul pân` aici, unde mi-am înl`crimat` a prin]esei, se uit` apoi
construit o c`su]` din usc`turi. Tot la privighetoare [i spune surâzând:
ea mi-a zis s-o caut pe b`trâna — N-o s` mai plec niciodat` de
Magdalena [i s-o întreb de iarba aici…
somnului, care te ajut` s` ui]i,
deoarece voiam s-o dau uit`rii pe
prin]esa din visele mele.
Când te-am cunoscut, mi-am dat
seama c` n-am nevoie de iarba
somnului, am alungat-o pe prin]es`
din gândurile mele [i m-am
îndr`gostit de tine, f`r` s` [tiu c`
Luciana [i Adriana sunt una [i
aceea[i.

234
235
236
 O s`-i las tronul fratelui
meu, Brandivino, iar eu o s` r`mân cu
tine. Chiar aici, în locul unde ne-am
cunoscut, o s` construiesc un castel din
marmur` alb` [i ro[ie, cu terase [i
balcoane, ca s` poat` intra prospe]imea
p`durii… susurul râului – adaug` prin]esa,
glasurile lor devenind ca unul.
— O s` pot intra [i eu în`untru? întreab`
privighetoarea, zburându-i în palm`.
— Oricând vei voi, prieten` drag` –
r`spunde preafrumoasa Adriana senin`,
mângâind-o u[or.

237