27/03/2017

-IV-

Fenomenul Kamikaze

„Memoria e de gen feminin, înşală” – V. Râmneanţu, 2017.

Misiunile sinucigaşe conduse de către piloţi voluntari sunt strâns legate de luptele care au
atins apogeul în zona Pacificului, la sfârşitul anului 1944. Fără îndoială, imposibilitatea unui
european de a concepe astfel de misiuni explică fascinaţia pe care o exercită ideea de a recurge la
sinucideri ca armă. În Europa în 1944 aviatoarea germană HannaReitsch a încercat fără succes
să-l convingă pe Hitler să constituie unităţi de Kamikaze pentru apărarea Reich-ului, ea recrutând
70 de voluntari şi participând la testarea unui aparat de zbor destinat unor astfel de misiuni.
Caracterul de neconceput al acestor atacuri i se adaugă din punctul de vedere al Occidentului un
întreg sistem de reprezentare a codului onoarei militare nippone căruia nu-i lipsesc, este
adevărat, prejudecăţile. Dar nu putem ignora faptul că autorităţile japoneze, în special ministerul
de război, au contribuit şi ele la propagarea unei imagini, răspunzând mai mult nevoilor
propagandistice decât realităţii. La fel voluntariatul aflat în centrul sistemului misiunilor
sinucigaşe nu a îmbrăcat caracterul absolut pe care liderii politici şi militari japonezi s-au străduit
să-l promoveze. Fiecare formaţiune aeriană trebuia să dispună de un anumit număr de voluntari,
ceea mai mare parte dintre aceştia au fost recrutaţi dintre studenţii din marile universităţi din
Tokyo şi Kyoto, aceştia găsindu-şi moartea în timpul luptelor de la Leyte octombrie 1944, Ewok,
Iwo Jima, februarie-martie 1945 şi Okinawa martie-mai ‚45.

Dar începând din primăvara anului 1945, deci cu câteva luni înaitne de Hiroshima, nu
mai este vorba despre voluntari. Dacă nu erau reunite efectivele necesare, piloţii fiind desemnaţi
din oficiu. În ce priveşte efectele atacurilor sinucigaşe asupra desfăşurării războiului, se poate
considera, având în vedere regresul, că sacrificiile miilor de tineri au fost zadarnice şi asta în
ciuda celor afirmate fără încetare de către propaganda japoneză. Desigur americanii au plătit un
tribut foarte mare acestor atacuri sinucigaşe, atât în vieţi umane, cât şi în tehnica de luptă. Dar
Japonia a fost învinsă.

Pentru numeroşi istorici, ca şi pentru marele public, kamikaze reprezintă un detaliu în

desfăşurarea Războiului din Pacific, există şi marea tentaţie de a le atribui un rol marginal, chiar
de a considera acţiunea lor ca un gest disperat de ultimă oră, o modalitate de a-şi salva onoarea.
Fără îndoială, supunerii acestor misiuni sinucigaşe propagandei al cărei obiect l-a făcut în
Japonia aflată în război i se impune teoria opusă, ar însemna să dăm uitării faptul că unităţile de
kamikaze au beneficiat de o organizare proprie, că piloţii au primit un antrenament specific, deşi
sumar şi că au constituit un element major în strategia elaborată de către înaltul comandament
Nippon. Este adevărat ca recurgerea în masă la kamikaze s-a făcut în condiţii de lipsuri în
momentul în care industria de război japoneză se străduia din greu să reînnoiască materialele
indispensabilei continuării operaţiunilor. De altfel, aceştia apar în ultimele luni ale lui 1944 când
Japonia nu mai are nicio şansă de modifica în avantajul ei soarta războiului.

Promotorul fenomenului, vice-amiralul Takijiro Onishi va recunoaşte că trimiterea

tinerilor piloţi la o maorte sigură pentru rezultate nesigure reprezintă o formă de rezilie şi totuşi a
făcut acest lucru consacrându-i întreaga sa energie. Şi astăzi kamikaze beneficiază de un adevărat
cult în anumite medii japoneze care pun simţul de sacrificiu pentru patrie mai presus de orice altă
virtute. Astfel în 1944, kamikaze a devenit un element cheie al rezistenţei japoneze. Aceşti
militari care la sfârşitul lui 1941 credeau că au soarta Asiei în mâinile lor şi impuneau legea
Americii se confruntau în 1944 cu o situaţie fără ieşire. De fapt, din vara lui 1943 echilibrul s-a
rupt în favoarea americanilor odată cu aplicarea unui plan de ofensivă generală în Pacific fiind
repusă în discuţie de altfel prioritatea teatrului european. Formidabila industrie de război
americană a permis începerea fabricării, apoi lansarea la apă a unei noi flote impunătoare,
compusă din port-avioane, asociate cu o armată de cuirasate, crucişătoare şi distrugătoare. În
schimb, în Japonia producţia s-a micşorat după ce îşi mărise de 4 ori volumul începând de la
sfrşitul lui 1940 până în spetembrie 1944, industria de armament a înregistrat un declin rapid,
astfel ca atunci când industira de război americană creştea, economia japoneză a început să se
confrunte cu lipsa de maşini, de ateliere, penuria de oţel făcându-i simţită efectele negative
asupra efortului de război.

De asemenea Japonia se confrunta cu lipsa tehnicienilor în industria militară. Bazându-se

de acum pe mijloace net superioare, americanii au luat decizia să-şi concentreze eforturile în
două direcţii, astfel lui McArthur i-a revenit conducerea operaţiunilor militare din Pacificul de
Sud, omul care nu şi-a uitat înfrângerea din Filipine, trebuia să ajungă prin noua Guinee spre
Filipine pentru a tăia legătura Japoniei cu teritoriile sale de o importanţă vitală din sudestul
Asiatic. Simultan, admirarul Nimitz îi era încredinţată comanda din centrul Pacificului, având
misiunea să preia controlul asupra insulelor Gilbert, Marshall şi Mariane, un preambul necesar
înainte de a avea în vedere asedierea Japoniei. În paralel cu atacul coroborat al lui MacArthur şi
Nimitz, flota de submarine a luat în vizor Marina Comercială japoneză, în ce-i priveşte însă pe
japonezi, deşi au observat în linii mari manevra americană, nu au avut mijloace îndeosebi aeriene
pentru a obţine o victorie decisivă, aceasta deoarece avioanele de zbor americane au surclasat
avioanele japoneze. Îndrăzneaţa strategie numită „saltul oii” adoptată de către Nimitz, fiind cea
care a creat cele mai mari dificultăţi japonezilor, neglijând în mod voit bazele esenţiale care vor
fi neutralizate prin bombardamente aeriene masive. Americanii au debarcat în artourile slab
apărate, recucerind astfel insulă după insulă, arhipelag după arhipelag. Acesta este contextul
militar care predomina în 1944.

Pentru a face faţă ameninţării unei debarcări americane în Filipine, şeful forţelor aeriene
Nippon, viceadmirarul Onishi, care la sfârşitul conflagraţiei îşi va face seppuku şi refuză să îi fie
scurtată suferinţa prin decapitare, după cum permite codul samurai, agonia sa durând 12 ore şi a
lăsat o scrisoare de adio în care preciza că alegând moartea voia să-şi spele vina pentru eşec,
cerându-şi iertare de la sufletele piloţilor dispăruţi şi de la familiile lor disperate, a primit
autorizaţia de a organiza corpul de asalt special kamikaze. Prima demonstraţie reuşită în acest
sens a avut loc pe 25 octombrie 1944 în Golful Layte împotriva portavioanelor de escortă
americane. Din iniţiativa vice-admiralului, flotilei 26 din armata I aeriană i s-a cerut să se
specializeze în atacuri de acest tip. Încă de la început corpul de kamikaze căruia guvernul i-a
făcut o publicitate intensă a inclus un mare număr de voluntari, în special studenţi, dar chiar şi
liceeni. Activitatea de propagandă se dovedeşte a fi eficientă după cum arată în special
directivele oficiale ale inspectoratului general al forţelor aeriene al corpului I de kamikaze, se
preciza că imperiul se afla la o răscruce între trumf şi înfrângere. Prima unitate de sinucidere,
hotărâtă să câştige vitocria prin forţa spirituală va antrenă prin succesul ei unităţile ce vor urma,
unele după altele. Nici nu încape vorba să vă întoarceţi în viaţă” preciza documentul, moartea
unui singur dintre voi însemnând naşterea unui milion de alte persoane”.

Piloţii erau sfătuiţi să nu facă excese din graba de a muri şi dacă nu găseau obiectivul
urmărit, să se întoarcă la bază pentru că la următoarea misiune vor avea o ocazie favorabilă. În
decursul luptelor, câţiva piloţi vor reuşi să scape de acest destin, aterizând în apropierea unui tol
uitat, iar unii dintre aceştia fiind recuperaţi la şase luni după sfârşitul războiului. În privinţa
pregătirilor, cursurile de formare au fost sumare, constând în 2 zile pentur antrenamentul la
decolare alte două pentru antrenamentul privind zborul în grup şi 3 pentru familiarizarea cu
diferitele metode de atac. Este adevărat că direcţiunea operaţiunilor a urmărit să păstreze piloţii
experimentaţi pentru a le încredinţa misiuni convenţionale, astfel, o notă a înaltului stat major
recomanda să nu fie reţinuţi pentru corpul de kamikaze decât piloţii slabi sau cei foarte tineri.
Adică cei care nu au primit un antrenament prea avansat, cum misiunile sinucigaşe nu necesitau
piloţi buni, nu era necesar să li se încredinţeze acestora nici aparate de calitate, aceasta deoarece
avioanele erau prea pretenţioase pentru apărarea Japoniei şi a arhipelagurilor pe care le mai
controla şi aşadar tinerii au fost trimişi să se năpustească asupra navelor americane cu aparate de
zbor vechi, lipsite de majoritatea armelor şi isntrumentelor de port şi fără să ducă decât
carburantul indispensabil pentru un drum.

Printr-un comunicat extraordinar al Marelui Cartir General din noiembrie 1944, populaţia
a aflat de existenţa unui corp de atac special, purtând numele de kamikaze, „vânt divin” făcându-
se referire la două taifunuri care salvaseră Japonia în anii 1274 şi 1281 de invazia mongolă
condusă de către Kubilay Khan. Informaţia a fost răspândită rapid de presă care încearcă în
calitatea ei de canalf intern de transmitere a propagandei oficiale să îi ridice în slăvi pe eroii zei.
Din acel moment, ministerul de război nu va înceta să îmbunătăţească imaginea aviatorilor
meniţi unei morţi sigure. Familiile soldaţilor kamikaze au făcut obiectul unei atenţii deosebite,
ele devin onorate, au dreptul la primele locuri la ceremoniile oficiale, îşi văd fotografiile pe
pagina întâi din ziare şi obţin avantaje în materie de alimente, totul pentru ca pilotul isnucigaş să-
şi ia zborul fără să-şi mai facă griji pentru ai lui.
 Epopeea kamikaze a dat naştere unei literaturi abundente atât în Japonia, cât şi în
Occident, este adevărat că ceremonialul care precede misiunile sinucigaşe rămâne fascinant,
astfel în ajunul plecării, tinerii piloţi îmbrăcaţi în alb, culaore ce semnifica doliul, asistau la un
banchet funerar, a doua zi înainte de a decola, li se înmâna o cutie albă reprezentând urna despre
care se considera că ar conţine cenuşa lor. Această ceremonie în care sociologul francez Gaston
Bouthoule a văzut o continuare a riturilor funerare ce preced lupta va deveni din ce în ce mai rar
pe măsură ce situaţia militară s-a degradat şi se resimţea nevoia de tot mai mulţi kamikaze, în
curând noaptea de dinainte a zborului s-a transformat în orgie înecată de valuri de sake. Mulţi
dintre primii voluntari au lăsat o scrisoare de adio, pentru familia lor, înainte de a porni în ultima
misiune, iar calitatea acestor testamente epistolare atestă nivelul de cultură a autorilor lor. În
general sacrificiul la care consimţea un kamikaze este pe deplin asumat, ultimele gânduri
îndreptându-se în mod firesc către familie, în scrisori se pot găsi expresii precum „cred în
victoria Asiei Mari” „Plec la atac cu zâmbetul pe buze” sau „Am să dovedesc să ştiu să mor
vitejeşte”, denotă şi luciditatea faţă de situaţia militară existentă în acel moment, astfel întâlnim
rânduri care arătau că aş fi vrut ca Japonia, patria mea mult iubită să devină un imperiu
important, precum imperiul britanic” se arăta în continuare că dacă i-am fi ascultat pe japonezii
care-şi iubesc cu adevărat ţara, nu am fi ajuns într-o asemenea situaţie.

Curajul în faţa morţii apropiate, simţul onoarei, supunerea faţă de cei vârstnici şi faţă de
superiori, precum şi imensul respect faţă de familie alcătuiesc numitorul comun al scrisorilor
acestor kamikaze. S-a desprins de aici concluzia că soldaţii kamikaze, urmaşi ia războilor mici de
altă dată îşi alimentau credinţa şi hotărârea din Bushido, codul de onoare al samurailor. Dar s-a
cosntatat şi opusul acestei afirmaţii în mai multe rânduri, astfel împăratul Manchuriei povesteşte
în memoriile sale că a fost obligat să asiste la depunerea jurământului unei grupe de viitori
kamikaze. În opinia sa, cei foarte tineri care participau la ceremonie pe care o compara cu o
hirotonisire budistă nu aveau nimic eroic, erau trişti, iar unii dintre ei nu reuşeau să-şi reţină
lacrimile. Dar în timpul războiului este vorba de o versiune falsificată a codului Bushido, lipsită
de idealul său cavaleresc, chiar dacă acest ideal care s-a impus în secolul al XII-lea avea şi o
latură violentă. De exemplu, după războiul din China, militarizarea omului din trupă dovedeşte în
ce măsură cadrul Bushido a fost dat uitării. Cruzimea trupelor japoneze, întreţinută de o
propagandă neîncetată şi eficace, nu a avut limite, soldaţii jefuiau, adeseori urmând exemplul
ofiţerilor, violau, masacrau sistematic militarii şi civilii inamici, ţările ocupate vor păstra o
amintire teribilă despre ocupaţie. Ofiţerii închideau ochii, chiar încurajau actele de violenţă
comise faţă de inamic după încetarea luptelor, priznierii în concepţia lor nu meritau respectul
pentru că nu şi-au îndeplinit datoria militară, deoarece nu au murit în luptă, de aceea ei vor fi
trataţi ca nişte umili muncitori atunci când nu vor fi lăsaţi să moară în lagăre sortite. Când se
preconizează înfrângerea hotărârea soldaţilor şi ofiţerilor dar şi a populaţiei de a rezista pare să
nu mai cunoască limite, înmulţindu-se exemplele de luptă în care americanii au fost nevoiţi să
înfrunte o rezistenţă nemaiîntâlnită.
 La 1 aprilie 1945, când 1.400 de vase erau adunate în faţa portului Okinawa, gata să
debarce oameni şi materiale după 9 zile de bombardament intens în tabăra japoneză tot ce se
putea desprinde de la sol a fost transformat în avioane sinucigaşe. La sol, infanteria aliată a fost
nevoită să lupte corp la corp împotriva femeilor şi copiilor japonezi care nu au ezitat să se arunce
în aer la picioarele soldaţilor, având grenade. În aceste condiţii, statul major american, care
estimase la 5 zile timpul necesar pentru a cuceri Okinawa a fost nevoită să prelungească
operaţiunile militare la 89 de zile, existând 7.000 de morţi. În total, japonezii au lansat la
Okinawa 10 atacuri masive de kamikaze, tensiunea fiind atât de puternică pentru echipajele
americane încât a fost necesar să se organizeze schimbul şi să fie trimise trupe pentru a se relaxa
şi fapt, fără precedent, amiralul Nimitz a fost nevoit să schimbe comandamentul în timpul
bătăliei, având în vedere epuizarea psihologică a amiralilor săi.

După Okinawa, presentimentul înfrângerii determină autorităţile militare nippone să

inventeze noi metode de sinucidere, astfel, la începutul primăverii lui 1945 sutn create aşa-zisele
bombe umane, aparate lungi de 6 metri dotate cu aripi de 5 metri fără tren de aterizare, încărcate
cu o ogivă de 1200 kg, ele au fost lansate dintr-un bombardier de la circa 7000m altitudine.
Postul de pilotaj, foarte îngust, era situat în spate. Denumite „oka”, floare de cireş, acestea însă
nu au dat rezultatele aşteptate, au fost construite şi torpilele umane, denumite „kaite” care
zguduie cerul, transportate de submarine, ele au fost lansate asupra obiectivului care le era
desemnat şi pe care pilotul va încerca să îl atingă, dar şi în acest caz, rezultatele au fost mai mutl
decât mediocre.

În martie 1945 americanii au descoeprit 300 de torpile umane în grote din mai multe
insuliţe din Okinawa, în fine, au fost introduse în construcţie şi submarine sinucigaşe sau vedete.
Sub pretextul că aruncă în luptă noi arme, împotriva americanilor, statul major japonez a
sacrificat de fpat un număr tot mai mare de oameni, amănând momentul înfrângerii. Recurgerea
la corpul special de kamikaze nu este decât un aspect al fervorii cu accente militariste care a pus
stăpânire după Pearl Harbor şi pntru care terenul a fost pregăttit de la mijlocul anilor 20. Astfel,
Japonia a intrat în război prezentându-se ca salvatorul Asiei, ţara care avea să pună capăt
dominaţiei albilor. Mitul este comod, dar el nu va rezista realităţii ocupaţiei nippone despre care
putem spune că a fost dură pentru cei care au suportat-o. Radioul, insturmentul preferat al
propagandei a vehiculat-o în permanenţă şi o dată cu primele victorii s-a instalat o atmosferă
vecină cu euforia. Autorităţile guvernamentale fac astfel încât anunţarea succeselor militare ăs
coincidă cu marile sărbători naţionale, chiar dacă le-au modificat data. Încetul cu încetul,
populaţia se obişnuieşte să creadă într-o Japonie divină, pământul zeilor, tradiţia fiind invocată
fără încetare, dar realităţile pe teren au devenit altele. Înaltul comandament al Forţelor armate
îmbătat de victoriile obţinute la începutul conflictului nu va accepta să privească realitatea în
faţă, aparatele militare Zeno care constituiau mândria aviaţiei, nu mai puteau rivaliza cu
aparatele americane. Se credea mai degrabă într-o mistică a victoriei care va fi în mod firesc
japoneză. A începtu şi ascunderea înfrângerilro militare pentru opinia publică, varianta oficială
însă nu putea fi pusă în discuţie pentru că populaţia japoneză trăia compelt izolată pe arhipelag,
cu toate sursele de informare tăiate printr-o cenzură omniprezentă şi omnipotentă, urmare a unei
excepţionale puteri de îndurare, rod al unui antrenament de o rigoare extremă combinată cu un
fanatism naţional întreţinut cu grijă, luptătorii japonezi nu au conceput să se predea, după cum se
ştie, atunci când ajungeau să cucerească o poziţie a inamicului, americanii au descoperit adeseori
doar cadavre. Istoria războiului din Pacific abundă în exemple în care soldaţii împăratului au
preferat să se sinucidă decât să cunoască umilinţa de a se predea. Dar şi populaţia civilă a avut
opţiunea de a urma o cale identică.

De exemplu, în itmpul Bătăliei din mariane din iunie 1944, forţele americane s-au
confruntat cu o situaţie excepţională la Saippan, ofensiva generală începută la 15 iunie a întâlnit
rezistenţa obişnuită, adică înverşunată a soldaţilro japonezi conduşi de generalul Saito. Dar la
Saipan, civilii au participat cu ferocitate la lupte. După ce a condus ultimul atac cu titlul de luptă
de onoare, Saito şi-a luat viaţa conform ritualului, dar civilii pentru a scăpa de ocupaţia care le-a
fost descrisă ca nemiloasă şi dezonorantă, decid să se arunce în masă de pe falezele insulei.

Anunând pierderea Saippanului, radiourile şi zairele au insistat îndeosebi asupra

sinuciderilor coelctive pe care le-a ridicat în slăvi. La începutul lui 1945, peste 4.000 de
kamikaze s-au sacrificat pentru ţara lor, aducând pierderi grele SUA. În aceste condiţii SUA ştia
că victoria nu avea cum să fie scăpată din mâini, dar cucerirea Japoniei urma să dureze şi să
implice costuri mari de vieţi umane. Numai atacurile kamikaze arătându-le că japonezii erau gata
de orice pentru a se apăra. Şi cu luptele pe viaţă şi pe moarte trăite la Iwo Jima, Okinawa şi în
Filipine, ei au devenit conştienţi că debarcarea din Kyushu prevăzută pentru noiembrie 1945 şi
denumită operaţiunea Olimpic şi debarcarea din Honshu în martie 1946 îi va costa foarte scump,
de aceea Roosevelt, care a discutat deja cu Stalin despre situaţia frontului din Pacific la Teheran
aştepta de la omologul său sovietic confirmarea promisiunii acestuia de a se implica alături de
aliaţi pe teatrul de operaţiuni din extremul orient, acesta fiind unul dintre obiectivele majore ale
preşedintelui american la întâlnirea de la Yalta.