Partidul Național Țărănist

1926-1928

O dată înfăptuită Marea Unire, România va cunoaște noi dimensiuni de dezvoltare în toate
aspectele societății.

Viața politică românească suferă importante schimbări, fie prin desființarea Partidelor
Conservatoare, fie prin apariția altora noi, cum este cazul Partidului Țărănist sau a paridelor
naționaliste1. Anii interbelici sunt caracterizați din punct de vedere politic de fuziuni și lupte acerbe
pentru preluarea puterii, de neliniști și noi abordări, ai ales în urma adoptării votului universal în
Constituția anului 1923.

Partidul Național Țărănist ia naștere în 1926, în urma fuziunii dintre Partidul Țărănesc și
Partidul Național. Primele contacte între cele două partide nu au fost din cele mai fericite, datorită
divergențelor ideologice și a confruntărilor personale ale liderilor acestuia. Dorința de a se opune
unei guvernări a Partidului Național Liberal se dovedește a fi mai puternică decât notele
discordante. Atfel că, în aprilie 1926, Partidul Național înaintează o moțiune prin care invita
Partidul Țărănist să fuzioneze, făcând astfel front comun pentru a salva democrația în România.
Inițial, conducerea Partidului Țărănist, prin persoanele lui Iuliu Maniu și Ion Mihalache amână
încheierea efectivă a fuziunii până după alegeri, mulțumindu-se să formeze în primă fază un cartel
electoral pentru întreaga țară2. În urma alegerilor, cele două partide nu reușesc să se impună și să
obțină o victorie.

Întrunit în iulie, Comitetul Central Executiv al Partidului Țărănesc hotărăște că e momentul

ca fuziunea cu naționaliștii să aibă loc. În urma negocierilor desfășurate în vara lui 1926, în
septembrie, se încheie acordul între reprezentanții celor două părți. Viitorul program avea la bază
cele 10 puncte formulate în 1924, iar organizarea noului partid era următoarea : conducerea
revenea Comitetului Central, format din membrii celor două formațiuni politice anterioare,
existând și un Comitet de Direcție format din 10-12 delegați, iar președenția îi era acordată lui

1
I. Scurtu, Din viața politică a României (1926-1947), editura Științifică și Enciclopedică, București,
1983, p. 8
2
Ibidem, p. 45-46
Iuliu Maniu. Vicepreședinții erau desemnați din partea ambelor părți, secretarul generat fiind
Vargil Madgearu. Nicolae Iorga, se declara însă nemulțumit de condițiile fuziunii, în contextul în
care Partidul Țărănist se impunea numeric în organismele nou-formate. El se hotărăște să
reconstruiască vechiul său partid. În pofida tuturor divergențelor izbucnite în cadrul Partidului
Național, la Congresul Partidului din luna octombrie a aceluiași an, era aclamată fuziunea, în
condițiile propuse de țărăniști. Congresul Partidului Țărănist confirma același lucru. La momentul
constituirii sale, partidul avea organizații în toate județele din țară.

Reacțiile celorlalte partide de pe scena politică românească față de acest fapt au fost
diverse. Liberalii spre exemplu, spuneau că naționaliștii au renunțat la principiile lor în favoarea
țărăniștilor.

Programul politic al partidului tratează diverse aspecte de la nevoia unei noi Constituții, la
reformarea armatei și necesitatea instrucțiunii publice. În domeniul economic se stipula caracterul
agrar al României, drept pentru care se sugera tratarea cu mai multă atenție acestui fapt de către
guvern.

Încă din 1926, partidul și-a declarant public intenția de a smulge țara din mâinile liberalilor,
acțiune pe care o declanșează în anul 1927. Un an mai târziu, national- țărăniștii reușesc să se
impună, prin atragerea de partea sa a două partide opozante. O serie de mișcări antiliberare vor
marca evoluția partidului din lunile următoare. S-au organizat Congrese în diverse orașe din țară,
desfășurându-se o intensă propagandă ce-i înfățișa pe liberali ca fiind antidemocratici.

Eforturile intense făcute pe parcursul a doi ani, și-au văzut încununarea în luna noiembrie
a anului 1928, când Regența îi încredința lui Iuliu Maniu misiunea de a forma un nou guvern,
moment pe care membrii partidului îl considerau ca fiind începutul unei noi ere pentru România3.

33
Ibidem, p. 112-113