SAMUEL B.

GRIFFITH II
general de brigadă în retragere

BĂTĂLIA PENTRU GUADALCANAL

Traducere de dr. TEODOR POPESCU

EDITURA MILITARĂ, BUCUREŞTI, 1987

virtual-project.eu
 CUVÂNT ÎNAINTE

Între devastatorul atac executat prin, surprindere la 7 decembrie 1941 de

Japonia asupra Pearl Harbor-ului şi capitularea ei, cu aproape patru ani mai,
târziu, în golful Tokyo, Statele Unite au purtat de fapt două războaie, la mare
distanţă unul faţă de altul şi total diferite. Unul dintre ele a fosl continental,
celălalt oceanic. Cartea aceasta este povestea unei bătălii decisive din cadrul
războiului oceanic.
Lupta pentru stăpânirea depărtatei insule acoperite de junglă, pe care japonezii
o numeau Guadarukanaru, a captivat imaginaţia americană, aşa cum puţine alte
bătălii ale celui de-al doilea război mondial au făcut-o. În fiecare an, bărbaţii care
au luptat acolo, pe pământ, în spaţiul aerian de deasupra, ori pe mările dimprejur,
se întrunesc să comemoreze această primă bătălie dintr-o serie de bătălii crâncene
pe lungul drum spre Imperiu şi reevocă, din „cupele spumegânde”, faptele de arme
ale lor şi ale prietenilor lor. Vandegrift, Halsey, Callaghan, Joe Foss, Marion Carl,
Gerry Thomas, Vouza (acum Sir Jacob Vouza), Mitch Paige, „Mike Roşcatul“ Edson,
Martin Clemens, Kelly Turner, Twining şi Puller sunt nume insistent rememorate.
Acolo, într-o bătălie crâncenă care a durat luni de zile, ostaşii americani au
stăvilit ofensiva din Pacific a Japoniei imperiale; ei au impus unei armate, care se
considera ea însăşi invincibilă, umilinţa unei amare înfrângeri şi retrageri şi au
cucerit supremaţia aeriană şi asupra mărilor.
Sute din aceşti bărbaţi merg acolo în fiecare an, pentru a rememora zilele
acelea vitale şi a aduce prinosul lor camarazilor care au murit. Japonezii vizitează,
de asemenea, şi ei câmpurile de bălaie de pe insula singuratică numită de oamenii
lor, care au luptat acolo, „Insula Morţii”, pentru a aduce un prinos similar
camarazilor lor căzuţi. Şi aşa, inamicii de moarte de odinioară se întâlnesc azi în
acelaşi loc, cu acelaşi scop. Acum, se întâlnesc în timp de pace.

SAMUEL B. GRIFFITH II
General de brigadă (în retragere) din Corpul de Infanterie Marină al S.U.A.

Norcross Lodge Mt. Vernon, Mâine

7 august, 1979
 PREFAŢĂ

În lucrarea sa Mavlborough, Winston Spencer Churchill scria despre marile

bătălii care „câştigate sau pierdute, schimbă întregul curs al evenimentelor,
creează noi etaloane de valori, noi stări sufleteşti, noi stări de conştiinţă în armate
şi naţiuni, cu care trebuie să se conformeze toţi“. Aşa au fost, în Oceanul Pacific, în
al doilea război mondial, bătăliile de la Midway, Guadalcanal şi, mai târziu, din
Mariane.
Pentru recapturarea aerodromului de pe Guadalcanal, care fusese cucerit de
infanteria marină americană la 7 august 1942, japonezii au aruncat în luptă o
armată (a 17-a) şi o mare parte a forţelor navale imperiale de suprafaţă, aeriene şi
submarine. Înfrânţi după şase luni de lupte aproape neîntrerupte, japonezii au
abandonat insula, prin aceasta interzicându-li-se din punct de vedere militar
folosirea în continuare a mărilor înconjurătoare şi a spaţiului aerian de deasupra
acestora. După această bătălie, decisivă sub ambele aspecte, strategic şi
psihologic, acei japonezi, capabili să privească obiectiv viitorul în faţă, au ştiut că
tezaurul Asiei de Sud-Est, „pământul verii eterne“, cum îl numeau, le va fi luat.
Nu este posibil să se scrie o carte de genul acesteia, fără ajutorul unui număr
mare de oameni şi eu am fost foarte norocos în obţinerea deplinei cooperări a unui
număr de japonezi care, în 1942, se aflau în posturi de răspundere. Primul dintre
aceştia este colonelul Susitmu Nishiura, actualmente şeful Departamentului de
Istoria Războiului din Agenţia Japoneză a Apărării. Mulţumită interesului său şi
bunelor sale oficii, am putut întreţine o corespondenţă fructuoasă cu foştii general-
locotenenţi Shuichi Miyazaki şi Kumao Imoto, foştii general-maiori Tadashi
Sumuyoshi şi Toshinaro Shoji şi colonelul Kazuo Taguchi. Le sunt mult îndatorat
tuturor acestora.
Mulţi ofiţeri americani căre au luptat în Guadalcanal mi-au dat informaţii de un
gen care nu se găseşţe de obicei în documentele oficiale. Cel mai de seamă dintre
aceştia este generalul Alexander Archer Vandegrift, comandantul forţelor de
debarcare ale infanteriei marine a Statelor Unite, care au luat cu asalt
Guadalcanalul – Tulagi – Gavutu – Tanambogo. Generalul Vandegrift a răspuns pe
larg la zeci de întrebări, dintre care unele fără îndoială, le-a considerat neavenite.
Fostul său şef de stat major, Gerald C Thomas, acum general în retragere în USMC 1
şi fostul său ofiţer cu operaţiile, generalul Merrill B. Twining (acum de asemenea în
retragere), au făcut lumină într-un număr de chestiuni care nu sunt clarificate în
1
Corpul de Infanterie Marină al S.U.A. (N. Tr.)
rapoarte. Unul dintre comandanţii forţelor aeriene aliate la Guadalcanal,
generalul-locotenent (în retragere) Louis Woods, USMC, mi-a fost interlocutor de
mare ajutor în lungi şi plăcute conversaţii. Generalul-maior Richard C. Mangrum,
USMC (pe atunci maior), care a jucat un rol vital în primele faze ale campaniei, a
intervenit a doua oară pe prima formă a manuscrisului şi acuitatea memoriei sale
m-a salvat de la multe erori. Dat fiind că documentele originale (multe scrise de
mână) ale statului major al Brigăzii 1 Aviaţie a infanteriei marine (First Marine
Aircraft Wing Headquarter) au fost pierdute, contribuţia acestor doi ofiţeri s-a
dovedit de o importanţă specială în descrierea luptei decisive pentru controlul
spaţiului aerian.
De asemenea, se cuvin mulţumiri pentru citirea manuscrisului sau a unor
fragmente din el, lui Richard West, profesor de Istorie la Academia Navală a
Statelor Unite, lui William Harbaugh, profesor de istorie la Universitatea Bucknell,
contraamiralului (în retragere), Frank P. Mitchell, USN 2 colonelului Saville T. Clark
şi colonelului James E. Kerr, căpitanului Robert Asprey, colonelului Robert D. Heinl,
doctorului John Miller Jr. și lui Henry I. Shaw Jr. Nu oricine aspiră să fie istoric
militar este binecuvântat cu prieteni atât de capabili şi binevoitori cum au fost
aceştia, în oferirea unui ajutor critic.
Lui Martin Clemens, care, cu membrii corpului său de poliţie din Insulele
Solomon, sunt figuri importante în relatarea mea, îi datorez mulţumiri pentru
accesul la jurnalul său privat (încă inedit) al acelor zile pline de evenimente.
Atât dl. Shaw, şeful Compartimentului de istorie din Direcţia Operaţii (G-3) a
USMC, cât şi doctorul Miller, autorul istoriei oficiale a Armatei de uscat a S.U.A. în
campania Guadalcanulului, au sprijinit cu simpatie cercetările mele pe toate căile
imaginabile. La Departamentul documentelor celui de-al doilea război mondial din
Arhivele Naţionale, dl. Wilbur J. Nigh şi dl. Joseph Avery au făcut multe cercetări
pentru mine, cum au făcut şi dl M. O’Quinlevan, şeful Secţiunii de documente şi
cercetare a Compartimentului de istorie al USMC. Dl. Lynn Delozier, bibliotecar jal
Şcolii de Infanterie Marină de la Quantico, Virginia, a răspuns prompt la cererile
mele de cărţi şi periodice. Dl. Dean Allard, şeful biroului arhivelor de operaţii clin
Departamentul de istorie navală, şi personalul acestuia au fost deosebit de
serviabili şi amabili.
Pentru traducerea memoriilor generalului-maior Kiyotaki Kawaguchi, sunt
îndatorat d-lui Yukihisa Suzuki, care la sfârşitul războiului se pregătea să devină
pilot kamikaze, iar acum este bibliotecar la Biblioteca Asiatică a Universităţii
Michigan din Ann Arbor.

2
U.S.N. – Marina Militară a Statelor Unite ale Americii (n.tr.).
 Contraamiralul (în retragere), William W. Wilbourne, USN, care a participat, ca
ofiţer cu artileria al crucişătorului San Francisco, la două bătălii de noapte în largul
insulei Savo, mi-a împărtăşit cu amabilitate, pe larg, impresiile sale personale
despre aceste încleştări sălbatice.
Dl. Clarke Kawakami şi dl. Roger Pineau m-au pus pe urmele unor surse
japoneze pe care eu, altminteri, le-aş fi trecut în mod sigur cu vederea.
Amiralul de flotă Chester W. Nimitz a citit manuscrisul în forma sa finală şi a
făcut mai multe sugestii valoroase. Obligaţia mea faţă de el, ca şi faţă de generalul
Vandegrift, nu poate fi răsplătită îndeajuns.
Orice istoric al celui de-al doilea război mondial, care a avut un consultant
editorial ca Hanson Baldwin, este într-adevăr norocos.
Hărţile au fost pregătite de dl. John Carnes şi sunt bazate pe cele apărute
anterior în istoriile oficiale. Pentru permisiunea de a le folosi, îi sunt îndatorat
şefului Oficiului de istorie militară al armatei de uscat a Statelor Unite şi
directorului Compartimentului de istorie din Direcţia Operaţii (G-3) a Corpului de
infanterie marină al Statelor Unite.
Ar fi necesar să adaug că eu sunt singur răspunzător pentru modul cum sunt
prezentate faptele în carte, ca şi pentru interpretarea acestora.
SAMUEL B. GRIFFITH II
 PREFAŢĂ LA EDIŢIA ROMÂNĂ

Guadalcanal – această insulă vulcanică lungă de circa 150 km şi lată de aproape

50 km, situată în arhipelagul Solomon din Sud-Vestul Pacificului, a intrat în istoria
celui de-al doilea război mondial ca teatru al unor sângeroase înfruntări,
consumate în perioada august 1942 – februarie 1943, în urma cărora forţe armate
ale S.UA. și Australiei au oprit expansiunea Imperiului nipon spre Australia.
Desfăşurată în acelaşi timp cu uriaşele încleştări de pe frontul sovieto-german
din Europa, care s-au soldat cu marea victorie de la Stalingrad, bătălia pentru
Guadalcanal a constituit, prin rezultatele sale, o cotitură în conflictul din Pacific,
determinând trecerea iniţiativei strategice în mâinile comandamentului aliat.
Bătălia pentru Gugdalcanal, căreia generalul de brigadă în retragere Samuel B.
Griffith II îi dedică prezenta lucrare, a urmat celei de la Midway, din iunie 1942, în
care forţele japoneze aeronavele au suferit pierderi importante (4 portavioane, 1
crucişător greu, 1 distrugător, 322 avioane şi 10 hidroavioane, faţă de 1 portavion,
1 distrugător şi 147 avioane ale americanilor), reducându-se mult superioritatea
flotei japoneze faţă de cea americană 3 şi obligând pe conducătorii japonezi să
renunţe la planurile lor ambiţioase de extindere a ariei cuceririlor în Pacificul
central şi sudic.
După bătălia din insulele Midway, în Statele Unite s-a manifestat tendinţa
transformării războiului din Pacific într-un război ofensiv, având drept scop
contracararea unor eventuale noi încercări de cucerire din partea japonezilor şi
recâştigarea poziţiilor pierdute. Într-o primă etapă, forţele americane şi aliate
trebuiau să se rezume la operaţii ofensive limitate în punctele nevralgice ale
frontului japonez şi abia mai târziu, atunci când toate pregătirile vor fi terminate,
să se lanseze în acţiuni de mai mare amploare pentru recucerirea teritoriilor
ocupate de japonezi.
Planul de acţiune al forţelor americane şi aliate prevedea o înaintare treptată
foarte prudentă: ocuparea mai întâi a insulei Guudalcanal şi a altor câtorva insule
mai mici din partea de sud a insulelor Solomon, având o importanţă strategică prin
controlul pe care îl ofereau asupra căilor de navigaţie spre Australia şi Noua
Caledonie; extinderea ulterioară a operaţiilor în partea de nord a acestor insule; în
sfârşit, atacarea şi cucerirea Rabaulului din insula Noua Britanie, din arhipelagul
Bismarck.
3
Marea conflagraţie a secolului XX, al doilea război mondial, ediţia a II-a, Editura Politică, Bucureşti, 1974, p.
277—278.
 La 7 august 1942, forţele, aliate au atacat prin surprindere insulele Tulogi,
Gavutu şi Tanambogo, reuşind să le cucerească cu pierderi minime. În
Guadalcanal, insulă cu relief muntos, vârful cel mai înalt atingând 2.420 m,
acoperită în mare parte, de junglă, cu o fâşie îngustă de coastă, singura mai
accesibilă, au fost debarcate, în aceeaşi zi, trupe americane şi australiene ce se
cifrau la 19.000 de oameni.
Cucerirea acestei insule, pe care japonezii debarcaţi în iulie 1942 începuseră să
construiască un aerodrom, avea o mare importanţă strategică şi tactică. Insula era
un veritabil portavion şi avea să devină teatrul unor înverşunate bătălii
desfăşurate pe apă, în aer şi pe uscat 4, care s-au prelungit jumătate de an şi pe
care, autorul lucrării de faţă, el însuşi participant la lupte, le prezintă cu
rigurozitate în toate aspectele lor, pozitive şi negative, pentru forţele aflate în
confruntare.
Atât o parte, cât şi cealaltă, acordau o mare importanţă cuceririi insulei. Dar,
obţinerea victoriei în lupta pe uscat depindea de aprovizionarea şi de întărirea
unităţilor aflate acolo. Conştiente de acest lucru, ambele părţi se străduiau să
împiedice prin toate mijloacele aprovizionarea forţelor adverse de pe insulă.
După un şir de lupte aeronavale prelungite până la sfârşitul lunii octombrie, în
care ambele părţi au înregistrat deopotrivă când succese, când înfrângeri, între 12
şi 15 noiembrie s-a desfăşurat marea bătălie navală al cărei rezultat a făcut ca
aliaţii să obţină, în cele din urmă, victoria decisivă. După această bătălie, poziţiile
aliaţilor în partea de sud a insulelor Solomon n-au mai fost serios ameninţate de
japonezi. Doar aşa-numitul „Expres de Tokyo“ – numele dat navelor care în timpul
nopţii căutau să se apropie de insulă pentru a-i aproviziona pe combatanţi –
reuşea să se strecoare şi să aducă unele provizii şi întăriri trupelor nipone de pe
insulă.
Eşuarea încercărilor repetate ale japonezilor de a recuceri insula Guadalcanal şi
dificultăţile tot mai mari în aprovizionarea trupelor proprii de pe insulă au făcut ca
rezistenţa acestora în faţa presiunii unităţilor americane, şi australiene, care
deţineau supremaţia în zonă, pe apă şi în aer, să fie din ce în ce mai slabă.
Pentru a preveni un eventual nou atac japonez, aviaţia americană a trecut la
bombardarea zilnică a terenurilor de aterizare japoneze din partea de nord a
arhipelagului Solomon şi din arhipelagul Bismarck. Pierzând speranţa de a mai
putea recuceri insula, japonezii au evacuat-o în noaptea de 7 spre 8 februarie
1943. Insula Guadalcanal a trecut în stăpânirea deplină a forţelor armate aliate.
Aceasta a înlăturat ameninţarea niponă ce plana asupra liniilor de comunicaţie

4
Ibidem, p. 278, 28L
spre Australia şi Noua Zeelandă şi a deschis perspective favorabile unor noi
operaţii împotriva imperialiştilor japonezi.
Cartea Bătălia pentru Guadalcanal, ajunsă la a patra ediţie în S.U.A., prezintă
amănunţit atât luptele purtate timp de şase luni pe apă, în aer şi pe uscat, cât şi
activitatea comandamentelor, a oamenilor, de la marii comandanţi, cărora le
reliefează personalitatea, capacitatea militară, caracterul, până la soldat.
Caracteristica lucrării după părerea noastră – constă în analiza critică pe baza
rezultatelor obţinute, a deciziilor adoptate de comandamente superioare şi mari
comandanţi americani şi japonezi, autorul dispunând de o documentare solidă,
inclusiv din surse japoneze. El critică – de exemplu – lipsurile existente în
pregătirea operaţiei de debarcare pe insulă, privind asigurarea aprovizionărilor şi a
informaţiilor despre inamic, cercetarea „lăsând mult de dorit”, apreciază în
termeni caustici pe comandantul forţei expediţionare, care a „etalat o exagerată
lipsă de judecată, pentru a nu spune mai mult. Nici însuşi comandantul zonei
(amiralul Ghormley – n.n.) nu s-a remarcat în mod deosebit…”. Autorul apreciază,
de asemenea, că unii comandanţi americani n-au înţeles decât târziu importanţa
acţiunilor de flanc şi spate, manevra de învăluire. Toate acestea el le consideră
drept cauza principală a sângeroasei încleştări pentru Guadalcanal.
Totuşi, în pofida lipsurilor şi greutăţilor prezentate, care au fost plătite cu vieţi
omeneşti şi pierderi de nave, avioane şi alte materiale de luptă, autorul consideră
că la baza succesului repurtat, totuşi, până la urmă, s-au aflat coordonarea
acţiunii armelor, îmbunătăţirea, pe parcurs, a aprovizionării trupelor cu cele
necesare luptelor, eforturile depuse de ostaşi, rolul principal avându-l micii
comandanţi – de pluton, companie, batalion – ofiţerii tineri şi subofiţerii.
Cât priveşte partea japoneză, autorul arată că deşi unii ofiţeri superiori îşi
dădeau seama că „lupta pe bucăţi“ era sortită eşecului şi pledau pentru
concentrarea forţelor şi realizarea unităţii de acţiune, rivalitatea dintre marină şi
armata de uscat a continuat să se manifeste constituind una din cauzele majore
ale insuccesului Japoniei. O altă cauză importantă a eşecului nipon a constituit-o
dispersarea la mare distanţă a forţelor, ceea ce a îngreunat aprovizionarea lor cu
cele necesare luptei, în condiţiile reducerii zilnice a navelor disponibile, ca urmare a
confruntărilor navale sau aero-navale, cât şi a acţiunilor, tot mai eficiente,
executate de submarinele nord-americane asupra navelor de transport care
efectuau curse între Imperiu şi „zona surselor“, în special Indonezia. În sfârşit,
degradarea serviciilor medicale din armata de uscat şi marina militară a fost o altă
cauză a insuccesului japonezilor, deşi militarii dispuneau de o „voinţă de a lupta
fără egal”.
Este de remarcat obiectivitatea cu care autorul descrie capacitatea de luptă,
tenacitatea şi spiritul de jertfă ale militarilor japonezi. Referindu-se – de exemplu –
la retragerea rămăşiţelor Armatei 17 nipone de pe insula Guadalcanal, pe care
chiar şeful statului major al respectivei armate a caracterizat-o ca un „miracol
rar”, după ce constată că a fost dusă la bun sfârşit fără a pierde un om, Griffith
consideră că aceasta reprezintă „un omagiu remarcabil adus modului meticulos de
planificare al japonezilor şi priceperii şi îndemânării deosebite a marinarilor lor.“
Bilanţul celor şase luni de luptă pentru Guadalcanal consemnează şase bătălii
navale, în timpul cărora au fost scufundate şaizeci şi cinci de nave de luptă şi de
transport, din care majoritatea japoneze, pierderea a sute de avioane şi a vieţilor a
mii de aviatori (numai japonezii au pierdut circa 800 aparate şi peste 2.300
aviatori). Din 60.000 de oameni angajaţi în luptele terestre, aliaţii au înregistrat
1.500 morţi, 4.200 răniţi, iar japonezii 14.800 morţi ca urmare a luptelor şi 9.000
morţi de boli şi foame, din cei 36.000 de oameni angajaţi. Pe lângă îndârjirea în
lupte, ambele tabere au avut de înfruntat adversari comuni care nu le-au cruţat
forţa vie: căldura sufocantă, mlaştinile, jungla, malaria şi dizenteria.
Eforturile supraomeneşti la care beligeranţii de pe Guadalcanal au fost supuşi s-
au soldat cu victoria aliaţilor şi înfrângerea japonezilor. Plasată în imediata
apropiere a poziţiilor acestora din urmă, din Pacificul de sud-vest, insula a
constituit mai târziu o bază de mare importanţă strategică pentru aliaţi, în
operaţiile ulterioare de recucerire a teritoriilor pe care japonezii puseseră
stăpânire în prima etapă a războiului din Oceanul Pacific.
În lucrarea de faţă cititorul – avizat sau numai amator de lecturi despre cel de-
al doilea război mondial – va găsi numeroase aspecte interesante, descrise viu şi
colorat, ale luptelor desfăşurate pe un teatru de război insular, în condiţii specifice,
care au supus oamenii şi tehnica unor eforturi deosebite.
General-locotenent (r)
dr. GHEORGHE ZAHARIA
CARTEA ÎNTÂI
 1. „EL SE RADE CU O LAMPĂ DE BENZINĂ”

Duminică, 30 noiembrie 1941, în timp ce se lăsa amurgul peste oraşul Tokyo,

ministrul de externe Shigenori Togo termina de redactat proiectul de telegramă
adresat ambasadorului japonez de la Berlin 5. Acest mesaj conţinea o informaţie pe
care generalul Hiroshi Oshima o aştepta de câtva timp: era un „extrem pericol” ca
războiul „să izbucnească brusc între naţiunile anglo-saxone şi Japonia, printr-o
ciocnire armată". Oshima era instruit să transmită „foarte secret" această ştire
dictatorului nazist şi să adauge „că momentul izbucnirii acestui război poate fi mai
rapid decât ar visa cineva"6.
În ziua următoare, a fost convocat, în prezenţa împăratului, un consiliu de stat
prezidat de primul ministru, generalul Mideki Tojo. Majestatea sa Hirohito asculta
în tăcere în timp ce Tojo relata cu amară concizie despre atitudinile obstrucţioniste
şi ostile ale guvernelor american, chinez, britanic şi olandez faţă de „paşnica”
expansiune a imperiului japonez pe continentul asiatic şi pe bogatele teritorii
tropicale udate de mările sudului. Naţiunea, a conchis el, poate fi păstrată numai
prin forţa armelor.
Într-adevăr, Tojo cunoştea atunci (ceea ce impasibilul împărat nu ştia) că data
primei, neaşteptatei „ciocniri armate” era deja decisă, că principala ţintă era
aleasă, iar forţa navală de izbire fusese concentrată în secret. Amiralul Isoroku
Yamamoto, comandantul şef al flotei combinate, dăduse deja semnalul „Urcaţi
muntele Niitaka”; şi cele şase portavioane ale viceamiralului Chuichi Nagumo,
escortate de nave de linie, crucişătoare şi distrugătoare, plecaseră în linişte din
izolatul golf Tankan din depărtatele Kurile, luând un drum înşelător către ceţurile
greoaie7.
Lovitura împotriva flotei americane din Pacific şi a bazei sale de la Pearl Harbor
a fost concepută ca să întârzie acţiunea americană, câştigându-se astfel timp
pentru cucerirea şi consolidarea de noi poziţii în „zona resurselor” din mările
5
Ora pentru Tokyo. Dacă nu este stabilit în mod special altfel, toate orele sunt cele locale.
6
Tribunalul Militar International pentru Extremul Orient. Documente, exponat nr. 802.
7
FORŢA DE IZBIRE PEARL HARBOR – viceamiral Chuichi Nagumo. 4. FORŢA DE ATAC – viceamiral Nagumo /
Portavioanele: Akagi (navă amiral), Kaga, Soryu, Hiryu, Zuikaku, Shokaku / FORŢA DE SPRIJIN – viceamiral
Gunichi Mikawa / Nave de linie: Hiei, Kirishima / Crucişătoare grele: Tone, Chikuma / FORŢA DE
RECUNOAŞTERE – contraamiral Sentaro Omori / Crucişător uşor: Abukuma / Distrugătoare: Tanikaze,
Hamakaze, Urakaze, Asakaze, Ka- sumi, Arare, Kagero, Shiranuki, Akigumo / FORŢA DE APROVIZIONARE
(Masonori Ito, Roger Pinoau, Andrevv W. Kuroda, The End of tlie Imperial Japanese Navy, W. W. Norton & Co.,
New York, 1962, p. 31, 32).
Sudului. Japonezii sperau să imobilizeze flota de război a Statelor Unite printr-o
serie rapidă de operaţii sincronizate şi să invadeze posesiunile britanice, olandeze
şi americane, prevăzute cu garnizoane slabe, din Extremul Orient. Pe acestea, ei ar
fi dorit să le includă repede în „Sfera de co-prosperitate a marii Asii Orientale”, şi
să constituie în jurul teritoriilor cucerite o barieră defensivă pentru a-i determina
pe aliaţi să intervină. În sfârşit japonezii credeau că „anglo-saxonii”, obosiţi de
război şi nemulţumiţi de costisitoarele atacuri asupra poziţiilor de necucerit, vor
accepta o pace negociată, prin ale cărei clauze imperiul îşi va păstra cea mai mare
parte din pradă.
Japonezii sperau astfel, în mod optimist, că li se vă permite să poarte un război
în propriile lor condiţii, un război pe care îl doreau limitat în spaţiu şi timp.
Experienţa din China însă ar fi trebuit să le sugereze că este nevoie de ceva mai
mult decât dorinţele unui singur participant pentru a limita războiul la aceste
condiţii sau la oricare altele.

La exact o săptămână după ce aviaţia japoneză a făcut praf, aleea cuirasatelor”,

ministrul marinei de război al S.U.A., Frank Knox, se întorcea la Washington dintr-o
călătorie precipitată la baza hawaiană. Şocat de cele văzute şi auzite la Pearl
Harbor, ministrul a decis, în călătoria sa către casă, că trebuie să facă nişte
schimbări radicale şi imediate, la cele mai înalte niveluri ale ierarhiei de comandă
pe care o prezida. În ziua când a sosit în capitală, a înaintat propunerile sale
preşedintelui. Cea mai importantă dintre acestea se referea la viitoarea numire a
unui amiral, pe nume King, un ofiţer pe care Roosevelt îl cunoştea şi admira.
În după-amiaza de marţi 16 decembrie, Knox a fost convocat la Casa Albă.
Însoţitorii săi erau şeful operaţiilor navale 8, amiralul Harold R. Stark, şi
comandantul şei al flotei din Atlantic, amiralul Ernest J. King. Toţi trei erau la
curent cu motivul vizitei pe care urmau s-o facă: ministrul îi informase în prealabil
pe ofiţeri despre hotărârea lui Roosevelt de a reînfiinţa postul de comandant şef al
flotei Statelor Unite şi de a-l numi pe King în această funcţie.
Amiralul King, care-şi sărbătorise a şaizecişitreia aniversare cu trei săptămâni
mai înainte, era departe de a fi cel mai popular amiral din marina militară a
Statelor Unite, dar era unul dintre cei mai respectaţi. Dăruit profesiei, King aştepta
totdeauna de la cei care serveau sub comanda sa să satisfacă exigentele sale
criterii. Amiralul nu era un zbir; de-a lungul unei cariere de patruzeci de ani nu
învăţase niciodată să suporte superiorii a căror obsesie pentru amănunt le lăsa
puţin timp să se concentreze asupra vreunei funcţii de comandă, cu excepţia
neîntreruptei hărţuieli a subordonaţilor.,

8
Funcţie echivalentă cu cea de comandant al Marinei Militare a S.U.A. (n. tr.)
 Ca ofiţer cu o vechime de patru decenii, King îşi dobândise în serviciu o anume
reputaţie. Pentru unii, el apărea ca un şef dificil, dar corect, sever, dar drept. Alţii
însă, îl descriau pe amiral în termeni mai puţin elogioşi: „un crustaceu îndărătnic”,
„atât de dur, încât se rade” cu lampa de benzină, „încăpăţânat”, „un vătaf”.
Detractorii amiralului îi calificau specificul drept „îndărătnicie”, ceea ce alţii
numeau „perseverenţă”9.
King considera că prima datorie a comandantului era să repartizeze sarcini şi să
stabilească rezultatele scontate; a doua sa datorie, să încurajeze exercitarea
deplinei iniţiative în executarea ordinelor primite. Predecesorii săi, amiralii Nelson,
Tromp, Earl St. Vincent, Farragut – ale căror fapte de arme îl inspirau pe King –
fuseseră cu toţii bărbaţi curajoşi în a căror conduită predominase spiritul ofensiv;
oameni în stare să recunoască ocaziile efemere şi să le întoarcă în avantajul lor.
„Fă tot ce poţi, cu ceea ce ai”, era una dintre devizele favorite ale amiralului:

„Nu trebuie să existe nicio tendinţă de a se scuza incompleta stare de pregătire

pentru război prin premisa unei viitoare achiziţii, de personal instruit sau de
material modernizat… tot timpul, personalul trebuie să fie antrenat şi făcut
competent… materialul existent trebuie menţinut şi utilizat în permanenţă cu
maximum de eficienţă”10.

La mai puţin de 48 de ore de la întrevederea de la Casa Albă, preşedintele

Roosevelt a semnat Ordinul executiv nr. 9.894 prin care comandantul şef al flotei
Statelor Unite avea „comanda supremă a forţelor operative cuprinzând diferitele
flote ale marinei militare a Statelor Unite, şi îl făcea răspunzător de pregătirea şi
executarea planurilor „pentru operaţiile de război curente”. Sâmbătă, 20
decembrie, King a fost numit comandant şef al flotei Statelor Unite (Cominch) 11.

9
De când se aflase la comanda aviaţiei Forţei de Atac, către sfârşitul anilor ’30, circula despre King o istorioară
potrivit căreia, „la puţin timp după ce amiralul murise, un aviator al marinei n bătut la porţile raiului. El a fost
întâmpinat de Sfântul Petre cu ştirea că fostul loc liniştit a fost întors pe dos, reorganizat şi pus pe picior de
război”. „Nu sunt surprins – a spus aviatorul – Ernie King a crezut întotdeauna că este Dumnezeu
Atotputernicul”. „Nu acesta este necazul nostru a replicat Sfântul Petre. Este cu mult mai rău decât atât. Acum
Dumnezeu Atotputernicul crede că El este Ernie King!“.
10
Amiral de flotă Ernest J King, comandor Walter M. Witehill, Fleet Admirai Ernest J. King, A. Naval Record W.
W. Norton & Co., New York, 1942, p. 325.
11
Commander-in-Chief, United States Fleet (Comandant-şef al Flotei Statelor Unite), în continuare Cominch.
Funcţia fusese desfiinţată la 1 februarie 1941, când flotele din Atlantic, Pacific’şi Asiatică au fost constituite ca
flote independente. Titlul anterior a fost CincUS (Commander-in-Chief, United States). Din raţiuni evidente,
după Pearl Harbor, King a considerat această titulatură (pronunţat „Sinkus”, ceea ce, printr-un joc de cuvinte,
poate fi interpretat ca „sink us“, adică „scufundaţi-ne”), cu totul neadecvată.
Zece zile mai târziu, pavilionul său a fost arborat pe USS 12 Vixen, care era ancorată
la arsenalul naval din Washington.
Lui King i-a trebuit puţin timp pentru a redacta prima sa directivă, o telegramă
către Chester W. Nimitz, care, cu mai puţin de două săptămâni mai înainte,
preluase comanda flotei din Pacific. În aceasta, King îi ordona noului comandant
şef al Pacificului („CincPac”) să acopere şi să ţină „linia Hawaii-Midway“, să apere
comunicaţiile cu Statele Unite continentale şi să menţină securitatea liniilor
aeriene şi maritime dintre Coasta de Vest şi Australia. Ultima misiune menţionată
postula clar un lanţ de baze insulare. Ernest J. King pornise marşul transoceanic al
marinei.
În timpul ultimei săptămâni a lui decembrie 1941, evenimentele se desfăşurau
în Pacific cu o viteză deconcertantă. În timp ce ofiţeri superiori britanici soseau la
Washington pentru conferinţa „Arcadia”, pe Wake era coborât drapelul american,
trupele americane şi filipineze începeau o retragere planificată către Bataan,
japonezii debarcau la Sarawak, desăvârşeau cucerirea insulei Jolo din arhipelagul
Sulu şi înaintau implacabil spre sud, în Malaya. De Crăciun, Hong-Kong-ul capitula.
Poziţiile din Extremul Orient ale aliaţilor nu se mai aflau într-o stare critică, ci
cădeau rând pe rând.
În ultima zi a acestei luni sinistre, participanţii la conferinţă au delimitat zona
operativ-strategică „ABDA (Australian-British-Dutch-American 13) din Pacific şi au
numit un general britanic – Sir Archibald Wavell – în calitate de comandant
suprem. Deşi această organizare pe hârtie avea să se dezintegreze curând sub
loviturile japonezilor, au existat cel puţin două rezultate de durată ale „Arcadiei”.
S-a stabilit principiul unităţii de comandă, vital pentru succesul final al efortului de
război din Europa al aliaţilor, şi s-a dat conceptului marii strategii pecetea
aprobării, prezentată în documentul intitulat „ABC-I” 14 Acesta chema la
concentrarea efortului aliaţilor împotriva Axei europene, cu o atitudine defensivă
în Pacific.
În condiţiile stipulate de „ABC-I“, King avea să devină unul dintre principalii
executanţi ai strategiei care îi era congenital antipatică. Pregătirea şi
temperamentul lui King nu aveau să-i permită să accepte conceptul unui război
„static” în Pacific. Amiralul, pentru care a aştepta era un blestem, era pus astfel în
faţa unei dileme. El trebuia să-şi înscrie activitatea în planul strategic. Dacă n-ar fi

12
USS – United States Ship (nava Statelor Unite). Prescurtare ce precede numele navelor militare ale S.U.A.
(n.tr.)
13
Australiană-britanică-olandeză-americană. (N. Tr.)
14
„ABC” este prescurtarea expresiei „American-British Staff Conversations”, deci se referă la discuţiile de stat
major americano-britanice din ianuarie 1941, denumite codificat „Arcadia”.
făcut-o, preşedintele Roosevelt ar fi găsit repede un alt comandant şef al flotei
Statelor Unite.
Generalul Alan Brooke, şeful statului major general britanic, spera mereu că
preşedintele avea să facă tocmai acest lucru. A scris ulterior ceea ce nimeni altul
decât el putea spune: era mai indicat să-l ţină pe King departe de Pacific. Acesta
este locul unde îi erau inima şi grosul forţelor sale navale. Războiul european era
tocmai o mare, pacoste, care îl împiedica să poarte netulburat războiul său din
Pacific"15.
Invazia japoneză, aparent irezistibilă, îi copleşea pe aliaţi pretutindeni în
Extremul Orient. În Malaya, comandamentul uzat al generalului britanic Sir Arthur
E. Percival a manevrat succesiv dintr-o poziţie în alta retrăgându-se aproape intact
în sacul de la Singapore. În decembrie şi ianuarie s-au înregistrat monoton numai
triumfuri japoneze şi eşecuri ale aliaţilor. Comandanţii aliaţi şi trupele lor n-au
arătat nicăieri, cu excepţia insulei Wake, vreo înclinare de a lupta cu îndemânarea
şi hotărârea necesare. Tema era retragere, – retragere, retragere. După mai puţin
de opt săptămâni de război, nimeni nu mai putea pune la îndoială că posesiunile
engleze, olandeze şi americane din Extremul Orient, împreună cu apărătorii lor
puteau fi înregistrate la capitolul pierderi.
Seria aceasta de dezastre a confirmat opinia lui King că trebuie pornită o
acţiune imediată pentru a limita înaintarea japoneză. La 29 ianuarie, trupe ale
armatei Statelor Unite au ocupat insulele Fiji, una din verigile lanţului subţire de
baze insulare care avea să fie făurit între Hawaii, coasta de vest a Australiei şi
Noua Zeelandă. Dar aceasta nu-l mulţumea pe King, care i-a scris, la mijlocul lui
februarie, colegului său, generalul George C. Marshall, șeful statului major al
armatei terestre, că esenţial era „cât mai rapid posibil…să ocupe în plus alte insule
din Pacificul Central şi de Sud-Vest”16. Le-a numit pe Tongatabu din insulele Tonga,
la aproximativ patru sute de mile sud-est de insulele Fiji, şi pe Efate, din Noile
Hebride.
Un timp, şeful statului major n-a răspuns acestei scrisori; când a făcut-o, i-a
cerut lui King să traseze concepţia operaţiilor propuse. King a făcut-o, la 2 martie,
în esenţă, sugera să fie stabilite în Pacificul de Sud o serie de „puncte puternice”,
de la care se putea apoi înainta „pas cu pas”, via insulele Solomon, până la
bastionul japonez de la Rabaul.17 Cominch încă nu-şi dădea seama de aceasta, dar
degetul său era ațintit spre Guadalcanal.
Trei zile mai târziu, King a conchis la Departamentul de Război, ideile sale
pentru o strategie ofensivă în Pacific nu vor ajunge prea departe şi a pregătit un
15
Arthur Bryant, The Turn of the Tide, N.Y.: Duble-day and Co., Garden City, 1957, p. 446.
16
King şi Whitehill, op. Cit., p. 382.
17
Ibidem, p. 383.
memorandum către preşedinte. În acesta sugera o linie „utilă” efortului Statelor
Unite contra japonezilor şi propunea un plan de operaţii „integrat”, pe care îl
rezuma în câteva cuvinte:

Menţinem Hawaii,
Susţinem Australia,
Înaintăm spre nord-vest din Noile Hebride.18

Entuziasmul amiralului pentru o înaintare din Noile Hebride spre nord-vest

până în insulele Solomon nu era împărtăşit nici de ministrul de război Henry L.
Stimson şi nici de generalul Marshall; amândoi – conform planului strategic
aprobat de Roosevelt şi Churchill – aveau intenţia să acumuleze în Marea Britanie
forţa americană pentru un asalt peste Canal, pe care pe atunci ei îl preconizau,
optimist, pentru finele lui 1942 ori începutul lui 1943. În aceste circumstanţe,
înaltul comandament al armatei de uscat era înclinat fireşte să considere alte
propuneri ca o abatere a atenţiei de la problema principală şi care ar fi dus
totodată la o dispersare periculoasă; Marshall se lamenta către Alan Brooke că
cererile permanente ale lui King ar fi determinat din ce în ce mai mult o secătuire a
firavelor resurse militare: amiralul „tot timpul cerea forţe terestre, ca să ocupe şi
să menţină în Pacific baze terestre”19.
Şeful statului major îşi dădea totuşi seama că Noile Hebride, un ciorchine de
insule bântuite de malarie, situate la patru sute de mile spre nord de Noua
Caledonie, trebuia să fie menţinute, chiar şi numai pentru a proteja linia de
comunicaţie de la Hawaii la Australia. De aceea, la mijlocul lui martie i-a ordonat
generalului-maior Alexander M. Patch, din trupele de uscat ale S.U.A., – a cărui
divizie „Americal”20 fusese transportată în grabă, pe părţi, în Noua Caledonie – să
trimită o grupare de infanterie întărită în Efate, insula, cea mai de sud a grupului.
Corpul de infanterie marină a participat cu Batalionul 4, o subunitate mixtă,
întărită atât cu artilerie de coastă cât şi cu antiaeriană. Forţa aceasta organizată în
pripă sub comanda generalului de brigadă Rose, din forţele armatei de uscat, a
sosit la Vila la finele lui martie şi s-a apucat numaidecât să defrişeze locul pentru
un aeroport.

18
Ibidem, p. 385
19
Bryant, op. Cit., p. 288. Alan Brooke nu constituie însă o sursă în întregime demnă de încredere pentru
motivele, sau comportamentul amiralului King. Pentru a se explica în cuvinte mai blânde acest caz, trebuie
avut în vedere faptul că CIGS (şeful Statului Major General Imperial al armatei de uscat britanice) nu a fost
chiar unul dintre cei mai entuziaşti admiratori ai amiralului american.
20
Divizia „Americal” a fost formată în anul 1942 în Noua Caledonie. Numele său provine din Ameri (de Ia
American) şi Cal (de la New Caledonia). (N. Tr.)
 În timp ce infanteriştii marini ai lui Rose defrişau jungla şi Marshall îi încredinţa
şefului Statului Major General Imperial la Londra problemele ce-l priveau, King se
întâlnea la Washington cu vice-amiralul Robert L. Ghormley, pe care l-a selecţionat
ca viitor comandant al forţei şi zonei Pacificului de Sud, nou create. Domeniul
acesta întins a fost decupat din vasta zonă a oceanului Pacific, atribuită lui Nimitz
printr-o directivă recentă a JCS (Joint Chiefs of Staff, Comitetul întrunit al Şefilor de
State Majore)21 şi includea Noua Zeelandă, Noua Caledonie, Noile Hebride, partea
de jos a arhipelagului Solomon şi sumedenia grupurilor de insule – Fiji, Tonga,
Samoa, Phoenix, Society – înainte de război cunoscute în primul rând
comercianţilor şi misionarilor. La vest de „SoPac Area“ (Zona Pacificului de Sud) se
afla Zona Pacificului de Sud-Vest (SouWesPac), în care prin aceeaşi directivă urma
să conducă operaţiile generalului Douglas MacArthur.
Nu este în întregime clar ce l-a îndemnat pe King să facă numirea aceasta. Cu
câtva timp mai înainte, Ghormley fusese directorul Diviziei Planurilor de Război din
Oficiul Operaţiilor Navale (CNO), unde dobândise o reputaţie de strateg strălucit,
dar în timpul celor doi ani imediat precedenţi fusese observator naval special la
Londra. Acolo s-a adâncit, natural, zi de zi într-o varietate de probleme fără
legătură cu zona în care avea să comande în curând. Amiralul era tot atât de
ignorant relativ la Pacificul de Sud şi la inamicul japonez pe care avea să-l
întâlnească acolo, ca de altfel toţi ceilalţi din Departamentul Marinei.
Dar Ghormley avea o particularitate care îl impunea incontestabil pentru noua
misiune: era un desăvârşit diplomat – agreabil, gentil, răbdător, plin de tact.
Calităţile acestea aveau să-i fie de mare folos, atât în raporturile lui cu guvernul
Noii Zeelande, cât şi în negocierile, adesea încâlcite, cu nestatornicii şi
recalcitranţii reprezentanţi ai Franţei din Noua Caledonie. Cu toate acestea, când
amiralul şi-a asumat sarcinile executive care incumbă, în război, unui comandant
de zonă, aceste autentice calităţi, care în rolul diplomatic erau avantaje, s-au
dovedit deficienţe.
Instrucţiunile lui King către Ghormley erau inevitabil vagi:

„Aţi fost ales să comandaţi Forţa Pacificului de Sud şi zona Pacificului de Sud.
Veţi avea sub comanda dv. o zonă întinsă şi o sarcină extrem de dificilă. Nu am ce
mijloace să vă dau spre a îndeplini aşa cum trebuie sarcina aceasta. Vă veţi stabili
cartierul dv. general în Auckland, Noua Zeelandă, cu o bază înaintată la
Tongatabu. Sperăm să declanşăm în timp util, poate toamna aceasta (1942), o
ofensivă în Pacificul de Sud. Atunci veţi considera probabil necesar să deplasaţi
baza înaintată după cum o va cere situaţia şi să vă mutaţi cartierul general pentru

21
Organ care corespunde, în linii generale, cu Marele Stat Major. (n. tr.)
a face faţă unor situaţii speciale. Aş dori să părăsiţi Washingtonul, dacă se poate,
într-o săptămână“22.

King nu i-a dat lui Ghormley, în scurta întrevedere avută, niciun indiciu cu
privire la raioanele unor operaţii posibile, iar viitorul comandant n-a putut afla
nimic nici de la subordonaţii lui King. Pentru că niciunul dintre ei n-avea nici cea
mai vagă idee despre amploarea sarcinii căreia avea să-i facă faţă viceamiralul
Ghormley. Cei mai vechi amirali din Washington nu aveau nimic de dat colegului
lor, în afară de simpatie.
Într-adevăr, unicul articol pe care-l puteau acorda pe-atunci cu generozitate
şefii de direcţii din Comandamentul Marinei era simpatia; repetatele solicitări ale
lui Ghormley de unităţi adecvat echipate pentru construcţia de baze se izbeau una
după alta ca de un zid. Personal calificat era pur şi simplu de neobţinut; utilaje
pentru lucrări de terasament, pompe, conducte, vane, materiale pentru mantia
pistei de rulaj, ciment, tronsoane de oţel prefabricate pentru rezervoare de
depozitare a combustibilului – acestea şi nenumărate alte articole esenţiale erau
deficitare.
Aceasta nu constituia o noutate pentru militarii care lucrau cu cazmale şi lopeţi
pe aerodromurile de la Vila, dar soldaţii şi infanteriştii marini, comandaţi acum de
generalul de brigadă USA23 Neal C. Johnson, au terminat, în mai puţin de cinci
săptămâni, pista pentru avioane de vânătoare şi, la 30 aprilie, Vila s-a declarat gata
să primească avioane uşoare. Timp de aproape o lună, n-a sosit niciun avion. Apoi,
la 27 mai, un maior din infanteria marină, Harold W. Bauer, a condus acolo trei
avioane, construite de firma Grumman, ale escadrilei de vânătoare 212 din
infanteria marină. Zece zile mai târziu, au aterizat restul avioanelor de tip
Wildcat24. În următoarele luni, sumedenie de avioane de vânătoare, de
bombardiere în picaj şi alte avioane de toate tipurile şi genurile aveau să facă
escală pe aeroportul acesta, în drum spre alte locuri de unde mulţi din piloţii lor,
inclusiv Bauer, nu aveau să se mai întoarcă.
La începutul lunii iunie, elemente ale forţei lui Johnson au înaintat spre nord de
la Efate (nume de cod: ROSES) la Espiritu Santo (nume de cod: BUTTON) şi s-au
apucat să construiască o pistă pentru bombardiere. Un batalion de geniu-marină,
„Seabee“25, a apărut aici pentru prima dată în Pacific şi a început să atace jungla.
Jungla a ripostat. Pe la sfârşitul lui iunie, zăceau de malarie peste jumătate din

22
Viceamiral Robert Ghormley, manuscris nepublicat (Biroul Documentelor Navale şi Biblioteca. Arlington,
Va), p. 1.
23
U.S.A. (United States Army) – Armata de uscat a Statelor Unite – (n. tr.)
24
Tipul de avion menţionat era un F–4–F3, care tocmai fusese inaugurat de firma Grumman şi care avea să fie
înlocuit peste puţin timp cu F–4–F 4, o variantă îmbunătăţită.
ofiţerii şi soldaţii din întregul efectiv. Din Statele Unite au sosit în grabă, pe calea
aerului, echipe medicale, care au adus cu ele medicamente noi, inclusiv eficienta
atebrină şi, treptat, violenta maladie a fost stăvilită. Dar în lunile următoare,
malaria avea să provoace mai multe pierderi decât gloanţele, bombele şi
proiectilele japoneze.
Soldaţii care au luptat cu junglele din Noile Hebride nu s-au întors ca eroi în
Statele Unite, dar au făcut posibil pentru alţii lucrul acesta. Pentru că ocuparea şi
dezvoltarea Noilor Hebride a constituit preludiul esenţial pentru Guadalcanal. Fără
insulele acestea, operaţiile proiectate de King n-ar mai fi putut să fie sprijinite.
La 18 iunie, Ghormley a preluat în mod oficial comanda zonei şi forţei Pacificului
de Sud la Auckland, Noua Zeelandă. Regiunea asupra căreia îşi exercita el controlul
era vastă, iar ameninţarea unei viitoare invazii japoneze, iminentă. De la sfârşitul
lui ianuarie, inamicul s-a mişcat permanent, deşi deosebit de încet, către sud-est.
Pentru King era tot mai evident că înaintarea aceasta, care ameninţa Hebridele,
trebuia să fie imediat stăvilită. Bărbatul „atât de tenace încât se rădea cu lampă de
benzină” era hotărât ca marina militară a Statelor Unite să nu stea cu mâinile în
sân în timp ce japonezii înghiţeau una câte una insulele strategice din Pacificul de
Sud26.

25
Seabee – denumire dată unităţilor de geniu ale marinei S.U.A.; provine de la citirea în limba engleză a
iniţialelor C.B. = Construction battalion (n.tr.).
26
Roosevelt l-a descris odată pe King în aceste cuvinte. La Washington circula zvonul că preşedintele a
cumpărat o lampă de benzină şi i-a oferit-o cadou amiralului la cea de-a şaizecişipatra aniversare a sa.
 2. „FRIPTURĂ ŞI OUĂ!”

Întinderea de apă cunoscută ca Marea Solomon este limitată la nord de Noua

Britanie şi de capătul de sud al Noii Irlande, la vest de neprimitoarea peninsulă
Papua a Noii Guinee şi la est de şiragul insulelor Solomon. Această întindere este
de fapt partea nordică a Mării Coralilor, care spală atât coasta Australiei de la
Capul York până la Brisbane, cât şi insulele Noile Hebride şi Noua Caledonie,
situate la o mie de mile spre est de Marea Barieră de Recife.
Cu o lună întreagă înainte de Pearl Harbor, generalul Gen Sugiyama şi amiralul
Osami Nagano, respectiv şefii secţiilor armatei de uscat şi marinei din Statul Major
General Imperial Japonez şi-au îndreptat atenţia spre zona aceasta şi au avizat, la
10 noiembrie, un proiect de înţelegere pentru operaţiuni combinate spre a cuceri
„puncte strategice în arhipelagul Bismarck, cât mai curând posibil după anihilarea
Guamului”27. Localităţile Rabaul pe Noua Britanie şi Kavieng pe Noua Irlandă de
alături au fost selectate pentru sporirea sprijinului flancului de sud al liniei Palau-
Truk şi pentru a se asigura baze de la care să se extindă cercetarea aeriană şi cea
submarină către sud, în mările Solomon şi Coralilor. Dar exista un avantaj în plus,
care rezulta din ocuparea insulelor Bismarck. Căci bazele de acolo nu aveau a
asigura doar focarele din care să interzică zonele maritime din nord-estul
Australiei, ci aveau să permită japonezilor să-şi întindă braţele către Noua Guinee
şi continentul pe care îl acoperă, precum şi spre sud-est, în insulele Solomon, Noile
Hebride, Fiji, Samoa şi Noua Caledonie.

27
„Nampo Sakusen Riku Kaigun Chuo Kyotaî” – „Acordul central privind cooperarea armatei de uscat şi
marinei în zonele sudice”, încheiat la 10 noiembrie 1941. Aceste înţelegeri vor fi numite, în continuare, prin
„Acorduri Centrale”.
Japonezii nu aveau un organism aşa cum era Comitetul întrunit al Şefilor de State Majore al Statelor Unite,
răspunzător pentru conducerea strategică a războiului. Existau două „secţii” sau „divizii” în Statul Major
General Imperial. Acestea erau: Secţia Armatei de Uscat (Dai Honei Rikugunpu) şi secţia Navală (Dai Honei
Kaigunpu) pe care le prezidau şeful Statului Major General al Armatei de uscat (Rikugun Sanbo Honpu) şi,
respectiv, al Statului Major General al Marinei (Kaigun Gunreipu). Concepţia strategică, obiectivele şi
amploarea fiecărei operaţii, liniile generale ale planului şi alocarea forţelor erau hotărâte prin consultări între
secţii, cu o activitate preliminară executată în mod invariabil la nivele relativ scăzute ale statelor majore. Când
cei doi şefi ajungeau la o înţelegere, se întocmea un „Acord Central” pe baza căruia se emiteau directive
complementare către comandanţii care răspundeau de categoriile de forţe. La rândul lor, aceştia se consultau
la nivel de execuţie.
Sunt îndatorat generalului-locolenent Shuichi Miyazaki pentru această descriere a modului în care funcţiona
Statul Major General Imperial Japonez.
 Prin clauzele acestei înţelegeri centrale, detaşamentul mărilor de sud al armatei
de uscat (general-maior Tomitaro Horii) şi Flota 4 a marinei (vice-amiral Shigeyoshi
Inouye) au fost desemnate să cucerească Rabaulul şi Kaviengul. Dar abia după mai
mult de trei săptămâni de la căderea Guamului (10 decembrie 1941) au fost puşi
aceşti comandanţi în stare de alarmă28.
Aprecierile japoneze despre forţa australiană din insulele Bismarck erau
corecte: lucrările de apărare erau nedezvoltate şi apărătorii puţini. În zorii zilei de
23 ianuarie 1942, după o serie de grele lovituri aeriene de pe portavioanele mari
ale viceamiralului Nagumo, trupele generalului-maior Horii au debarcat la Rabaul,
întâmpinând o rezistenţă ineficientă. Simultan, cei 500 de oameni din Forţa 2
Specială Navală de Debarcare Maizuru au cucerit Kaviengul fără a trage un foc
măcar.
La o săptămână după aceea, nouă avioane de vânătoare de tip Zero au zburat
de la Truk la Vunakanau, cam la douăsprezece mile sud-vest de Rabaul, şi au
inaugurat aerodromul de pe care au fost lansate, mai târziu, cele mai multe
lovituri împotriva Guadalcanalului29. În prima zi a lui martie, piloţii Grupului IV
aeronaval (48 bombardiere mijlocii-bimotoare Betty, 48 avioane de vânătoare
Zero şi 12 hidroavioane cvadrimotoare Kawanishi Emily) au toastat în cluburile
ofiţereşti improvizate în pripă la Vunakanau şi Lakunai pentru ultimele cuceriri 30.
Aceste două aerodromuri nou înfiinţate nu erau tocmai primitive, dar le lipseau,
natural, adăposturile contra exploziilor, pistele de rulare şi instalaţiile esenţiale
pentru a susţine acţiuni aeriene de luptă pe scară mare. Trupele bazei au pornit
imediat la lucru, pentru a corecta deficienţele acestea. S-a construit o pistă
suplimentară pe două terenuri alăturate ale clubului local de golf, însă după ce s-
au avariat o jumătate de duzină de avioane încercând să decoleze de pe suprafaţa
aceasta ondulată, a fost abandonată. Cenuşa de la Vulcan, un vulcan învecinat, se

28
Detaşamentul Mărilor de Sud, care mai târziu avea să joace un rol important în operaţiile din Noua Guinee,
se compunea dintr-un stat major de grup de infanterie, un regiment, un batalion (divizion) de artilerie de
munte, o companie de genişti, cavalerie şi mijloace de transport. Efectivul total era cu puţin sub 5 000 de
ofiţeri şi soldaţi.
29
Denumirile americane Zero, Emily, Betty etc „folosite pentru identificarea tipurilor de avioane japoneze, nu
fuseseră încă elaborate. Ulterior „tuturor avioanelor de vânătoare li s-au dat denumiri masculine (Zero fiind
schimbat în Zeke); toate celelalte tipuri au primit nume feminine.
30
Modelul Zero al avionului construit de firma Mitsubishi, un avion de vânătoare naval foarte manevrier, se
ridica rapid şi vira strâns. Ca armament de bord, avionul dispunea de două tunuri de 20 mm şi două mitraliere;
carlinga nu era blindată, iar rezervoarele de benzină nu dispuneau de autoetanşare. Zero nu putea să „ia
avans“ iar gloanţele incendiare îi făceau să ia foc imediat.
Bombardierul naval cu două motoare botezat Betty, construit de firma Mitsubishi, era uşor inflamabil; se
folosea ca avion de asalt puţind fi înarmat fie cu torpile, fie cu bombe.
Kawanishi. Un hidroavion încet şi greu, era destinat pentru cercetarea îndepărtată pe mare.
cernea peste Vunakanau şi vaporii semiactivului Tavurvur corodau învelişul
fuzelajelor şi aripilor avioanelor cu baza la Lakunai.
Un pilot japonez care a servit pe ambele aerodromuri le descria ulterior ca fiind
fie pârloage, fie mlaştini, Piloţii, echipajele şi personalul de întreţinere erau
încartiruiţi în corturi şi în colibe, înjghebate în pripă, care mărgineau pistele. Dar, în
ciuda acestor condiţii, „vulturii de mare“ ai împăratului aveau moralul ridicat.
Mulţi piloţi de vânătoare, aşi care luptaseră în China şi împotriva britanicilor,
deasupra Malaiei, erau nerăbdători acum să se încleşteze în luptă cu australienii şi
cu americanii.
Prin ocuparea aproape fără vărsare de sânge a insulelor Bismarck, japonezii au
completat, pe un preţ mic pentru ei înşişi, toate operaţiile planificate pentru „Faza
Unu“. Ei şi-au asigurat sursele de petrol şi de cauciuc, vitale pentru susţinerea
acţiunilor militare, precum şi orezul cu care trebuiau să menţină economia de
război. Marina însă n-a fost niciodată satisfăcută de scopul restrâns al operaţiei
Bismarck, aşa cum era schiţat în „înţelegerea Centrală” din 10 noiembrie. Într-
adevăr, încă de pe la mijlocul lui Septembrie 1941, Flota 4 a pregătit şi executat o
manevră cu tema „o ofensivă în Pacificul de Sud" şi a tras concluzia că, pentru a se
apăra efectiv o poziţie pe insulele Bismarck şi a se mări distanţa de executare a
cercetării aeriene, era necesar să se ocupe Gasmata (pe coasta de sud a Noii
Britanii), Lae şi Salamaua (în estul Noii Guinei) şi Tulagi (în sudul insulelor
Solomon). Sub constanta insistenţă a Flotei 4, Statul Major al Flotei Combinate a
recomandat, la sfârşitul lui ianuarie, pătrunderi adânci în insulele Solomon şi Noua
Caledonie.
Statul Major al armatei de uscat şovăia să aprobe o nouă expansiune în zona
sudică. Adânc angajată în China, cu un milion de oameni desfăşuraţi împotriva
unei ameninţări ruseşti faţă de Manciuria şi Coreea, şi având de asigurat serviciul
de poliţie în teritoriile cucerite, posibilităţile armatei de uscat erau deja supuse
drastic la eforturi. Ofiţerii statului său major susţineau că Japonia trebuie să treacă
acum la defensiva strategică, să integreze noile teritorii câştigate în „Sfera de co-
prosperitate a marii Asii Orientale” şi să consolideze „Zona resurselor“ dobândită
cu un cost atât de mic de sânge, timp şi bani. Planificatorii marinei erau însă
insistenţi; la 29 ianuarie 1942, armata de uscat a cedat şi cele două secţii de stat
major au emis directive complementare pentru o nouă mişcare înainte.
Documentele stipulau măsuri pentru ocuparea de către marină a unor puncte
strategice în insulele Solomon, cu ocuparea simultană de poziţii în estul Noii
Guinei, „în scopul de a tăia comunicaţiile dintre aceste zone şi continentul
australian şi de a neutraliza apele din nordul Australiei de est“ 31. Concret, planul
31
Statul Major General Imperial, Directiva Marinei nr. 47, din 20 ianuarie 1942, adresată amiralului
Yamamoto.
prevedea o invazie reunită a zonei Lae-Salamaua în Noua Guinee, în timp ce
ocuparea insulei Tulagi şi dezvoltarea sa ca bază aeronavală se aflau în
responsabilitatea flotei. Se preconiza ca după înfăptuirea cu succes a acestor
operaţii, armata de uscat şi marina să organizeze un atac amfibiu asupra localităţii
Port Moresby, situată pe coasta sudică a peninsulei Papua, „dacă este posibil”.
Nu a fost posibil, cu toate acestea, ca până la 16 februarie, la două săptămâni
după primirea directivelor, comandanţii unităţilor destinate acestei operaţii să se
întâlnească pentru a organiza invazia Noii Guinei. La 16 februarie s-a acceptat ca
înaintarea către insulele Solomon să fie amânată până după ce Lae şi Salamaua vor
fi fost cucerite. Prima fază a acestei operaţii cu „doi dinţi de furcă” a fost executată
la 8 martie împotriva unei opoziţii slabe şi, patru zile mai târziu, elemente ale
Detaşamentului Mărilor de Sud erau schimbate la Lae şi Salamaua de Forţa Navală
de Debarcare şi îmbarcate pentru Rabaul.
Era acum mijlocul lui martie. De la ocuparea Guamului, la începutul lui
decembrie, japonezii au cucerit Indiile bogate în petrol şi şi-au extins controlul lor
pe un teritoriu vital strategic de pe care ei ameninţau direct continentul Australia
şi primejduiau serios liniile de comunicaţie din Pacificul îndepărtat. Dar în timpul
acestor treisprezece săptămâni, aproximativ cinci săptămâni preţioase au fost
pierdute. Timpul este esenţialul în război și, în vreme ce o înfrângere poate fi
compensată printr-o bătălie câștigată, zilele şi orele – chiar minutele – irosite nu
mai pot fi niciodată recuperate.
Cu portavioanele de sprijin retrase pentru operaţii în Oceanul Indian, Flota 4
presa acum pentru amânarea Invaziilor asupra lui Tulagi şi Port Moresby până
când Flota Combinată va putea să aloce din nou câteva portavioane. Cu toate
acestea, între timp, japonezii au ocupat Buka Island, Kieta pe Bougainville, şi
Ballale şi Faisi în insulele Shortland, un grup insular în extremitatea sudică a
Bougainvillului. La Buka a fost proiectată o pistă pentru avioane.
Planificatorii marinei lansară acum o altă „bombă”. Aceasta nu era nici mai
mult, nici mai puţin, decât propunerea de a invada Australia, pe care unul dintre
purtătorii de cuvânt ai lui Sugiyama a descris-o cu o admirabilă moderaţie drept
„ridicolă” şi „necugetată”. Deja armata de uscat dăduse prioritate marinei în
operaţiile asupra insulelor Bismarck, Noua Guinee şi Tulagi; pe 28 aprilie ea a
cedat la noile cereri ale marinei. Rezultatul a fost „Planul de compromis”, care
prevedea luarea Noii Caledonii şi a insulelor Fiji şi Samoa cât mai curând posibil,
după ce Port Moresby şi Tulagi vor fi fost cucerite.
În timp ce secţiile armatei de uscat şi marinei se certau la Tokyo asupra
detaliilor Planului de compromis, Statul major al amiralului Yamamoto, aflat pe
uriaşul cuirasat Yamato, ancorat în Marea Interioară, era ocupat să elaboreze un
proiect care să atragă Flota Statelor Unite către Pacificul de Vest într-o bătălie
decisivă. Această concepţie exprimată prin cuvintele „Yogeki Sakusen“, dominase
gândirea navală japoneză timp de cel puţin două decenii, principalul său susţinător
fiind amiralul Yamamoto.
Deşi receptiv la noile idei – el a încurajat întotdeauna pe tinerii ofiţeri care
credeau în puterea de atac a portavionului – Yamamoto a fost în esenţă un „amiral
de cuirasat“. El nu susţinea deloc concepţia acţiunilor de desant maritim; pentru el
soarta în război trebuia să fie exprimată în clasicul angajament dintre navele de
linie, aşa cum a fost pe vremea lui Nelson şi, mai târziu, în timpul amiralului Togo.
Când reprezentanţii lui Yamamoto au mers prima oară la Tokyo, la începutul lui
aprilie 1942, cu o schiţă de plan pentru ocuparea Midwayului – Operaţia „MI”, ei
au fost primiţi cu o rezervă politicoasă. Statul Major General Naval cheltuise un
timp considerabil şi multă energie pentru a convinge armata de uscat să accepte
invadarea insulelor Noua Caledonie-Fiji-Samoa (Operaţia „FS“) şi nu era dispus să
accepte niciun fel de plan grandios ca operaţia „MI”. La rândul său, Statul Major
General al Armatei de Uscat s-a opus în mod violent planului, considerându-l o
loterie nesigură, care nu ar produce câştiguri strategice importante, chiar dacă ar fi
încununat de succes.
Dar Isoroku Yamamoto era un bărbat de o imperturbabilă fermitate şi cu o
voinţă de fier. El era cel mai respectat amiral din marina imperială; subordonaţii
săi de toate gradele admirau conducerea sa inspirată, curajul său imaginativ,
capacitatea lui pentru reflecţii prelungite şi claritatea ordinelor sale. Convins că o
acţiune victorioasă a flotei este singura cale prin care Japonia ar putea câştiga
timpul necesar pentru a-şi consolida cuceririle şi a demonstra Americii inutilitatea
luptei pe mai departe, Yamamoto a continuat să pledeze pentru operația „MI”.
La Tokyo, planificatorii Statului Major General Naval „încercau din răsputeri să
aibă câştig de cauză”, dar în 18 aprilie s-a produs un eveniment care a schimbat
brusc opinia pentru deplina sprijinire a proiectului lui Yamamoto. Acest eveniment
l-a constituit raidul executat de pe un portavion american de către locotenent-
colonelul James H. Doolittle din Forţele Aeriene ale Armatei de Uscat. Îndrăzneţul
atac al lui Doolittle asupra pământului japonez, lansat de pe o grupare de
portavioane comandată de viceamiralul William F. Halsey, Jr., a produs o reacţie
psihologică care a depăşit orice proporţie faţă de efectul material. Această
dramatică acţiune l-a afectat adânc pe Yamamoto, care a considerat-o drept un
afront adus marinei imperiale şi a apreciat necesar să ceară scuze împăratului
pentru neglijenţa marinei faţă de îndatoririle sale. Yamamoto l-a asigurat pe
Majestatea Sa Imperială că astfel de acte îndrăzneţe nu se vor mai repeta.
Aprinsa dispută dintre secţiile armatei şi marinei asupra ambelor planuri, „FS“ şi
„MI“, era caracteristică relaţiilor dintre ele şi este un interes mai mult decât
trecător în a observa că decizia de a-şi asuma cucerirea insulei Midway s-a
cristalizat numai ca un rezultat direct al raidului asupra oraşului Tokyo. Greutatea
argumentelor amiralului era acum irezistibilă. Planul de compromis a fost amânat
până la mijlocul lui iunie şi în 5 mai Statul Major General Imperial Japonez a dat
ordinul pentru executarea operaţiei „MI”, cucerirea Midwayului şi a punctelor
stabilite din Insulele Aleutine. Sugiyama a acceptat să furnizeze Regimentul 28
infanterie întărit, pentru a asalta plajele de la Midway.
În timp ce aceste proiecte erau dezbătute la Tokyo, viceamiralul Inouye, a cărui
Flotă 4 îşi avea baza la Truk, nu a stat pasiv. Eforturile sale direcţionale spre
punerea în aplicare a mult amânatei operaţii Port Moresby au fost recompensate
la sfârşitul lui aprilie, când Divizia 6 de crucişătoare (patru crucişătoare grele şi un
distrugător), plus portavionul uşor (CVL) Shoho, sub comanda contraamiralului
Aritomo Goto a fost desemnată ca forţă de sprijin. În acelaşi timp, Divizia 5 de
portavioane grele (Cardiv) Zuikaku şi Shokaku şi Divizia 5 de crucişătoare (Chudiv)
(crucişătoarele grele Miyako şi Haguro plus şapte distrugătoare), sub comanda
viceamiralului Takeo Takagi, au fost desemnate ca forţă de acoperire. 32
La 25 aprilie, avioanele marinei, cu baza la Rabaul, au început asaltul aerian
asupra lui Port Moresby şi a nord-estului Australiei; în 28 aprilie, hidroavioane
Kawanishi, cu patru motoare, atacară Tulagi, Gavutu şi Tanambogo. De la 30
aprilie, amploarea raidurilor a crescut simţitor şi în ziua următoare, un atac
executat în zori a surprins legănându-se pe apă două hidroavioane australiene
Catalina, cu baza la Tulagi. Amândouă au fost lovite; unul a reuşit să decoleze cu
greutate şi să dispară pentru totdeauna; celălalt, grav avariat, a fost mai târziu
remorcat la Aola, pe coasta de nord a Guadalcanalului şi distrus.
Raiduri intermitente au continuat în timpul zilei. În lumina cenuşie a zorilor care
se cerneau în cea de-a doua zi a lunii mai, personalul postului de radio australian a
transmis, din Tanambogo, semnalul dinainte pregătit: el anunţa plecarea lor
iminentă: „Staike and aiggs, god-damit! Staike and aiggs!“ 33 (Friptură şi ouă, la
dracu! Friptură şi ouă!“).

32
Crucişătoarele grele japoneze de tip Miyako aveau deplasamentul de 10.000 de tone (fără combustibil,
muniţie şi hrană) şi lungimea de 640 de picioare. Puteau atinge o viteză mai mare de 32 de noduri. Navele
erau înarmate cu câte zece tunuri de 8 inch, montate în cinci turele, şi opt tuburi lans torpile. Ca şi la avionul
de, vânătoare Zero, proiectantul a sacrificat blindajul. Pentru viteză, şi capacitate de manevră. Liniile carenei
erau fără greşeală şi suple, dar suprastructura era (după standardele american şi britanic) excesivă şi
înghesuită. Nicio navă de luptă japoneză nu dispunea, ia acest moment, de echipament de radiolocație pentru
cercetare sau de conducerea focului. Haguro era o navă de acelaşi tip cu Miyako. (Jane’s Fighting Ships,
Sampson Low, Marston & Co., Ltd., Londra, 1940. Ed. Francis E. Mc. Murtrie, A.I.N.A., p. 310).
33
Expresia corectă este „Steak and eggs”, însă aici este sugerat modul de pronunţare specific australian.
„Friptură și ouă” este un mic dejun tipic pentru sudul S.U.A. (n. tr.)
 În dimineaţa următoare, forţa navală a contraamiralului a lunecat în jos, de-a
lungul strâmtei căi de apă mai târziu cunoscută ca „The Slot” 34, şi s-a oprit în portul
pustiu de la Tulagi. Acolo, Goto a debarcat Regimentul 3 Kure (Special Naval
Landing Force), peste 400 de militari din Yokohama Air Group (Grupul aerian
Yokohama), o unitate navală pentru baze de hidroavioane, o baterie grea
antiaeriană de patru tunuri, o companie din Regimentul 6 Sasebo (SNLF) şi
personalul de transmisiuni necesar pentru instalarea şi funcţionarea unei staţii de
radio de mare putere. Curând după aceasta, primul dintre cele douăsprezece
hidroavioane Kawanishi a amerizat şi a tras la geamandurile de legare ancorate în
grabă. Au urmat douăsprezece avioane de vânătoare Zero cu flotoare.
Tot timpul zilei, transportoarele lui Goto au descărcat metodic, fără a fi atacate.
Ocuparea acestor minuscule insule, ale căror nume vor străluci trei luni mai târziu
pe titlurile fiecărui ziar american, nu a fost un eveniment interesant. Japonezii au
debarcat o extraordinară cantitate de echipament radio şi tehnic, mult orez, ţigări,
benzină de aviaţie, ulei pentru motoare, conserve cu carne de vacă în sos de soia,
mii de sticle cu bere, o importantă cantitate de sake35 în sticle de jumătate de
galon, bomboane, cutii cu ananas şi carne de crab. Mai târziu, aceste delicatese
vor fi consumate cu mulţumire de infanteriştii marini ai Statelor Unite.
Aceste activităţi au fost observate cu interes de piloţii de cercetare din Marea
unitate operativă de portavioane nr. 17 (Carrier Task Forc’e 17) a contraamiralului
Frank Jack Fletcher, care atunci naviga la 200 mile sud de insulele centrale
Solomon, în Marea Coralilor. În zorii zilei de 4 mai, rapidele portavioane Lexington
şi Yorktown au întors în direcţia vântului şi au lansat avioanele. Obiectivul: Tulagi.
Atacul i-a surprins pe japonezi. Un distrugător, două dragoare şi un transportor
înarmat au fost scufundate. În aceeaşi zi, impresionanta forţă de atac a
viceamiralului Inouye, sub comanda tactică a contraamiralului Chiuchi Hara, a ieşit
încet din portul întins de la Rabaul, s-a strecurat prin Canalul Saint George şi s-a
îndreptat spre sud către extremitatea estică a Noii Guinei. Obiectivul: Port
Moresby.
Scena fusese pregătită pentru bătălia din Marea Coralilor.
Această bătălie de portavioane din 7 şi 8 mai, preludiul bătăliei de la Midway, a
costat Statele Unite portavionul Lexington plus petrolierul Neosho şi distrugătorul
Sims. Japonezii au pierddt portavionul uşor Shoho (scufundat); portavionul greu
Shokaku, grav avariat, a reuşit să rămână pe linia de plutire. Şi cu toate că
portavionul greu Zuikaku a scăpat fără nicio avarie, peste jumătate din aviaţia
ambarcată a acestor două mari portavioane japoneze a fost distrusă. Avioanele

34
Deschizătură, trapă (n. tr.).
35
Sake = rachiu de orez. (n. tr.)
pierdute au dus cu ele în mare piloţii lor de neînlocuit. La ora 3 după-amiază, Hara
a întrerupt acţiunea şi s-a îndreptat spre nord.
Tactic, Marea Coralilor a fost un pas înainte pentru americani; strategic, a fost o
victorie decisivă. Încercarea de a cuceri Port Moresby printr-o invazie pe mare a
fost contracarată. Şi chiar mai important, forţa de portavioane a amiralului
Nagumo, acum pregătindu-se să înainteze asupra Midway-ului, a pierdut serviciile
portavioanelor Shoho, Shokaku şi Zuikaku. Portavionul american Yorktown, deşi
avariat, a trecut peste momentele grele pentru ca, apoi să participe din nou la
lupte.
Eşecul din Marea Coralilor nu a afectat în mod vizibil nici planurile Iui
Yamamoto pentru operaţia „MI” şi nici atmosfera de supremă încredere de care
era pătruns Statul Major General Imperial. Aici, atât secţia armatei de uscat, cât şi
cea a marinei, cu un optimism ce apare acum a fi uimitor, au purces de la o zi la
alta la dezvoltarea detaliilor amânatului „Plan de Compromis” din 28 aprilie. Astfel,
s-a emis de către Secţia Navală a Marelui Stat Major General Imperial, la 18 mai,
un ordin cerând pregătiri imediate care:

„să ducă la bun sfârşit invadarea Noii Caledonii şi a insulelor Fiji şi Samoa, să
distrugă principalele baze inamice din aceste zone, să stabilească baze operative la
Suva şi Nouméa, să câştige controlul mărilor la est de Australia şi să acţioneze
pentru a tăia comunicaţiile dintre Australia şi S.U.A.“ 36.

În vederea acestei viitoare înaintări către sud-est au fost stabilite zile „Z“
provizorii pentru începutul lui iunie. Secţia navală a alocat în sprijin Flota
Combinata şi flota 11 aeriană, în timp ce secţia armatei de uscat destina pentru
această operaţie Armata 17 cu cartierul genei al la Rabaul, şi ordona generalului-
locotenent Harukichi Hyakutake să preia comanda.
Prin coincidenţă, în această zi de 18 mai, colonelul Kiyanao Ichiki, comandantul
unui regiment de elită, ales pentru asaltul plajelor de la Midway, se urca la bordul
navei de linie Yamato, la Kure, cu statul său major, pentru a primi misiunea de
luptă. Amândoi, generalul locotenent şi colonelul, vor lupta la Guadalcanal.
Hyakutake, unul dintre cei mai promiţători „tineri” generali, îşi va pierde reputaţia
acolo; Ichiki avea să piardă ceea ce un ofiţer japonez, poate corect, preţuia mai
puţin – viaţa sa.

36
„Daikairei Dai Jukyogo“ (IGHQ – Statul Major General Imperial, Ordinul marinei nr. 19, 1942).
 În timp ce planificatorii mâzgăleau hârtiile la Tokyo şi Truk, iar Flota Combinată
făcea pregătirile finale pentru călătoria ei fatală la Midway, japonezii de pe Gavutu
şi Tulagi se bucurau de viaţă. Patrule erau trimise pe insulele vecine Savo şi
Florida, pentru troc pe porci, pui şi cartofi. Hidroavioane de tip Kawanishi plecau în
zori de la ancoră şi se ridicau leneşe pentru a cutreiera Marea Coralilor. Apariţiile
sporadice ale bombardierelor americane B. 17 „Fortress“ din depărtatul Port
Darwin au produs pierderi uşoare şi au cauzat numai inconveniente minore, au
determinat ca navigaţia navelor comerciale să se desfăşoare cu prudenţă. Totuşi,
japonezii au remarcat un fenomen ciudat: băştinaşii îi evitau, ca şi cum ar fi fost
loviţi de ciumă.
Până la 28 mai, aproape patru săptămâni după sosirea lor la Tulagi, japonezii nu
au executat traversarea spre Guadalcanal; în această zi patrule speciale au
„vizitat” plantaţiile Lunga, Tenaru şi Mamara, unde au mitraliat o jumătate de
duzina de vite aflate la păşune; au prelucrat animalele ucise şi au transportat
carnea la Tulagi.
Pentru următoarele trei săptămâni, ei nu au manifestat niciun interes pentru
Guadalcanal, decât doar ca sursă de carne şi forţă de muncă autohtonă pentru
instalaţiile bazei acum aproape terminate pe măruntele insule care se cuibăreau la
adăpostul Insulei Florida.
În timpul primei săptămâni a lui iunie, liniştea a domnit în insulele Solomon.
Unităţile de construcţii au lucrat în tihnă la dezvoltarea instalaţiilor bazei din sud-
estul Bougainville-ului. Deşi japonezii nu ştiau atunci despre aceasta, fiecare
mişcare a lor era observată şi raportată în detaliu statelor majore aliate din
Australia.
Bărbaţii care manifestau un astfel de interes constant asupra activităţilor
japonezilor erau membrii Organizaţiei australiene de supraveghere a coastei, a
comandorului Eric Feldt, acea reţea de informaţii fără asemănare, care s-a dovedit
a fi un sprijin inestimabil al aliaţilor în sudul şi sud-vestul Pacificului. Oamenii Iui
Feldt, toţi voluntari, nu erau soldaţi sau marinari, ci insulari-comercianţi,
funcţionari coloniali, administratori şi plantatori care s-au oferit să rămână în
spatele poziţiilor japoneze dacă aceştia ar ocupa lanţul de insule care apărau
Australia. Fiecare membru al acestei reţele atotcuprinzătoare avea desemnată o
poziţie anume pe care urma să o ocupe dacă japonezii ar fi înaintat în zonă, şi
fiecare avea în dotare un „teleradio” – emiţător, receptor şi generator – împreună
cu coduri simple, dar eficace.
Feldt i-a recrutat şi instruit personal pe fiecare dintre aceşti oameni. Câteva
minute după ce japonezii au executat lovitura de la Pearl Harbor, el i-a alarmat, şi
pe măsură ce inamicul înainta către sud-est, din insulă în insulă, fiecare, pe rând,
intrau în clandestinitate. Cu el au mers autohtonii credincioşi pe care îi cunoştea şi
în care avea încredere. Fără un astfel de ajutor, supraveghetorii de coastă
(coastwatcher) nu ar fi putut supravieţui. Toţi, albi şi autohtoni deopotrivă, erau în
întregime conştienţi de marile neplăceri şi de riscurile permanente pe care
activitatea lor le implicau. Dacă unul din ei ar fi fost capturat, cel mai bun lucru pe
care l-ar fi putut spera era o moarte fulgerătoare, fără chinuri.
De la Guadalcanal, Martin Clemens, „Snowy“ Rhoades şi proaspătul locotenent
din Rezerva regală australiană navală de voluntari, D. S. Macfarlan, toţi rămaşi în
spatele inamicului, nu aveau nimic deosebit de raportat, cu excepţia faptului că
grupuri de japonezi căutând hrană pe Florida şi-au însuşit „porcii episcopali” lăsaţi
de episcopul anglican Baddeley când s-a retras la Malaita. Necunoscută, desigur,
acestor bravi şi singuratici bărbaţi, furtuna de la Midway – „bătălia care a osândit
Japonia”37 – se desfăşura departe, în nord.
Pierderile japoneze la Midway – patru portavioane şi avioanele de pe ele, piloţii
şi echipajele aeriene – chiar dacă au fost ascunse cu succes de marină faţă de
conducerea armatei, împărat şi, desigur, faţă de opinia publică, au frânat planurile
de a avansa bazele operative către insulele Fiji şi Noua Caledonie, iar la 11 iunie
operaţia „FS“ a fost „temporar amânată”. Pentru moment, pendulul era la punctul
mort.

La mijlocul lui iunie, coastwatcherul Rhoades transmitea următoarea informaţie

de mare interes în legătură cu activitatea japonezilor în insulele Solomon de jos:

„Japonezii din Savo, cu o mitralieră şi căşti de oţel, întreabă de locul unde se

află oamenii albi pe Guadalcanal. Ei spun că vor merge acolo în două săptămâni.
Japonezi sunt de asemenea la Tenaru şi Kukum, unde vinerea trecută s-au distrat
călărind. Erau să prindă un băiat de la poliţie"38.

Probabil că unul dintre aceşti necunoscuţi crescători de vite a conceput ideea că

păduricea plană de cocotieri dintre Tenaru şi Kukum era un loc bun pentru un
aerodrom. Nimeni nu ştie. Dar pe 19 iunie, comandantul bazei de la Tulagi a trimis
un detaşament de supraveghere la plantaţia Lunga. Puţine zile mai târziu, câteva
şlepuri cu japonezi au sosit de la Tulagi; în timpul săptămânii următoare, au fost
ridicate două rezervoare de apă şi patrule au scotocit satele de coastă pentru a
angaja sau lua cu forţa echipe de muncitori autohtoni. Dar din cauza lipsei de
echipament, munca la pista care, mai târziu, va deveni unul dintre cele mai
faimoase aerodromuri ale celui de-al doilea război mondial, s-a desfăşurat încet.
37
Mitsuo Fuchida, Masatake Okuniya, Midway – The Baltle That Doomed Japan, Editat de Clarke Kamakami şi
Roger Fineau (Institutul Naval al Statelor Unite, Annapolis. Ediţia a treia, noiembrie, 1955).
38
Martin Clemens, manuscris nepublicat, p. 50.
Coastwatcherul Clemens a raportat aceste activităţi; nu mai era nicio îndoială
asupra intenţiilor japonezilor.
În zorii zilei de 1 iulie, Dovu, un autohton, caporal de poliţie care răspundea de
cercetaşii de încredere ai lui Clemens, însărcinat să observe activităţile de la Lunga,
a sosit extenuat şi cu sufletul la gură în tabăra din pădure a coastwatcherului.
După ce l-a trezit pe Clemens şi a înghiţit o ceaşcă de ceai tare, şi-a prezentat
confuz informaţia:

„O mie de japonezi au debarcat la Lunga în cursul zilei de luni“ (29 iunie). „Toţi
vin la mal cu şalupe mari, luând o sută de oameni, având o mitralieră mare”.
„Pe ce cale ai înţeles tu că toţi sunt o mie şi s-au oprit la Lunga, Dovu? De ce ţi-a
luat atât de mult timp pentru a veni să-mi spui?“
„Eu… am stat jos în hăţiş, am luat zece pietre în mână şi i-am numărat venind la
mal; aveau căşti de metal, cizme kaki, toţi aceleaşi pigpig cu două degete şi o
baionetă. Mă doare piciorul şi burta”39.

Două crucişătoare se aflau într-adevăr în radă la Lunga descărcând trupe şi

tehnică. În timpul următoarelor câteva zile, 400 de oameni din unităţile de
garnizoană 81 şi 84 au săpat tranşee înguste şi au amplasat mitraliere lângă plajă.
Primele eşaloane ale batalioanelor 11 şi 13 geniu – marină din Forţa 8 baze au
venit să lucreze pe aerodrom. Într-o săptămână, restul efectivelor acestor
batalioane au sosit şi tempoul curăţirii terenului s-a înviorat simţitor, în vreme ce
cocotierii cădeau cu sutele. Evoluţia evenimentelor era raportată cu
conştiinciozitate de Macfarlan, Rhoades şi Clemens, ai căror cercetaşi credincioşi s-
au infiltrat în detaşamentele de muncă forţată. Ei estimau că aproximativ 3.000 de
japonezi erau pe Guadalcanal. Aceasta s-a dovedit a fi o numărătoare remarcabil
de exactă40.
Clemens mărturiseşte în jurnalul său că situaţia locală se înrăutăţea zilnic, că
părea să fie mică şansa de a se face ceva şi că în curând el va fi forţat să se mute
chiar mai adânc în junglă. Dar japonezii nu erau singurii oameni interesaţi în
câmpia de pe coasta de nord a acestei insule situate la atât de multe mii de mile
de Tokyo.

39
Ibidem, p. 53.
40
Potrivit căpitanului Toshikazu Ohmae, ofiţer cu operaţiile în Flota 8, în acel timp existau pe insulă 2.571 de
ofiţeri şi soldaţi în unităţile de construcţii de baze nr. 11 şi nr. 13 (Toshikazu Ohmae, The Battle of Savo Island.
Editată de Roger Pineau cu o notă redactată de viceamiralul Gunichi Mikawa în „United States Naval Institute
Proceedings", Annapolis, decembrie 1957).
 3. COŞMAR ÎN NOUA ZEELANDĂ: PESIMISM LA
MELBOURNE, FIASCO ÎN FIJI

La 20 martie 1942, generalul de brigadă Alexander Archer Vandegrift, un

gentleman fălcos din Virginia, chipeş, dulce la vorbă, în vârstă de circa 55 de ani,
pe atunci locţiitor al comandantului Diviziei 1 Infanterie Marină, a primit un
telefon de la generalul-locotenent Thomas Holcomb, comandantul Corpului de
infanterie marină, prin care era informat că va primi comanda diviziei pe 23
martie. La acea dată, Vandegrift a fost avansat general-maior, şi la o scurtă
ceremonie desfăşurată la New River, în Carolina de Nord, steagul său cu două
stele41 a fost arborat pe catargul văruit din faţa casei fermei reconstruite, care îi va
servi atât ca reşedinţă, cât şi ca stat major temporar.
Noul comandant al diviziei, cândva protejatul înflăcăratului general-maior
Smedley Butler, învăţase un lucru esenţial de la acel om minunat: cel mai
important element în război este omul. Este posibil ca, printr-un proces de
osmoză, ofiţerul mai tânăr să-şi fi însuşit o parte din uimitoarea înţelegere a lui
Butler pentru natura umană. Dar Vandegrift nu era extravertit. Cei care l-au
întâlnit chiar întâmplător, au rămas cu impresia că era un om de o hotărâre
nestrămutată. Răbdarea şi forţa lui Archer Vandegrift vor fi puse la încercare de
multe ori în lunile următoare.
Vandegrift nu a moştenit o situaţie bună. Divizia pe care el a preluat-o exista
numai cu numele. Ea se afla angajată (pentru a treia oară într-un an) într-un
proces simultan de dezorganizare şi reorganizare planificată. Înainte cu două zile
ca el să fi primit comanda, predecesorul său ordonase dislocarea unui regiment –
al 7-lea infanterie marină – pentru a staţiona în Samoa. Pentru a aduce Regimentul
7 întărit în stare de luptă înainte de plecare, toate celelalte subunităţi au fost
lipsite de mulţi dintre cei mai experimentaţi ofiţeri, subofiţeri şi specialişti.
Vandegrift păstra puţin pentru sine. El se aştepta ca Regimentul 7 infanterie
marină să intre în luptă; de aceea i-a dat o parte disproporţionată din cei mai buni
oameni, ofiţeri, arme şi tehnică disponibile. Regimentul, ducând cu el crema
diviziei, pleca la 10 aprilie 1942 de la Norfolk.
Cinci zile mai târziu, Vandegrift era informat verbal că marea unitate, cu
efective reduse, de sub comanda sa, va începe deplasarea în Noua Zeelandă pe
41
În armata americană, gradul de general de brigadă are ca însemn o stea, iar cel de general-maior două stele.
(n. tr.)
data de 1 mai şi că ea va constitui Grupul de debarcare al Forţei Amfibii din
Pacificul de Sud42. Generalul a primit această ştire cu sentimente amestecate; deşi
jubila la perspectiva deplasării diviziei ca o entitate de sine stătătoare către un
front, care fără îndoială curând va fi activ, el nu era în niciun caz satisfăcut de
stadiul pregătirii ei de luptă şi nici de starea tehnicii. Cu toate că batalioanele ei de
infanterie se instruiseră temeinic în cursul lunilor ianuarie, februarie şi martie (şi,
printr-o curioasă coincidenţă, pe Insula Solomon, situată la vărsarea râului
Patuxent, în Statul Maryland), iar artileria era în bună stare, divizia, după cum
spunea comandantul său, nu „atinsese un stadiu satisfăcător de pregătire pentru
luptă”. Dar Vandegrift a fost asigurat că va fi timp suficient pentru o viitoare
pregătire intensivă; el a fost informat de comandant că nu era nevoie să anticipeze
o misiune de luptă înainte de ianuarie 1943. Comandantul primise această
informaţie dintr-o sursă bună – Ernest J. King.
Pe 29 aprilie 1942, King a dat o directivă oficială pentru înfiinţarea Forţei
Amfibii din Pacificul de Sud. „Este urgent necesar ca o forţă amfibie să fie
staţionată în Pacificul de Sud“, scria el43. Titlul codificat al acestei operaţii, ales de
amiralul King, era „Lupul singuratic” (LONEWOLF) 44. King, care credea că cel ce
călătoreşte singur, călătoreşte mai repede, punea temeliile marelui său plan: să
înainteze către nord-vest din Noile Hebride.
Comandamentul Corpului de Marină a început acum să pompeze personal la
New River pentru a aduce marea unitate a lui Vandegrift pe picior de război;
grupuri suplimentare soseau aproape zilnic. Ei erau o şleahtă pestriţă. Sute dintre
ei erau tineri recruţi care terminaseră de curând instrucţia la Parris Island. Alţii
erau mai bătrâni; sergenţi clasa I înşfăcaţi de pe platformele arsenalelor navale,
sergenţi din serviciile de recrutare, sergenţi de artilerie care au luptat în Franţa,
soldaţi bătrâni cu fişe disciplinare lungi de un cot. Aceştia erau profesioniştii;
„vechea gardă”45 a infanteriei marine a Statelor Unite. Mulţi luptaseră contra
grupărilor de „Cacos“ în Haiti, a celor de „bandidos” în Nicaragua, precum şi cu
soldaţii şi marinarii francezi, englezi, italieni şi americani în fiecare bar din
Shanghai, Manila, Tsingtao, Tientsin şi Beijing. Ei erau învederaţi cartofori şi hoţi
desăvârşiţi care preferau să bea loţiune de păr în locul berii de la economat
(numită „pişat de cal“); înjurau cu o minunată fluenţă şi niciodată nu mergeau la
42
Vandegrift nu a fost informat oficial până la 23 aprilie 1942, când a primit documentul CMC
(Comandamentului Corpului de Infanterie Marină) nr. 003D11342. Este interesant de observat că întrucât
„niciun ofiţer curier obişnuit” nu era disponibil, acest document a fost transmis prin poştă, ca orice scrisoare
recomandată.
43
Documentul Cominch nr. 00322 din 29 aprilie 1942: „Planul de bază pentru înfiinţarea Forţei amfibii din
Pacificul de Sud“. Biroul de documente navale şi Biblioteca (pe viitor ONRL). Arlington, Va.
44
Iniţial „Bandbox” (Cutie de pălării). „Lonewolf“ (Lupul singuratic) este revelator.
45
Old Breed - Deşcă bătrână (N. Tr.).
capelă („Cutia lui Dumnezeu”) decât forţaţi. Mulţi practicau prizarea tutunului,
fumau trabucuri tari sau mestecau tutun (ţigaretele le considerau a fi bune doar
pentru femei şi copii). Ei aveau puţin interes pentru biblioteci sau concursuri
sportive. Ei puteau să trăiască cu pastramă de capră, cu cafea neagră tare, pe care
o numeau „compoziţie de cazan”, şi cu carne tocată gătită în casca de metal. Mulţi
purtau insigne de experţi cu însemne pentru îndemânare la folosirea puştii şi
baionetei, pistolului, mitralierei, grenadei de mână şi aruncătorului de mine. Ei îşi
cunoşteau armele şi tactica. Ei ştiau că sunt viguroşi şi buni. Erau destui dintre ei
capabili să insufle subunităţilor şi să confere miilor de tineri bărbaţi o parte din
spiritul deosebit care îi anima şi din îndemânarea pe care o posedau.
În mod simultan, a început o orgie a sortării, împachetării, marcării, înscrierii de
certificate de expediţie. Acestea au continuat până ce ultimul om din eşalonul
înaintat s-a îmbarcat pe nava Wakefield (fostul vas de linie Manhattan) la Norfolk,
în statul Virginia, la 19 mai 46. La New Orleans S.S.47 Del Brazii a încărcat tot felul de
categorii de provizii cerute pentru a aproviziona un depozit al bazei care urma să
fie înfiinţat la Wellington.48 Între timp, o echipă de ofiţeri a plecat cu avionul în
Noua Zeelandă şi a ales un loc de tabără într-un teritoriu accidentat şi plin de
tufişuri lângă Wellington. Al doilea eşalon, sub comanda generalului de brigadă
William H. Rupertus, noul locţiitor al comandantului diviziei, s-a îmbarcat ulterior
în tren pentru a se deplasa pe Coasta de Vest şi a ieşi în convoi din San-Francisco 49.
Niciunul dintre eşaloane nu era „pregătit pentru luptă". Mutarea era de rutină,
din tabără în tabără; elementul ei caracteristic era viteza. Toate navele erau prin
urmare încărcate după criterii comerciale. Aceât lucru nu putea fi văzut ca o
eroare de judecată din partea lui Vandegrift. Instrucţiunile primite de el excludeau
categoric orice posibilitate de a trece la luptă mai devreme. Şi în orice caz, nu erau
suficiente nave pentru a permite o încărcare planificată cu grijă şi riguros pregătită
pentru condiţii de luptă.
Pe 14 iunie, eşalonul înaintat a sosit la Wellington şi Vandegrift a raportat, prin
radio, prezenţa sa amiralului Ghormley. Infanteriştii marini au început să descarce
şi să se mute în taberele-bază. În timp ce ei încă se instalau şi întâlneau prima oară
fetele din Noua Zeelandă, Vandegrift a plecat să raporteze situaţia lui Ghormley la
cartierul său general din Auckland. Când comandantul de divizie, împreună cu
ofiţerii superiori din statul său major, s-au îmbarcat într-un avion la 25 iunie,
46
S.S. Electra a ridicat ancora de la Norfolk la 10 mai 1942, iar Wakefield, zece zile mai târziu.
47
SS- Steam ship – vapor (N- tr.)
48
S.S. Del Brazil a plecat din New Orleans la 12 mai.
49
Infanteriştii marini care au călătorit pe nava închiriată John Ericsson de la San Francisco au avut o vreme
proastă. Ei au fost hrăniţi cu unt lânced. Ouă stricate şi carne alterată, nu cu mâncare proaspăta. Sute de
oameni sufereau de pe urma dizenteriei şi toţi de subnutriţie. Proprietarii navei şi comandantul ei ar fi trebuit
să fie trimişi la închisoare.
niciunul nu ştia că această vizită avea să fie mai mult decât una de rutină. Nimeni
de fapt, dacă l-ai fi întrebat în acea dimineaţă, nu ar fi ştiut localizarea precisă a
insulelor Tulagi, Guadalcanal sau Gavutu. Ei aveau să se lămurească în curând.

Imediat după ce King a început să caute o spărtură accesibilă în armura

inamicului, au fost confirmate rapoartele preliminare despre pierderile japoneze la
Midway. Dar şi Douglas MacArthur a examinat rapoartele de la Midway şi l-a
asaltat pe amiralul King cu punctul său de vedere. Propunerea lui MacArthur către
Comitetul întrunit al Şefilor de State Majore era curajoasă, dar imprudentă.
Generalul sugera nimic mai puţin decât cucerirea Rabaulului, pe care el o putea
duce la îndeplinire, după cum afirma, cu o divizie de desant maritim, sprijinită de
aviaţia de pe portavioane. Aceasta însemna angajarea portavioanelor rapide – şi
erau numai două pe atunci în Pacific – în Marea Solomon plină de stânci
submarine. Planificatorii marinei, care se temeau că MacArthur ar putea privi
portavioanele ca materiale „consumabile”, nu aveau nicio intenţie să
primejduiască cu uşurinţă aceste nave preţioase.
Marina nu putea să-şi asume sprijinul pentru un astfel de joc de noroc. În
aceste circumstanţe, King a considerat că o debarcare pe Rabaul era ceva
asemănător cu a ordona unor soldaţi de plumb să ia cu asalt o sobă înroşită, drept
pentru care, în mod autoritar, a respins prin veto ideea. Câteva săptămâni mai
înainte, cu ajutorul lui MacArthur, el respinsese planul prezentat de Nimitz, care
sugera ca locotenent-colonelul Merritt Edson, din First Marine Raiders (batalion de
comando al infanteriei marine), să atace şi să devasteze insula Tulagi, după care să
se retragă. Ceea ce King avea în minte era o operaţie limitată ca amploare, dar
destinată mai degrabă să-i oprească pe japonezi decât numai să-i întârzie sau să-i
irite, şi pe la mijlocul lui iunie, el însuşi avea certitudinea că ocuparea „Zonei
Tulagi“, urmată de ocuparea localităţii Ndeni, din Insulele Santa Cruz, ar putea fi
îndeplinită cu mijloacele avute la îndemână.
Colegii amiralului din Comitetul întrunit al Şefilor de State Majore s-au dovedit
dificili. Generalul Marshall recunoştea necesitatea unei acţiuni limitate în Pacific,
dar considera că acea operaţie de-a lungul lanţului de insule acoperite de junglă va
lua în mod inevitabil resurse de pe teatrul european, căruia strategia unitară îi
dădea prioritate. La rândul său H. H. („Hap“) Arnold, comandantul general al
Forţelor Aeriene ale Armatei de Uscat, era de acord cu Marshall că acţiunea în
Pacific trebuie să fie de natură defensivă, cel puţin până când pregătirea debarcării
aliaţilor în Europa (denumită codificat BOLERO) va fi realizată în bună măsură.
Preşedintele a fost destul de clar faţă de Şeful Statului Major (dar evident nu faţă
de amiralul King), că el nu vrea să încetinească acţiunea BOLERO. Pe de altă parte,
Comitetul întrunit al Şefilor de State Majore era unanim de acord că ceva trebuie
făcut pentru a-i ţine în şah pe japonezi. După lungi dezbateri Comitetul a ratificat
propunerea lui King.
Rămânea problema spinoasă a comenzii. Marshall dorea ca MacArthur să
conducă marşul către insulele Solomon; King insista ca prima fază, sau „Operaţia
Task“ (nume de cod WATCHTOWER) să fie condusă de marină. Şeful Statului Major
al trupelor de uscat a rămas pe poziţiile sale. King, după ce a subliniat că forţele ce
vor fi întrebuinţate constau în întregime din elemente ale marinei şi infanteriei
marine, l-a înfruntat pe Marshall cu ceva ce echivala cu un ultimatum:
„Watchtower“ va fi sub comanda marinei sau nu va fi niciun „Watchtower“. Aşa se
face că Marshall şi-a dat în final consimţământul său şovăitor şi a fost de acord să
mute limita Zonei Pacificului de Sud a lui Ghormley, care iniţial trecea prin
extremitatea de vest a Guadalcanalului, cu un grad de longitudine către vest.
Nimitz a primit, în consecinţă, responsabilitatea pentru Operaţia Task I şi
MacArthur a fost însărcinat să execute Operaţiile Task II şi III, capturarea insulelor
Solomon de Nord şi luarea Rabaulului. El a primit indicaţia să declanşeze aceste
operaţii cât mai curând posibil, după încheierea cu succes a Operaţiei Task I.
Ordinul preliminar pentru prima fază a ofensivei a fost dat la 25 iunie. Viitoarea zi
Z a fost stabilită pentru 1 august.
King nu a notificat, în prealabil, comandanţilor pe care îi avea în subordine în
Pacific, că se gândeşte să lanseze o astfel de operaţie la o dată atât de apropiată.
Contraamiralul Richmond Kelly Turner, comandant al forţei amfibii din Pacificul de
Sud, nici nu ajunsese încă în zonă.

„Eu am aflat despre asta prima oară – scria mai târziu Ghormley –, la sfârşitul
lui iunie, când am primit ordinul să discut cu generalul MacArthur în legătură cu
propusa ocupare a zonei Guadalcanal-Tulagi. Dacă aş fi ştiut acest lucru, munca
noastră iniţială din Sudul Pacificului în planificarea operaţiilor şi a asigurării
tehnico-materiale, precum şi în culegerea informaţiilor ar fi fost îndreptată mai
direct către primele obiective “50.

Prima oară când Vandegrift „a aflat asta“ a fost atunci când a intrat în biroul
amiralului Ghormley. Aici, lui i s-a spus că misiunea sa era de a cuceri şi menţine
Tulagi (nume de cod RINGBOLT), zona Guadalcanalului (CACTUS), care dispunea de
aerodromul construit cu sârguinţă de japonezi, şi Ndeni în insulele Santa Cruz.

50
Ghormley, op. Cit., p. 9.
Forţa sa de debarcare urma să fie întărită în timpul deplasării către raionul
obiectivului cu Regimentul 2 infanterie marină (un regiment întărit luat din Divizia
2 infanterie marină). Batalionul 1 raideri (First Raider Battalion) 51 (pe atunci în
Noua Caledonie), Batalionul 1 paraşutişti şi Batalionul 3 apărare (3rd Defense
Battalion).
Comandantul forţei de debarcare avea de rezolvat două probleme urgente.
Prima era să obţină fără nicio întârziere informaţii despre teren şi inamic, care i-ar
fi permis să formuleze un plan de bază pentru a manevra pe litoral. De aceasta
depindea întreaga schemă a debarcării. Pentru că până nu se pregătea o astfel de
schemă era imposibil să se elaboreze planuri detaliate pentru debarcarea de pe
nave şi deplasarea de la nave la mal, pentru sprijinul de artilerie navală şi de
aviaţie, pentru organizarea aprovizionării pe plaje şi pentru reţeaua complexă de
transmisiuni necesară în vederea conducerii şi asigurării debarcării pe litoralul
inamicului. Pentru a culege informaţiile necesare elaborării planului său, generalul
a trimis imediat pe ofiţerul său cu cercetarea, locotenent-colonelul Frank B.
Goettge, în Australia.
În acelaşi timp, el a cerut amiralului Ghormley ca un grup selecţionat de ofiţeri,
plus un număr de transmisionişti experimentaţi, cu echipamentul lor tehnic, să
plece de îndată cu avionul la Townsville, Australia, să se îmbarce acolo pe un
submarin, şi să se îndrepte către Guadalcanal pentru a contacta pe coastwatcherul
Martin Clemens. Misiunea acestei patrule ar fi fost să investigheze starea mareei şi
a plajelor de debarcare, să observe activităţile japoneze de pe Guadalcanal, şi să
raporteze efectivele şi dislocarea inamicului. Având în vedere numărul mic de
informaţii de care se dispunea, această cerere era logică şi rezonabilă. Cererea a
fost însă respinsă de amiralul Ghormley ca fiind „prea periculoasă” 52.
Cu toate acestea, Goettge s-a deplasat cu avionul la Melbourne, unde Statul
Major al lui MacArthur şi guvernul australian i-au dat tot ajutorul posibil.
Comandorul Feldt şi-a avertizat observatorii de coastă, cerându-le să raporteze
orice frântură de informaţie referitoare la: mişcările navelor şi avioanelor
inamicului; forţa inamicului de pe Guadalcanal şi Tulagi, dislocarea instalaţiilor
japoneze şi activitatea zilnică, obişnuită, pe care o desfăşoară forţele garnizoanei.
În timp ce ofiţerii de informaţii ai lui MacArthur comparau toate informaţiile pe
care le aveau, Goettge se întâlnea cu foşti funcţionai-i coloniali, plantatori,

51
Batalion de comando; to raid - a întreprinde un atac, o incursiune; raider – participant la un raid (n. tr.).
52
„General Merrill B. Twining, U.S.M.C. (ret.). Corespondenţă Twining era în acel timp locotenent-colonel,
locţiitor al şefului biroului Operaţii (G–3), al Diviziei 1 infanterie marină. În continuare, această sursă este
citată sub numele „Corespondenţa Twining". Am folosii simbolul „G“ pentru secţiile de stat major, în această
perioadă, Corpul de Infanterie Marină folosea litera „D“ pentru a indica secţiile de stat major ale udei divizii de
infanterie marină.
comercianţi, căpitani de goelete de pe insule, foşti misionari şi funcţionari ai
companiilor Lever Brothers şi Burns-Philp South Sea Traders, care cunoşteau
insulele. Opt dintre ei au fost în grabă angajaţi şi repartizaţi la statul major al lui
Vandegrift. Cu ajutorul lor secţia cercetare a întocmit o hartă aproximativă a
coastei de nord a Guadalcanalului de Ia Taivu la Kukum. Un mozaic de fotografii
aeriene fragmentare ale acestei zone a furnizat câteva detalii asupra terenului.
Rapoartele zilnice ale coastwatcherilor au completat sărăcăcioasele informaţii
despre apărarea inamicului, care părea a fi primitivă şi concentrată în jurul
localităţilor Lunga şi Kukum.
Cealaltă problemă a lui Vandegrift era la fel de acută. Al doilea eşalon al diviziei
sale era încă pe mare şi nu era prevăzut să ajungă la Wellington până Ia 11 iulie,
trei săptămâni înainte de programata zi Z. Navele încărcate după criterii
comerciale, transportând Regimentul 1 infanterie marină, artileria divizionară,
tancuri, tractoare amfibii şi majoritatea tehnicii de geniu trebuiau să fie
descărcate, iar încărcătura lor să fie sortată pe Aotea Quay, înainte de a putea
începe îmbarcarea pe nave după criterii tactice.
Cum marina refuzase cererea lui Vandegrift ca reprezentanţii săi să
supravegheze încărcarea în porturile de îmbarcare, statul major al diviziei avea în
cel mai bun caz o idee nebuloasă asupra materialului ce se afla pe fiecare din
navele care transportau eşalonul al doilea. Acest nod putea fi desfăcut ulterior;
sarcina imediată era acum de a încărca, după criterii tactice, navele disponibile cu
unităţile şi tehnica existente deja la Tararua.
Explicaţia dată neozeelandezilor pentru necuviincioasa grabă cu care
infanteriştii marini, abia ajunşi în minunatele lor insule, se pregăteau acum să
plece, a fost aceea a unor „aplicaţii de debarcare”.

Pe 2 iulie, amiralul King, acţionând ca reprezentant al Comitetului întrunit al

Şefilor de State Majore pentru Operaţia Task I, a dat o directivă oficială către
Nimitz53. În document se stabilea ca obiectiv final al operaţiilor ofensive planificate
„cucerirea şi ocuparea zonei Noua Britanie – Noua Zeelandă – Noua Guinee”;
scopul lor: „a interzice Japoniei această zonă”. Operaţia Task I era definită ca
„luarea şi ocuparea insulelor Santa Cruz Tulagi şi a poziţiilor adiacente”. Nicio
menţiune nu era făcută despre Guadalcanal sau despre necesitatea construirii
rapide, acolo, a unui aerodrom. Nici în scrisoarea din 9 iulie, trimisă de Nimitz
către comandantul Zonei şi Forţelor din Pacificul de Sud. Nu există nicio
instrucţiune privitoare la construcţia aerodromului54.

53
Cominch 022100, iulie 1942, ONRL.
54
Cincpac Ltr. Instrucţiunile WATCHTOWER (Turnul de veghe) către Comsopac din 9 iulie 1942, ONRL.
 Chestiunea pe care nici Comitetul întrunit al Şefilor de State Majore şi nici
amiralul Nimitz n-au clarificat-o – ori cel puţin n-au clarificat-o pentru amiralul
Ghormley – era fundamentală. Şi anume, precizarea scopului final al acestei
acţiuni. Se referea aceasta numai la a împiedica înaintarea japonezilor către
Hebride şi Noua Caledonie şi din aceste poziţii înaintate să taie liniile de
comunicaţii către Australia? Aceasta, afirma Ghormley, era înţelegerea sa: să
interzică pătrunderea în zonă a japonezilor. Dar Comitetul întrunit al Şefilor de
State Majore stipulase clar că „Watchtower” era primul pas pe lungul drum către
Rabaul. Şi cu siguranţă că aceasta a fost concepţia pe care King o schiţase în
memorandumul său din martie către preşedinte. Cu toate acestea, istoria
campaniei dovedeşte că amiralul Ghormley nu a fost niciodată sigur ce
întrebuinţare trebuia să dea „zonei Tulagi“, de îndată ce ar fi capturat-o. Şi pentru
a fi drepţi cu amiralul, trebuie spus că el nu era singurul care era nelămurit.
„Watchtower“ a fost concepută, planificată şi lansată pe o bază şubredă, în care
elementul de control era timpul. Culegerea deliberată şi evaluarea informaţiilor,
alocarea unor forţe echilibrate, consultările prelungite şi planificarea meticuloasă,
caracteristice viitoarelor operaţii din Pacific, lipseau. Astfel, această primă ofensivă
aliată din al doilea război mondial era destinată să dezvăluie o serie de improvizaţii
aproape frenetice şi uneori aproape fatale. Asta este pedeapsa inevitabil cerută în
război pentru aceia care din indiferent ce motiv nici nu fac aprecieri corecte, nici
nu întocmesc planuri cuprinzătoare.
Câteva zile înainte să fi primit scrisoarea lui Nimitz din 9 iulie, Ghormley a
zburat la Melbourne pentru a discuta cu Douglas MacArthur. Amiralul era
pesimist. El ajunsese la concluzia că „Watchtower“ era o acţiune nesigură. Ziua Z
planificată la 1 august, îşi precipita sosirea; grosul diviziei lui Vandegrift era încă pe
mare. Factorul timp nu permitea planificări detaliate şi executarea pregătirilor pe
care el le considera esenţiale. Chiar informaţiile elementare cu privire la teren,
condiţiile marine şi meteorologice în zona de atac lipseau. Hărţile terestre şi
maritime disponibile erau vechi, nedemne de încredere şi de altfel complet
nesatisfăcătoare. Tabelele de maree arătau creşteri şi căderi inegale de câteva
picioare, produse cu o neregularitate de neprevăzut. Singurele evaluări despre
efectivele, armele şi amplasarea japonezilor pe Tulagi, Gavutu şi Guadalcanal erau
cele furnizate de coastwatcherii îngropaţi în adâncul junglei şi erau de o precizie
discutabilă.
Posibilităţile japonezilor de a răspunde la o invazie a insulelor sudice ale
arhipelagului Solomon nu puteau fi verificate. Ghormley ştia că MacArthur nu avea
forţa aeriană necesară să neutralizeze Rabaulul şi Kaviengul, adică mult mai puţin
decât era nevoie ca să interzică accesul pe mare în zona Guadalcanal-Tulagi
dinspre nord-vest. Forţele repartizate erau, sau aşa era convins amiralul,
insuficiente şi încă neinstruite corespunzător. El întrezărea o mică şansă ca
proiectata operaţiune să poată fi susţinută în mod continuu.
Cât priveşte planificarea logistică, Ghormley vrând-nevrând a făcut-o în vid.
Pentru amiralii din Washington, „logistica” era un termen ce desemna o ştiinţă
esoterică în domeniul armatei de uscat. „Eu nu ştiu ce dracu este această
„logistică” de care tot vorbeşte Marshall”, se spunea că ar fi remarcat King la
începutul primăverii lui 1942, „dar vreau şi eu o parte din ea”. Aşa zicea şi
Ghormley, dar n-a obţinut nimic.
„O lipsă deosebită” în cadrul ministerului era faptul că nimeni „n-a luat
cunoştinţă în mod corect de elementul timp în furnizarea de material pentru
lucrările de construcţii în condiţii variate şi potrivnice”. Ca urmare a amânărilor
ministerului, singurul aerodrom din Noile Hebride capabil să susţină chiar şi
operaţii limitate era cel de la Vila, pe Efate55.
Contraamiralul John S. McCain, comandantul aviaţiei Pacificului de Sud,
comanda toate avioanele, cu baza pe litoral, repartizate lui Ghormley. Dar el nu
era mai capabil decât MacArthur să neutralizeze forţa aeriană a inamicului din
zona obiectivului sau să interzică accesul pe mare către acesta. Cele mai multe
avioane disponibile pentru McCain erau cu rază mică de acţiune. Fără rezervoare
suplimentare sub fuzelaj (şi nu existau astfel de dotări în Pacificul de Sud), ele nu
puteau să ajungă, de pe bazele actuale din Noua Caledonie şi Noile Hebride, să
acţioneze deasupra insulelor Solomon de jos. Pentru cercetare îndepărtată,
McCain putea să folosească avioane B-17, suplimentate de două escadrile de
hidroavioane de tip „Catalina” (produse de firma Consolidated), sprijinite de nave-
bază.
Singurele lui bombardiere cu rază mare de acţiune erau aceleaşi B-17. Douăzeci
şi şapte dintre aceste avioane, care purtau numele de „Fortress“ – respectiv
Grupul 11 bombardament, comandat de un ofiţer capabil şi curajos din forţele
aeriene ale armatei de uscat, colonelul La Verne Saunders – ajunseseră de curând
în zonă. Grupul lui Saunders era împărţit între Efate şi Noua Caledonie. Chiar de la
Efate, B-17 trebuiau să zboare 710 mile pentru a ajunge în zona de operaţii din
insulele Solomon.
Condiţiile în care McCain şi Saunders aveau de lucrat ar fi descurajat ofiţerii mai
puţin hotărâţi. Şi cu toate că ei formau o echipă cu spirit ofensiv, nicio combinaţie
de voinţă şi îndemânare nu putea să compenseze lipsa de aerodromuri, de piloţi
de schimb instruiţi şi echipaje de zbor, lipsa de avioane şi piese de schimb şi
posibilităţile primitive de întreţinere la îndemâna câtorva mecanici.

55
Ghormley, op. Cit. El a găsit o vină deosebită Direcţiei de Aeronautică (din Statul Major al Marinei Militare)
al cărei şef era contraamiralul John H. Towers, din Marina Statelor Unite (USN.).
 Această factură formidabilă de detalii nu era în niciun chip exhaustivă. Membrii
statului major „scheletic” al lui Ghormley erau tot atât de ignoranţi ca şi el în ceea
ce priveşte complexitatea unei acţiuni de debarcare a desantului maritim. Şeful
său de stat major, contraamiralul Daniel J. Callaghan, era un ofiţer plăcut şi chipeş,
a cărui principală calificare pentru postul pretenţios pe care îl ocupa, era aceea că
fusese aghiotant naval al preşedintelui Roosevelt. Ca ofiţer cu operaţiile aeriene,
lui Ghormley i-a fost trimis un tânăr aviator care era inteligent şi harnic, dar de un
grad inferior şi neexperimentat în operaţiile de desant maritim. Amiralul avea un
cartier general insuficient echipat de la care să exercite comanda. Mijloacele de
transmisiuni tactice erau limitate şi nu erau suficienţi ofiţeri şi operatori de serviciu
nici pentru a încadra cum trebuie instalaţiile pe care le aveau. Noua Zeelandă nu
putea să asigure produsele alimentare pe care planificatorii de la Washington
continuau să-l asigure că erau uşor de găsit. Spitalele din zona din adâncime nu
erau încă terminate. Construcţiile din zona înaintată – port, doc, instalaţiile de
descărcare şi depozitare – erau încă în stadiul de proiecţie. Pe măsură ce avionul
lui Ghormley se apropia de Melbourne, el va stabili acestea, şi alte obiecţii, pentru
a le prezenta renumitului său coleg.
Când cei doi bărbaţi s-au întâlnit, MacArthur s-a grăbit să-i exprime opinia sa.
Generalul a mers imediat la fondul problemei, pe care el îl considera în mod corect
a fi menţinerea superiorităţii aeriene, cel puțin deasupra zonei de operaţii. Nicio
astfel de operaţie, afirma el, nu trebuia iniţiată fără să fi existat asigurări pozitive
despre o acoperire aeriană adecvată şi fără un sprijin aerian continuu. Japonezii îşi
întăreau zilnic forţele aeriene şi de suprafaţă de la Rabaul şi Kavieng. El a confirmat
suspiciunile lui Ghormley că de pe aerodromurile existente şi cu avioanele
disponibile, el nu putea neutraliza aceste baze. Generalul a subliniat că lipsa de
nave de transport excludea fluxul continuu de provizii şi echipament necesar
pentru a asigura securitatea oricărei acţiuni desfăşurate pe litoralul inamicului. El
considera că înfăptuirea cu succes a operaţiei „Watchtower” era „deschisă celor
mai serioase îndoieli”. În orice caz, a conchis MacArthur, concepţia strategică lăsa
mult de dorit. El concepea cele trei faze ale înaintării din insulele Solomon de jos la
Rabaul ca fiind înfăptuite într-o „mişcare continuă", o înaintare rapidă care, o dată
începută, se va îndrepta către nord-vest, ca un bulgăre de zăpadă care se
rostogoleşte.
La încheierea discuţiei lor, cei doi comandanţi au redactat şi semnat de comun
acord o telegramă către Comitetul întrunit al Şefilor de State Majore, propunând
amânarea operaţiei „Watchtower”. Comitetul, în câteva cuvinte bine alese, a
respins imediat propunerea prezentată de la Melbourne. Comitetul considera că
este necesar să-i oprească pe japonezi, iar aceasta trebuie s-o facă imediat; el „nu
dorea să contramandeze pregătirile în curs şi execuţia Operaţiei Task 1“ 56.
Pe când amiralul Ghormley conferea cu colegul său la Melbourne, infanteriştii
marini lucrau zi şi noapte la Wellington, încercând să elibereze docurile înaintea
sosirii celui de-al doilea eşalon al diviziei. Cu acest eşalon au venit şi ploile. De
asemenea, au început necazurile cu docherii sindicalizaţi din Noua Zeelanda, ai
căror şefi obiectau cu hotărâre pe lângă guvernul lor, refuzând să permită
oamenilor lor să lucreze pe vreme foarte rea. Acest nod nu a fost descurcat – a
fost în mod prompt tăiat. Liderii sindicali care călcaseră legea şi oamenii lor au fost
evacuaţi din docuri de poliţia din Wellington. Infanteriştii marini lucrau neîntrerupt
în schimburi de opt ore şi când puteau ajunge în oraş se amuzau scrijelind pe
pereţii toaletelor din hoteluri înjurături obscene la adresa muncitorilor docheri
neozeelandezi. „Toţi docherii sunt feciori de curvă“ este poate cea mai reţinută
dintre inscripţiile lor.
Aotea Quay a făcut o impresie de neşters asupra celor care l-au văzut în timpul
acestui coşmar fără sfârşit. Sub luminile obscure, oameni uzi până la piele
luptându-se cu cutiile îmbibate de ploaie, conţinând haine, hrană, medicamente,
ţigări şi ciocolată. Containerele din carton ieftin având raţiile marinei şi alimentele
infanteriei marine se dezintegrau; un ofiţer îşi aminteşte că mergea aproape o sută
de yarzi printr-o mlaştină de fulgi de porumb îmbibaţi cu apă, amestecaţi cu
dulciuri terciuite, cutii sparte cu ţigări de foi, încălţăminte desperecheată şi
deformată, legături de ciorapi. Lipsa de timp, facilităţile portuare restrânse,
vremea nefavorabilă, împachetarea necorespunzătoare şi lipsa de colaborare în
muncă s-au combinat pentru a crea ceea ce descria Vandegrift, într-un limbaj
notabil pentru moderaţie, ca „o neasemuită încurcătură logistică”. Alţii, într-o
terminologie mai puţin elegantă, descriau zona docurilor ca „o mlaştină plină cu
gunoi".
Cum nu erau suficiente nave disponibile, tehnica individuală şi a unităţilor a fost
redusă drastic. Toţi sacii de efecte, cazarmamentul, echipamentul pentru corturi,
valizele şi cuferele au fost depozitate la Wellington. Mărfurile economatelor
militare au fost limitate la minimum în ceea ce priveşte cantităţile de săpun, tutun,
chibrituri şi lame de ras. Toate proviziile voluminoase – raţii alimentare, carburant,
lubrifianţi – au fost reduse la necesarul pentru 60 de zile; muniţia necesară redusă
de la 15 la 10 zile de luptă pentru întreg armamentul. Potrivit ordinului diviziei,
elementele Forţei de debarcare puteau lua la bordul celor câteva nave repartizate
numai „obiectele realmente necesare pentru a trăi şi lupta“.

56
Ghormley, op. Cât., p. 52.
 Cercetarea lăsa încă mult de dorit, şi pe 15 iulie locotenent-colonelul Merrill B.
Twining, însoţit de un alt ofiţer din infanteria marină, a zburat în Australia şi de
acolo la Port Moresby. Acolo, la 17 iulie, cei doi s-au îmbarcat pe un avion de tip
Fortress, pentru a face o recunoaştere deasupra zonei de operaţii. Deasupra
Guadalcanalului bombardierul a fost atacat de trei hidroavioane de tip Zero şi,
după ce a aprins două, s-a retras cu supravieţuitorul în coada sa. Twining a putut
să raporteze numai că nu erau obstrucţiuni pe plaje şi că pista pe care japonezii o
construiau părea completă.
Câteva zile mai înainte, colonelul Charles A. Willoughby, din U.S.A. 57, ofiţer cu
informaţiile în statul major al lui MacArthur, ordonase cercetarea foto integrală a
insulelor Guadalcanal şi Tulagi ca un „proiect de urgenţă”, iar până la 20 iulie a fost
pregătit în Australia un set complet de fotografii aeriene ale plajelor de la Lunga,
însă pachetele care conţineau această nepreţuită hartă fotografică au fost trimise
pe o adresă greşită şi s-au pierdut la Auckland58.
Între timp, şi chiar înainte de sosirea contraamiralului Turner la Wellington,
Ghormley a acceptat planul de bază de debarcare prezentat de Vandegrift. Printr-
un ordin suplimentar, care nu a fost comunicat oficial până la 16 iulie, se ordona
„Forţei expediţionare“ ca în ziua Z să ocupe Tulagi şi „poziţiile alăturate”, adică
insuliţele Gavutu şi Tanambogo, şi „o porţiune învecinată din Guadalcanal,
necesară pentru construcţia de terenuri de aterizare” 59. Această construcţie
trebuia să înceapă „fără amânare”. După aceasta, Turner urma să debarce un
regiment de infanterie marină pe insula lipsită de apărare Ndeni (din grupul Santa
Cruz), unde noi piste aveau să fie pregătite „fără amânare” 60.

57
USA – United States Army – Armata de uscat a Statelor Unite. (n. tr.)
58
Harta a fost găsită mai târziu şi dată secţiei cercetare din Divizia 1 infanterie marină, în decembrie, după ce
divizia sosise în Australia de la Guadalcanal.
59
ComSoPac Opn. Plan (Planul de operaţii al Comandamentului Pacificului de Sud) 1 – 42, 16 iulie 1942,
WATCHTOWER (Turnul de veghe), ONRL. În Coral Sea, Midway and Submarine Actions (Volume IV of his
History of United States Naval Operations în World War II), contraamiralul Samuel Eliot Morison, discutând
planurile operaţiei scrie (p. 268) că, după ce Turner a preluat comanda Forţei amfibii la Wellington, la 18 iulie,
atât el cât şi restrânsul său stat major „a început o planificare intensivă pentru debarcare, lucrând zi şi
noapte“. Acest amiral, ca şi preşedintele Roosevelt, dispunea de o capacitate egală atât pentru vederi largi, cât
şi pentru mici detalii şi, cu toate că executa prima operaţie de desant maritim din război, el a planificat-o cu
grijă, până la folosirea fiecărei vedete de debarcare, stabilind, totodată, orele exacte şi amploarea sprijinului
artileriei navale. „Concluzia sugerată este că până la acea dată nu a mai existat o astfel de planificare.
Adevărul este că planurile complete pentru debarcarea personalului, a tehnicii şi a proviziilor, pentru folosirea
şalupelor, a sprijinului aerian şi de artilerie navală, precum şi pentru organizarea plajelor etc. Au fost schiţate,
înainte de sosirea lui Turner, de către serviciile competente ale statului major al lui Vandegrift. Amiralul Turner
era în acea perioadă complet ignorant în legătură cu procesul de planificare a operaţiilor de desant maritim. El
şi statul său major au lucrat fără îndoială „zi şi noapte”, în timpul petrecut la Wellington, dar meritul pentru
pregătirea acestor planuri detaliate și complicate trebuie în mod necesar să fie acordat imparțial tuturor
acelora care îl merită.
 Dar ComSoPac nu avea nicio informaţie cu privire la unităţile aeriene ce aveau
să acţioneze de pe aerodromul pe care se aştepta ca infanteria marină să-l ocupe
prin luptă. În afară de avioanele Wildcat ale lui Bauer, acum repartizate lui McCain,
Ghormley avea numai câteva avioane de vânătoare aparţinând forţelor aeriene ale
armatei de uscat. Grupul 23, aparţinând Forţelor Aeriene ale infanteriei marinei –
două escadrile de vânătoare şi două de avioane de bombardament în picaj –
comandat de colonelul William J. Wallace, era în Hawaii unde exersa aterizări şi
decolări de pe portavion. Nici la 4 iulie nu existau încă planuri specifice pentru a
împinge avioanele cu baze terestre înaintate şi pentru a înzestra aerodromul de pe
Guadalcanal. De îndată ce ar fi devenit operativ. În dimineaţa de 5 iulie, două
escadrile ale infanteriei marine, una de vânătoare şi alta de bombardament în
picaj, au fost alarmate. Dar nimeni nu părea să ştie exact cum aceste avioane cu
rază mică de acţiune ar putea să traverseze mai multe mii de mile peste ocean,
pentru a ajunge în zona de operaţii stabilită.
Multiplele dificultăţi întâlnite în reîncărcarea navelor, în culegerea şi analiza
informaţiilor curente, în pregătirea şi coordonarea complicatelor planuri de trageri
navale, sprijin aerian şi transmisiuni, precum şi necesitatea imperioasă de a
executa o repetiţie s-au combinat pentru a-l determina pe Ghormley să ceară o
amânare a zilei Z. Comitetul întrunit al Şefilor de State Majore a amânat data
declanşării acţiunii întâi la 4 august, apoi la 7 august. King acum pe deplin alertat
despre progresele inamicului în ce priveşte starea de operativitate a aerodromului
din Guadalcanal, a semnalat în termeni hotărâţi că aceasta era ultima concesie şi,
pe 22 iulie, flota de invazie ieşea din Wellington.
Nava directoare în coloană era nava amiral a lui Turner, USS McCawley, care
curând va deveni vestită în Pacificul de Sud sub numele de „Wacky Mac“. La 26
iulie, după-amiază, Task Force (Marea unitate operativă) 62 a lui Turner s-a întâlnit
cu Task Force 61 a viceamiralului Fletcher lângă Koro – o insuliţă singuratică din
arhipelagul Fiji, care fusese aleasă ca zonă pentru efectuarea repetiţiei de
debarcare. Aici era planificat să se continue lucrul de stat major, să se perfecteze
planurile de sprijin ale aviaţiei şi ale artileriei navale, să se rezolve dificultăţile în
legătură cu transmisiunile aer-sol şi navă-litoral, să se efectueze exerciţii de
bombardamente aeriene şi trageri navale dirijate de pe sol şi să se exerseze
modalităţile de debarcare.
Structura de comandă pentru prima ofensivă aliată din Pacific nu era de natură
să favorizeze executarea cu succes a unei acţiuni atât de complicate şi de
periculoase cum era WATCHTOWER. Ghormley avea, desigur, conducerea
generală, însă el îl împuternicise pe viceamiralul Fletcher cu executarea operaţiei.
60
De fapt directivele referitoare la construcţia de aerodromuri concepute la nivelul Secţiei Operaţii a lui
Vandegrift.
În subordinea imediată a lui Fletcher se afla „Forţa amfibie“ (de desant maritim) –
Task Force (Marea unitate operativă) 62, de sub comanda lui Turner. Atât
Vandegrift, care comanda Forţa de debarcare, cât şi contraamiralul britanic V.A.C.
Crutchely, aflat la comanda Grupului de escortă (format din crucişătoarele
australiene H.M.A.S. Australia, Hobart, Canberra, cele americane U.S.S. Chicago,
San Juan, şi nouă distrugătoare), se aflau în subordinea lui Turner. Aceasta
organizare era obişnuită pentru operaţiile de desant maritim de la acea dată. Dar
era o legătură operativă foarte slabă între elementele ce participau la acţiune. Este
grăitoare situaţia lui Turner faţă de contraamiralul McCain, comandantul forţelor
aeriene cu baza pe sol, care era subordonat numai lui Ghormley. Dacă, de
exemplu, Turner dorea să se execute cercetarea îndepărtată sau misiuni de
bombardament aerian, el trebuia să apeleze la Fletcher ca să ceara lui Ghormley
să-i ordone lui McCain să le execute. Pachetul cu dinamită, care era cât p-aci să
distrugă operaţia, era cu toate acestea ascuns într-altă parte decât în structura de
comandă.
Forţele militare care se adunau lângă Koro, pe 26 iulie, nu operaseră niciodată
împreună. Comandantul Forţei expediţionare, viceamiralul Fletcher, nu avea o
experienţa minimă pentru tipul de operaţie pe care el a fost numit să o execute.
Amiralul Ghormley nu a emis nicio „directivă” către Fletcher şi nici Fletcher (care
tocmai se întorsese în Pacificul de Sud după o scurtă şedere la Pearl Harbor) nu
prezentase lui Ghormley nici chiar un rezumat al planului său pentru o examinare
minuţioasă – dacă într-adevăr, atunci el avea vreunul. Rezultatul a fost că amiralul
comandant care avea misiunea să execute operaţia a sosit la Koro cu o concepţie
complet greşita despre natura lui „Watchtower” şi despre responsabilităţile sale în
legătură cu ea.
Aceste neînţelegeri ar fi putut fi risipite dacă Ghormley ar fi venit la Koro pentru
a prezida conferinţa convocată de amiralul Fletcher. Dar Ghormley era ocupat în
Nouméa, aşteptând variatele detalii sâcâitoare, pe care ar fi putut să le
încredinţeze spre rezolvare statului sau maior. În acea perioadă a războiului, mulţi
dintre ofiţerii superiori americani de marină nu aveau nicio vaga idee despre ce
era un stat major şi la ce foloseşte el, şi Ghormley nu era o excepţie. Fie cum o fi,
el nu a reușit să vină la Koro şi această primă dar nu ultimă abdicare de la
responsabilitatea comenzii a pregătit scena pentru o serie de tragice şi aproape
fatale evenimente.
Nu există o minută a conferinţei ţinute la bordul portavionului Saratoga în ziua
de 26 iulie, dar impresia cu care au rămas atât Turner cât şi Vandegrift a fost că
Fletcher a condus-o într-o manieră arbitrară. Raportul de mai târziu al lui Turner
despre cele petrecute nu numai că întăreşte acest lucru, dar de asemenea,
răspândeşte lumina asupra acţiunilor următoare ale lui Fletcher. La o ședință
anterioară de la Pearl Harbor, „viceamiralul Fletcher s-a opus foarte mult la
întreprinderea acţiunii împotriva Guadalcanalului, fiindcă el simţea sigur că
aceasta va fi un eşec“. La Koro, el „a făcut multe remarci împotriva execuţiei
planului” şi „a acuzat pe contraamiralul Turner de a fi instigat proiectul”.

„Viceamiralul Fletcher l-a întrebat pe contraamiralul Turner câte zile i-ar trebui
să debarce trupele. Contraamiralul Turner a răspuns că aceasta i-ar lua circa cinci
zile. Atunci viceamiralul Fletcher a spus ca el va părăsi vecinătatea insulelor
Solomon după două zile din cauza pericolului atacurilor aeriene împotriva
portavioanelor şi din cauza situaţiei carburantului; că dacă trupele nu pot fi
debarcate în doua zile, atunci ele nu trebuie să fie debarcate. În orice caz, el va
pleca în acel moment… Contraamiralul Turner a afirmat că trupele nu pot fi
debarcate în două zile”61.

Vandegrift, înspăimântat de perspectiva la care trebui să facă faţă forţa sa de

debarcare dacă nu se putea modifica atitudinea lui Fletcher, a obiectat la acest
dictat tot atât de energic cum a făcut-o şi Turner. În zadar a încercat el să explice
lui Fletcher că „Watchtower” era desemnată să cucerească, prin forţă, un cap de
pod permanent; aceasta nu era „o manevră de debarcare a unor forţe de pe nave,
ci debarcarea unei divizii pe un ţărm ostil“ care necesita „o acoperire aeriană
pentru un minimum de patru zile”, în scopul de a aduce personalul, armele lor,
tehnica şi proviziile „pe mal şi a le depozita în siguranţă” 62.
Contraamiralul Callaghan, şeful statului major al lui Ghormley, care venise cu
avionul de la Nouméa, lua note în tăcere. După ce Fletcher a anunţat că el nu va
accepta mai departe obiecţii, a închis conferinţa, dacă această adunare poate în
mod corect să fie astfel numită. Documentele arată deci că reacţia amiralului
Fletcher a fost faţă de „Watchtower” consecventă. El i s-a opus.
Aceasta scoate în evidenţă în mod acut responsabilităţile amiralului Nimitz în
circumstanţele create. Dacă la Pearl Harbor, Fletcher şi-a exprimat opoziţia sa faţă
de „Watchtower” în maniera fără echivoc descrisă de Turner, de ce nu a dat Nimitz
această sarcină altui comandant? Ori, de ce Fletcher, care nu avea încredere în
succesul operaţiei, nu a cerut să fie schimbat?
Evenimentele din următoarele patru zile nu au contribuit cu nimic la uşurarea
şocului de pe Saratoga. Repetiţia debarcării a fost nesatisfăcătoare – Vandegrift a
numit-o „un fiasco”, „un faliment complet”. Recifele de corali au împiedicat cele
mai multe unităţi să debarce pe plajele desemnate, multe ambarcaţiuni nu şi-au
61
United States Naval Administration în World War II, Comandantul șef, Flota din pacific, Forța de desant
maritim Vol I (nepublicat), ONRL.
62
„General Alexander A. Vandegrift, USMC. (ret.) Corespondență”
realizat misiunea din cauza defecţiunilor mecanice, bombardamentul avioanelor în
picaj s-a produs la întâmplare, iar focul artileriei navale a fost imprecis. Turner şi
Vandegrift erau dezamăgiţi, dar amândoi, optimişti, au îmbrăţişat teoria că o
repetiţie generală proastă prezice un spectacol bun, şi niciunul nu era pe de-a-
ntregul descurajat. Fiecare, separat, a luat acele măsuri pe care a putut să le ia ca
să corecteze erorile demonstrate în execuţie şi să rectifice lipsurile dezvăluite în
planificare; ulterior, ei au stabilit de comun acord modificările care erau de dorit în
modul de desfăşurare al debarcării, au înfiinţat o grupare de şalupe de debarcare,
şi au făcut ajustările necesare în planul de transmisiuni pentru legătura navă-
litoral.
Târziu, în după-amiaza ultimei zile a lui iulie, navele din grupările operative ale
lui Fletcher au adoptat o formaţie antisubmarină şi au luat drum vest, un cart la
sud. În acea zi soarele apunea ca un disc roşu închis, care semăna cu cel de pe
pavilionul de război japonez, un semn care, în conformitate cu unii ghicitori
amatori, era rău prevestitor pentru expediţie. Alţii speculau, cu toate acestea, că el
prevestea un viitor succes. Câteva minute mai târziu, apăsătoarea noapte tropicală
învăluia flota aliată.
CARTEA A DOUA
 4. „O FLOTĂ MAIESTUOASĂ”

În zorii zilei de 7 august, Martin Clemens, coastwatcher, s-a trezit brusc în

reverberaţiile surde ale unor explozii îndepărtate. Fără a mai sta să respecte
obişnuitul ritual al ceaiului de dimineaţă, şi-a smuls din cui binoclul şi a ieşit din
coliba sa de paie de pe povârnişul de munte. Deasupra lui Tulagi, unde unităţile de
infanterie marină comandate de generalul de brigadă Rupertus se pregăteau să
debarce, un fum negru se ridica în valuri. Cu toate că Lunga Point era ascuns de el
de crestele şi de arborii înalţi ca nişte turnuri ale junglei, Clemens s-a desfătat la
priveliştea panoramică oferită de marea flotă aflată în faţa ţărmurilor nisipoase ale
Guadalcanalului. Această „cetate pe mişcătoare valuri dansând în legănare” era
cea mai mare forţă de desant maritim ce se constituise până atunci. Aici, la Lunga
Roads (adică în radă la Lunga) – în faţa insuliţelor Florida şi Savo – o „flotă
maiestuoasă”63 compusă din crucişătoare, distrugătoare, nave de transport şi de
aprovizionare, s-a adunat pentru prima din multele asemenea lovituri date contra
poziţiilor japoneze din necunoscutele şi inospitalierele insule ale Pacificului
îndepărtat.
În timp ce navele cenuşii, transportând forţele de debarcare, înaintau hotărâte
către poziţiile fixate mai dinainte, amiralul Crutchley şi-a dispus crucişătoarele şi
distrugătoarele spre nord-est şi sud-vest de insula Savo, ca să protejeze zonele de
transport împotriva unor posibile incursiuni, prin surprindere, ale submarinelor
inamice şi să întărească apărarea antiaeriană pe cea mai probabilă cale de acces.
Experienţele anterioare din Atlantic l-au determinat pe amiralul britanic să fie
deosebit de susceptibil la ameninţarea submarinelor; el presupunea că
submarinele „I“, japoneze, operau în vecinătate şi anticipa reacţia violentă şi
rapidă a forţelor aeriene ale inamicului.
La 100 de mile sud de Guadalcanal, gruparea de aviaţie de sprijin a amiralului
Fletcher executa o manevră, în timp ce portavioanele „Saratoga”, „Wasp“ şi
„Enterprise”, protejate de patrule aeriene de luptă, lansau şi recuperau cu o
precizie matematică avioane de vânătoare şi de bombardament în picaj. Noua şi
rapida navă de linie „North Carolina“ şi şase crucişătoare făceau acoperirea
63
Shakespeare, King Henry V, Actul III, prolog, (versurile 13–16):
O! Dar gândeşte-te / Tu stai pe ţărm şi iată: / O cetate pe mişcătoare valuri dansând în legănare / Aşa apare
această flotă maiestuoasă!
Îi sunt îndatorat prietenului meu Martin Clemens pentru că mi-a atras atenţia asupra frazelor alăturate, pe
care le-am folosit ca titlu pentru acest capitol şi în text.
portavioanelor. Şaisprezece distrugătoare, cu hidrolocatoarele „bâzâind” şi cu
servanţii lansatoarelor de bombe antisubmarine aflaţi la posturile de luptă, erau
pregătite pentru întâlnirea cu tâlharii din adâncuri.
Clemens s-a repezit la radioul său. Eterul vuia de vocile agitate ale
observatorilor aerieni care dirijau tirul navelor. De îndată ce bombardierele în picaj
îşi lansau încărcătura şi se redresau, piloţii raportau că ţintele repartizate au fost
lovite şi cereau altele noi. În portul Tulagi, şapte hidroavioane ancorate, model
„Kawanishi”, se scufundau, iar nouă avioane tip „Zero” cu flotoare erau distruse.
Cisternele de combustibil, sfârtecate de proiectile incendiare, aruncau cascade de
nori negri de fum. Un şir de barăci acoperite cu tablă de fier ondulată au fost
făcute bucăţi. Magaziile şubrede de pe dane vărsau flăcări.
Avioanele de recunoaştere, catapultate în zorii zilei de pe crucişătorul
„Astoria”, zburau razant deasupra plajelor Guadalcanalului, peste şirurile de
cocotieri. Observatorii de pe scaunele din spate raportau că nu se vede niciun
semn al vreunei riposte inamice. Ofiţerii de la statul major al diviziei primeau, pe
bună dreptate, cu mult scepticism aceste informaţii, dar rapoartele despre
inexistenţa inamicului erau corecte. Americanii au realizat ceea ce îşi doreşte
totdeauna orice comandant: o surprindere tactică completă.
Faptul că flota lui Turner a ajuns în raionul obiectivului fără a fi descoperită, s-a
datorat, în parte, unei planificări riguroase. Drumul de apropiere, calculat pentru a
reduce şansa avioanelor japoneze, care patrulau deasupra Mării Coralilor, de a
descoperi forţa de atac, trecea mult la sud de Guadalcanal, zonă aflată, în după-
amiaza zilei de 6 august, într-un front de ploi. Sub acoperirea ploilor şi
întunericului, navele s-au îndreptat cu mare viteză spre nord, către Cap Esperance,
vârful de nord-vest al insulei Guadalcanal. După ce au dublat Capul, navele au
făcut o întoarcere de 90° spre est către raionul obiectivului.
Forţa de desant maritim fusese norocoasă: ploaia care a acoperit navele, a
împiedicat şi cercetarea aeriană japoneză de la Rabaul spre sud-est în ziua de 5
august şi din nou în cea de 6. Jurnalul de operaţii menţionează enigmatic:
„Cercetarea anulată din cauza vremii nefavorabile“. Cercetarea zilnică de la Tulagi
– trei hidroavioane de tip „Kawanishi“ cu rază mare de acţiune – a ieşit în
recunoaştere pe 6 august, dar a trebuit să se întoarcă în mai puţin de o oră,
datorită plafonului jos şi furtunilor. Piloţii au raportat o vizibilitate sub 10 mile şi
plafon numai de 100 de picioare (treizeci de metri). „Rezultatul cercetării: Nimic
de semnalat”.
Japonezii din Guadalcanal nu şi-au dat seama că inamicul vine peste ei decât
atunci când au explodat, în palmierii care le umbreau corturile, proiectilele trase
de pe crucişătorul „Quincy“.
 Data: 7 august 1942. Ora: 6,41 a.m. În timp ce bombele făceau ţăndări
cocotierii şi schijele de oţel spintecau pământul, navele au pus la capă în radă la
Red Beach64 şi echipajele au început să răsucească gruiele şi să lase la apă şalupele
de debarcare. Prin megafoane se auzeau cuvintele care aveau să se repete aşa de
des în următorii doi ani şi jumătate: „Land the landing force!“ („Debarcaţi
desantul!“). Mii de infanterişti marini, încordaţi, începeau să se mişte încet şi în
tăcere către plasele de debarcare suspendate de punţile transportoarelor, grupaţi
câte 36 de oameni pentru o şalupă. Marea era calmă. Debarcarea se făcea în
ordine şi repede.
Şalupele încărcate se depărtau de navele transportoare către zonele de
adunare, unde formau grupe de şalupe care, la un semnal, se îndreptau în valuri
regulate spre plajă. Toate formaţiile treceau la timp linia de plecare. Şefii de şalupe
accelerau motoarele, infanteriştii marini asudaţi stăteau chirciţi. Avioanele de asalt
vuiau la ieşirea dintr-o angajare finală; tirul tunurilor de pe nave era mutat pe ţinte
din interiorul insulei.
La ora 9,09 a.m., cu un minut înainte de „ora H“, şalupele din primul val s-au
oprit pe nisipul alb, rampele65 au căzut în apa caldă, albastră-verzuie şi, în sfârşit,
oamenii eliberaţi de plictiseala şi aşteptarea interminabile au început să înainteze
încet prin apă, cu armele ţinute deasupra capului, către o fâşie liniştită de plajă
mărginită în spate de o linie de cocotieri. Aceşti militari din infanteria marină,
grupul de luptă „A“ (batalioanele 1 şi 3 din Regimentul 5 infanterie marină),
comandaţi de colonelul Le Roy P. Hunt, veteran cu multe decoraţii dintr-un război
anterior, au atins Red Beach fără nicio rezistenţă, pe un front de aproape 2.000 de
yarzi66. Speranţa lui Vandegrift de a debarca acolo unde nu se găsea niciun inamic
a fost astfel realizată.
Această forţă de acoperire a fost urmată de debarcarea grupului de luptă „B”
(Regimentul 1 infanterie marină), comandat de Clifton B. Cates, un alt colonel care
şi-a câştigat o bună reputaţie în Franţa. Regimentul lui Cates a debarcat în coloană
de batalioane, a trecut printre rândurile celor din Regimentul 5 şi a înaintat către
„Grassy Knoll“ (Mount Austen), o înălţime care domina aeroportul dinspre sud.
Scurt timp după debarcare, Cates şi-a dat seama că acest teren-cheie, primul său
obiectiv, nu era – cum indicau hărţile în mod eronat – la mai puţin de 2 mile în
64
Red Beach = Plaja Roşie. În operaţiile de desant maritim organizate de armata americană, prin beach (plajă)
se înţelege un „punct (sector) de debarcare pe un litoral neamenajat, repartizat unei subunităţi sau unităţi”.
Pentru scopuri tactice, aceste puncte de debarcare primesc câte un nume convenţional. (n.tr.)
65
Navele de debarcare sunt prevăzute cu câte o platformă ce se poate roti în plan vertical. Când prova navei
atinge malul, această platformă (numită rampă) este coborâtă cu un capăt pe plajă, astfel încât trupele şi
autovehiculele pot trece de pe navă pe uscat ca pe un pod. Când însă apa este adâncă, acest „pod” poate fi
totuşi parţial sub apă. (n.tr.)
66
Un yard este echivalent cu 0,9144 metri, deci cu exact 3 picioare.
interior, ci la peste 4 mile. Când regimentul lui s-a deplasat într-acolo, căldura a
început să-şi spună cuvântul şi înaintarea s-a redus la o târâre şovăitoare.
Până la amiază, debarcarea a continuat fără nicio întrerupere. „Neobişnuit de
reuşite – avea să scrie mai târziu Vandegrift – operaţiile s-au desfăşurat lin şi
precis, ca un exerciţiu bine repetat din timp de pace“. Parcul de şalupe, organizat
la insistenţa lui după eşecul de la Koro, „a funcţionat admirabil”. Curând însă acest
tablou idilic a început să se schimbe. Pe măsură ce artileria, tancurile, maşinile de
teren, camioanele şi tractoarele amfibii se deplasau în interiorul uscatului, pe Red
Beach s-au îngrămădit în mod alarmant lăzi cu echipament, alimente şi butoaie de
benzină.
Neexperimentaţii timonieri au adus şalupe pline eu raţii de alimente în puncte
destinate să primească combustibil. Medicamentele s-au amestecat cu muniţia.
Infanteriştii de marină, debarcaţi cu valurile ulterioare, se foiau pe plajă, aşteptând
semnalul de înaintare în interior. Unii se duceau să înoate, alţii spărgeau nuci de
cocos, alţii stăteau pur şi simplu să privească cum detaşamentul de litoral, cu un
efectiv insuficient, se chinuie să mute preţioasa încărcătură din şalupe în
adăposturile improvizate în păduricea de palmieri. „La dracu, Mac, noi suntem
trupe combatante. Şi tu descarci boarfele astea blestemate”. Puturoşii aceştia nu
erau încă trupe combatante, dar aveau să devină în curând.
Dar ajutorul întâmplător al unor spectatori leneşi ar fi făcut cu greu o breşă în
grămezile dezordonate. Adevărul era că nu existau suficiente braţe şi nici destule
vehicule disponibile pentru a muta sutele de lăzi grele de la şalupe la locurile
destinate depozitelor de provizii. Această acumulare devenea haos. Pe o hulă
uşoară, pe la mijlocul după-amiezii, o sută de şalupe greu încărcate se legănau
departe de mal, în timp ce comandanţii lor căutau în zadar o porţiune liberă pe
nisip pentru a debarca. Astfel, deşi debarcarea trupelor a fost executată
neaşteptat de lin, operaţiile logistice care întârziau progresiv au creat o problemă
de proporţii îngrijorătoare şi au furnizat ţinte ideale pentru avioanele inamice.
Vandegrift era pe deplin conştient de această situaţie, dar era incapabil să o
amelioreze. El debarcase numai cinci batalioane de infanterie pe Guadalcanal. Din
acestea, el ţinea unul, în mod necesar, în rezervă. Trupele de asalt nu atinseseră
încă aerodromul şi nici apărătorii acestuia nu-şi arătaseră forţa sau dispozitivul.
Generalul nu avea de ales decât să-şi ţină mica sa forţă de debarcare sub control
strâns. Să-şi folosească oamenii care poate ar fi necesari în luptă, pentru a rezolva
problema crescândă de la Red Beach, nu ar fi însemnat să-şi asume un risc
calculat, ci unul complet nejustificabil.
De îndată ce primele bombe au explodat pe Tulagi, posturile japoneze de
emisie de acolo au început să răspândească ştirea că insula se afla sub un atac
puternic atât din aer cât şi de pe mare, că o flotă mare asalta Guadalcanalul şi că
debarcările de trupe erau iminente. La ora 8,05 a.m., radio Tulagi a semnalat
Rabaulului că americanii debarcă. „Şi astfel, un ultim mesaj emoţionant a fost
primit, cerând o bătălie decisivă până la ultimul om şi pentru reuşitele permanente
ale războiului. Pe urmă transmisiunile au încetat” 67.
Statul major din Rabaul a reacţionat imediat. În timp ce comandantul celei de-a
25-a flotile aeriene a marinei cu baza la Vunakanau îşi instruia piloţii, viceamiralul
Gunichi Mikawa, care comanda recent activata Flotă 8, a transmis prin radio
contraamiralului Aritomo Goto, ale cărui patru crucişătoare grele se aflau la
Kavieng, să iasă imediat şi să se deplaseze cu viteză maximă, la o întâlnire lângă
Rabaul68. Între timp, el a alcătuit în grabă un grup mixt din unităţile disponibile pe
plan local şi a ordonat ca îmbarcarea să înceapă fără amânare. Acest detaşament
care cuprindea o parte din Regimentul 5 Sasebo SNLF (Forţa Specială de Debarcare
a Flotei) s-a îmbarcat pe transportoare, dintre care cel mai mare era Meiyo Maru,
de 5.600 de tone69.
În timp ce debarcările americane continuau, avioanele Flotilei 25, pregătite în
prealabil pentru un raid de rutină asupra bazei de la Port Moresby, s-au adunat
deasupra localităţii Rabaul şi au zburat spre sud-est. Acest grup de şoc era compus
din 27 de bombardiere bimotoare de tip „Betty“, având ca acoperire 18 avioane de
vânătoare de tip „Zero”. Urgenţa operaţiei reieşea din telegrama trimisă de
amiralul Yamamoto, care l-a impresionat într-atât pe comandantul flotilei, încât
acesta a decis să le lanseze fără a le schimba armamentul din bombe, în torpile. Un
nemaipomenit noroc pentru navele de transport ale lui Turner.
La ora 10,30 a.m., în ziua de 7 august, raidul japonez, al cărui ordin suna:
„Distrugeţi forţa de invazie a inamicului cu toate puterile”, a trecut pe deasupra
coastwatcherului P. E. Mason, aflat la post pe dealurile de la sud de Bougainville,
şi, la mai puţin de 10 minute după aceea, el a transmis pe frecvenţa „Bells": „De la
STO. 24 de bombardiere torpiloare se îndreaptă spre voi"70.
Debarcarea tehnicii şi a proviziilor a încetat de îndată ce navele lui Turner au
trecut în dispozitivul antiaerian. La 45 de minute după aceea, când s-au ivit
67
„War Diary, Japanese Eighth Fleet“, 7 august 1942, ONRL, documentul nr. 161259, p. 6.
68
Divizia 6 de crucişătoare: Aoba (navă amiral), Furutaka, Kinugasa, Kakoi
Fiecare dintre aceste crucişătoare era înarmat cu şase tunuri de 8 inch în turele, baterii formidabile în borduri,
şi douăsprezece tuburi lanstorpile de 24 inci. Proiectanţii americani scoseseră câțiva ani mai înainte tuburile
lanstorpile de pe crucişătoare. Ei nu anticipau acţiuni cu crucişătoare la mică distanţă. Concepţia japoneză era
mai puţin ortodoxă.
69
Meiyo Maru a fost scufundată, ziua următoare pe când naviga în largul Capului Saint George, Noua Britanie,
de către submarinul american S–38.
70
Toţi operatorii aliaţi ascultau permanent, pe frecvenţa „Bells“ a coastwatcherilor. Toţi operatorii americani
supravegheau suplimentar frecvenţa „Fox“. Emisiunile „Fox“, care se transmiteau de la Pearl Harbor, erau
adresate tuturor unităţilor navale din zonele Oceanului Pacific. Emisiunile „Fox“ aveau loc după program şi nu
erau folosite în mod obişnuit pentru a transmite avertismente de urgenţă.
bombardierele japoneze, navele americane manevrau cu toată viteza, gata de
luptă. Datorită alarmei prealabile a lui Mason, o puternică formaţie de avioane de
vânătoare, aflată deasupra insulei Savo, la aproape 20 de mile nord-vest de zona
de transport, era gata de atac împotriva japonezilor. În ciuda bombardamentului
violent executat, atacul aerian inamic nu a provocat decât avarii fără importanţă
distrugătorului „Mugford”. Au scăpat foarte puţine bombardiere „Betty“.
După-amiază, Mason a raportat că o duzină de bombardiere în picaj, fără
însoţire, se află pe drum. Din nou, navele şi vânătoarea erau pregătite şi le
aşteptau. Piloţii lui Fletcher au revendicat distrugerea a patru avioane. Artileriştii
antiaerieni de pe nave au afirmat că au distrus, în mod cert, un număr egal. În
realitate, au fost doborâte trei bombardiere în aer, iar şase au rămas fără
combustibil şi s-au prăbuşit pe drumul de întoarcere la bază. Piloţii lor nu au fost
recuperaţi.
Din 51 de avioane japoneze care au părăsit în ziua aceea Rabaulul, 30 nu s-au
mai înapoiat. Printre piloţii care s-au întors era Saburo Sakai, cel mai mare as al
Japoniei. Avionul „Zero” pe care îl pilota a fost ciuruit, dar mai zbura încă. Orbit de
un ochi şi sângerând din mai multe răni, printr-un suprem efort de voinţă Sakai a
ajuns la Vunakanau, a coborât la aterizare şi a leşinat. A fost prima şi ultima sa
luptă deasupra Guadalcanalului.
Ştirile neaşteptate de la Tulagi nu au prea alarmat Statul Major General
Imperial Japonez, care aprecia că nu mai mult de 2.000 de americani erau angajaţi
şi că această acţiune era probabil o „cercetare prin luptă“. Statul Major General
făcea supoziţii că şi în cazul că ar fi avut loc o debarcare la scară mare, nu va fi
nicio problemă de a recupera poziţiile pierdute. Ca urmare, şeful Statului Major
General Naval şi-a îmbrăcat uniforma de gală şi s-a dus la vila de vară a
împăratului, la Nikko, ca să-l informeze pe Hirohito că nu era niciun motiv de
alarmă71.
Aprecierea eronată făcută de statul major al armatei de uscat japoneze era într-
o anume măsură scuzabilă. Nu numai că marina a ţinut secret faţă de armata de
uscat dimensiunile complete ale dezastrului de la Midway, dar ea a umflat
pierderile produse acolo portavioanelor şi aviaţiei americane într-o astfel de
măsură, încât conducerea armatei de uscat era convinsă că marina militară a
Statelor Unite fusese redusă la o stare de inferioritate fără speranţă. Din
informaţiile furnizate lor de către marină, planificatorii armatei de uscat
ajunseseră la concluzia că americanii nu vor fi capabili să organizeze o ofensivă
serioasă în Pacific înainte de începutul anului 1943. Furtuna din insulele Solomon
nu a sugerat nevoia de a se revizui această apreciere.
71
Când a auzit ştirea, împăratul, cu mai mult simţ de prevedere decât consilierii săi, a fost tulburat şi a dorit să
meargă imediat la Tokyo.
 Oricât ar părea de necrezut, marina nu a informat niciodată armata de uscat că
îşi construia un aerodrom pe Guadalcanal. Când colonelul Takushiro Hattori, pe
atunci locţiitor al şefului Direcţiei Operaţii a Statului Major General al Armatei de
Uscat, a sosit la biroul său, la 7 august, el a fost uluit când a aflat că unităţi
constructoare de baze aeriene, aparţinând marinei, lucrau de câtva timp pe
„această insulă neînsemnată din Mările Sudului, locuită numai de băştinaşi” 72.
Aprecierea armatei de uscat că era „de neconceput” ca debarcările americane „să
depăşească amploarea unei acţiuni de cercetare prin luptă” derivă astfel în parte
din faptul că marina a indus-o în eroare. Oricum, secţiile armatei de uscat şi
marinei au fost de acord că americanii trebuie să fie respinşi înainte ca ei să poate
pune în funcţie pista aviatică ce era practic terminată, iar generalul Sugiyama a
petrecut dimineaţa zilei de 7 august căutând o unitate convenabilă pentru a fi
trimisă înainte.
În acelaşi timp, amiralul Nagano a trimis instrucţiuni urgente comandantului-şef
al Flotei Combinate. În conformitate cu acestea, Yamamoto a constituit Forţa
Zonei de Sud-Est, a transmis prin radio viceamiralului Nishizo Tsukahara, care
comanda Flota 11 aeriană, cu cartierul general în Saipan, să zboare imediat la
Rabaul şi să preia comanda, a indicat ca prima prioritate să fie dată recuceririi
Guadalcanalului, şi a ordonat ca toate navele şi avioanele disponibile să fie
pregătite pentru un contraatac decisiv.
Târziu, după-amiază, Regimentul 1 infanterie marină era încă destul de departe
de Grassy Knoll şi Vandegrift i-a ordonat lui Cates să se oprească şi să se
consolideze acolo pentru noapte. Oprirea era deosebit de necesară. Oamenii care
au fost înghesuiţi timp de două săptămâni în calele fierbinţi ale
supraaglomeratelor nave de transport erau într-o deplorabilă condiţie fizică.
Încărcaţi cu pachete excesiv de grele şi muniţie suplimentară, copleşiţi de căldură
şi de umiditatea sufocantă, de lipsa de apă şi de tablete de sare, ei nu erau în stare
să înainteze, cu atât mai puţin să lupte. Din fericire, infanteriştii marini ai lui Cates
nu au întâlnit niciun japonez în prima lor după-amiază petrecută pe mal.
Nici înaintarea Regimentului 5 infanterie marină nu a fost mai satisfăcătoare. În
ciuda îndemnurilor repetate ale comandantului regimentului, Batalionul 1 a
înaintat către vest cu o viteză exasperant de mică. Cu toate acestea, la căderea
nopţii, batalionul acesta a atins obiectivul său pentru acea zi, malul de răsărit al
pârâului Aligatorului, un curs de apă leneş, cu semi-maree, la aproximativ două
mile vest de Red Beach.
În timp ce în prima zi a primei ofensive în Pacific, infanteriştii marini de pe
Guadalcanal nu au întâlnit niciun inamic lucrurile erau diferite în zona Floridei. Aici
72
Takushiro Hattori The Complete History of the Greater East Asian War. Biroul Şefului Istoriei Militare
(OCMH). Departamentul Armatei de Uscat 8–5. 1, AF.VII, p. 6.
era anticipată cea mai puternică rezistenţă, iar Vandegrift a trimis cele mai bine
antrenate şi dinamice unităţi ale sale, Batalionul 1 raideri al lui Edson, la Tulagi, şi
Batalionul 1 paraşutişti al maiorului Robert H. Williams, în portul insuliţei Gavutu.
Pentru protejarea flancului sting al raiderilor, în timp ce ei debarcau pe Blue
Beach, la ora 8,00 a.m., compania B (Baker) 73 din Batalionul 1 al Regimentului 2
infanterie marină (locotenent colonel Robert E. Hill) trebuia, mai înainte, să
cucerească promontoriul Haleta de pe Florida învecinată. Pentru a proteja
paraşutiştii, în timp ce înaintau cu bărcile către Gavutu pentru o oră H prevăzută la
11,00 a.m., restul batalionului lui Hill trebuia ca înainte de acea oră să ocupe o
poziţie de acoperire pe extremitatea peninsulei Halavo. Acest aranjament, nu fără
complicaţii, era programat să permită o folosire optimă a focului artileriei navale şi
a aviaţiei. Opt şalupe care transportau compania căpitanului E. J. Crane au
debarcat oamenii la Haleta cu câteva minute înainte de ora 8,00 a.m.; curând după
aceea, batalionul lui Hill a cucerit vârful peninsulei Halavo. Primii americani care au
atins plajele în insulele Solomon au debarcat fără a trage un foc. Nu se aflau
japonezi nici într-un loc, nici în celălalt.
Între timp, Batalionul 1 raideri debarca de pe transportorul rapid în care
călătorise din Noua Caledonie. Ei, de asemenea, suferiseră de lipsa de exerciţiu şi
de pe urma cazării într-un spaţiu aglomerat, dar spre deosebire de trupele care
urmau să debarce pe Guadalcanal o oră mai târziu, ei erau debarcaţi cu minimum
de echipament pentru luptă. Edson se aştepta la o luptă crâncenă. „Nu vă faceţi
probleme cu mâncarea”, spusese el unui comandant de companie. „Este destulă
acolo. Japonezii mănâncă şi ei. Tot ce aveţi voi de făcut este să o luaţi“.
La ora opt fix, două companii de raideri (Baker şi Dog), B şi D, au început să
debarce pe mal, prin apă, din şalupele Higgins 74, puse pe uscat pe bancurile de
coral din faţa lui Blue Beach, o zonă de debarcare situată la capătul de vest al
insulei, aleasă în speranţa că, deoarece apropierea de plajă părea imposibilă, nu va
fi apărată. Această speranţă s-a adeverit, nicio împuşcătură nu s-a auzit din junglă.
În timp ce oamenii se luptau în apa adâncă până la brâu, pentru a-şi găsi echilibrul
pe învelişul alunecos al coralilor, mulţi cărând încărcături grele – ţevi de aruncător,
plăci de bază şi staţii de radio – se duceau la fund. Smucindu-se în picioare, erau
împinşi către ţărm. Cei care cădeau, se ridicau cu mâinile însângerate de ieşiturile
coralilor, cu pantalonii de bumbac sfâşiaţi şi genunchii însângeraţi. Cu toate
acestea, pe la 8,15, companiile de asalt erau pe mal şi ajutorul de comandant a
comunicat lui Edson: „Debarcarea a reuşit; nu am întâmpinat rezistenţă”. Restul
73
În armata americană, în loc de compania 1, 2 etc. se spune compania A, B etc. În alfabetul american al
radiotelefonistului din acea perioadă, literele A.B.C.D. etc. erau redate prin cuvintele ABLE, BAKER, CAST, DOG
etc. (n. tr.)
74
Vedete mici de debarcare. (n.tr.)
batalionului a urmat cu repeziciune, de îndată ce şalupele din primul val s-au
întors la APD-uri75 şi au îmbarcat companiile A şi C.
Raiderii au urcat tăcuta creastă abruptă din faţa lor, s-au rotit către dreapta şi
au început să înainteze către sud-vest, de-a lungul crestei şi al abruptelor coaste
povârnite ale insulei. Pe urmele lor, militarii din Batalionul 2 al locotenent-
colonelului Harold E. Rosecrans, din Regimentul 5 infanterie marină, debarcaţi la
Blue Beach, au traversat Tulagi şi au măturat jumătatea sa de nord-vest, fără să
întâlnească nici urmă de inamic. Rosecrans şi-a adunat apoi batalionul şi a înaintat
într-o poziţie favorabilă pentru a-l sprijini pe Edson.
Rezistenţa s-a făcut simţită mai întâi în fostul cartier chinezesc, care îmbrăţişa
docurile Burns-Philp de pe coasta de nord, în faţa micuţei insule Makambo. Aici,
imediat înaintea amiezei zilei de 7 august, infanteria marină a suferit primele
pierderi în luptele din campania din Pacificul de Sud. În încercarea de a da ajutor la
trei soldaţi grav răniţi, locotenentul (j.g.) Samuel Miles, un doctor tânăr din flotă, a
fost ucis, şi un comandant de companie grav rănit. Cum raiderii înaintau cu
prudenţă către colibele şubrede, japonezii au deschis focul cu aruncătoare uşoare.
Înaintarea s-a încetinit şi, târziu după-amiaza, Edson a ordonat oprirea pentru a se
consolida la teren pentru noapte.
Infanteria marină stăpânea o linie care se întindea în general de-a lungul
terenului înalt de la Carpenter’s Wharf (Debarcaderul dulgherului), la nord, până la
spaţioasa construcţie a reşedinţei în care comisarul (australian) a locuit până când
a fost forţat să fugă din insulă, Ia sfârşitul lui aprilie. Pe partea sudică a reşedinţei,
un teren uşor în pantă ducea spre o mică clădire a unui club de golf aflat lângă
plajă. Această poziţie nu era organizată nu era timp pentru acest lucru. Raiderii au
săpat adăposturi puţin adânci pentru câte doi şi trei oameni, iar Rosecrans şi-a
desfăşurat batalionul pentru a întări poziţiile înaintate.
Configuraţia terenului îi favoriza pe infanteriştii marini. Creasta pe care o
ocupau cădea într-o pantă abruptă, într-o zona rectangulară plană, folosită în zilele
mai fericite pentru meciurile de crichet şi de fotbal. Japonezii ocupau poziţii pe o
creastă accidentată, stâncoasă, acoperită cu tufişuri, care mărginea partea de est a
terenului de joc. Luptele de după-amiază arătaseră că apărătorii lui Tulagi erau
dotaţi din abundenţă cu aruncătoare uşoare de mine, aruncătoare de grenade,
precum şi cu mitraliere grele şi uşoare. Se aprecia că, acolo, erau între trei şi patru
sute de apărători şi că ei voi contraataca în timpul întunericului.
Au făcut-o de patru ori. Dar fiecare asalt a fost mai puţin impetuos decât cel
precedent, şi toate au fost respinse. Câţiva japonezi s-au infiltrat în poziţiile
75
Denumire folosită de Marina Militară a Statelor Unite pentru distrugătoarele transformate în transportoare
de trupe. Aceste nave (cu patru coşuri) din primul război mondial fuseseră modificate pentru a transporta 175
de ofiţeri şi soldaţi. Confortul lăsa mult de dorit.
infanteriştilor marini; şase s-au târât sub terasa reşedinţei şi s-au ascuns acolo.
Chiar în zorii zilei de 8 august ei au ucis trei infanterişti marini. Cinci minute mai
târziu erau, la rândul lor, ucişi cu grenade.
Soldatul clasa I John Ahrens, un puşcaş mitralior din compania A, zăcea tăcut,
cu ochii închişi, respirând încet, într-un adăpost săpat în centrul liniei subţiri de
apărare pentru care luptase cu eroism ca s-o menţină. Ahrens era plin de sânge. El
era pe moarte. Alături, zăcea un sergent japonez mort; peste picioarele sale se afla
un ofiţer mort. Ahrens fusese lovit în piept de gloanţe şi sângele izvora încet din
trei răni adânci, făcute de baionete. În jurul aceluiaşi adăpost se aflau treisprezece
corpuri ghemuite de japonezi. Când căpitanul Lewis W. Walt l-a luat pe Ahrens în
braţe pentru a-l duce la reşedinţă, muribundul, încă agățându-se de arma sa
automată de tip BAR76, spunea: „Domnule căpitan, ei au încercat să treacă peste
mine noaptea trecută, dar nu cred c-au reuşit”.
„N-au făcut-o, Johnny, răspunse Walt încetişor, n-au făcut-o”.

Insuliţa Gavutu, legată cu şi mai mica Tanambogo printr-un îngust dig

provizoriu, s-a dovedit a fi şi mai greu de cucerit în ziua Z decât a fost Tulagi. Deşi
apărătorii erau mai puţini, tot puţini erau şi atacatorii americani. Bombardamentul
aerian asupra lui Gavutu, care măsoară aproximativ 500 de yarzi în lungime şi mai
puţin de 300 în lăţime, a fost scurt şi complet ineficace; ascunşi în adăposturi
blindate şi grote, japonezii au suferit puţine pierderi pregătindu-se ei înşişi să facă
o primire sângeroasă paraşutiştilor.
Pe măsură ce mijloacele de debarcare se îndreptau spre mal, tunurile de pe
distrugătoare au neutralizat focul apărătorilor, dar când şalupele au ajuns la mal şi
infanteriştii marini s-au împrăştiat, acest foc al forţelor proprii a încetat şi japonezii
au trecut la atac. Paraşutiştii, dezorganizaţi pe moment de ploaia de gloanţe
vărsate asupra lor de armele automate bine camuflate, au căutat orice adăpost pe
care puteau să-l găsească. Dar asemenea posibilităţi nu prea se iveau. Înainte de a
se fi făcut vreun progres, maiorul Williams a fost lovit, iar comanda a fost trecută
maiorului Charles A. Miller. Ostaşii mureau pe acea fâşie îngustă de plajă, dar
distrugătoarele de sprijin, în ape netrecute pe hartă, ezitau să reducă distanţa
pentru a executa focul precis atât de necesar. Singura scăpare era deplasarea şi, în
mici grupe, oameni disperaţi înaintau către inamic. Pe la mijlocul după-amiezii o
grupă a cucerit vârful cotei 143, punctul cel mai înalt de pe insulă. Aici, un
infanterist marin a desfăşurat steagul american. Dar steagul Soarelui Răsare
76
B.A.R. – Browning Automatic Rifle (n.tr.)
flutura sfidător pe micuţa Tanambogo, ai cărei apărători erau încă în deplină
putere. Cel ce s-ar fi expus lângă digul provizoriu, care era din când în când
măturat de rafale de foc de arme automate, ar fi plătit cu viaţa.
Era clar că paraşutiştii nu puteau continua cu cucerirea lui Tanambogo,
desemnată iniţial ca Faza a doua a obiectivului lor. În acel moment ei stăteau ca pe
vârful unui vulcan care putea să erupă în orice moment, pentru că, sub picioarele
lor, în vreo două duzini de grote şi adăposturi blindate, îşi aveau vizuina japonezii.
Aceste grote puteau fi distruse numai prin încărcături explozive legate de prăjini.
Multe astfel de încărcături au fost împinse în poziţii de către uriaşul şi blondul
căpitan Harry Torgerson. Pantalonii săi au fost sfâşiaţi în bucăţi de prima
încărcătură pe care a detonat-o.
Aşadar, la apusul soarelui în spatele insulei Savo, rămânea de cucerit insula
Tanambogo. Rupertus a cerut bombardamente aeriene asupra insuliţei şi a indicat
căpitanului Crane, a cărui companie se retrăsese mai înainte de pe Haleta cea fără
apărare, să se îmbarce şi să atace în amurg. Ofiţerul cu operaţiile, maiorul William
K. Enright, afirma că acest efort, conceput în graba momentului, promitea puţine
şanse de succes. Rupertus credea altfel. Aşa cum prezisese Enright, infanteriştii
marini ai lui Crane au fost întâmpinaţi de un foc ucigător pe măsură ce bărcile se
apropiau de punctul de debarcare. Numai una a reuşit să ajungă pe plajă;
ocupanţii ei au fost ciuruiţi. Celelalte două, găurite într-o jumătate de duzină de
locuri, s-au retras în grabă la Gavutu.
Acest atac nereuşit a avut un singur rezultat durabil: l-a convins pe Rupertus că
are nevoie de ajutor. El a apelat la Vandegrift şi, la miezul nopţii, Turner a retras
batalionul locotenent-colonelului Robert G. Hunt (din Regimentul 2 infanterie
marină), prevăzut în planul de bază să ocupe Ndeni. Rupertus i-a ordonat lui Hunt
să debarce pe Gavutu, în zori, să schimbe paraşutiştii şi să cucerească Tanambogo.
Noaptea şi ploaia n-au adus nicio pauză în lupta de pe Gavutu. Japonezii izolaţi
se târau din grote pentru a arunca grenade sau trage rafale spasmodice din puşti
mitraliere. Infanteriştii marini nu aveau de ales, doar să îndure aceste atacuri şi să
aştepte zorile.
Pe Guadalcanal, americanii ar fi trebuit să petreacă prima lor noapte într-o pace
relativă. Dar în ciuda faptului că niciun apărător nu i-a deranjat, odihna a fost
imposibilă. Santinelele cu nervii încordaţi au însufleţit lungile ore prin sute de
focuri trase asupra unor ţinte imaginare. Agitaţia a fost remarcată de japonezii de
dincolo de Matanikau, dar care erau de-a dreptul incapabili să-şi dea seama ce se
petrece. Infanteriştii marini erau desigur nervoşi şi epuizaţi. Toţi erau neliniştiţi, iar
unii chiar speriaţi. Ei au debarcat aşteptându-se să-i întâlnească pe japonezi şi să
lupte cu ei, dar inamicul s-a ascuns. Cu siguranţă se află acolo, undeva în
întunericul impenetrabil. Cu toate acestea, nici în zorii celei de-a doua zi nu era nici
urmă de el.
Înaintea miezului nopţii din ziua Z, Vandegrift a dat noi dispoziţii de luptă. El i-a
ordonat lui Cates să nu ţină seama de Grassy Knoll, să ocolească către vest, să
înainteze către Lunga şi să înconjoare aerodromul dinspre sud. În acelaşi timp, a
ordonat Regimentului 5 infanterie marină să se deplaseze rapid către Lunga Point
şi să continue – înaintarea către Kukum.

Sâmbătă dimineaţa (3 august), patrulele, ce se deplasau ezitând spre aerodrom,

au capturat câţiva muncitori japonezi şi coreeni. Informaţiile date de aceştia au
făcut să se cristalizeze opinia, până atunci nebuloasă, că inamicul s-ar fi retras
către vest, probabil la Kukum sau poate chiar mai departe. În situaţia dată,
comandamentul diviziei i-a ordonat lui Hunt să înainteze repede spre Kukum. Dar
Regimentul 5 infanterie marină nu se grăbea, aşa că patrulele lui au atins abia pe
la jumătatea după-amiezii zona taberei părăsite de japonezi din păduricea de
cocotieri, aproape de capătul de nord al pistei.
O recunoaştere rapidă a zonei de cazare invadate a dus la constatarea că
personalul de construire a aeroportului şi apărătorii lui din Forţa de debarcare
fugiseră în grabă. Unele locuri din tabără, evident părăsite într-o grabă
determinată de panică, au fost găsite într-o stare de dezordine cumplită.
Uniforme, încălţăminte numită tabi, cu talpă de cauciuc, în care degetul mare este
despărţit de celelalte, cămăşi, şepci, căşti, pături, plase împotriva ţânţarilor, puşti,
ceşti de ceai, beţişoare de mâncat, străchini pentru orez, cu conţinutul lor pe
jumătate consumat, toate zăceau de-a valma. Nenumăraţi cocotieri, atinşi de
bombe şi de proiectile, căzuseră, dărâmând clădiri mici şi sfâşiind corturi. În clădiri
improvizate, folosite evident ca birouri, hârtii şi instrumente de desen erau
răspândite pe jos. Când infanteriştii de marină au dat cu ochii de această privelişte,
efectul a fost lugubru. Aici omul a trăit şi a muncit până când s-a abătut asupra sa
o neaşteptată catastrofă, smulgându-l din lumea lui.
Între timp, alte patrule din Regimentul 11 infanterie marină au scotocit câmpul
de luptă, dar fără a da de urma inamicului. Comandantul artileriei, colonelul Pedro
A. del Valle, a însoţit una dintre aceste patrule. Raportul său conchidea că trebuie
să „împingă“ mai înainte şi spre seară unul dintre batalioanele lui Cates a traversat
pista de aterizare şi a săpat tranşee pentru noapte pe malul de est al râului Lunga.
Între timp, descărcarea de materiale pe Red Beach continua în neorânduială.
Predomina o dezorganizare totală şi, într-un efort de a dispersa periculoasa
concentrare de provizii, Vandegrift a cerut lui Turner să lărgească zona de
descărcare către plajele situate la aproximativ o milă vest de aglomerata Red
Beach. Turner s-a împotrivit; el era îngrozit numai la ideea că trebuia să-şi mişte
navele în ape care puteau fi minate. Dar Vandegrift insista. Până la urmă, amiralul
a putut să vadă el însuşi că pur şi simplu nu era spaţiu pe Red Beach pentru a
debarca o parte din încărcătura de luptă aflată încă în calele navelor. Şi curând,
şalupele au început să descarce lângă gura lui Block Four River. Spre a preveni
repetarea mersului anevoios de pe Red Beach, unele dintre transportoare au
trimis marinari pe uscat pentru a întări echipele epuizate de efort.
În timp ce infanteria marină de pe Guadalcanal cotrobăia prin taberele părăsite,
spărgea nuci de cocos, aduna amintiri şi lua ca mostre primele ţigarete japoneze,
fraţii lor de arme de pe insulele Tulagi şi Gavutu continuau să lupte cum luptaseră
şi în ajun.
În zorii zilei de sâmbătă (8 august), când au ieşit din adăposturile individuale
puţin adânci, infanteriştii de marină ai lui Edson şi Rosecrans au văzut, pentru
prima oară, în faţa liniilor lor, cadavrele mutilate ale oamenilor care, cu câteva ore
mai devreme, dăduseră un asalt cu o înverşunare învecinată cu frenezia. Pentru
unii dintre ei, prima întâlnire cu moartea prin violenţă s-a soldat cu un şoc brutal,
dar a fost un lucru cu care s-au obişnuit, iar plutoanele şi grupele s-au deplasat,
curând, spre grotele în care îşi găsiseră japonezii refugiul final.
Nici bombardierele în picaj şi nici tirul tunurilor de pe nave n-au putut lichida
inamicul din grotele acelea stâncoase. Infanteriştii de marină nu aveau nici mine
Bangalore (încărcături alungite), nici aruncătoare de flăcări, nici tancuri. (Singurul
tanc debarcat pe plajă la Tulagi, pierduse o şenilă şi acum se odihnea într-un şanţ).
Ei au acţionat la început cu grenade de mână. Japonezii le ridicau rapid şi le
aruncau înapoi. În câteva minute, infanteriştii de marină au înţeles că a te mişca în
faţa grotelor însemna moarte.
Din fericire, raiderii aveau o secţie de distrugeri, condusă de Angus Gauss, un
tunar din corpul de infanterie marină căruia îi plăcea să arunce în aer orice. Pentru
urechile lui Gauss o explozie era cea mai dulce muzică ce putea fi receptată. El şi
oamenii lui au petrecut dimineaţa improvizând încărcătura de trotil pe o prăjină şi
pe la amiază japonezii ascunşi au început să le simtă pe propria piele. Astfel, doi
oameni din detaşamentul de distrugeri, sub acoperirea unor grenade fumigene şi
susţinuţi de focul mitralierelor au pătruns în gurile întunecate a două grote
adiacente alese pentru a li se acorda atenţie. Câteva clipe mai târziu, bubuituri
înăbuşite punctate de răcnete au semnalat succesul deplin al primelor experienţe
ale lui Gauss. După amiază, cele mai multe grote erau astupate. Două plictisitoare
enclave şi o jumătate de duzină de trăgători de elită mai rămâneau să fie lichidaţi,
dar la apusul soarelui Rupertus a putut transmite prin radio lui Vandegrift că Tulagi
era în siguranţă. Batalionul de asalt a pierdut 99 de oameni: 47 morţi şi 52 răniţi.
Batalionul lui Rosecrans din Regimentul 5 infanterie marină a pierdut 56 oameni. 77
Batalionul lui Hunt, eliberat cu şovăire de Turner vineri, cu puţin înainte de
miezul nopţii, a început debarcarea pe Gavutu vineri la ora 7 a.m. Şi sâmbătă 8
august, la prânz, aceste trupe proaspete aveau insula sub control. Hunt i-a ordonat
lui Miller să-şi îmbarce paraşutiştii şi să se deplaseze cu ei la Tulagi. Însângerata
Gavutu aparţinea americanilor. Paraşutiştii au plătit pentru ea cu 84 de morţi şi
răniţi – procentul pierderilor a fost de peste 20 la sută din efectiv 78.
Hunt i-a transmis acum lui Rupertus că este gata să atace Tanambogo şi i-a
cerut să execute un bombardament aerian pregătitor. Aproape imediat au răspuns
şase bombardiere în picaj din aviaţia de pe portavioane, aflate în aşteptarea
executării unor asemenea misiuni. Atacul lor a fost mai mult dăunător decât util:
câteva bombe lansate prea devreme, care au căzut pe Gavutu, au făcut bucăţi trei
militari din infanteria marină şi alţi 9 au fost răniţi grav. Hunt l-a silit pe
conducătorul zborului, înjurându-l, să se ducă înapoi de unde-a venit.
De îndată ce avioanele au părăsit zona, crucişătorul San Juan a intrat în port, a
bombardat, timp de câteva minute, Tanambogo, apoi s-a retras. La puţin timp
după aceea, a apărut pe scenă un al doilea grup de avioane ce fuseseră ambarcate
pe portavion, ele având misiunea expresă de a da jos steagul japonez care mai
flutura încă pe cel mai înalt punct al insulei. Mai multe bombe au căzut din nou
alături de ţintă şi au ucis şi rănit câțiva infanterişti de marină de pe Gavutu. Altele
au lovit obiectivul, dar n-au deranjat steagul Soarelui Răsare. După această
întâmplare, Hunt a cerut cu hotărâre ca „sprijinul” aerian să fie întrerupt
numaidecât.
La ora 4,00 p.m., Hunt, acum plin de speranţă că nu va mai avea de dat piept
nici cu japonezii şi nici cu bombardierele în picaj ale Statelor Unite, a cerut
distrugătorului „Buchanan“ să deschidă focul, din apropiere, asupra insulei
Tanambogo. „Buchanan“ s-a apropiat de ţărm. Scurtul său bombardament a fost
devastator şi, la 5 minute după ce tunurile au deschis focul, compania I (căpitan W.
B. Tinsley) a debarcat pe insulă. La o oră după aceea, un sergent dădea jos drapelul
japonez pe care o duzină de piloţi nu reuşiseră să-l doboare.

77
Secţia istorică a Corpului de infanterie marină nu dispune de un centralizator privind cifrele pierderilor
înregistrate în cursul confruntărilor din campania pentru Guadalcanal. Singurele cifre disponibile pentru
cercetător sunt presărate printre rapoarte şi în catalogul evidenţei mecanizate. În acest catalog am descoperit
câteva greşeli evidente. Cifrele date aici sunt cele mai precise pe care le-am putut găsi în documentele
existente. Raportul final al Diviziei 1 infanterie marină dă 90, dintre care 36 ucişi în luptă sau morţi pe insulă în
urma rănilor primite.
78
Vezi nota 77, supra. Cifrele pentru Gavutu indică 28 ucişi în luptă, un mort în urma rănilor, 49 răniţi în luptă,
6 dispăruţi (probabil morţi).
 *

În zorii acestei zile de sâmbătă coastwatcherul Jack Read, din Bougainville, a

început obositoarea operaţie de a-şi deplasa aparatul său de radio-emisie pe o
nouă poziţie, în vârful unei coaste abrupte, unde spera să găsească mai bune
condiţii de recepţie şi emisie. Pe când el şi cărătorii băştinaşi transpiraţi urcau
poticnindu-se prin jungla, Read a auzit zgomotul unor avioane ce zburau la mică
altitudine. Pe deasupra capului lor au trecut bombardiere Betty în direcţia sud-est,
în formaţia de V-uri, constituite într-un triunghi cu vârful înapoi, însoţite de
avioane de vânătoare „Zero“. În timp ce doi băieţi fixau antena, Read număra
avioanele. În câteva minute a transmis în eter. „De la JER 79. 40 de bombardiere se
îndreaptă spre voi”. Acest mesaj a fost recepţionat la Townsville, în Australia. De
acolo a fost retransmis la Melbourne şi mai departe Ia Pearl Harbor, de unde a
ajuns la Fletcher şi Turner, la 40 de minute după ce l-a emis Read.
Centrul de dirijare a aviaţiei de vânătoare de pe portavionul Saratoga a adunat
din nou avioanele de tip „Wildcat” deasupra insulei Savo şi iarăşi a încetat
descărcarea, transportoarele şi cargourile punându-se în mişcare pentru a
respinge atacul aerian. De data aceasta însă japonezii au făcut un arc spre nord, la
50 mile de Savo, şi când bombardierele torpiloare au ajuns mugind pe deasupra
vârfurilor copacilor de pe Florida, patrulele aeriene de intercepţie se aflau
deasupra insulei Savo, la altitudini de 10, 15 şi 25 mii de picioare. Fiind siguri că nu
vor avea rezistenţă din aer, japonezii anticipau o chermeză, dar ei nu luau în calcul
precizia tunarilor lui Turner, care petrecuseră multe ore plictisitoare urmărind
zborul la joasă altitudine al avioanelor.
Aveau acum ocazia să plătească dividende pe măsură. De la 20 la 40 de picioare
deasupra apei, bombardierele torpiloare „Betty“ îşi croiau drum prin focul
artileriei antiaeriene către ţintele lor. Aceasta era altitudinea prescrisă de noua
concepţie a atacului cu torpile, bazată pe acţiuni reuşite împotriva navelor
britanice. Sistemul de conducere a focului la americani era însă mai avansat.
Bombardierele „Betty” au fost izbite de o furtună de oţel. Unul câte unul se
aprindeau, explodau, se dezintegrau, unele atât de aproape de nave, încât bucăţi
de aripi şi fuzelaje le loveau corpul, iar bucăţi de motoare rupeau vârful
suprastructurilor. Marinarii de pe o navă de transport au măturat peste bord în
ziua aceea braţele, picioarele şi piepturile unor piloţi japonezi.

Alertată în cele din urmă, vânătoarea americană a interceptat neconcludent

avioanele de vânătoare japoneze de tip „Zero“ din escortă. Ambele părţi aveau să
79
JER = Jack E. Read (n.tr.).
pretindă, fără moderaţie, că au scufundat nave şi au doborât avioane.
Transportorul George F. Elliott s-a aprins de la un bombardier care a căzut şi a
explodat pe puntea sa. Distrugătorul Jarvis a fost greu lovit. Pierderile reale
japoneze în avioane nu pot fi determinate nici până azi. Piloţii de pe portavioane
au revendicat şase avioane „Zero”. Piloţii japonezi de pe „Zero“, 6 avioane
americane, în aceeaşi zi, după-amiază, Read a văzut un singur avion „Betty“
zburând către nord-vest. Pilotul acestui avion, evident singurul supravieţuitor, a
aterizat la Rabaul şi a pretins că a scufundat o navă de linie. Nimeni nu i-a putut
combate afirmaţia.
Duminică (9 august), dis-de-dimineaţă, Hunt a trecut 2 companii la Tanambogo
şi, pe la amiază, sergentul său specializat cu distrugerile redusese la tăcere poziţiile
din grote. Un observator imparţial (unul dintre capelanii regimentului) prezintă în
mod concis această procedură:

„Sergentul O.S. Bergner a săpat cu sânge rece o gaură adâncă deasupra grotei,
a plasat în ea o încărcătură zdravănă de trotil, pe care a aprins-o şi a aruncat în aer
grota, ucigând pe ocupanţi”80.

În sprijinul celor ce acţionau pentru distrugerea grotelor au debarcat două

tancuri uşoare, comandate de locotenentul R.J. Sweeney. Unul s-a îndepărtat de
infanteria care îl sprijinea – sau poate plutonul de puşcaşi a înaintat prea încet – şi
a ajuns la ananghie:

„Japonezii au ţâşnit din adăposturi şi din grote şi l-au blocat prin introducerea
unei bare mari de fier în şenilă. În încercarea de a se debarasa de această bară,
tancul a dat înapoi, peste trunchiul unui cocotier, în care s-a blocat, neputând să
mai dea nici înainte, nici înapoi. Japonezii au început să arunce cu sticle incendiare
şi alte substanţe inflamabile, care au ucis întregul echipaj, cu excepţia unui singur
ostaş, care a reuşit să scape“.81

Pe la jumătatea după-amiezii de duminică, 9 august, Rupertus l-a informat pe

comandantul diviziei că forţa de debarcare din nord a cucerit toate obiectivele.
Infanteriştii marini au îngropat peste 600 japonezi în timp ce alţi aproximativ 100
japonezi au fost sufocaţi în grote. Probabil 70—80 au scăpat pe insula vecină,
Florida. Au fost ucişi sau răniţi 295 americani.

80
Raportul lui W. Wyeth Williams, preotul militar protestant al batalionului 3 din Regimentul 2 infanterie
marină. Rapoarte diverse. Secţia istorică a Corpului de infanterie marină al Statelor Unite. Documentul a II–2.
81
„Raportul final al Diviziei 1 infanterie marină”.
 Tuturor încercărilor de a-i determina pe apărători să se predea li s-a răspuns cu
plumb; japonezii au refuzat să ceara cruţarea vieţii. Vandegrift a descris acţiunea
Tulagi-Gavutu-Tanambogo ca pe o „… operaţie furtunoasă – neîntreruptă şi fără
milă… decisă de exterminarea unuia sau altuia dintre adversarii angajaţi. Spiritul
ostășesc s-a manifestat peste tot acolo unde inamicul a fost întâlnit… şi a fost o
fermă hotărâre de a accepta… hazardul unei lupte apropiate şi sângeroase“ 82.

Debarcările din insulele Solomon au dovedit că concepţia executării operaţiilor

de desant maritim, la care mulţi ofiţeri de infanterie marină şi câţiva din flotă au
adus contribuţii remarcabile în timpul deceniului precedent, era în esenţa
judicioasă. Într-adevăr, câteva probleme tehnice critice rămâneau să fie rezolvate,
cea mai presantă dintre ele fiind cum să se grăbească şi să se controleze
descărcarea. Infanteriştii marini de pe Guadalcanal nu erau la curent cu faptul că
existau nave de debarcare a tancurilor (Tank landing ships – LST): în august 1942,
foarte puţini cunoşteau această realitate. În ciuda faptului că tractorul amfibiu –
un vehicul pe care Corpul de Infanterie Marină l-a finanţat şi pe care Vandegrift,
într-o scrisoare personală către generalul Holcomb, îl descria ca „salvatorul vieţii
noastre” – a demonstrat utilitatea sa, dar acest hibrid eficient, DUKW 83 era numai
în stadiul experimental84.
Exigentele cerinţe ale unei lupte coordonate pe pământ, pe mare şi în aer au
relevat multe slăbiciuni în planificare, înzestrare şi pregătire de luptă. Vandegrift
era în mod special neliniştit de rezultatele sub orice critică aduse de patrule, lipsa
de legătură între unităţi şi nivelul abominabil al disciplinei focului. „Materialul de
transmisiuni – scria el comandantului – e de proastă calitate. Pur şi simplu,
aparatele n-au funcţionat, şi nu din vina personalului"85.
Serioase deficienţe au fost relevate în conducere la toate nivelele, de la
regiment la pluton. Pe Guadalcanal era în toate prea multă ezitare. Vandegrift va
trebui, în scurt timp, să efectueze schimbări în statul său major şi la comanda
regimentelor şi batalioanelor, pentru a asigura o conducere mai activă şi mai
inspirată.
Tunurile navale de calibru mediu au dovedit clar că tragerile împotriva unui
sistem defensiv de grote şi adăposturi blindate echivalează cu o risipă de muniţie.
82
Ibidem. Evidenţa mecanizată a Corpului de infanterie marină al Statelor Unite. Cifrele privind pierderile
pentru Tanambogo trebuie considerate ca fiind incorecte. Ele indică 39 ucişi în luptă, 3 răniţi în luptă şi un
mort în urma rănilor, un total de 43, plus G ucişi de bombe de aviaţie pe Gavutu înainte ca Tanambogo să fie
atacat. Ceva este în mod evident greşit aici. Raportul lui Hunt despre acţiunea pe Tanambogo nu detaliază
pierderile. Cifra de 56 dată în „Raportul final” este totuşi folosită în mod consultativ.
83
DUKW = autoamfibie pentru transportul de materiale. (n.tr.)
84
Scrisoare personală. Vandegrift către generalul locotenent Holcomb, îl august 1942.
85
Ibidem.
Astfel de ţinte pot fi distruse numai dacă sunt exact localizate şi lovite prin trageri
directe de la distanţă mică. Experţii Corpului de Infanterie Marină în probleme de
trageri de artilerie navală încercaseră o vreme să prezinte amiralilor lor această
realitate, dar n-au avut decât puţin succes. Mai târziu, Connolly zis „Close-in“ 86,
arăta comandanţilor navali mai grijulii cât de eficace poate fi focul de sprijin al
artileriei navale.
Din punct de vedere strategic, operaţia a tins să îndeplinească tot ceea ce King
sperase. Aliaţii au trecut la ofensivă şi au oprit mareea japoneză în creasta ei
critică.
Ei au salvat (cel puţin temporar) insulele Santa Cruz şi Noile Hebride şi au
stabilit o poziţie de pe care puteau să interzică operaţiile japoneze în mările
Solomon şi Coralilor. Din Australia s-a ridicat un mare oftat de uşurare. Numai că
bucuria de la Washington, Melbourne şi Honolulu avea să fie de scurtă durată.

86
„Close-in“ – expresie folosită de observatorii de artilerie, cu sensul de „mai strâns", „mai aproape" de ţintă.
(n.tr.)
 5. „LIMBA DE FIER DE LA MIEZUL NOPŢII”

La începutul după-amiezii de sâmbătă 8 august, cu obiectivele ce le fuseseră

repartizate deja atinse sau a căror înfăptuire era iminentă, Turner şi Vandegrift
mai aveau o singură problemă deosebită, sau cel puţin așa credeau ei. Aceasta era
grăbirea descărcării navelor. Flota de invazie înfruntase trei atacuri aeriene grele
în 24 de ore. Turner ştia, pentru că i se spusese în termeni foarte clari, la Koro, că
putea să se aştepte la o acoperire aeriană pentru nu mai mult de alte 18 ore. El
ştia, de asemenea, că era imposibil să golească navele sale în acel timp. El
urmărise desfăşurarea operaţiei de descărcare şi era conştient că practic încă nu
se debarcase pe ţărm nimic din tehnica grea. Urmărind activitatea de pe nava
amiral McCawley, Turner era neliniştit. În timpul mesei de seară, un mesager i-a
înmânat o bucată de hârtie, menită mai mult să diminueze extraordinarul său
optimism şi să-l provoace la una din exploziile de înjurături colorate pentru care
era atât de simpatizat.
Interceptarea unei telegrame urgente operative de la Fletcher către Ghormley,
conţinea o informaţie pe care comandantul Forţei de desant maritim o găsea,
după propria sa expresie, „de necrezut”. În mesajul său, Fletcher raporta prezenţa
unui număr mare de avioane torpiloare şi de bombardament în zonă; forţa sa de
vânătoare, redusă de la 99 la 78 de avioane, combustibilul redus drastic. El
recomanda imediata retragere a portavioanelor. Comandantul forţei
expediţionare a luat această „foarte nefericită” hotărâre fără a informa nici pe
Vandegrift, nici pe Turner 87.
Chiar dacă Fletcher putea să spere că navele sale nu fuseseră detectate, el nu
putea fi sigur şi evident presupunea că ele au fost sau vor fi descoperite în curând.
Noi ştim acum că nici submarinele inamicului şi nici cercetarea aeriană nu
reperaseră Marea unitate operativă 61 (Task Force 61), că buncărele lui Fletcher
aveau combustibil suficient pentru a opera în zonă încă cel puţin două zile, înainte
ca el să fie nevoit să procedeze la o întâlnire pentru realimentare cu combustibil,
că avea de peste două ori mai multe avioane de vânătoare disponibile decât aveau
japonezii pe aerodromurile din insulele Bismarck şi că într-adevăr a început să se
retragă cu 12 ore înainte de a primi aprobarea lui Ghormley. „Dezertarea
87
Într-o trecere în revistă a tuturor rapoartelor privind bătălia pentru Savo, amiralul Nimitz a decis să nu
critice niciun comandant în mod individual, dar a descris retragerea lui Fletcher ca „foarte nefericită". (E.B.
Potter, Amiral de Flotă Chester W., Nimitz, USN the Great Sea War; The Story of Naval Action în World War II,
Pientice Hall, Inc. Englewood Cliffs, N.J., 1960, p. 254)
elementelor vitale ale forţei”, cum a descris Turner, ulterior, retragerea, a
continuat în ciuda informaţiei cu care Fletcher era la curent, la mai puţin de două
ore după ce a iniţiat cererea sa de retragere, că o forţă japoneză de suprafaţă
înaintează către insulele Solomon de jos 88. Ghormley şi-a călcat pe inimă ca să-i
lase pe Turner şi pe Vandegrift fără acoperire aeriană, dar nu credea că el poate să
ordone lui Fletcher să rămână. Oricum, ComSoPac (comandantul Pacificului de
Sud) nu putea citi registrele de combustibil de pe navele lui Fletcher 89.
Hotărârea nu i-a lăsat lui Turner nicio alternativă. El va trebui să-şi retragă
navele sale de desant, atât de vulnerabile şi de valoroase, singurele de acest gen la
vest de Hawaii, şi cât mai repede posibil. De aceea i-a convocat imediat pe
Vandegrift şi pe Crutchley pe „Wacky Mae”90.

În timp ce portavioanele americane se întorceau către sud-est, coloana

viceamiralului Gunichi Mikawa, compusă din 5 crucişătoare grele, 2 uşoare şi un
distrugător, cu Chokai în frunte, îşi croia drum prin strâmtoarea „The Slot“ de la
nord de insula Noua Georgie. Pe puntea acestei nave comandant se afla un bărbat
care nu era chinuit de îndoieli şi temeri înspăimântătoare; Mikawa înainta cu
îndrăzneală către bubuitul tunurilor. El ştia exact ce urma să facă: să distrugă forţa
de invazie anglo-americană într-un atac de noapte.
Cercetarea efectuată încă de dimineaţă cu hidroavioanele crucişătoarelor i-a
dat lui Mikawa o apreciere rezonabilă despre forţa aliată; bazat pe rapoartele
observatorilor săi, amiralul şi-a elaborat planul de luptă. Acesta prevedea
executarea unui atac fulgerător la sud de Savo, lovirea imediată a crucişătoarelor
şi transportoarelor aliaţilor în largul Guadalcanalului, distrugerea navelor ancorate
la Tulagi şi retragerea la nord de Savo. Simplitatea şi temeritatea acestei concepţii
ar fi fost lăudată chiar de Horatio Nelson. Pe la 2,20 p.m., Mikawa şi-a transmis
dispoziţiunile. Acestea erau scurte şi la obiect:

88
Naval Administration. Centrul de transmisiuni al lui Turner a trecut în jurnal acest mesaj la „1807“ – adică
orele 6.07 p.m. ora locală. El trebuie să fi ajuns descifrat în mâinile lui Turner între 6,30 și 7,00 p.m.
89
Alţii, mai târziu, au putut să facă acest lucru (Contraamiral Samuel Eliot Morison, History of United States
Naval Operations in World War II: The Struggle for Guadalcanal, Little Brown and Company, Boston 1950, vol.
V p. 28 și nota. Aici Morison prezintă o analiza bazată pe studii detaliate făcute de către locotenentul Roger
Pineau din Rezerva Marinei Statelor Unite (U.S.N.R.) şi de către Colegiul Naval de Război al Statelor Unite care
au respins în mod categoric declaraţia lui Fletcher conform căreia navele sale duceau lipsă de combustibil.
90
Porecla navei comandant a contraamiralului R.K. Turner, U.S.S. McCawley. (n. tr.)
 „Noi vom pătrunde la sud de insula Savo şi vom torpila principalele forţe
inamice la Guadalcanal. De acolo, vom înainta către zona din faţă şi vom lovi cu
torpile şi foc de artilerie, după care ne vom retrage la nord de Insula Savo” 91.

Chiar dacă navele japoneze nu acţionaseră niciodată împreună, Mikawa a

considerat inutilă detalierea ordinelor sale. Concepţia executării bătăliilor de
noapte era foarte dezvoltată în marina imperială japoneză; comandanţii de nave
erau veterani abili şi echipajele excepţional instruite. Iar prin torpilele lor de mare
viteză, cu motoare cu oxigen, de 24 de inch, numite „Long Lance”, japonezii
posedau o armă ucigătoare, în care investiseră încredere totală şi pe care
evenimentele viitorului imediat o vor justifica pe deplin.
Două ore mai târziu, toate materialele inflamabile de pe suprastructuri au fost
aruncate în mare şi pe când soarele apunea în spatele navelor sale, Mikawa a
transmis un semnal vizual:

„În tradiţia cea mai bună a marinei imperiale, noi vom angaja inamicul într-o
bătălie de noapte. Este de aşteptat ca fiecare bărbat să-şi facă datoria pe deplin" 92.

Mikawa conta pe surprindere, pe care avea să o realizeze, în ciuda faptului că

forţa sa navală fusese detectată şi urmărită pe 8 august de două avioane de
cercetare ale Forţelor Aeriene Regale Australiene. Unul dintre piloţi nici măcar nu
şi-a bătut capul să o observe destul timp pentru a face o apreciere corectă şi, cu o
incredibilă inconştienţă, a raportat descoperirea navelor inamice numai după ce şi-
a terminat patrularea, a aterizat şi şi-a luat ceaiul de după-amiază. Colegul său,
mai puţin indolent, a prezentat un raport incomplet. Din diverse motive,
informaţia nu a fost prelucrată prompt; transmiterea celor două rapoarte a fost în
mod nepermis amânată şi nu au fost comunicate până la 7,00 p.m. (aproximativ o
oră după ce transmisioniştii lui Turner au interceptat şi decodificat telegrama
urgentă a lui Fletcher către Ghormley), când unul dintre aceste mesaje a ajuns la
Turner. El a retransmis acest mesaj navelor de sub comanda sa. Posibil, din cauza
redactării ambigue – „Trei crucişătoare, trei distrugătoare, două nave-bază pentru
hidroavioane sau canoniere, drum 120°, viteza 15 noduri” – atât Turner cât şi
Crutchley (care din ordinul lui Turner se grăbise să-şi părăsească locul din formaţia
de nave de siguranţă şi să vină lângă nava McCawley la bordul navei sale
comandant Australia) au ajuns la concluzia pripită că japonezii erau fără îndoială în
drum către golful Gizo, pentru a înfiinţa o bază de hidroavioane. Aici nu a fost o

91
Conform schiței făcută de căpitanul Ohmae și aprobată de Mikava. Ohmae op. cit. p. 1271.
92
Ibidem, p. 1272
încercare de analizare a posibilităţilor inamicului, ci mai degrabă o simplă
„ghiceală“, lipsită de imaginaţie cu privire la intenţiile sale.
Dacă Fletcher ar fi rămas în zonă şi ar fi trimis avioane să execute acţiuni de
cercetare, înainte de înserare, către nord-vest, o măsură elementară de securitate,
în mod vădit dictată de situaţie, poate că ar fi fost detectată coloana lui Mikawa.
Sau dacă toate rapoartele de reperare (erau, de fapt, în total patru) ar fi fost
confruntate, comparate şi evaluate… 93 Sau dacă avioanele B-17 ale lui Saunders nu
ar fi fost blocate la sol în ziua de 8 din cauza vremii… Ori dacă ar fi fost executată în
sus pe „The Slot“ cercetarea suplimentară cerută mai devreme de Turner
amiralului McCain…“94.
O eroare clădită pe alta, ghinion, judecată proastă şi pură neglijenţă,
ingrediente amplificate de îndrăzneala lui Mikawa şi de îndemânarea echipajelor
sale. Toate s-au combinat pentru a produce o drojdie pe care marinarii australieni
şi americani, îmbarcaţi pe navele care făceau siguranţa pe căile de acces dinspre
nord-vest către zonele de transport, o vor înghiţi cu greu până la ultima picătură.
Era acum puţin după 9,00 p.m. și în timp ce Crutchley şi Vandegrift (care venise
cu şalupa de la postul său de comandă de lângă Lunga) discutau cu Turner la
bordul întunecat al navei McCawley, ofiţerii şi marinarii de pe crucişătoarele lui
Mikawa, la numai 100 de mile nord-vest de Savo, se pregăteau pentru atac. Pe
navele care executau siguranţa, navigând încet şi metodic la nord şi la sud de Savo,
totul era liniştit. Niciunul dintre comandanţii de nave nu părea conştient că
raportul trimis mai devreme de Turner putea să însemne pericol. Niciunul, cu
excepţia lui Bode, temporar la comandă pe Chicago, nu era nici măcar la curent cu
faptul că Crutchley retrăsese Australia din formaţia de siguranţă şi era acum la 20
de mile către est. Bode nu şi-a bătut capul să transmită cuiva această informaţie.
Amiralul britanic dăduse nişte instrucţiuni vagi, dar nu ordine specifice pentru o
bătălie de noapte şi niciunul dintre comandanţi nu ceruse detalii suplimentare.
Deşi la Koro existase ocazia de a convoca o consfătuire la care posibilităţile unei
acţiuni de suprafaţă, pe timp de noapte, puteau fi explorate şi amiralul putea să
schiţeze măsurile operative oportune, Crutchley a neglijat să-şi convoace
comandanţii săi pe nava amiral.
Desigur, pe hartă, planul său de dislocare părea satisfăcător. La sud de Savo, cu
ordine de a patrula între această insulă şi Cap Esperance, erau trei crucişătoare:
93
Două rapoarte despre forțele de suprafață japoneze situate la sud de arhipelagul Bismarck au fost întocmite
la data de 7 august. Primul, o observație făcută la începutul după-amiezii de către un B-17 din subordinea lui
MacArthur, era vag, dar relevant pentru contextul în care era efectuat. Acest avion a zărit Divizia 6 de
crucişătoare a lui Goto înainte de întâlnirea acestuia cu Mikawa. În amurg, submarinul american S–38 a
redactat un raport mai clar.
94
Acest mesaj a fost evident primit sau decodificat şi distribuit la statul major al amiralului McCain prea târziu
pentru ca cercetarea să fie executată aşa cum se cerea…
Australia, Canberra şi Chicago, cu două distrugătoare. Crucişătoarele Vincennes,
Astoria şi Quincy, tot cu două distrugătoare, blocau trecerea nordică dintre Savo şi
Florida, în plus, un distrugător înzestrat cu staţie de radiolocaţie a fost plasat în
supraveghere între 6 şi 8 mile vest de fiecare din cele două grupuri de la Savo ale
lui Crutchley. La est de zona de transport, în Lengo Channel (Canalul Lengo)
patrula contraamiralul Norman Scott cu nava San Juan. Crucişătorul australian
Hobart şi distrugătoarele Monssen şi Buchanan erau sub comanda sa. Acesta era
un plan nefericit, pentru că din cele opt crucişătoare şi opt distrugătoare aflate la
dispoziţia lui Crutchley, numai San Juan avea radiolocatoare noi (SG) pentru
cercetare navală95.
Nu trebuie să fii expert în tactica navală pentru a observa că acest amiral
britanic şi-a divizat forţa de care dispunea în aşa fel încât şi-a plasat fiecare
element într-o poziţie în care putea fi lovit şi anihilat separat. Indicând o patrulare
gen „cutie“ la nord de Savo, el a privat, de asemenea, crucişătoarele de acolo de
posibilitatea de a „bara T-ul“ – adică de a fi permanent în măsură să se plaseze
repede într-o astfel de formaţie încât artileria lor să poată lovi lungimea unei
coloane inamice. În plus, deşi toate distrugătoarele erau echipate cu torpile, niciun
ordin nu fusese dat cu privire la folosirea lor.
Că nici amiralul Crutchley şi nici superiorul său imediat nu au luat în mod serios
în seamă posibilitatea unui atac inamic cu nave de suprafaţă, nu este o scuză, ci o
acuzaţie care condamnă. Aproximativ cu 2.000 de ani înainte, filosoful militar
chinez Sun Tzu avertiza: „În război să nu presupui că inamicul nu va veni, ci să te
pregăteşti să-l întâmpini“96. Japonezii veneau şi veneau repede, dar nici navele
aliate şi nici echipajele lor nu erau gata sa-i întâmpine.
Circa 40 de minute înainte de miezul nopţii, amiralul japonez a lansat din nou
hidroavioanele cu ordinul de a cerceta apele de la est de Savo, a descoperi navele
inamice, a-i raporta continuu şi a le ilumina cu rachete conform ordinului. Aceste
avioane, arătându-şi cu nonşalanţă luminile de poziţie, roşu şi verde, au ajuns
deasupra viitoarelor victime ale lui Mikawa, la miezul nopţii, şi au bâzâit în jurul lor
30 de minute inspectând flota de invazie, iluminată slab dar suficient de către nava
Elliott, care era pusă pe uscat şi încă mai ardea. Avioanele erau auzite şi luminile
lor observate. S-a presupus că sunt „prietene”. Mikawa era în postura norocoasă a
vânătorului la pândă, a cărui rugăminte era ca prada să uite complet de prezenţa
sa, dar să fie şi prea insensibilă ca să ia în seamă avertismentul clar al iminentei
distrugeri.
95
Dintre aceste distrugătoare, doar Ralph Talbot a jucat uri rol semnificativ în bătălie. Cele din grupul de sud
erau Bagley şi Patterson. Blue era avanpost. Cu grupul de nord erau Wilson şi Helm. Ralph Talbot era
avanpost.
96
Traducerea în engleză a fost făcută de autoul cărţii.
 La 12,40 observatorii de pe Chokai au reperat distrugătorul USS Blue, aflat în
supraveghere de radiolocaţie în partea de sud, apropiindu-se din tribord. Distanţa
era de 10.000 de metri. Destul cu ignoranta prejudecată care susţinea că rasa
japoneză este dotată cu o vedere slabă!
Radiolocaţia lui Blue nu a detectat coloana japoneză şi nici observatorii săi nu
au văzut inamicul care se apropia. Pe puntea de comandă a navei Chokai, amiralul
şi statul său major au îngheţat. Mikawa a murmurat un ordin. „Stânga cârma.
Reduceţi la 22 de noduri”. Pe el nu-l interesau distrugătoarele.
Însă Blue s-a apropiat şi mai mult:

„Din înaintarea sa hotărâtă, fără grijă, era clar că el nu ştia de noi – sau că este
supravegheat – și nici de faptul că fiecare tun din gruparea noastră era îndreptat
asupra lui. Secunde încordate în timpul cărora noi aşteptam inevitabilul moment
când el trebuia să ne vadă – şi atunci distrugătorul inamic a întors la drum opus“ 97.
Acesta a fost un minut greu, încărcat de destin; înainte ca japonezii „să poată
aprecia deplin norocul lor bun“, un alt observator a comunicat despre prezenţa
unei nave la 20 de grade în prova babord. Aceasta era nava Ralph Talpot. Ea
naviga către nord, departe de coloană. Uşa era deschisă.
Mikawa a mărit imediat viteza de înaintare la 30 de noduri, şi la 1,37, exact
patru minute după reperarea crucişătoarelor la tribord (Canberra şi Chicago),
Chokai a lansat atacul. Apropiindu-se de inamic cu o viteză incredibilă, adică de o
jumătate de milă pe minut, crucişătoarele din siajul navei amiral au deschis focul.
La 1,46, crucişătorul Canberra înclinându-se într-o parte şi cuprins de flăcări, era
terminat.
Japonezii şi-au îndreptat apoi furia tunurilor şi a torpilelor asupra lui Chicago;
60 de secunde mai târziu, era scos şi acesta din luptă, cu prova aruncată în aer;
clătinându-se ca un beţiv, s-a îndepărtat în întuneric. Chicago era inofensiv;
Mikawa l-a lăsat să supravieţuiască. El avea ochii pe un nou vânat. Se
descotorosise de două dintre cele cinci crucişătoare aliate în ceva mai puţin de 10
minute din momentul deschiderii focului. Acest amiral japonez nu pierdea timpul,
şi norocul a fost alături de curajul său.
În timp ce Chicago se târa greoi către Cap Esperance, Chokai urmat de Aoba,
Kako şi Kinugasa, s-a îndreptat către nord-est. Aproximativ în acelaşi timp,
ultimele trei crucişătoare din coloană – Furutaka, Tenryu şi Yliban – au executat
succesiv întoarceri de 90° la stânga şi au format o coloană care înainta aproximativ
către nord. Ele erau acum pe un drum aproximativ paralel cu cel al lui Mikawa, dar
la aproape două mile mai la vest, eşalonate uşor spre pupa în stânga sa. Cele trei

97
Ohmae, op. cit., p. 1273.
crucişătoare americane rămase – Astoria, Quincy şi Vincennes – încă navigau
somnoroase cu 10 noduri. Peste câteva minute, acum secunde, braţele de fier ale
lui Mikawa, braţele morţii, vor îmbrăţişa pe rând fiecare victimă nebănuitoare.
La 1,49 au înflorit rachete deasupra navelor americane, proiectoarele
necruţătoare le-au învăluit şi mai puţin de două minute mai târziu primele salve de
8 inch răpăiau în jurul lor. În 6 minute, Astoria, lovită de torpile, era în flăcări.
Tunarii japonezi au tras sute de proiectile în nava în flăcări care se îndrepta către
sud-est. Dar mutilata Astoria încă lupta, ultima ei salvă a distrus o turelă de pe
Chokai.
Cam în această vreme, fasciculele proiectoarelor lui Aoba au căzut din plin pe
Quincy şi l-au dezvăluit cu turelele orientate spre prova şi pupa. Câteva secunde
mai târziu, o salvă de 8 inch a aruncat în aer unul dintre hidroavioanele aflate pe
catapulta sa. Flăcări au ţâşnit şi japonezii „au continuat bătălia foarte liniştiţi, fără
nicio teamă“98. Quincy, acum cuprins de foc, era devastat de proiectile din
amândouă părţile. Cu toate acestea, tunurile sale – sau unele dintre ele – erau
mânuite şi trăgeau. Dar nu pentru mult timp. O torpilă a pătruns în camera căldării
nr. 4, o turelă a explodat, puntea de comandă a fost sfărâmată, iar comandantul
ucis. În câteva minute, crucişătorul s-a aprovat şi, la 2,35 a.m., s-a răsturnat şi s-a
cufundat.
Între timp, Kako l-a iluminat pe Vincennes. Din nou una dintre primele salve
japoneze a lovit pupa, unde avioanele de cercetare se aflau pe catapulte. Flăcări
au ţâşnit iar în aer şi din nou proiectilele şi torpilele şi-au găsit ţintele. Cel puţin
trei, posibil patru torpile au lovit crucişătorul şi i-au distrus elementele vitale. El
era în agonia finală la 2,15, când japonezii au încetat focul. O jumătate de oră mai
târziu, Vincennes s-a dus, de asemenea, la fund.
Această repriză a durat doar câteva minute mai mult decât prima, dar
rezultatele au fost identice: americanii au fost surprinşi şi nimiciţi înainte de a fi
fructificat şansa de a replica. Câteva salve au lovit navele japoneze; din fericire
pentru „Watchtower“, una dintre cele câteva salve trase de către bateria
principală a lui Quincy a căzut lângă puntea de comandă a lui Chokai, distrugându-i
camera sa de operaţii şi ucigând 30 de ofiţeri şi marinari a căror prezenţă era
esenţială pentru conducerea bătăliei.
În acel moment, Mikawa a luat hotărârea să întrerupă acţiunea şi să se retragă.
La 2,23 Chokai a transmis prin semnale luminoase: „Toate forţele se retrag” şi
imediat: „Forţa în linie de şir, drum 320°, viteza 30 noduri”. Când navele japoneze
ieşeau din zonă, ele au reperat şi angajat pe Ealph Talbot. Succesiv, bateriile
principale şi tunurile din borduri ale lui Furulaka, Tenryu şi Yubari au tras asupra

98
Citat de Morison, op. cit., volumul V, p. 45.
lui. Dar acum japonezii efectuau o retragere în viteză şi focul lor nu era nici
susţinut, nici precis. Distrugătorul vânat, lovit de o jumătate de duzină de
proiectile, a răspuns cu foc şi a lansat torpile. Din fericire, o aversă de ploaie l-a
învăluit brusc. Când aceasta a trecut, Ralph Talbot era în derivă, dar japonezii
dispăruseră99.

Zorii zilei de 9 august au dat la iveală peste 1.000 de marinari acoperiţi cu

păcură, mulţi arşi, alţii grav răniţi, agăţaţi disperaţi de lăzi goale de proiectile, plute
de salvare, lăzi de portocale, obiecte aruncate de pe nave sau de orice fel de
sfărâmături ce pluteau pe valuri, care le susţineau capul afară din apă. Urmele de
sânge au atras rechinii; în timpul lungii nopţi, oamenii dispăreau din când în când
înspăimântător de neaşteptat. Operaţiile de salvare începute în zori au continuat
în timpul dimineţii. În cinci ore, mai mult de 700 de răniţi au fost salvaţi. O duzină
de rechini au fost ucişi cu focuri de armă de către marinarii aflaţi pe
ambarcaţiunile de salvare şi pe punţile distrugătoarelor.
Până în zorii zilei, când câte o barcă a început să aducă pe plajă oamenii plini de
păcură şi pe jumătate îmbrăcaţi, nimeni pe ţărm nu era la curent cu rezultatele
luptei desfăşurate pe mare. Relatările incoerente ale supravieţuitorilor extenuaţi
sugerau că înverşunata acţiune avusese loc poate undeva în larg, concluzie
confirmată de prezenţa transportoarelor, dintre care unele descărcau încă
materiale. Că marina militară era încă pe aproape – sau că navele sale de desant se
aflau pe acolo – era un semn de bun augur.
Dar comandantul lor era acum un om grăbit. Înainte de 6,00 a.m. Turner avea
destule informaţii de primă mână care să-i permită să înţeleagă amploarea
tragediei din noaptea precedentă. În adevăr, la ora 5,00 amiralul a ordonat
crucişătorului Canberra ca ori să i se alăture imediat, ori să fie abandonat. Cum
nava era înclinată foarte mult şi nu putea nici să se deplaseze şi nici să facă uz de
cârmă, nu era de ales, aşa că Patterson şi Blue s-au apropiat de ea ca să-i ia
echipajul. Două ore mai târziu nava era torpilată de un alt distrugător american.
Astoria încă mai plutea, dar eforturile de a o salva nu-i erau de niciun ajutor. Ea s-a
scufundat la câteva minute după prânz.
Deşi la Savo navele lui Mikawa au suferit numai stricăciuni superficiale, iar
echipajele au înregistrat doar câteva pierderi, nu tuturor le-a fost scris să se
reîntoarcă, la adăpost, în insulele Bismarck. Cum crucişătoarele sale victorioase se
99
Theodore Roscoe, United States Destroyer Operations în World War II, Institutul Naval al Statelor Unite,
Annapolis, Md., 1953, p 172.
retrăgeau în sus pe „The Slot“, Mikawa a transmis, prin semnale, lui Goto să iasă
din formaţie împreună cu Aoba, Furutaka, Kinugasa şi Kako şi să se îndrepte spre
Kavieng. Amiralul, la bordul lui Chokai, s-a îndreptat către Rabaul acompaniat de
Tenryu, Yubari şi de distrugătorul Yunagi. Spre sfârşitul zilei, fiecare grup s-a aflat
în deplasare către portul desemnat, navigând cu viteză convenabilă. În zorii zilei de
luni, cele patru crucişătoare, cu destinaţia Kavieng, acum acoperite de un avion
aflat în patrulare antisubmarină, s-au întors cu 90° la stânga şi s-au îndreptat către
portul aflat la mai puţin de 70 mile, unde îi aştepta un binemeritat bun-venit.
Kako, ultimul în coloană, nu se va bucura de acesta. La ora 8,00 a.m., speranţa
sa de viaţă era de exact 13 minute, pentru că în acel moment, locotenent-
comandorul John R. Moore, de pe submarinul S-44, l-a ales drept ţintă. Moore l-a
urmărit câteva minute. Apoi, la distanţa de 700 de yarzi, a lansat torpilele din
prova. La 8,08, patru torpile au spintecat crucişătorul Kako, care în cinci minute a
dispărut. În vuietul de deasupra, S-44 a alunecat liniştit mai departe.
Nici pentru aliaţi bilanţul acestei bătălii nu era încă complet. Distrugătorul
Jarvis, greu avariat sâmbătă după un raid aerian, a început, curând după atac, să
se retragă încet, către vest. El a trecut miraculos, fără a fi avariat prin învălmăşeala
de la Savo. Reperat, duminică, de unul dintre avioanele de cercetare ale lui
Fletcher, la sud de Cap Esperance, exact după răsăritul soarelui, Jarvis înainta cu
greu către sud-vest cu prova scufundată şi lăsând o dâră de păcură. Aceasta a fost
ultima ştire despre el. S-a considerat că s-a scufundat cu toţi marinarii. 100 Pierderea
lui Jarvis a adăugat 247 de nume la totalul pierderilor de la Savo. Aproape 1.300 de
marinari aliaţi au murit; alţi 700 au suferit arsuri sau au fost răniţi. Pierderile
japoneze au fost cu mai mult sub o zecime din totalul pierderilor aliaţilor.
În raportul său, prin radio, către comandantul-şef al Flotei Combinate, Mikawa
a enumerat cinci crucişătoare grele şi patru distrugătoare scufundate şi alte nave
avariate. El a afirmat că două crucişătoare s-au retras. Mikawa exagera într-o
măsură oarecare mărimea exactă a pierderilor aliaţilor, dar el şi oamenii săi
meritau din plin mesajul de felicitare care îi aştepta la Rabaul:

„Apreciez lupta grea şi curajoasă a fiecărui om de pe navele aflate în subordinea

dv. Eu aştept ca dv. să exploataţi rezultatele şi să faceţi toate eforturile pentru a
sprijini forţele terestre ale armatei imperiale care sunt acum angajate într-o luptă
pe viaţă şi pe moarte”101.
semnat,
100
Presupunerea era corectă. Distrugătorul a fost atacat de avioane torpiloare în după-amiaza zilei de 9
august. Membrii echipajului lui sunt incluşi în lista de pierderi întocmită de Morison, op. cit., vol. V, p. 63, nota
52.
101
Japanese Eighth Fleet War Diary, p. 7.
 Yamamoto Isoroku

În Japonia, presa şi radioul triumfau în mod justificat. Titlurile de o şchioapă şi

comentatori emoţionaţi anunţau „mari rezultate în război… unice în istoria
universală”. Parăzi de amploare, în cinstea victoriei, s-au desfăşurat în fiecare oraş;
la Tokyo, mulţimea bucuroasă umplea străzile. Ca rezultat al bătăliei de la Savo,
proclama Radio Tokyo, Australia „a devenit în mod absolut un orfan al sud-vestului
Pacificului”. Douăzeci şi patru de nave de luptă şi unsprezece transportoare „pline
ochi cu infanterişti marini” au fost scufundate!
Camera nobiliară a hotărât să trimită imediat ministrului marinei un certificat
de gratitudine. În emisiunea în limba engleză din 15 august, ascultătorii (care
includeau şi pe infanteriştii marini de la Guadalcanal şi Tulagi) erau informaţi că
Flota Statelor Unite nu mai are acum portavioane în stare operativă, că toate au
fost „făcute bucăţi în bătăliile din Marea Coralilor şi Midway”. Comentatorul a
adăugat că Oceanul Pacific era acum sub controlul japonezilor. Infanteriştii marini
din insulele Solomon erau numiţi „insecte de vară care au căzut singure în foc”.
Acest stil bombastic a fost salutat cu înjurături, în locul unde asta cu adevărat
conta.
Pe măsură ce propagandiştii de la Tokyo creşteau cifra pierderilor aliaţilor, tot
mai multe laude erau aduse flotei, a cărei „forţă atât de mare şi de neînţeles (sic)
pentru inamic” a anihilat „resturile” anglo-americane şi a izolat Australia.
Infanteriştii marini, care ascultau transmisiunile la radio, erau asiguraţi de „o
moarte sigură”, ce va sosi în timp scurt, iar Marinei Statelor Unite i se comunică că
era încă „destul spaţiu pe fundul Pacificului pentru mai multe flote americane” 102.
Hotărârea amiralului japonez de a se retrage, atunci, a fost aspru criticată. El a
fost, de fapt mustrat în particular şi într-un mod politicos de amiralul Yamamoto.
Ar fi trebuit, se spunea, să fi mers după transportoare. Dar asupra lui plana în acea
noapte ameninţarea aviaţiei portavioanelor lui Fletcher. El era pe deplin conştient
că dacă piloţii americani atacau coloana, cu precizia şi hotărârea cu care au făcut-o
la Midway, navele sale ar fi fost distruse, iar victoria în mod complet anulată. Ceea
ce nu putea el şti era că Fletcher se dusese deja de mult, fiind „plecat”, cum
spunea Turner, „spre alte regiuni”. 103 Acţiunea lui Mikawa trebuie judecată în
lumina informaţiilor ce le avea la dispoziţie în momentul când lua hotărârea sa
vitală. Pentru că în adevăr era vitală. Dacă ar fi pătruns între transportoare, fără
îndoială că le-ar fi distrus. Dar, la acea dată, Mikawa nu considera, asemenea
majorităţii contemporanilor săi de rang înalt din armata de uscat şi marina
102
Toate citatele din acest paragraf, precum şi din cele doua paragrafe precedente sunt luate după
înregistrările emisiunilor radio japoneze (Arhivele Naţionale, Washington, D.C.).
103
Naval Administration (Administraţia Navala).
japoneză, că pericolul ce plana asupra Guadalcanalului era serios. Americanii erau
puţini la număr, foarte dispreţuiţi ca luptători, şi alungarea lor urma să fie realizată
la timpul cuvenit de armata imperială. Mai mult, concepţia unei acţiuni decisive cu
nave de suprafaţă, Yogeki Sakusen, domina gândirea acestui amiral. Ţintele
potrivite pentru navele de luptă erau navele de luptă. Aceasta era gândirea sa
dogmatică.
La Pearl Harbor şi Washington, reacţia oficială „se manifesta” printr-o tăcere
profundă. Primele rapoarte, incomplet alcătuite, sugerau înfrângerea; detaliile ce
se amplificau indicau aproape un dezastru. Era clar că nimic nu putea fi divulgat
presei, și purtătorul de cuvânt a lui King s-a limitat la o declarație laconică,
afirmând că operațiile erau ”în desfășurare”. Incapabilă să afle informații clare de
la Ministerul Marinei care era refractar, revista Time a decis în final, să dea
publicităţii faptele de vitejie ale marinei, chiar dacă comandantul ei suprem nu ar
fi voit, și pe 24 august a dezvăluit că în noaptea de 8 august:

„crucișătoare și distrugătoare au încercat să lovească flota de invazie. Lupii de

mare ai Statelor Unite se rugau de mult timp să aibă un astfel de prilej: prima
încercare reală tun contra tun dintre forțele navale de suprafață ale Statelor Unite
și Japoniei. Rezultatul: o ciomăgeală pentru japonezi”.104

Pentru prima oară, dar nu pentru ultima, Radio Tokyo furniza o informație mai
autentică decât revista săptămânală americană.
Un raport complet și oficial al acestui prăpăd a fost reținut, spre a nu fi divulgat
poporului american, timp de câteva săptămâni. King știa că punerea în circulație a
unor amănunte concrete ar fi servit numai la scăderea moralului, la știrbirea
prestigiului marinei, dând în același timp ajutor și liniște inamicului. Și el știa, de
asemenea, că atunci când pierderile navale ale aliaților ar fi în sfârșit dezvăluite,
inevitabila vânătoare pentru un țap ispășitor ar începe. Pentru o parte a presei
americane, contraamiralul Crutchley era parcă croit pentru acest rol. Desigur,
acest contraamiral lipsit de valoare trebuia să-și aibă partea sa de responsabilitate,
dar și mulți alții, de asemenea, trebuia să și-o poarte pe a lor.
Chiar dacă dispunerea navelor din siguranţă invita la înfrângere prin lovituri
separate, planul lui Crutchley a fost examinat şi aprobat de Turner. 105 Din

104
„Time”, nr. 24 august, 1942, p.25….
105
Privită retrospectiv, această divizare a unor importante forțe disponibile, pentru a acoperi căile de acces,
ne apare ca o greșeală certă; dar, având în vedere că amiralul nu dispunea de informaţii clare cu privire la
forţa şi intenţiile inamicului, hotărârea adoptată părea, la timpul respectiv, cel mai normal lucru de făcut“
(sublinierea mea – S. G.). (Căpitan S.W., R.N. Roskill, The War at Sea 1939–1945, vol. II, The Period of Balance
Her Maiesty’s Stationery Office, London, 1956, p.224)
nefericire, nici el şi nici subordonatul său britanic nu erau familiarizaţi cu
posibilităţile şi limitele staţiilor de radiolocație de cercetare de pe cele două
distrugătoare din supraveghere, cărora li s-au desemnat astfel de poziţii încât
masele de pământ învecinate făceau semnalele radar fără înţeles.
Transmiterea informaţiilor a fost defectuoasă în cel mai înalt grad. Analiza
făcută de Turner a fost dezastruoasă. Transmisiunile erau execrabile. Acest aspect
al situaţiei a fost bine rezumat:

„Sistemul material s-a poticnit, ceea ce este de înţeles luând în consideraţie

tehnica existentă atunci la dispoziţia flotei, dar cea mai serioasă eroare a fost cea
umană, greşeala comandanţilor de a nu comunica celorlalţi informaţiile pe care
fiecare le poseda. Noaptea a fost plină de întreruperi tragice în lanţul informaţiilor.
Amiralul Crutchley nu a spus crucişătoarelor din grupurile de nord sau de sud că a
părăsit poziţia şi nici nu a raportat amiralului Turner că nu şi-a reluat locul în
formaţia de siguranţă. Gruparea sudică nu a informat-o pe cea de nord că era
atacată de inamic, deşi aceste minute de avertizare erau vitale pentru ea. Amiralii
Turner şi Crutchley nu au transmis nici unuia din grupuri o apreciere a situaţiei aşa
cum o ştiau ei la miezul nopţii, cea mai dăunătoare omisiune fiind ştirea că
portavioanele au fost retrase. Dacă s-ar fi ştiut acest lucru, orice avion care ar fi
survolat zona trebuia să fie imediat considerat ca fiind inamic. Fiecare comandant
dormea pe o pătură de presupuneri, fiecare cu a lui şi puţin diferită de a celorlalţi,
dar toate greşite şi fiecare s-a trezit în coşmarul zdrobitor al morţii”. 106

Comandanţii navelor şi echipajele nu erau familiarizaţi cu dificultăţile şi riscurile

luptei pe timp de noapte. Atât Quincy cât şi Vincennes erau recent transferate din
Flota Atlanticului unde în timpul precedentelor 15 luni niciuna dintre ele nu
întâlnise inamicul, nu participase la aplicaţii de noapte şi nu executase acţiuni de
pregătire de luptă pe timp de noapte.107
Ulterior, Turner a discutat cu mulţi supravieţuitori de la Savo. El a constatat că
foarte puţini dintre ei aveau vreo cunoştinţă despre solicitările pe care le implică
lupta. Un număr din oamenii, care erau plătiţi să fie treji, dormeau. Numai puţini
din ei erau pregătiţi psihologic; nicio navă pe care ei erau îmbarcaţi nu era
pregătită sub aspect material. Toate navele erau într-o situaţie foarte rea în ceea
ce priveşte prevenirea incendiilor la bord. 108 Încărcarea fără grijă, în partea
superioară a navei, a benzinei de aviaţie cu înalta cifră octanică şi a altor materiale
106
Richard F. Newcomb, Savo, The Incredible Naval Debacle off Guadalcanal, Holt, Rinchart şi Winston, New
York 1961, p 235. Newcomb a întreprins o investigaţie completa a acestei bătălii, fapt reflectat în concluzii.
107
Ghormley, op. cit., p. 25.
108
Ibidem, p. 87-88
inflamabile, a dus la pierderea mai multor nave şi a sute de vieţi. Ofiţerii şi
marinarii au probat, în mod repetat, curajul lor la Savo, dar vitejia singură nu este
suficientă.
Comanda superioară a flotei a făcut faţă celei mai grele situaţii. Comandantul
Forţei Expediţionare a etalat o exagerată lipsă de judecată, pentru a nu spune mai
mult. Nici comandantul zonei nu s-a remarcat în mod deosebit, el care a absentat
de la cruciala consfătuire de la Koro şi nu l-a împuternicit pe şeful său de stat
major să vorbească acolo, în numele său, şi cu tot sprijinul autorităţii sale. Din nou,
totuşi, trebuie să încercăm să vedem situaţia în lumina informaţiilor aflate atunci
la dispoziţia lui King şi Nimitz. Au trecut săptămâni până când un raport clar despre
Savo avea să ajungă la cunoştinţa fiecăruia din ei. Până când să aibă suficiente
elemente pentru a analiza situaţia în mod obiectiv, bătălia de la Savo a fost
depăşită de alte evenimente explozive. Poate că era, în esenţă, o problemă ce se
exprima prin zicala: „Mai bine să-ţi pară rău că ai tăcut, decât că ai zis“.

La prânz, în următoarea zi de Ia derularea acestui eveniment care aducea a

catastrofă, transportoarele și cargourile lui Turner au început să cheme şi să ridice
la gruie bărcile şi mai târziu, după-amiază, ultimele din navele lui, însoţite de
Australia, Hobart, San Juan şi, Cicago care abia înainta, au dispărut către est prin
Canalul Lengo.
Infanteriştii marini erau singuri.
 6. „NOI AM PUS VÂRFUL PICIORULUI”

La ora 9.00 a.m. în această duminică, Vandegrift a convocat statul său major şi
pe comandanţii de regimente. După ce a făcut câteva consideraţii pesimiste
asupra consecinţelor bătăliei navale, generalul a ordonat:

1) Viitoarele acţiuni terestre să fie restrânse la viguroase patrulări.

2) Lucrările de apărare să fie imediat organizate pentru a respinge un eventual
atac dinspre mare.
3) Proviziile să fie mutate în depozite provizorii de campanie, dispersate.
4) Terenul de aviaţie să fie pregătit pentru a asigura executarea unor acţiuni
aeriene cât mai devreme posibil.

Subunităţile stabilite au plecat să îndeplinească aceste ordine şi spre seară a

fost creat un cordon rudimentar de apărare a plajei, întinzându-se de la râul Ilu
Tenaru către vest, în jurul zonei Lunga şi de acolo către un punct la aproximativ
1000 de yarzi vest şi sud de Kukum. 109 Această fâşie de siguranţă cuprinzând
efective puţine a fost întărită cu tunuri de 37 mm şi mitraliere de calibru 50
îngropate în adăposturi astfel amplasate încât să poată respinge debarcarea
japonezilor pe care generalul o considera iminentă.
Vandegrift a mutat un batalion într-o poziţie centrală ca rezervă a Forţei de
debarcare; el a păstrat controlul asupra tancurilor şi autotunurilor semi-şenilate de
75 mm. În timpul zilei, colonelul Robert H. Pepper, care comandă Batalionul 3
apărare, şi-a amplasat tunurile sale mobile a.a. de 90 mm lângă aerodrom. 110 Toate
acestea necesitau o extraordinară cantitate de muncă, dar, către luni seară,
Vandegrift a considerat că pregătirile sale au progresat suficient pentru a garanta
o primire fierbinte atacatorilor de pe mare.
Din nefericire, fuseseră debarcate numai 18 bobine cu sârmă ghimpată;
magaziile navelor ce se reîntorceau la Nouméa conţineau mii de saci de nisip, ca şi
toate uneltele necesare grupelor, plutoanelor şi companiilor. Topoare, fierăstraie,
sape de foraj, lopeţi, cazmale, cuțite, târnăcoape. Nici mine antitanc şi nici anti-
infanterie nu erau, iar lipsa lor nu putea fi compensată cu altceva. Sacii împletiţi

109
Râul care limita perimetrul spre est era Ilu și nu Tenaru, cum este arătat pe hărțile infanteriei marine.
Vandergrift avea la dispoziție cinci batalioane de infanterie pentru a apăra un front de peste 10.000 de yarzi.
110
Cele patru tunuri navale de 5 inch ale lui Pepper nu au sosit până la începutul lunii septembrie.
din paie de orez, lăsaţi de japonezi, s-au dovedit cei mai buni înlocuitori ai sacilor
de nisip aflaţi acum în drum către Noua Caledonie.
Inventarul echipamentului capturat a dezvăluit o bogată pradă care a atenuat
într-un anume grad lipsa de tehnică de geniu necesară pentru terminarea pistei.
Au fost puse rapid în funcţiune patru tractoare grele, şase compresoare pentru
drumuri, două locomotive pe benzina cu vagoneţi pâlnie şi o duzină de camioane
Chevrolet neavariate de bombe şi de proiectilele trase de pe nave. Geniştii se
confruntau cu o problemă dificilă. Japonezii lucraseră de la amândouă capetele
terenului către mijloc, iar acolo era o adâncitură lungă de aproape 200 de picioare
care cerea o umplutură de aproximativ 7000 de yarzi cubi. Excavatoarele cu cupă,
autocamioanele basculante, screperele și grederele se aflau în magaziile navelor.
Dar, într-unul din primele valuri ale debarcării fusese descărcată o preţioasă
unealtă de geniu – un buldozer de mărime mijlocie, care, cu buldozeristul său
experimentat valora, în astfel de circumstanţe, mai mult decât greutatea lui în aur.
Se făceau simţite acum şi alte lipsuri. Staţii de radiolocaţie de cercetare,
aparatură radio pentru legătura sol-aer, sirene pentru alarmare, aparatură de
cercetare topografică, cartografiere şi reproducerea hărţilor – toate acestea erau
acum în drum către sud. Dar japonezii, prevăzători, creaseră un sistem de alarmă
antiaeriană eficient și lăsaseră în urma lor un sortiment remarcabil de instrumente
de desen de calitate superioară.
Pe 9 august, cei mai mulţi militari din infanteria marină de pe Guadalcanal
transportau provizii şi săpau adăposturi. Alţii erau în patrulare. Una dintre aceste
patrule, o echipă de cercetare formată din 12 oameni a început să cerceteze râul
Matanikau, la o milă şi jumătate vest de Kukum, un curs de apă inaccesibil, care nu
poate fi trecut prin vad. Infanteriştii marini au ajuns pe malul de est fără niciun
incident, dar într-un punct, trecând prin apa adâncă până la glezne peste un banc
de nisip de Ia gura râului, au fost atacaţi cu foc. Un ofiţer a fost ucis şi mai mulţi
soldaţi răniţi. În ziua următoare o patrulă de forţa unui pluton a reluat trecerea,
dar a fost alungată înapoi pe malul de est. Deoarece în timpul incursiunilor
executate spre est şi către Lunga nu au mai fost întâlnite forţe inamice,
presupunerile că japonezii au fugit către vest apăreau acum în mare măsură,
verosimile. Muncitorii coreeni – „termite” pentru cei care i-au ţinut prizonieri – au
furnizat mărturii care confirmau situaţia. Un marinar japonez, un tip morocănos
purtând o uniformă albă cu guler şi manşete albastre, a fost capturat pe 12 august.
După o interogare foarte lungă, care a inclus şi câteva păhărele de rachiu
medicinal, el a fost nevoit să afirme, cu părere de rău, că sute dintre camarazii săi
flămânzesc în junglă şi sunt dornici să se predea. Informaţia respectivă confirma de
fapt conţinutul unui raport ciudat pe care ofiţerul cu cercetarea îl primise în ziua
precedentă, când o patrulă văzuse un „steag alb“ desfăşurat pe malul de vest al
râului Matanikau. Toate acestea au fost suficiente pentru locotenent-colonelul
Goettge, care a hotărât să cerceteze personal situaţia. În timpul cinei profitând de
prezenţa lui Vandegrift, Goettge i-a prezentat propunerea sa. Generalul nu a fost
entuziasmat de cele ce i se propuneau. Dar cum şeful cercetării insista,
comandantul diviziei a acceptat, în final, ca Goettge să conducă, personal, o
patrulă în zona unde a fost văzut steagul alb. Ca urmare, colonelul a adunat
imediat 25 de oameni, cei mai mulţi dintre ei din secţia sa de cercetare. Puţin
înainte de miezul nopţii, ei s-au îmbarcat la Kukum într-o şalupa Higgins.
Nu se vor cunoaşte niciodată detaliile complete ale tragediei pe care a trăit-o
această expediţie imprudentă. Cei trei supravieţuitori au fost de acord că patrula a
debarcat exact la vest de Matanikau, pe la miezul nopţii, când au fost descoperiţi
de japonezi şi, practic, nimiciţi într-un schimb de focuri care a durat mai puţin de
cinci minute. Cei trei au reuşit să scape înotând, strecurându-se către est. Au ajuns
la avanposturi în zori, epuizaţi, cu mânile şi genunchii sfâşiaţi de corali. Niciodată
nu s-a aflat nimic mai mult despre soarta lui Goettge ori despre soarta acelora
care, probabil, au pierit odată cu el.
Chiar înainte ca şeful cercetării să plece în misiunea din care nu s-a mai întors,
un avion Catalina, pilotat de aghiotantul contraamiralului „Slew“ 111 McCain, a
aterizat pe pista numită mai târziu „Henderson Field”, în onoarea unui pilot al unui
bombardier în picaj, aparţinând infanteriei marine, ucis în bătălia de la Midway.
Acesta a fost primul avion care a folosit pista ce tocmai fusese terminată de
geniştii infanteriei marine. Pista încă nefinisată, lungă numai de 2.600 de picioare,
nu dispunea de căi de rulare, adăposturi blindate pentru avioane şi nici de un
sistem de drenaj. Dar aghiotantul lui McCain a avizat-o ca fiind corespunzătoare
pentru acţiunile aviaţiei de vânătoare.
La 9 august, vremea rea a ţinut pe pământ pe „vulturii” Rabaulului, dar în
fiecare dintre zilele următoare ei au bombardat puternic acest aerodrom
rudimentar. În clipa când suna încetarea alarmei, geniştii, cu multă vigoare,
umpleau gropile făcute de bombe. De la 12 august, tunurile antiaeriene ale lui
Pepper au început să „glăsuiască”. Câteva zile mai târziu, de la Flota 11 aeriană se
raporta la Tokyo că într-un raid de zi, cinci bombardiere Betty au fost avariate
serios: „Tunurile a.a. inamice s-au dovedit a fi destul de precise”. Bombardierele,
prevenite la timp, au urcat de la 10 la 25 de mii de picioare, ceea ce a avut drept
consecinţă scăderea preciziei lansării bombelor.
Sosirea promiselor avioane ale infanteriei marine era acum aşteptată cu
nerăbdare. Cu fiecare zi geniştii extindeau pista. Cu dinamita japoneză, ei au
înlăturat obstacolele constituite din copacii care acopereau capătul de nord şi cu

111
Slew = ucigaş; Poreclă dată amiralului. (n. tr.).
trei piloni de compactat pământul, acţionaţi de compresoare de aer japoneze,
îndesau cu sârguinţă noile rambleuri, săpate de târnăcoapele şi lopeţile japoneze,
şi aduse pe şantier în camioane japoneze, alimentate cu benzină japoneză.
Tot ce rămăsese de la inamic era utilizat judicios. Pionierii foloseau grinzi
japoneze pentru a construi poduri şi material japonez de construcţii hidrotehnice
pentru repararea molurilor de acostare japoneze avariate de bombardamentul din
ziua Z. Bucătarii preparau mâncarea pe sobe de campanie alimentate cu petrol
japonez. Infanteriştii marini stăteau la coadă pentru a folosi latrinele construite din
cherestea veche japoneză şi apărate de muşte cu perdele japoneze. Când sirena
japoneză anunţe apropierea avioanelor japoneze, infanteriştii marini se aruncau în
tranşee săpate de japonezi. Toţi soldaţii fumau ţigări japoneze, beau bere
japoneză şi ascultau Radio Tokyo.
Unii combinau raţiile lor de campanie cu conserve japoneze de plante marine,
mâncând din boluri japoneze cu beţişoare japoneze; puţinii norocoşi se îndopau cu
carne de crab japonez şi delicioase bucăţi de carne de vacă conservată în sos de
soia, şi încheiau masa cu zahăr candel şi sake sorbit pe îndelete din cupe japoneze.
Mulţi scriau scrisori pe hârtie de orez japoneză, socoteau pe un abac japonez
numărul zilelor când avea să expire înrolarea lor, foloseau moneda de ocupaţie
japoneză pentru a cumpăra amintiri japoneze. Un sergent de artilerie a deschis un
mic curs pentru aranjamentul florilor în stil japonez; manualul său era o carte
minunat ilustrată recent apărută la Tokyo.
Pe Tulagi, Merritt Edson petrecea câteva ore zilnic citind în traducere engleză
„Istoria scurtă a Japoniei”; un comandant de companie, care „eliberase” un
patefon „Victrola” şi o colecţie de discuri de la magazinul din Carpenter’s Wharf,
asigura o muzică adecvată în timpul cinei la popota coloneilor. În acele zile, gluma
făcută frecvent era că infanteriştii marini pot să schimbe prin troc ofiţerul cu
intendenţa al corpului, pentru individul care este omologul lui la Tokyo. „Oamenii
sunt bine, au un moral bun şi, mulţumesc lui Dumnezeu, încă sunt sănătoşi”
raporta generalul lor comandantului.112
Infanteriştii marini pălăvrăgeau bucuroşi despre perspectiva întoarcerii în trei
săptămâni în Noua Zeelandă. De îndată ce vor sosi „forţele de garnizoană” ale
armatei de uscat, „eroii” din insulele Solomon se vor îmbarca și vor naviga pe
mările de azur către sud, pentru a întâlni acolo tinere femei captivante şi poate
amabile; vor mânca dimineaţa friptură şi ouă şi vor lua cu asalt barurile din
Wellington şi Auckland. Dar erau şi unii care vedeau situaţia altfel.
Unul dintre ei era generalul-maior Miliard F. Harmon, ofiţerul cel mai mare în
grad al armatei de uscat din zona lui Ghormley. Sub ComSoPac, Harmon comanda

112
„Scrisoare”. Vandergrift către Holcomb, 22 august.
toate unităţile terestre şi aeriene ale armatei de uscat a S.U.A. din Pacificul de Sud.
Amândoi, el şi şeful său de stat major, generalul de brigadă Nathan B. Twining
(fratele mai mare al adjunctului ofiţerului cu operaţiile din comandamentul lui
Vandegrift) erau realişti, cu capul limpede, şi amândoi erau sceptici cu privire la
capacitatea marinei de a menţine poziţia câștigată. Pe 11 august, Harmon a pus pe
hârtie temerile sale, într-o notă personală adresată generalului Marshall:

„Lucrul care mă îngrijorează pe mine, mai mult decât orice altceva în legătură
cu operaţia Solomon, este faptul ca noi nu suntem pregătiţi pentru a exploata
succesul… Pot infanteriştii marini să menţină poziţia? Este loc considerabil pentru
îndoială.“113

Harmon nu era pesimist; era în adevăr destul loc pentru îndoiala. Din fericire,
această scrisoare sumbră nu a căzut în mâinile presei americane, ai cărei
reprezentanţi din Washington erau acum avizi de orice fărâmă de informaţie.
Şi mijlocul lui august 1942, fărâmiturile erau hrana lor zilnica – cel puţin în
măsura în care marina era implicată. Patru săptămâni după Savo, amiralul King a
binevoit să scape foarte puţine de pe masa sa. În această perioada, ofiţerul pentru
informaţiile publice l-a întrebat, în mod repetat ce să spună reporterilor care îl
silesc pe el în fiecare zi, să le dea ştiri despre insulele Solomon. „Nu le spune
nimic“ – bufnea exasperatul King – „Când se va termina, spune-le cine a câştigat“.

„La câteva zile după Savo, japonezii au tras concluzia ca Marina Militară a
Statelor Unite nu mai era o ameninţare pentru ei în apele dintre Guadalcanal și
Tulagi și zilnicde la 11 august, un crucişător sau câteva distrugătoare japoneze
defilau insolent, în sus şi în jos, în afara razei de acţiune a vechilor tunuri navale de
5 inch ale colonelului Pepper. Câteodată, un submarin ieşea la suprafaţa, cu
neruşinare, pentru a bombarda, leneş, Tulagi și a vâna şalupele Higgins care
treceau încoace şi încolo.
În dimineaţa zilei de 12 august, observatorii de pe Tulagi au fost primii martori
la una dintre acele întâmplări „de-a hoţii şi vardiştii“. În jurul orei zece, un post de
observare a semnalat două şalupe Higgins, la doua mile în larg. Nimeni nu a dat
mare atenţie; aceasta era prima cursă din ceea ce se aştepta să devină un

113
World War II Archives, Alexandria, Va, „Scrisoare”. Comandantul general al Pacificului de Sud
(ComGenSoPac) către Șeful Statului major al armatei de uscat a Statelor Unite, 11 august 1942, OPD 318;
PTO1.
transport obişnuit de poştă şi pasageri. Dar în câteva clipe a deveni evident
fiecăruia dintre spectatori că el era martorul celei mai dramatice dintre toate
scenele imaginabile: o adevărată cursă între viaţă şi moarte. La 3.000 de yarzi vest
de încrezătoarele şalupe Higgins, o namilă neagra s-a ridicat, încet, din apele
frământate. În timp ce submarinul se întorcea către şalupe, figuri îmbrăcate în alb
au ieşit din turelă şi au alergat să manipuleze tunul sau din faţă. Oamenii din
şalupele Higgins l-au observat în ultimul moment. Stropii de apă au început să
zboare din provele lor când comandanţii au ambalat motoarele. Deodată un fum
albastru s-a ridicat dintr-o şalupă, care a încetinit.
„Isuse, motorul ei s-a stricat!“, a spus un infanterist marin cu vocea sugrumată
de plâns. Pe când oamenii disperaţi de pe ţărm înjurau şi se rugau, şalupa din faţă
a încetinit mersul până a ajuns a se târî, iar a doua a alunecat de-a lungul ei şi
echipajul şi pasagerii s-au îngrămădit din nava lor în cealaltă, care a ţâşnit înainte.
Un gheizer de 30 de picioare s-a ridicat la 100 de yarzi în spatele şalupei ticsite, al
doilea, la o distanţa egala, în faţă. Submarinul greşise ţinta. El se apropiase la mai
puţin de o milă, iar şalupa Higgins mai avea o milă de parcurs până să ajungă, în
siguranţă, în portul Tulagi.
În acest moment critic, patru trombe de apă au udat, până la piele, pe japonezii
care mânuiau tunul de pe punte. Şi astfel, pentru prima dată, o baterie samarizată
de artilerie a infanteriei marine americane a demonstrat o eficienţă care avea să
devină proverbială în Pacific. Un proiectil din cea de-a doua salvă a lovit
submarinul. Servanţii tunului s-au îngrămădit prin tambuchiul turelei – şi
submarinul japonez a intrat în imersiune. În câteva minute şalupa Higgins s-a
răsucit cu bordul către Carpenter’s Wharf (Debarcaderul dulgherului) şi a
acostat114.

114
Autorul a fost martor la incident. Bateria era una dintre acelea aflate sub comanda maiorului Manley L.
Curry, al cărui batalion nr. 3 din Regimentul 10 infanterie marină a debarcat pe Tulagi. Un bilanț al acestui
episod , reflectând punctul de vedere al unuia dintre cei de pe șalupă, este redat în Richard Tregaskis
Guadalcanal Diary, Blue Ribbon Books, Garden City, N.Y.,1943, p. 75-78.
Mai târziu exact după o săptămână, a fost întreprinsă o măsură de răzbunare. În dimineaţa zilei de 19 august,
două distrugătoare, Hagikaze și Yamakaze, s-au apropiat de Tulagi și au început să bombardeze impertinenta
baterie americană care îndrăznise să deschidă focul asupra submarinului. În timp ce erau astfel angajate, cele
doua distrugătoare au fost atacate de o formaţie de trei avioane de bombardament B–17. O bombă bine
ţintită a lovit Hagikaze între turela pupa şi etambou. Supraveghetorii de pe țărm au ovaționat nebunește când
au văzut izbucnind flăcări şi fum. Distrugătorul a pierdut din viteză şi a început să se învârtească în cercuri
dezordonate. După ce cârma a fost reparată, acesta a făcut cale întoarsă escortat de Yamakaze, a reușit să
părăsească lupta.
 Trei zile mai târziu, nave americane au apărut în radă la Lunga, primele nave
care, după o săptămână de la plecarea lui Turner, îi călca apele. Acestea erau
transportoarele rapide (transformate din distrugătoare) Little, McKean şi Gregory.
Ele aduceau un mic detaşament al infanteriei marine specializat în acţiuni aeriene,
condus de maiorul Charles H. Hayes, 400 de butoaie cu benzină de avion, aproape
300 de bombe, benzi de muniţie pentru armamentul de pe avioane, unelte şi piese
de schimb. Alţi pasageri importanţi erau ensign George W. Polk şi un grup de
soldaţi afectaţi la „CUB One“, o unitate de întreţinere a bazelor aviaţiei flotei. Cei
din CUB erau atunci indiferenţi infanteriştilor marini, dar curând, ei au învăţat să-i
îndrăgească pe oamenii ensign-ului Polk. Această acţiune l-a determinat să
vorbească presei pe ofiţerul amiralului King însărcinat cu relaţiile cu publicul; în
ziua următoare, ziarul „New York Times” a publicat, sub titluri mari, ştiri potrivit
cărora infanteriştii marini îşi „ÎNTĂRESC STRÂNSOAREA” asupra insulelor Solomon,
„în timp ce MARINA CONTINUĂ SĂ ADUCĂ PROVIZII”. Potrivit corespondentului
financiar al acestui ziar deosebit de serios, confirmarea oficială de către Marina
Statelor Unite a faptului că avea situaţia sub control ferm a generat un entuziasm
considerabil pe Wall Street, unde cursurile la bursă „au crescut cu 1 la 2 puncte”.
Reporterul ziarului „Herald Tribune” s-a arătat sceptic şi s-a mărginit la observaţia
moderată că „negociatorii profesionişti erau dispuşi să meargă pe linii colaterale,
aşteptând rezultatul invaziei insulelor Solomon. „Profesioniştii erau însă sortiţi să
fie pe linii colaterale” o perioadă considerabilă.
Documentele japoneze ale perioadei dezvăluie un curios amestec de mistificare
şi de crescândă satisfacție. De ce nu se întăreau acei americani liniștiți? Dacă ei
erau cu adevărat abandonați pe aceasta „insulă fără importanţă", în mod
indiscutabil puteau fi lichidați fără riscuri considerabile. Dar întâi era de dorit să se
stabilească contactul cu efectivele japoneze înfometate de la vest de Matanikau.
Astfel, pe 16 august, distrugătorul Oite a debarcat, în plină zi, provizii și un
detaşament format din 200 de oameni din Regimentul 5 Sesebo SNLF din (Forţa
specială navală de debarcare). În ziua precedentă, avioane de transport lansaseră
coșuri conţinând alimente, muniţie pentru armamentul ușor de infanterie,
medicamente şi mesaje de încurajare. Multe containere au căzut în liniile
infanteriștilor americani; într-unul a fost descoperit un mesaj de rău augur:
„Ajutorul este pe drum! Banzai!“115

Desigur, aceasta l-a influenţat pe Vandegrift să ordone lui Rupertus trimiterea

pe Guadalcanal a Batalionuiui 2 din Regimentul 5 infanterie marină, a raiderilor şi
paraşutiştilor de pe Tulagi, îndată ce deplasarea lor era posibilă.

115
Cuvânt de încurajare (în lb. japoneză). (n.tr.)
 Şi acum o nouă problema, una care a devenit brusc urgentă şi care ameninţa în
mod serios puterea de luptă a diviziei; neglijența în disciplina sanitară a favorizat
răspândirea rapidă a unei acute forme de dizenterie, care făcea ca un om să
slăbească cu câteva livre, în răstimpul de la răsăritul la apusul soarelui. Sute de
suferinzi vizitau latrinele de câte douăzeci sau treizeci de ori pe zi, și mijlocul lui
august un om din cinci era atât de slăbit că abia se putea târî singur la acele
gherete rău mirositoare. Mulţi trebuiau să fie ajutaţi ca să-şi dea jos sau să-ți ridice
pantalonii.
Medicul diviziei a luat măsuri de urgentă şi cazurile de dizenterie au început să
scadă încet; dar în vreme ce epidemia era adusă sub control, infecţiile cu fungus
au devenit obişnuite, în special la picioare. Oamenii care ştiau că situaţia le cere să
se arunce într-o tranşee în fiecare oră din douăzeci şi patru, natural că ezitau să-şi
scoată încălţămintea, ciorapii şi pantalonii. Cei mai mulţi infanterişti marini erau
incredibil de murdari. O baie la Lunga, o experienţă de invidiat, era ceva de care
foarte puţini s-au bucurat.
Pe, 17 și 18 august, Tulagi şi Guadalcanal au fost bombardate de pe mare şi în
amândouă zilele avioane Betty au aruncat bombe cu acţiune întârziată care
explodau sporadic pe pistă. Aceasta a complicat misiunile geniştilor, mai puţin
numeroşi cu fiecare raid, dar nevoiţi să repare mereu pista, pentru a fi gata în
orice moment să primească avioanele care urmau să sosească. Dar când?
Tensiunea psihică a devenit treptat palpabilă; nu mai rămăsese aproape nimic din
obişnuita atmosferă glumeaţă din timpul primelor zile, în acele condiţii de
aşteptare încordată, când practic nu aveau loc lupte cu japonezii, infanteriştii
marinei aruncau cuvinte pline de invective asupra „ofiţerilor escroci” care „i-au
târât de fund”; asupra armatei de uscat, „pifanii care stau cu fundul pe cămașă în
Noua Caledonie”; asupra „cazematei116 Doug” MacArthur. Infanteriştii marini ai lui
Vandegrift erau mai mult decât pregătiţi pentru luptă. Ei era bolnavi de lipsa
acesteia.

După nimicirea patrulei lui Goettge, Vandegrift se gândea să organizeze o

acţiune limitată pentru a curaţa malul de vest al râului Matanikau, şi astfel să
înlăture pericolul ce-l ameninţa din acea parte. Această ameninţare era desigur
mai mult potenţială decât reală, cu toate acestea, japonezii aflaţi acolo, în tranşee,
erau prea aproape pentru a-i da linişte; prezenţa lor arunca o umbra peste capul

116
Expresie care denumea ofițerii în retragere rechemați în activitate (n.tr.)
de pod. Astfel, la 17 august, generalul a hotărât să lovească inamicul, simultan, din
trei direcţii.
Compania Love (L) din Regimentul 5 infanterie marina (căpitan Lyman D.
Spurlock) se va îndrepta pe uscat către un punct situat la circa 1.000 yarzi pe râu în
amonte. Va traversa, va coti către dreapta, şi va ataca către mare. Compania Baker
(B) (căpitan William L. Hawkins) va angaja japonezii de pe poziţiile de pe malul de
răsărit prin foc şi va traversa bancul de nisip, dacă este posibil. A treia companie
(căpitan Bert W. Hardy, jr.) va înainta cu şalupa către un punct la câteva mile vest
de râu, va debarca, va ocupa satul Kokumbona şi va ataca spre est. Această
acţiune coordonată urma să fie precedată de o scurtă pregătire de artilerie asupra
poziţiilor probabile ale inamicului.
Spurlock a ieşit din bivuacul său, unde se afla din noaptea precedentă, la 9,00
a.m., pe 19 august, şi a înaintat către nord în direcţia micului sat de coastă
Matanikau. Aproape imediat va întâmpina dificultăţi, atât cu terenul necunoscut, –
cât şi cu japonezii. Deşi doi comandanţi de pluton au fost ucişi şi câţiva oameni
răniţi de focul automat, el a continuat să înainteze către ţărmul mării. Între timp,
Hawkins, ţintuit pe malul de est al râului de un foc precis de mitralieră, era
imobilizat, practic, în poziţia sa iniţială, incapabil să traverseze bancul de nisip.
Compania lui Hardy, despre care se presupunea că se va apropia de la vest,
după debarcare, nu sosise pe poziţia de luptă, când cercetaşii lui Spurlock s-au
oprit la liziera junglei care înconjura o îngrămădire de colibe pustii, făcute din
trunchiuri de palmieri, cunoscută sub numele de satul Matanikau. Aici militarii din
avangarda au fost primiţi cu foc, la care au răspuns viguros.
Japonezii s-au adunat în grabă și înainte ca oamenii lui Spurlock să fi știut ce se
întâmplă, s-au pomenit ținta primului atac curajos („banzai”) executat la baionetă,
pe timp de zi, în războiul din Pacific. În mai puțin de 10 minute totul era terminat.
Din front și din flancuri o jumătate de duzină de arme automate Browning au
secerat atacatorii; puţinii japonezi care nu participaseră la asalt au tras câteva
cartuşe şi au fugit către Point Cruz. Șaizeci și cinci de militari inamici au fost ucişi;
de tabăra cealaltă, 4 infanterişti marini au fost ucişi și 11 răniţi.
În timpul acesta, compania lui Hardy a debarcat din șalupele Higgins în
apropierea satului Kokumbona. Deplasarea lor a fost o adevărată aventură. Din
cauza bombardamentelor efectuate de un submarin și mai târziu de două
distrugătoare, deplasarea companiei a fost în mod justificat întârziată. Dar
debarcarea s-a desfăşurat cu succes şi japonezii din Kokumbona au fugit, în derută
jungla. În acest timp Spurlock a cercetat terenul a adunat armele, jurnalele cu
însemnări zilnice şi alte documente, şi s-a retras cu şalupele la Kukum.
Această încleştare s-a încheiat cu un anumit succes datorită sângelui rece,
hotărârii şi vigilentei căpitanului Spurlock şi a oamenilor săi. Şi deşi acea acţiune nu
a avut o influenţă deosebită asupra situaţiei generale ea a oferit unele
învățăminte. Ca de obicei, transmisiunile n-au funcţionat corespunzător.
Radiotelefoanele s-au dovedit din nou nefolositoare în condiţiile acelui teren.
Coordonarea acţiunilor unor subunităţi îndepărtate nu s-a putut asigura.
Deplasarea subunităţii lui Spurlock a indicat clar cât de mult timp şi câtă energie
erau necesare pentru a se asigura deplasarea prin junglă chiar a unei coloane mici.
Pe 19 august i-au trebuit patru ore epuizante pentru a parcurge mai puţin de o
milă.
În aceeaşi zi, Roosevelt i-a telegrafiat lui Stalin: „Noi am pus, cred eu, vârful
piciorului în sud-vestul Pacificului, de unde japonezilor le va fi foarte greu să ne
disloce. Noi am avut acolo pierderi substanţiale navale dar avantajul câștigat
merită sacrificiul, şi avem de gând să menţinem o presiune puternică asupra
inamicului”.
Probabil că şeful Executivului american nu citise încă mesajele lui Ghormley, din
16 şi 17 august, către King și Nimitz. În acestea, ComSoPac îi prevenea pe
superiorii săi că japonezii pot să recucerească Guadalcanalul, dacă nu se va da mai
mult sprijin de pe portavioane și nu vor crea întăriri disponibile. Ghormley ar fi fost
surprins, pentru a nu spune mai mult, dacă ar fi văzut copia mesajului
preşedintelui către şeful guvernului sovietic. În acest moment, nici japonezii şi nici
americanii nu aveau în Pacificul de Sud mijloacele necesare pentru a fac mai mult.
Dar la Tokyo şi Rabaul, planificatorii proiectaseră deja un plan pentru a zdrobi cât
mai curând posibil degetele piciorului american.
 7. „MOARTEA ESTE MAI UŞOARĂ DECÂT FULGUL“117

În timpul dimineţii de 10 august, Statul Major General Imperial Japonez a primit

un mesaj, care a confirmat aprecierile anterioare, potrivit căruia debarcările
americane în insulele Solomon erau neînsemnate. Această telegramă descria pe
invadatori ca pe o forţă de câteva mii de soldaţi Cu moralul scăzut şi a căror
misiune era numai de a distruge aerodromul, după care să se retragă. Sursa
acestei dezinformări era atașatul militar japonez de la Moscova. Marina imperială
nu mai era astfel singură în acţiunea de dezorientare a armatei de uscat; chiar şi
ruşii au participat la aceasta.
În după-amiaza aceleiaşi zile, amiralul Nagano s-a întâlnit cu generalul
Sugiyama. Rezultatul discuţiei lor a fost un nou acord comun, care schiţa viitoarele
operaţii în estul Noii Guinei şi insulele Solomon „în concordanţă cu noua
situaţie”118. Acest document sublinia importanţa exercitării presiunii continue
împotriva zonei Port Moresby şi ordona lui Hyakutake să recucerească imediat
Tulagi şi Guadalcanal, cu forţele ce vor fi făcute disponibile.
Secţia armatei de uscat din Statul Major General Imperial a repartizat Armatei
17, în vederea acestei operaţii Brigada 35 infanterie, plus două regimente de
infanterie întărite.
De fapt, acest ajutor, pe hârtie, nu îmbunătăţea în mare măsură situaţia lui
Hyakutake. Brigada 35 era în Palaus și unul dintre regimentele de infanterie în
Filipine. Unitatea cea mai apropiată de teatrul de luptă, Regimentul 28 infanterie
al colonelului Kiyanao Ichiki, era la Guam, pregătindu-se să se întoarcă în Japonia.
Regimentul lui Ichiki, la urma urmelor, nu răvăşise plajele de la Midway.
Două zile mai târziu (12 august), adjunctul şefului statului major al armatei de
uscat, generalul-locotenent Moritake Tanabe, şi-a asumat răspunderea rezolvării
problemei lui Hyakutake:

„Amploarea operaţiilor pentru recucerirea punctelor strategice din insulele

Solomon va fi hotărâtă de comandantul armatei pe baza aprecierilor sale asupra
situaţiei inamicului. Statul Major General consideră că este posibil de folosit
Brigada 35 infanterie şi detaşamentul Aoba, dacă situaţia o cere. Cu toate acestea,
117
Din cunoscutul cuplet inclus în Edictul Oficial al împăratului Meiji către soldați și marinari: „Moartea este
mai uşoară ca fulgul; / Datoria, grea ca un, munte“
118
Josei Ni Ozuro Tobu Nyu Giniya-Soromon Gunto Homen Sakusan Ni Gansuri Riki-Kaigun Kyotei, 10 august
1942.
până la ivirea primei ocazii favorabile din punct de vedere tactic, se consideră
preferabil, în limitele posibilului, să se recucerească aceste zone imediat,
folosindu-se numai detaşamentul Ichiki şi Forţele speciale navale de debarcare” 119.

Această telegramă este importantă din două motive: întâi, pentru că ea reflectă
atmosfera de incredibilă supra-încredere, care atunci învăluia Statul Major General
Imperial Japonez; al doilea, fiindcă aceasta prefigura politica de angajare
fragmentară care a contribuit în mod decisiv la o serie de înfrângeri suferite de
japonezi pe Guadalcanal.
Unele cadre din Statul Major General Imperial Japonez s-au opus cu putere
angajării „numai a detaşamentului Ichiki şi a Forţelor speciale navale de
debarcare”. Unul dintre aceşti ofiţeri era fostul secretar al statului major al lui
Tojo, pe atunci şeful serviciului administrativ al secţiei armatei de uscat din Statul
Major General Imperial, colonelul Susumu Nishiura. Când a auzit despre planul
acţiunii, el „a reamintit ce s-a întâmplat atât de des înainte; la Nomanhan, unde
noi am luptat cu ruşii şi, mai târziu, în repetate rânduri în China, când noi am
angajat forţe inadecvate pentru misiunea lor”.
Nishiura a fost atât de tulburat de această perspectivă, încât a telefonat
primului ministru şi ministrului apărării Tojo la reşedinţa sa. „Dar el (Tojo) a
răspuns că nu poate face nimic; că hotărârea era a generalului Sugiyama; că el nu
se va amesteca”. Nishiura a cerut atunci o audienţă la şeful său, Sugiyama l-a
ascultat tăcut şi a zis: „Ordinele au fost emise. Ele nu mai pot fi acum anulate”.
Colonelul s-a întors în biroul său. „Nimic nu mai putea fi făcut. Oare nu ar fi fost
mai bine să aşteptăm câteva zile pentru a aduna forţe mai mari şi astfel să nu
repetăm greşelile noastre precedente? Eu mai puteam doar să sper în succesul
colonelului Ichiki”120.

Efectivele din unitatea armatei de uscat desemnate pentru operaţia „KA“,

nimicirea trupelor americane şi „recucerirea imediată a punctelor strategice din
insulele Solomon”, s-au îmbarcat la Guam, fără întârziere, şi au navigat imediat
către Truk. Acolo, câteva zile mai târziu, comandantul regimentului a primit
instrucţiuni de la un ofiţer de stat major, venit cu avionul de la cartierul general al
lui Hyakutake. Ordinele primite de colonelul Ichiki erau clare:

119
Citatele din documentele japoneze folosite în acest capitol au fost extrase în mare măsură din
„Seventeenth Army Operations”, vol. I OCMH, dosarul 8-15, AC 34.
120
Așa cum mi-a relatat colonelul Nishiura într-o conversaţie personală.
 Armata 17, Statul major, ora 15,30, 13 august. Rabaul.
a. Efectivele inamice debarcate în zona Solomon nu se cunosc, încă, dar
activitatea inamicului nu este de amploare. Chiar până în această zi, 13 august, se
confirmă că ei nu folosesc aerodromul de acolo.
b. Armata de uscat va coopera cu marina la atacul şi distrugerea rapidă a
inamicului din insulele Solomon, în timp ce inamicul se străduieşte să consolideze
poziţiile ocupate, Armata de uscat va recaptura şi menţine aceste poziţii vitale.
c. Detaşamentul Ichiki va coopera cu marina la recucerirea rapidă şi menţinerea
aerodromurilor de 1 pe Guadalcanal.
d. Dacă nu este posibil, acest detaşament va ocupa o parte din Guadalcanal şi
va aştepta sosirea altor trupe din spate. Pentru îndeplinirea acestui scop, o unitate
din avangardă, de aproximativ 900 de oameni, va fi organizată şi îmbarcată pe şase
distrugătoare, care se află în apropiere, şi va înainta către Guadalcanal, pe o rută
directă.

Eşalonul înaintat urma să debarce la Taivu Point, la Circa 22 de mile aeriene est
de poziţia americană, în ziua de 18 august, la puţin timp după miezul nopţii. Un
detaşament al Forţelor speciale navale de debarcare (aproximativ 250 de ofiţeri şi
soldaţi) urma să debarce lângă Kokumbona, într-o zonă pustie, într-o acţiune de
diversiune. Restul regimentului colonelului Ichiki, totalizând aproape 1.500 de
oameni, urma să debarce la Taivu în următoarea săptămână 121.
Amiralul Mikawa a protestat. Fusese desemnată, în această misiune, o unitate
pregătită pentru a se întoarce în patrie. El se temea că moralul oamenilor va
scădea din cauza schimbării neaşteptate a ordinelor. Mikawa avea disponibile în
Rabaul trei unităţi ale Forţelor de debarcare, mult mai potrivite pentru
îndeplinirea unei astfel de misiuni decât unitatea colonelului Ichiki. De asemenea,
amiralul a remarcat că zona Tulagi-Guadalcanal era totuşi în responsabilitatea
marinei. Contrapropunerile sale nu au fost acceptate.
Responsabilitatea pentru transportul în siguranţă al acestei unităţi „de
avangardă” a fost dată comandantului Forţei de întărire, contraamiralul Raizo
Tanaka, un bărbat al cărui nume se înscrie, pe bună dreptate, în rândul celor mai
121
Au existat numeroase discuții referitoare la efectivul şi compunerea primului eșalon al Detașamentului
Ichiki. Documentele japoneze indică următoarele date:
Comandantul detaşamentului – colonelul Ichiki; Statul major al detaşamentului – 163; Statul major al
batalionului – 23; Companiile 1–4, (câte 105 oameni) – 420; Compania de mitraliere: (12 mitraliere grele) –
110; Un pluton dintr-un divizion de tunuri – 2 tunuri; Compania de geniu – 150; TOTAL – 916
buni comandanţi din ambele tabere. Tanaka a primit ordinele cu îndoială atunci, şi
măi târziu a scris:

„Fără nicio legătură cu punctul meu de vedere… acest ordin a cerut ca

executarea celei mai dificile acţiuni din război – o debarcare în faţa inamicului – să
fie îndeplinită de unităţi mixte care nu au avut posibilitatea să facă o repetiţie sau
măcar un studiu preliminar… În strategia militară, promptitudinea are uneori
prioritate asupra prudenţei; dar Ordinul dat era pe de-a-ntregul nechibzuit. Eu am
putut vedea că în statul major al Flotei 8 domina o mare confuzie”. 122

Ordinul primit de Tanaka nu era „pe de-a-ntregul nechibzuit”. Nici ordinul

înmânat lui Ichiki la Truk nu era nechibzuit. Dar ordinele date ulterior de Ichiki
erau bazate pe informaţii foarte sumare şi total neveridice. Lui Ichiki i s-a spus că
în acel „cap de pod acoperit de junglă” erau aproximativ 2.000 de americani, că
moralul lor era scăzut, că unii fugeau de pe Guadalcanal la Tulagi şi că toţi păreau
nerăbdători să scape de pe o insulă aflată „sub controlul Forţelor aero-navale
japoneze”.
Ichiki era un ofiţer eminent, cu rezultate remarcabile. EI era cunoscut în armata
japoneză ca un om brav şi hotărât, ca expert în tactica infanteriei. În China, el a
comandat, mai mulţi ani, diferite batalioane. Când Ichiki a citit ordinele primite şi a
reflectat asupra informaţiei obţinute la Truk, el a ajuns probabil la concluzia că un
singur batalion este capabil să îndeplinească misiunea, fără să aştepte restul
regimentului. Este perfect clar că el a dat puţină atenţie instrucţiunilor Iui
Hyakutake. Un comandant mai circumspect n-ar fi acţionat cu graba condamnabilă
a lui Ichiki.

Câteva minute înainte de miezul nopţii de 18 august, infanteriştii marini de la

posturile de ascultare au auzit zgomotul specific valurilor ce se sparg pe plajă când
sunt create de nave care trec cu viteză mare aproape de mal. Au raportat imediat.
Pe la ora 3.00 a.m., ei au recepţionat aceleaşi semnale. În zori, zvonuri despre o
debarcare de noapte, la est, circulau liber, iar şeful operaţiilor, colonelul Gerald C.
Thomas, a luat imediat măsuri să afle ce se întâmplase. Omul pe care el l-a chemat
era un fost funcţionar colonial britanic, Martin Clemens. După ce a băut o ceaşcă
de ceai călduţ şi a mâncat o grămadă de clătite tari, Clemens (care venise în liniile
122
Viceamiralul Raizo Tanaka cu ajutorul lui Roger Pineau „Japan losing struggle for Guadalcanal” în „United
States Naval Institute Proceeding”, July (I) and august (II), Annapolis, Md. 1956, p. 690.
infanteriei marine cu patru zile mai înainte, împreună cu o duzină de cercetaşi) i-a
ordonat sergentului major Vouza să conducă o patrulă de băştinaşi, de la est la
vest în jurul poziţiei infanteriei marine.
Vouza, un fost agent al poliţiei insulare, era un vechi cunoscător al drumurilor
împădurite de pe Guadalcanal. Prin junglele Guadalcanalului el urmărise ucigaşi,
hoţi de porci şi de găini, precum şi alte asemenea specimene care tulburau liniştea
supuşilor Majestăţii Sale Britanice. În 1939, după 25 de ani de serviciu credincios,
Vouză s-a retras la Malaita să cultive cartofi-dulci, dar când japonezii au venit pe
Guadalcanal, el s-a reîntors într-o canoe şi a cerut să fie numit în serviciul activ.
Acest autohton experimentat, inteligent şi loial, s-a dovedit un om de o valoare
deosebită şi cu o voinţă de neînfrânt.
Chiar înainte ca Vouza şi cercetaşii săi să pornească la drum, căpitanul Charles
Brush, împreună cu caporalul Daniel Puie şi cu alţi trei poliţişti autohtoni au
traversat râul Ilu în fruntea unei puternice patrule de luptă din compania Able (A),
Regimentul 1 infanterie marină, şi s-a îndreptat către est, de-a lungul drumului
guvernamental. La prânz, Brush era în vecinătatea lui Koli Point.
Acolo, avangarda sa a observat un grup de japonezi îndreptându-se către ei,
printre cocotierii dintre drum şi plajă. Brush şi oamenii săi s-au desfăşurat imediat
şi nu au deschis focul până când japonezii nu au fost la mai puţin de o sută de
yarzi. În timp ce majoritatea componenţilor patrulei sale îi ţinea pe japonezi în loc,
unul dintre ofiţeri, locotenentul Ioseph Jachym, s-a deplasat rapid cu o grupă de
soldaţi în partea stângă a spatelui poziţiilor inamicului. Numai 3 din 34 de japonezi
au scăpat de focul concentrat al armamentului automat. Infanteriştii marini au
avut 6 răniţi. După succesul său, Brush „şi-a strâns curelele căştii”, a pus posturi de
pază la est şi sud, a raportat prin radio statului major al regimentului şi a cercetat
personal cadavrele.
Căştile japonezilor morţi aveau steaua armatei de uscat imperiale, nu
crizantema marinei. Patru erau ofiţeri, având săbii şi binocluri, purtând cizme
lustruite şi îmbrăcaţi în uniforme călcate, completate cu şiruri de barete
multicolore ale decoraţiilor. Brush nu a pierdut timpul, le-a golit port-harturile şi
după-amiază s-a reîntors cu preţioasele documente capturate. Ele au fost date
imediat căpitanului „Pappy” Moran, singurul cunoscător de limbă japoneză din
serviciul de informaţii al diviziei. Examinarea atentă, în grabă, a acestora, indica
faptul că infanteriştii marini se aflau în plină dificultate; hărţile capturate indicau o
uimitor de precisă imagine, a dispunerii artileriei în jurul aerodromului. (Cum şi-a
procurat inamicul aceste informaţii a rămas un mister pentru o perioadă de timp;
doar mai târziu s-a descoperit că pe Grassy Knoll era un post de observaţie japonez
care a transmis zilnic rapoarte despre activitatea din jurul aerodromului.
Fotografiile aeriene luate de la joasă înălţime au furnizat detalii amănunţite.
Aceasta şi pentru că nu fuseseră debarcate materiale de camuflaj).
Vandegrift avea acum de făcut faţă la prima dintre multele hotărâri decisive pe
care numai el le putea lua. Informaţiile aduse de Brush au dezvăluit că forţa
inamică de la est era doar o parte a unui detaşament de mărimea unui regiment al
armatei imperiale care a venit, pe mare, din Guam. Dar, din nenorocire, în ciuda
hărniciei lor, cei care au făcut notele zilnice au neglijat să consemneze alte detalii
interesante ca: efectivele şi armamentul lor, locul unde se află în prezent sau
intenţiile ce le. Aveau. Vandegrift a analizat şi a respins sugestia ca un batalion să
fie trimis către est. Fără o rezervă, el ar fi fost complet nimicit de un atac simultan
dintr-un flanc, sau din amândouă şi de pe mare. Nu era altceva nimic de făcut
decât să intensifice măsurile de apărare, să întărească avanposturile şi, mai presus
de toate, să fie vigilent tot timpul.
În conformitate cu acestea, tancurile au fost puse în stare de alarmă, tunurile
antitanc de 37 mm au fost aprovizionate cu cantităţi sporite de mitralii anti-
infanterie, sute de saci japonezi din paie de orez au fost umpluţi cu nisip, şi de la
îngrăditurile plantaţiei s-a întins, în grabă, sârmă în lungul poziţiei Ilu (Tenaru).
Observatorii înaintaţi din Regimentul 11 infanterie marină al lui del Valle s-au
alăturat apărătorilor de pe linia râului, şi după verificarea legăturilor prin fir şi
radio un divizion de obuziere samarizate de 75 mm şi piesele cu ţeavă scurtă, de
105 mm, au fost amplasate pe malul de răsărit al râului şi pe limba de nisip de la
gura acestuia.
Un sprijin important era pe drum. În timpul după-amiezii de 20 august,
portavionul de escortă Long Island, recent improvizat din SS Mormacmail, a ajuns
într-o poziţie la sud-est de San Cristobal şi a lansat primul avion al Escadrilei 232 a
maiorului Richard C. Mangrum. Escadrila 223 a căpitanului John L. Smith, compusă
din nouăsprezece avioane de vânătoare pântecoase Wildcat, construite de firma
Grumman, a urmat cele douăsprezece bombardiere de picaj, Dauntless, ale lui
Mangrum.
O oră mai târziu, în lumina blândă de la începutul înserării, Mangrum a găsit
pista, a făcut un tur de recunoaştere, şi a fost adus la aterizare de maiorul Charles
H. („Fog”) Hayes, un fost ofiţer cu aterizările pe portavion. În clipele următoare,
SBD123-urile şi Wildcat-urile care-l urmau pe Mangrum au coborât rapid pe pistă,
îndreptându-se către zonele de parcare, care flancau pista. Sute de ofiţeri şi alţi
militari, cu uniforme murdare „ovaţionau eşalonul înaintat al MAG 23 (Grupul
aerian al infanteriei marine). Un spectator, poate puţin prea exaltat, aplauda şi
striga: „Acum să vină bastarzii!".

123
Avioane de bombardament în picaj şi cercetare de tip „Dauntless“. (n. tr.)
 Câteva ore mai târziu japonezii aveau să sosească.

Chiar după miezul nopţii, observatorii postaţi în păduricea de cocotieri de pe

malul de răsărit al lui llu au raportat că au auzit „clinchete” nedefinite, şoapte şi
alte zgomote ameninţătoare, iar locotenent-colonelul Edwin A. Pollock,
comandantul Batalionului 2 din Regimentul 1 infanterie marină, i-a retras la
adăpost. O linişte grea, punctată numai de fâşâitul întâmplător al frunzelor de
palmier, învăluia malurile râului, în timp ce marea caldă spăla monoton nisipul de
la gura Iui.
La 2,40 a.m., japonezii au declanşat atacul. Mitraliere şi arme automate uşoare
au cântat inconfundabilele lor melodii funebre, şi pe când minele de aruncător
explodau în poziţiile infanteriştilor marini, groaznica lumină verde emisă de
rachetele de semnalizare a dezvăluit un grup strâns de japonezi înaintând în grabă,
prin apa puţin adâncă124. Apărătorii erau însă pregătiţi. Tunurile de 37 mm au
împroşcat cu obuze rândurile atacatorilor. Strigătele de „banzai“ s-au preschimbat
brusc în gemete; cei câțiva japonezi care au supravieţuit acestui foc nimicitor s-au
târât peste trupurile mutilate ale camarazilor lor morţi sau pe moarte către malul
de est.
Prima încercare a lui Ichiki a dat greş. A reorganizat trupele şi s-a avântat din
nou la atac. După ce a potopit poziţiile infanteriştilor marini cu foc de tunuri şi
aruncătoare, el a trimis o companie, întărită, prin valurile joase dinspre mare a
limbii de nisip, să atace la baionetă. La orele 5,00 a.m. aceşti japonezi au asaltat
poziţia dinspre plajă a unităţii lui Pollock, uşor consolidată cu reţele de sârmă
ghimpată. Atacatorii, ajunşi în apropierea reţelelor de sârmă, au fost loviţi cu foc
de anfiladă de către mitralierele de pe plajă, amplasate la vest. Câteva secunde
mai târziu, concentrările de foc cerute artileriei au erupt în nisip şi au învăluit plaja
în foc şi moarte.
Cu primele lumini cenuşii ale zorilor, s-a instalat o binemeritată acalmie. La o
distanţă de peste 200 de yarzi, unii dintre puşcaşii lui Pollock doborau unul câte
unul pe japonezii care se mişcau aproape neobservaţi sub frunzele palmierilor.
„Ochiţi-i şi doborâţi-i“, îndemna fierbinte Pollock pe aceşti trăgători de elită,
pregătiţi conform celor mai bune tradiţii ale infanteriei marine. „Era ca la
examenul de tragere de la Quantico125, spunea un mitralior rănit. „Isuse, oricine

124
În mod curios, ora exactă a primului atac nu a fost niciodată stabilită. „Raportul final” al diviziei indică
03,10. Pollock o consideră chiar mai devreme de 02,40, oră pe care mi-a indicat-o unul dintre participanți.
125
La Quantico, în statul Virginia, se află o bază de instrucţie a Corpului de Infanterie Marină al S.U.A. (n.tr.)
putea să-i facă bucăţi pe tâmpiţii ăştia. Stăteau în picioare, pentru numele lui
Cristos; nu aveau suficient simţ să se târască. Cine dracu o fi spus acestor capete
seci că sunt soldaţi?“
Înainte de răsăritul soarelui, un băştinaş grav rănit s-a târât singur până în liniile
infanteriştilor marini. Acesta era sergentul-major Vouza. Infanteriştii marini l-au
adus la punctul de comandă al lui Pollock; când a sosit Clemens, Vouza era pe
moarte:

„Era într-o stare groaznică. Cu greu am putut să suport să-l privesc. Noi l-am
tras în spatele unui jeep şi acolo mi-a spus povestea sa cât de bine a putut, în ciuda
rănii care se căsca în gâtul său.
A plecat cu patrula sa luând cu el un steag american în miniatură, care îi fusese
dat ca amintire. Mergând să-l ascundă într-o casă la Volonavua, el s-a întâlnit nas
în nas cu trei sau patru plutoane de japonezi. Aceştia erau dispersaţi în jurul
satului şi Vouza nu avea nicio şansă să scape cu steagul său american. Prins asupra
faptului, a fost târât în faţa ofiţerului comandant. Era acolo unul Yishimoto, un
japonez care a fost în insulele Solomon în timp de pace şi care putea vorbi
englezeşte. El n-a putut nega că a fost cu americanii. Japonezii au încercat să
obţină informaţii de la el. Tentativa lor eşuând complet, l-au legat de un copac.
După ce l-au lovit cu paturile puştilor, japonezii l-au străpuns cu baionetele până
când a leşinat. Vouza avea şapte răni în piept şi cea mai mare dintre toate, la gât.
Când a căzut întunericul, ei l-au lăsat, crezându-l mort, şi au înaintat în poziţie
pentru atac.
După mai multe ore Vouza şi-a revenit şi a reuşit să-şi desfacă frânghiile; s-a
ridicat spre a încerca să contacteze pe infanteriştii marini dar numai după puţin
timp a devenit atât de slăbit de puteri, încât a căzut jos. S-a târât apoi aproape trei
mile, chiar prin mijlocul luptelor. Şi ca şi cum suferinţele nu ar fi fost destule, a
insistat să „bolborosească” o foarte valoroasă descriere a compunerii forţelor
japoneze, numărul de oameni şi armele lor. Toate acestea au fost transmise
imediat. Un glonţ a lovit Jeep-ul chiar în timpul transmiterii datelor.
Vouza a pierdut mult sânge şi avea o înfăţişare groaznică. El se aştepta cu
siguranţă să moară şi, înainte de a leşina din nou, mi-a dat pe patul de moarte un
lung mesaj pentru soţia şi copiii săi. După toate acestea, teribila încordare l-a
doborât. Noi l-am dus în spate şi i-am lăsat pe doctori să-l îngrijească. A fost
operat, i s-a făcut transfuzie şi era de aşteptat ca el să trăiască. Speram toţi ca
spitalul să nu fie afectat de raiduri aeriene. Ce loialitate avea omul şi ce vitalitate!
Am simţit o mândrie extraordinară”126.

126
Clemene, op. cit. p. 152–153
 Vouza s-a însănătoşit şi a condus multe alte patrule în junglă.

Infanteriştii marini au respins două atacuri disperate; sute de cadavre inerte,

răsturnate pe nisip, mărturie a pierderilor cauzate inamicului atât de perseverent.
Dar cât de grav a fost lovit japonezul? Ţăcănitul sporadic al mitralierelor ușoare
Nambu, mai lentele şi mai metodicele pocnituri ale celor grele ce trăgeau din
ascunzişuri, mişcările furișate în obscuritatea palmierilor de pe malul celălalt al
râului – toate sugerau lui Thomas că, în ciuda loviturilor pe care le primise,
japonezul nu era încă îngenuncheat. „Noi nu vom lăsa aceşti oameni să zacă acolo
toata ziua", a spus el şi a propus învăluirea imediată a poziţiei inamice. Vandegrift
a fost de acord cu propunerea şi a introdus în luptă rezerva diviziei, Batalionul 1
din Regimentul 1 infanterie marină al lui Cates, comandat de locotenent-colonelul
Lenard B. Cresswell.
Thomas a explicat schema manevrei: Cresswell va traversa râul în amonte de
pozițiile japonezilor, cât mai curând posibil, va face o manevră de 90° către nord,
se va desfășura în forma evantai şi va înainta către mare, în timp ce de pe malul
vestic batalionul lui Pollock va fixa inamicul. După-amiază, batalionul lui Cresswell
şi-a încheiat desfășurarea sa bine camuflată spre spatele unei linii de plecare,
situate de-a lungul lizierei junglei care înconjura păduricea de palmieri la sud. Când
atacul a început, el a înaintat încet, dar continuu. Prinşi în grindina unui foc
încrucişat şi cu proiectilele de artilerie explodând în palmierii de deasupra lor,
japonezii şi-au părăsit poziţiile şi s-au împrăştiat în toate direcţiile.
Dar pentru ei nu era scăpare. În timp ce trei companii îi presau încet, alta le tăia
retragerea spre est. Focul artileriei cădea bubuind asupra a ceea ce fusese aripa
stângă a Batalionului 1 încercuit al colonelului Ichiki. Avioanele nou sosite au
executat repetate bombardamente şi au mitraliat intens. La ora trei un pluton de
tancuri uşoare a traversat limba de nisip, trăgând cu tot armamentul în timp ce
şenilele lor de oţel sfârtecau şi zdrobeau deopotrivă pe cei în viaţă şi morţii.
Despre desfăşurarea acestei ultime faze a bătăliei, Vandegrift scria: „partea
dinapoia tancurilor arăta ca maşinile de tocat carne”127.
Bătălia de pe „Tenaru“ intrase în istorie. „Puterea divină” a „baionetelor
ascuţite” ale armatei imperiale care „subjugă diavolul”, a fost anulată 128. Aproape
800 de japonezi au fost ucişi, 15 răniţi fiind luaţi prizonieri. Aproximativ 30 de
127
„Scrisoare”, Vandefrift pentru Holcomb, 22 august 1942
128
Fraze atribuite generalului Matsui, comandantul trupelor japoneze care au jefuit Nankingul.
supravieţuitori demoralizaţi s-au târât în junglă; unii, grav răniţi, au trăit pentru ca
să moara de foame; numai o mână de oameni, incluzând pe Ichiki, au reuşit să se
întoarcă la Taivu ca să se alăture grupului de transmisiuni de acolo. Batalionul lui
Pollock a înregistrat 69 de pierderi; al lui Cresswell doar 20.
Cei mai mulţi dintre răniţi se opuneau infanteriştilor marini, care încercau acum
să-i ajute, nu să-i ucidă. Câțiva vânători de amintiri au fost împuşcaţi de japonezii
întinşi pe pământ şi aparent morţi, iar locotenent-coloneii Twining, Pollock şi
Cresswell au fost pentru o clipa în primejdie datorită fanatismului unui subofiţer
aflat pe moarte şi care a descărcat un pistol automat înspre ei, după care şi-a
zburat creierii. Un ofiţer, căpitanul lakao Tamioka, a supravieţuit măcelului.
Colonelul Ichiki după înfrângere, s-a grăbit către Taivu cu stegarul, a rupt
ceremonios steagul regimentului său, a turnat benzină pe el şi i-a dat foc. Odată
treaba terminată, şi-a făcut hara-kiri. Cu un total de 99 de pierderi, incluzând 43 de
morţi129 infanteriștii marini au eliminat una dintre unităţile de asalt de elită ale
armatei japoneze. Dar ei făcuseră cu mult mai mult. Mitul invincibilităţii japoneze
căpătat la Ţulagi şi Gavutu, a fost zdrobit la Tenaru. Aici, se spune într-un raport
japonez, „comandantul detaşamentului a introdus treptat în luptă toate efectivele
sale, dar nu a fost nicio modificare în situaţia luptei… Cea mai mare parte a
primului eșalon… în aceste circumstanţe, a murit eroic fără niciun avantaj“ 130
Câteva zile mai târziu, Vandegrift a găsit timp să-i scrie lui Holcomb:

„Domnule general, eu nu am mai auzit sau citit vreodată despre o astfel de

luptă. Aceşti oameni refuză să se predea. Răniţii aşteptau până când vreun sanitar
venea deasupra lor să-i examineze… şi se sinucideau cu o grenadă în mână,
făcându-l bucăţi și pe celalalt.”131

Aceste 12 ore de luptă sângeroasă au lăsat nerezolvate o serie de probleme

greu de înţeles. De ce Ichiki nu a dedus, după ce patrula sa a fost aproape nimicită,
că americanii erau decişi să reziste? De ce a atacat atât de grăbit? De ce nu a
cercetat linia râului o milă mai în interior? Dacă ar fi făcut asta, el ar fi putut trece
pe acolo grosul forţelor sale, ar fi manevrat către nord şi ar fi atacat poziţia Ilu din
spate. De ce a lansat un al doilea atac în aceeaşi manieră? Ce gândire strâmbă şi
obscură a produs acest masacru autoprovocat?
O parte a răspunsului rezidă, desigur, în faptul că informaţiile deţinute de Ichiki
erau greşite. Dar de mai mare importanţă au fost aroganta sa ignorare a realităţii,
încăpăţânarea sa, incredibila sa inflexibilitate tactică. Şi o explicaţie poate fi,
129
Inclusiv șapte pierderi înregistrate de patrula căpitanului Brush și 3 de Batalionul 3
130
„Seventeenth Army Operations”, p. 32
131
„Scrisoare”, Vandegrift pentru Holcomb.
probabil, găsită în acceptarea senină a japonezilor, în momentul disperării, de a
îmbrăţişa cu stoicism, datul sorţii. A muri glorios pentru împărat în fata unor forţe
de netrecut era o datorie de neînlăturat și desigur, o dorinţă aflată în
subconştientul multor soldaţi japonezi. Ceea ce a ieşit la iveală, întâi pe Tulagi şi
Gavutu, şi din nou pe malurile râului mlăştinos pe care infanteriştii marini îl
numeau „Tenaru“, era modelul încleştării totale, încleştare până la ultima suflare a
ultimului om.
Mai târziu, amiralul Tanaka va spune

„Eu l-am cunoscut pe colonelul Ichiki de la operaţia Midway şi am fost foarte

conştient de minunatul său talent de comandant şi de nestăpânitul său spirit de
luptă. Dar acest episod a arătat foarte clar că infanteriştii înarmaţi cu puşti şi
baionete nu au nicio şansă împotriva unui inamic echipat cu armament modern.
Această tragedie ar fi trebuit să arate ineficienţa tacticii suliţei de bambus.”132

Dar era ceva esenţial implicat aici. Mai mult decât o acţiune executată pe baza
unor slabe informări, un colonel nesăbuit şi stupid, soldaţi devotaţi şi lipsa
armamentului modern. Aceasta era „aparenţa“. Îndată ce şi-a scos sabia din teacă,
Ichiki trebuia să cucerească cu ea sau să moară. Aceasta era legea samurailor:
„Calea războinicului” – Bushido.133
În ce-i priveşte, infanteriştii marini americani au învăţat o lecţie pe care nu o vor
uita. Din aceasta dimineaţa, până în ultimele zile ale Okinawei, peste doi ani şi
jumătate mai târziu, ei au luptat într-un război „fără cruţare”. Nu s-au cruţat pe ei
însăşi, dar nici nu au dat nimic japonezilor.

132
Tanaka, op. cit, l, p. 691.
133
Codul cavaleresc al samurailor (n. tr.)
 8. „EXPRESUL DE TOKYO”

În timp ce colonelul Ichiki pornea de la Taivu ca să-i nimicească pe îngâmfaţii

americani „dintr-o lovitură”, Statul Major General Imperial Japonez a trecut
conducerea operaţiilor de pe Guadalcanal de la marina la Armata 17, iar generalul
Hyakutake a ordonat generalului maior Kiyotaki, Kawaguchi, care comanda
Brigada 35 infanterie de la Truk, să se pregatească și să se îndrepte spre
Gaudalcanal cu veteranii săi din Borneo, sa preia comanda tuturor unităţilor
armatei şi de acolo și să termine cu toţi americanii care ar putea să scape de Ichiki.
Generalul şi-a pus brigada în stare de alarmă pentru o îmbarcare imediata..
Simultan contraamiralul Tanaka – ale cărui distrugătoare specializate în acţiuni
pe timp de noapte (renumitul „Expres de Tokyo“) aveau să devină îndată nu doar
un ghimpe ci un pumnal în coasta infanteriştilor mărim ai Statelor Unite – a
îmbarcat la Truk Regimentul 5 Yokosuka din Forţa specială navală de debarcare
(SNLF) şi jumătate din regimentul lui Ichiki în transportorul Kinryu Maru și în patru
distrugătoare transformate.
Cu aceste măsuri preliminare în curs de execuţie Yamamoto a ordonat navelor
de linie din Flota 2 a lui Kondo şi port avioanelor din Flota 3 a lui Nagumo sa iasă
din Truk. Misiunea: să localizeze şi să distrugă portavioanele americane reperate în
zona dintre Noile Hibride și San Cristobal, să lovească noul aerodrom dat în
funcțiune pe Guadalcanal, să bombardeze poziţiile infanteriei marine și de
asemenea, să acopere şi să sprijine debarca Regimentului 5 Yokosuka SNLF şi
restului Regimentului 28 infanterie. Pentru optimiştii din statul sau major – și erau
mulţi – se părea că amiralul de flotă Yamamoto folosea un baros pentru a sparge o
nucă. Dar Yamamoto învăţase lecţia de la Midway: el dobândise un real respect
pentru aviaţia de pe portavioanele Statelor Unite.
Ştirea că Flota combinată plecase de la baza sa și că se îndrepta către insulele
Solomon, a ajuns la generalul Vandegrift chiar înaintea prânzului, pe 22 august;
câteva ore mai târziu, un raport de observare, înaintat la Guadalcanal, menţiona
câteva unităţi ale flotei inamicului în raza de acţiune a avioanelor de pe
Henderson. Hotărârea ce urma să se ia a fost cântărită însă cu grijă. Era justificat
riscul de a angaja cele câteva avioane disponibile? Vandegrift credea că da, şi a
ordonat ofiţerului său cu aviaţia, colonelul Charles L. Fike, să descopere şi să
lovească navele japoneze.
 Mangrum conducea grupul de bombardiere în picaj acoperite de avioanele de
vânătoare ale căpitanului Smith, în ceea ce mulţi gândeau că era o misiune
disperată. În condiţii atmosferice din ce în ce mai rele, formaţia s-a îndreptat către
nord peste Tulagi şi Florida spre strâmtoarea dintre Santa Isabel şi Malaita. Aici a
pătruns într-un puternic front atmosferic. Ploaia torenţială acoperea parbrizele şi
în condiţiile în care vizibilitatea se apropia de zero forţa de lovire s-a reîntors pe
aerodrom. Când zburătorii dezamăgiţi s-au întors la bază, l-au găsit pe generalul
Vandegrift măsurând cu paşi înceţi duşumeaua de lemn, murdară, a construcţiei în
formă de pagodă, din care japonezii îşi planificaseră să-şi conducă propriile lor
operaţii aeriene „El era calm, încurajator pentru un grup de aviatori dezamăgiţi,
dar foarte pesimist de perspectiva viitorului “134.
Mai erau şi alţii abătuţi. La Nouméa, generalul maior Harmon a luat tocul în
mână pentru a adresa o notă personala lui „Hap Arnold”. În aceasta, el îşi exprima
opinia că marina va plăti în insulele Solomon pentru că „Watchtower” a fost
conceput şi planificat în grabă şi nu s-a prevăzut o asigurare tehnico-materială
adecvată. Campania „a fost concepută de planificatorii ei ca o operaţie de desant
maritim, sprijinită din aer, nu ca un mijloc de stabilire a unei acţiuni puternice
aeriene cu bază terestră".135
În timp ce Harmon scria aceasta scrisoare, forţa de acoperire a lui Kondo şi
forţa de lovire a lui Nagumo navigau la circa 200 de mile nord de insulele Solomon
de sud. Portavioanele Saratoga, Enterprise şi Wasp ale lui Fletcher, acționând ca
trei grupuri operative, în ape care acum erau pline de submarine japoneze, se
aflau la 300 de mile spre sud-est. Dimineaţa Saratoga a interceptat un raport de
observare de la unul dintre hidroavioanele cu raza lunga de acţiune de tip
Catalina, ale amiralului McCain: un grup de transport inamic, la aproximativ 300
de mile nord de Guadalcanal, se îndrepta către sud cu o viteza de 17 noduri.
Informaţia a fost de asemenea recepţionată şi la Henderson, unde avioanele de
atac erau înarmate şi piloţii în stare de aşteptare. Pe nava amiral a lui Fletcher,
măsuri similare erau în curs de executare.
Obiectul acestui interes şi al acestei activităţi comune era contraamiralul
Tanaka, a cărui forţă de transport a fost văzută departe, la vest de portavioanele
lui Nagumo. Pe nava comandant Jintsu, amiralul, dându-şi seama ca a fost reperat,
a programat să debarce trupele de la bord în noaptea următoare. El a raportat
imediat la Rabaul târcoalele date de Catalina şi în timp ce marele hidroavion

134
General-maior Richard C. Mangrum, U.S.M.C. „Corespondență”
135
Locotenent-cotonel Frank.D. Hough; maior Merle E. Ludwig; Henry I. Shaw, Jr. „History of US Marine Corps
Operations în World War II, Pearl Harbor to Guadalcanal Historical Branch”, G-3 Division, Headquarters, US
Marine Corps. US Government Printing Office, Washington 25, DC., p. 276.
huruia depărtându-se în norii plumburii, comandantul Flotei 8 i-a transmis prin
radio lui Tanaka să-şi îndrepte convoiul său către nord.
Această manevră a dat rezultate: formaţiile de atac lansate de pe Henderson
Field şi Saratoga au fost incapabile să străpungă ceţurile întunecate. Calvarul unui
atac aerian asupra transportoarelor sale fără apărare a fost astfel cel puţin
amânat, dar Tanaka nu s-a bucurat de o după-amiază lipsită de hărţuială. După
prânz, un mesager i-a înmânat o radiogramă de la statul major al Forţelor zonei de
sud-est. Prin radiogramă i se ordona să facă un ocol, şi, pornind spre sud, să
execute debarcările aşa cum erau planificate. Elementul timp făcea acest lucru
imposibil şi ordinele contradictorii îl determinau pe Tanaka să se întrebe ce se
petrecea la Rabaul.
În acest moment, atât Nagumo cât şi Fletcher au intuit, cu siguranţă, că
portavioanele celuilalt erau pe aproape. Dar unde? Fletcher a hotărât să găsească
răspunsul şi la începutul după-amiezii a lansat un grup de cercetare şi atac de pe
Saratoga. Comandorul Harry D. Felt a căutat ţintele şi cu acele de la indicatoarele
de combustibil arătând către zero a adus grupul de pe „Sara” 136 la Henderson.
Piloţii săi au înnoptat aici. În dimineaţa următoare, în schimbul ospitalităţii şi al
combustibilului de care avea nevoie Felt ca să se întoarcă cu avioanele sale pe
Saratoga, infanteria marină a reţinut bombele de 1.000 de livre care erau acroşate
sub SBD137-uri. Acestea au fost primele bombe de o jumătate de tonă care au ajuns
pe insulă.
Între timp, amiralul american, totdeauna nerăbdător să se alimenteze cu
carburant la întreaga capacitate, a ales acest moment pentru a trimite grupul
Wasp către sud să facă plinul. Prin această hotărâre nefericită, Fletcher s-a privat
el însuşi de superioritatea care putea să schimbe scorul final în bătălia care se
pregătea acum138.
În dimineaţa de 24 august, Kondo, cunoscând în general poziţia lui Fletcher, a
detaşat portavionul Ryujo, crucişătorul Tone şi două distrugătoare din Forţa de
atac a lui Nagumo şi le-a ordonat să înainteze către sud, pentru a momi pe
americani. Şi au reuşit să o facă. Ryujo a fost descoperit, atacat cu violenţă şi lăsat
arzând şi înclinat. Dar sacrificiul făcut a dat lui Nagumo ceea ce voia – o lovitură
clară asupra celor două „punţi de zbor” (portavioane) ale lui Fletcher. Enterprise a
început să fie atacat la ora 4 şi 41 de minute; patru minute mai târziu, el a încasat
trei lovituri directe din atacuri succesive executate fiecare cu mai mult de 30 de
bombardiere în picaj. Dar „marele E“ (porecla portavionului Enterprise), o navă
136
Diminutiv do la „Saratoga”. (n. tr.)
137
Avioane de bombardament în picaj și cercetare de tip „Daunuess” (n. tr.).
138
Nici distrugătoarele care-l însoţeau pe „Wasp“ (Viespe) şi nici portavionul însuşi nu aveau nevoie de
combustibil. Vezi analiza lui Morison, op. cit., vol. V, p. 83.
solidă și cu un echipaj bun, a supravieţuit. Saratoga, ca şi Shokaku și Zuikaku ale lui
Nagumo, era neatinsă. Amurgul se lăsase de-a binelea când Fletcher a întrerupt
bătălia şi s-a întors către sud, îndreptându-se spre zona unde urma să fie alimentat
cu combustibil.
În acel timp o forţă de atac de pe Enterprise, constituită din 11 bombardiere în
picaj (SBD) şi 12 avioane torpiloare (TBF) era încă în aer şi îi căuta pe japonezi.
Norocul însă nu le-a surâs; bombardierele în picaj, cu carburantul pe sfârşite, nu
au avut de ales decât să arunce încărcătură şi să încerce o aterizare pe Henderson
Field. În timp ce escadrila („Flight 300”) a locotenentului Turned F. Caldwell un
grup mixt de bombardiere în picaj din „Recunoaştere 5“ şi „Bombardament 6“,
primea un salut zgomotos de la piloţii istoviţi ai lui Cactus Air Force 139, avioanele
TBF cu rază mai lungă de acţiune erau recuperate cu succes de avariatul
Enterprise. În dimineaţa următoare, portavionul a părăsit zonă pentru a fi reparat,
lăsând „moştenire” „Flight 300“ la Henderson. Această neaşteptata şi binevenită
completare a componentei aeriene a lui Vandegrift a rămas pe uscat o perioadă de
peste o lună, aducându-și o contribuţie notabilă la pierderile provocate
transporturilor maritime japoneze.
Nagumo, Kondo şi Fletcher s-au gândit poate că acţiunea cunoscută ulterior ca
„Bătălia din estul insuleloi Solomon“ era terminată, dar se înşelau. Acolo rămânea
tenacele amiral Tanaka, care, pe 24 august, îşi împinsese grupul său de transport
către sud, în timp ce portavioanele se îndreptau spre est. Până în dimineaţa
următoare el şi-a continuat înaintarea, atingând un punct situat la numai 100 de
mile nord de Guadalcanal.
La 0,30 a.m., un grup mixt, format din avioane SBD, de sub comanda lui
Mangrum şi din Escadrila 300 a decolat de pe Henderson şi a plecat după ea.
Tanaka s-a dovedit greu de găsit. În ultimă instanţă, Smith a transmis lui Mangrum
ştiri neliniştitoare despre avioanele de acoperire Wildcat aflate acum la limita
maximă a razei de acţiune și nevoite să se întoarcă, iar două minute mai târziu,
avioanele de vânătoare făceau cale întoarsă. Avioanele SBD fără însoţire s-au rotit
către vest, apoi spre sud şi au pornit către casă, când deodată, sub ele, se aflau
navele lui Tanaka.
Prima bombă a lovit crucişătorul uşor Jintsu chiar în faţa punţii de comandă.
Explozia a deformat plăci, a declanşat incendii, a culcat toată lumea de pe puntea
de comanda şi a scos din funcţiune aparatura de transmisiuni. Tanaka, pentru o
clipă inconştient, şi-a revenit repede, a trecut punctul său de comandă pe
distrugătorul Kagero și a apărut pe puntea acestuia tocmai la timp pentru a vedea
transportorul Kinryu Maru de 9.000 de tone încasând o bomba de 1.000 de livre

139
Cactus – numele de cod al insulei Guadalcanal (n. tr).
lansată de sublocotenentul Fink, aflat nu de mult pe Enterprise. Amiralul a ordonat
distrugătoarelor Mitsuki şi Yayoi să stea pe lângă transportor pentru activităţi de
salvare. Zburătorii de la Henderson, terminându-şi bombele, au examinat atent
scena de la o distanţă în afara primejdiei, după care s-au adunat în formaţie şi au
plecat.
Dar necazurile lui Tanaka nu erau în niciun caz sfârşite. Nici măcar nu au
dispărut bine spre sud avioanele SBD, şi o formaţie de avioane B-17 a lui „Blondie“
Saunders, cu baza în Hebride, a sosit în zonă şi a lansat o nouă serie de bombe.
Mitsuki s-a dus la fund; Yayoi, avariat de o bombă căzută în apropiere, abia mai
plutea. Pe când Jintsu se depărta, grav avariat, Tanaka a primit ordin să se retragă
către insulele Shortland, cu ceea ce mai rămăsese din forţa sa.
Prima mare încercare de recucerire a Guadalcanalului printr-un atac direct de
pe mare, eşuase.

În timp ce supravieţuitori, mulţi cu arsuri şi udaţi până la piele ai celui de-al

doilea eşalon al decedatului colonel Ichiki se îndreptau la bordul distrugătoarelor
către insulele Shortland, se elaborau noi planuri pentru a-i lichida pe americani.
Acestea preconizau o întărire continua a forței de pe Guadalcanal prin debarcări
de noapte efectuate în ascuns, de pe distrugătoare. Statul major al zonei i-a
ordonat lui Tanaka să planifice prima dintre aceste acţiuni – denumiţă, pe drept
cuvânt, operaţia „Rat”140 –, pentru noaptea de 27 august. Amiralul a îmbarcat în
grabă, un batalion din regimentul lui Ichiki pe trei distrugătoare și le-a trimis către
Guadalcanal. Două ore după ce navele au părăsit insulele Shortland şi erau de mult
în marş, Statul major al Flotei 8 i-a ordonat amiralului să emită o rechemare
imediată; debarcarea fusese amânata cu 4 de ore.
Amiralul era acum nemulţumit şi furios. Pentru a doua oară în trei zile primea
ordine de la Statul major al zonei, care le contraziceau pe cele primite de la
amiralul Mikawa:

„Primisem din nou ordine contradictorii, care se băteau cap în cap, de la

comandantul zonei şi de la superiorul meu imediat şi eram în încurcătură, neştiind
ce să fac. Dacă astfel de circumstanţe continuă mă gândeam eu, cum vom putea
oare să câştigăm o bătălie? Mi-a trecut din nou prin minte că această operaţie nu
avea la bază un studiu atent şi deliberat; totul părea să se facă la întâmplare. În

140
Rat – Şobolan (n. tr.)
calitate de comandant al Forţei de întărire, aceasta mă punea într-o foarte proastă
situaţie”.141

Amiralul punea degetul pe cheia problemei: exista prea puțină coordonare la

Rabaul. Comandantul zonei şi subordonatul său nominal, comandantul Flotei 8,
acţionau din state majore separate şi, evident, rivale. Fiecare citea ce dorea el în
rapoartele informative aflate la dispoziție şi concepea, separat, proiectul său.
Pripeala şi confuzia au fost rezultatul inevitabil al acestui stil de lucru.
După rechemarea distrugătoarelor, Tanaka s-a liniştit suficient pentru a face un
nou plan pentru „Rat Two“, o acțiune în care urmau să fie angajate patru nave, în
noaptea următoare. Din nou statul major superior, insistând pentru o plecare prea
din vreme, a pus beţe în roate. Orarul de deplasare prescris de Rabaul a adus cele
patru „tinichele”142 în raza de acţiune a avioanelor cu baza pe Henderson, chiar
înaintea înserării, pe 28 august. Ele au fost lovite prompt de bombardierele în picaj
ale lui Mangrum. Asagiri a încasat o bombă de 500 de livre în compartimentele
sale vitale şi a explodat. Shirakumo a fost lăsat în derivă; Yugiri, grav lovit, s-a
depărtat încet. Când astfel de veşti descurajatoare au ajuns pe insulele Shortland,
amiralul Tanaka fierbea; el a scris mai târziu, într-un limbaj lăudabil pentru
expresiile utilizate, că aceste distrugătoare preţioase au fost pierdute degeaba; că
nu era oare o „curată nesăbuinţă” să încerci o acţiune de debarcare fără „o
preliminară neutralizare a puterii aeriene a inamicului?“143
Deşi numai o navă mai rămăsese utilizabilă din cele patru ale Divizionului 20
distrugătoare, amiralul s-a consolat oarecum cu faptul că Divizionul 24, care a
părăsit mai târziu Shortlandul, a debarcat cu succes trupe la miezul nopţii. „Rat
One“ fusese contramandată şi „Rat Two” distrusă, dar „Rat Three“ a îndreptat
situaţia în oarecare măsură. Tanaka a transmis aceste ştiri la Rabaul şi şi-a permis
câteva ore de odihnă.
Comandantul forţei de întărire nu a fost lăsat mult timp să se relaxeze. Imediat
după masa de dimineaţă, din ziua următoare, ofiţerul său de serviciu a anunţat
sosirea pe nava comandant a generalului-maior Kawaguchi şi a statului său major.
Generalul tocmai sosise în sud în transportorul de trupe Sado Maru şi era
nerăbdător să-şi urmeze cu grosul brigăzii sale, cât mai curând posibil, primul
eşalon pe Guadalcanal. Aceasta, l-a asigurat amiralul, nu este o problemă.
Acţiunile „Rat” sunt rapide şi dacă sunt bine planificate se poate conta în întregime

141
Tanaka, op. cit., I, p. 694. Viceamiralul Nishizo Tsukahara, al cărui stat major se afla la Rabaul, comanda atât
Forţa Zonei de sud-est, cât şi Flota 11 aeriană. Viceamiralul Mikawa, comandând Flota 8, era superiorul
imediat al lui Tanaka.
142
Denumire dată distrugătoarelor în jargonul marinăresc american (n.tr.).
143
Ibidem nota 141, p. 695.
pe ele: marina japoneză stăpâneşte apele care înconjoară Guadalcanalul din seară
şi până în zori. În plus, „vulturii de mare” erau acum în măsură să asigure o
oarecare acoperire aeriană. Pista de la Buka era în stare operativă. 29 de avioane
Zero sosiseră acolo, pe 28 august, de la Rabaul.
Kawaguchi l-a ascultat politicos. Când Tanaka a încetat să vorbească, generalul
l-a informat că el nu va avea nimic comun cu transportul „Rat”. El a reamintit ca
din cauza spaţiului limitat de pe distrugătoare, colonelul Ichiki a debarcat cu raţii
reduse şi cu o cantitate nesatisfăcătoare de tehnică: numai două tunuri de munte,
insuficiente aruncătoare grele de mine, muniţie inadecvată, fără telefoane de
campanie şi numai cu o staţie de radio. Brigada Kawaguchi va merge cu şalupe
mari şi mici şi cu tehnica necesară pentru a întreprinde acţiuni de pedepsire
împotriva americanilor, sau nu va merge deloc. Acestea, a conchis generalul, erau
ordinele primite de la Armata 17. Acestea erau intenţiile sale.
Tanaka era la fel de inflexibil. Ordinele lui erau să transporte Brigada 35 cu
distrugătoarele. Nu erau decât câteva şalupe disponibile. Kawaguchi va pleca cu
distrugătorul sau nu va pleca deloc. Deja, a continuat amiralul, o mie de soldaţi se
aflau la bordul distrugătoarelor căpitanului Murakami, pregătite pentru „Rat
Four“. Kawaguchi a acceptat în silă să permită acestei serii să plece, conform
planului. În acea noapte şi, după ce şi-a luat rămas bun de ia Tanaka, s-a întors la
Sado Maru.
Această întâlnire cu Kawaguchi l-a forţat pe amiral să întrebe Kabaulul, dar nu a
obţinut un răspuns imediat. Singura telegramă pe care a primit-o Tanaka era de la
Flota 8, care îl informa că două transportoare, un crucişător greu şi două
distrugătoare americane descărcau la Lunga. Acestea trebuiau atacate de
distrugătoarele lui Murakami, după ce vor fi debarcat trupele la Taivu.
Spre sfârșitul dimineţii lui 30 august, Murakami s-a întors în insulele Shortland
pentru a raporta că deşi a debarcat rapid trupele, nu a atacat navele americane de
transport din cauză „că era lună“ şi că avioanele de pe Henderson erau în aer 144.
Tanaka, amuţit pentru o clipă, şi-a regăsit curând puterea de a vorbi. El l-a
schimbat din funcţie pe loc pe Murakami, a raportat la Rabaul incapacitatea
acestuia de a executa ordinele şi a convocat o consfătuire de stat major înaintea
unei alte întâlniri cu generalul Kawaguchi. Desfăşurarea consfătuirii a fost
deranjata doar de mesajele înţepătoare primite de la comandantul zonei şi de la
amiralul Mikawa, privitor la abaterea lui Murakami.
Comandantul Forţei de întărire, acum şi mai prost dispus, l-a găsit pe general la
fel de neînduplecat. El voia şalupe sau nimic. Dar şiretul amiral avea o surpriză
pentru Kawaguchi: un distrugător şi două distrugătoare de transport îmbarcau în

144
Era lună plină şi avioanele de pe Henderson decolaseră.
acel moment trupele sale pentru „Rat Five”. În faţa noului argument, generalul a
fost de acord ca această acţiune să continue, peste protestele colonelului
Akinosuka Oka, cel mai vechi comandant de regiment din subordinele sale şi ale
mai multor membri ai statului său major. Ei au debarcat cu bine la Taivu imediat
după miezul nopţii.
Opoziţia lui Tanaka la transportul cu şalupele era bine fondată. Şalupele
standard disponibile, cu lungimea de 40 picioare, erau incomode, încete şi pe
vreme rea nu ţineau bine marea. Încărcate la maximum, viteza lor era în jur de
şapte noduri. Amiralul a subliniat în mod repetat că navigaţia pe lângă coastă, în
timpul nopţii, şi staţionarea, în timpul zilei, erau periculoase şi necesitau un timp
mai lung. Experienţa pe care a avut-o anterior Kawaguchi cu şalupele, era însă
mulţumitoare. De aceea, el le prefera distrugătoarelor. De aici proveneau
reticenţele generalului!
La consfătuirea din ziua următoare, Kawaguchi a consimţit, încălcându-şi
convingerile, să meargă cu distrugătorul în acea noapte, cu o grupare de 1.500 de
ofiţeri şi soldaţi, cu condiţia ca restul de 1.000 de oameni din brigadă să fie trimişi
cu şalupele, cât mai curând posibil. Rabaul-ul a ordonat lui Tanaka să accepte
aceste condiţii şi la prânz Kawaguchi a îmbarcat personalul statului major și un
batalion întărit în opt distrugătoare. El a debarcat la Taivu în ultima zi a lui august.
Aviatorii infanteriei marine au făcut tot posibilul ca să oprească acţiunile de
noapte ale lui Tanaka dar acest lucru era aproape fără speranţă. Luminozitatea era
în descreştere, și adesea nici chiar urmele lăsate de siajul navelor nu puteau fi
zărite. Mangrum nu a permis nimănui, în afară de cei mai experimentaţi, să zboare
în condiţiuni atât de proaste. Numai când japonezii deschideau focul puteau piloţii
avioanelor SBD să-şi descopere ţintele. Tanaka a dat însă repede ordin de
interzicere a iluminării navelor ori de deschiderea focului cu artileria antiaeriana.

Între timp, viceamiralul Mikawa, învingătorul de la Savo a reflectat asupra

învăţămintelor operaţiilor recente El era nesatisfăcut de cooperarea marină-
armată de uscat sau, poate mai exact, de lipsa acestei cooperări. Într-un rezumat
datat la 31 august, el informa Flota combinată şi subordonaţii săi că politica de
întărire bucată cu bucată va duce numai la dezastru: „Toate eforturile trebuie să
fie făcute pentru a folosi marile unităţi concomitent“. Acestea, a continuat el,
trebuie să fie transportate pe nave rapide. Mai mult, prostul obicei de „a
subestima inamicul şi a supraaprecia forţele noastre" va primejdui întreaga
operaţiune „KA“:
 „Rezistenţa şi contraatacurile inamicului pe Guadalcanal şi în zona insulelor
Solomon au fost extrem de tenace, iar acţiunile noastre, din prima perioadă au
fost total incapabile să le facă faţă. Dacă acţiunile nu se desfăşoară conform unor
planuri detaliate şi minuţioase, întocmite pe baza unor informaţii corecte,
probabilitatea succesului este scăzută”145.

Dar pentru situaţia dată, cel puţin, un astfel de realism era limitat la Rabaul. Cu
siguranţă, Statul Maior General Imperial (IGHQ) nu era mulţumit de progresele
făcute, dar ofiţerii de stat major de la Tokyo nu erau încă aşa timoraţi de succesele
minore americane pentru a simţi stringenţa sfatului sincer al lui Mikawa. Cu toate
acestea, în aceeaşi zi, Statul Major General Imperial Japonez a emis instrucţiuni
potrivit cărora prioritatea operativă numărul unu era „recucerirea imediată a
Guadalcanalului”.146 Această directivă stipula că viitoarele operaţii ofensive
prevăzute în Noua Guinee erau amânate, în timp ce forţele armatei de uscat şi
marinei vor fi utilizate pentru recâştigarea poziţiilor pierdute în insulele Solomon.
Astfel, tot centrul de greutate al puterii japoneze din zona de sud-est s-a
deplasat, implacabil, către Henderson Field şi pădurile de cocotieri care îl
înconjurau.

Pista îngustă de aterizare pe care japonezii erau hotărați să o cucerească, iar

infanteriştii marini americani şi mai hotărâți s-o apere, primise lovituri puternice în
timpul ultimelor zece zile ale lui august. Dar oricum, deşi erau obosiţi piloţii
reuşeau să decoleze şi să aterizeze clătinându-se pe pistă. Şi făcând asta, ei,
echipajele şi avioanele lor au zdrobit un alt mit. „Luptătorii Cactus”, scria Robert
Sherrod, „și-au adus o mare contribuţie în război, distrugând mitul că „Zero” era
invincibil; aviatorii infanteriei marine i-au dat prima lovitura pe 24 august” 147. În
acea zi, înainte de a fi fost scufundat, portavionul Ryujo a lansat întregul său
efectiv de avioane împotriva Guadalcanalului. Acest raid a fost interceptat de
avioanele Wildcat ale lui Smith şi 16 avioane japoneze au fost doborâte. Patru
avioane ale infanteriei marine au fost pierdute. Un pilot s-a paraşutat şi a fost

145
„War Records, Japanese Navy”, Desron 2’ (Escadra 2 Distrugătoare). ONRL, doc. Nr. 161711, p. 9.
146
„Daikaishi Dai Hyakunijushichi-go“. Imperial GHQ, Navy Directive, nr. 127, p.9.
147
Robert Sherrod, History of Marine Corps Aviation în World War II, Combat Forces Press, Washington, 1942,
p. 81.
cules în apele din largul insulei Tulagi. Un serviciu de salvare aer-mare, simplu dar
eficient, mai salvase anterior alţi câţiva piloţi.
Două zile mai târziu, avioane de la Rabaul au ajuns la aerodrom şi i-au provocat
serioase distrugeri. Patruzeci de butoaie cu benzină de aviaţie au ars, în timp ce
schijele fierbinţi au ciuruit bombardierele americane ce se aflau parcate pe pistă.
Băieţii lui Smith, înşelaţi temporar de avioanele Zero aflate în înaltul cerului, au
interceptat apoi bombardierele japoneze pe drumul de întoarcere şi au aprins
treisprezece.
Piloţii bombardierelor în picaj care l-au şifonat pe amiralul Tanaka la 25 august,
şi-au meritat din nou solda pe 28; în ziua următoare, vânătorii au doborât opt
avioane japoneze, şi pe 30 august au trântit la pământ alte patrusprezece.
Patrusprezece avioane P-400, înarmate cu tunuri, formând Escadrila 67 aviaţie de
vânătoare, din forţele aeriene ale armatei de uscat ale S.U.A., comandate de
căpitanul Dale D. Brannon, zburaseră de la Espiritu Santo la Guadalcanal în
săptămâna precedentă: ele au trecut în contul lor patru avioane inamice pe care
le-au doborât sub altitudinea de 12.000 de picioare, dar au pierdut un număr egal
deasupra acestei înălţimi. P-400 – o variantă de export a lui P-39, un avion de care
generalul Arnold era excesiv de mândru – lipsit atât de compresor de
supraalimentare cât şi de echipament adecvat de oxigen, era în întregime
inadecvat pentru lupta la mare altitudine. După numai șase zile de luptă doar trei
avioane P-400 din cele patrusprezece trimise pe insulă au rămas în funcţiune şi
Vandegrift le-a repartizat pentru misiuni de sprijin apropiat 148. În acest rol, ele s-au
dovedit de un inestimabil ajutor; pentru că, pe lângă tunul de 37 mm fiecare putea
să poarte o bombă de 500 de livre.
Până la 26 august efectivele japoneze de la Vunakanau şi Lakunai au fost
reduse, datorită pierderilor în lupte și avariilor tehnice, la 19 avioane Zero şi 29
avioane Betty, dar în ziua următoare, 24 de avioane de vânătoare Zero au sosit în
insulele Marshall, de unde au fost transportate de portavioane de escortă.
Presiunea pe care o simţeau japonezii era deosebit de puternică. Circumstanţele
148
Comandantul Aviaţiei din Pacificul de Sud (ComAirSoPac) făcea următoarea apreciere relativ la avionul de
vânătoare din dotarea armatei de uscat: „Fără a fi bun la altitudine, este descurajator pentru oamenii viteji
care zboară pe el“ (Sherrod, op. cit., p. 82). În ciuda rapoartelor care confirmau în mod constant că acest avion
de vânătoare era impropriu condiţiilor de purtare a luptei la mare altitudine în arhipelagul Solomon, „bateria”
de conţopişti a lui Arnold din Washington a insistat să fie utilizat în continuare. (Vezi Lesley Frank Craven,
James Lea Cate, The Army Air Forces în World War II, vol. IV, The Pacific: Guadalcanal to Saipan. The University
of Chicago Press, 1950, p. 40 42). Sherrod, op. cit., p. 82, citează din istoricul Escadrilei 67 aviaţie de
vânătoare: „Noi nu putem să manevrăm şi purtăm o luptă de aproape cu avioanele japoneze Zero; oare cât
suntem noi de buni? Oamenii noştri îşi riscă viaţa în fiecare zi încercând să pună avioanele la punct; pentru ce?
Nu facem decât să consumăm carburantul – nu este suficient să dai târcoale aiurea şi să iroseşti benzina
valoroasă – aprovizionarea cu carburant scade în fiecare zi. Drace, noi nu putem să luptăm. Când vin japonezii,
ni se spune să mergem „în recunoaştere". La ce suntem buni?“
erau descrise ca „înfricoşătoare”, iar situaţia ca una greu de remediat. „Piloţii
Cactus” dacă ar fi cunoscut aceste concluzii, ar fi avut motive suplimentare de
satisfacţie.
Avioanele cu baza pe Henderson aveau propriile lor necazuri. Ele erau ţinute în
stare de funcţionare de echipe de întreţinere care foloseau piesele bune de la
avioanele grav avariate cu aceeaşi preţuire cu care locuitorii insulelor Solomon
împărțeau, cu un secol în urmă, pe durduliii misionari mutilaţi. Alimentarea şi
înarmarea avioanelor de vânătoare sau a bombardierelor în picaj erau operaţii
complicate, în care o pompă de mână, un filtru din piele de căprioară,
îndemânarea şi răbdarea erau principalele obiecte ale echipamentului. Nu existau
autocisterne, cărucioare pentru bombe sau vinciuri, maşini pentru încărcarea
benzilor de cartuşe ale mitralierelor de avion calibru 50; ne erau nici pneuri de
schimb, parbrize, roţi sau elice. Când ploua, aeroportul devenea în câteva minute
o mlaştina brăzdată de făgaşe; când soarele bătea o oră peste acest terci, stratul
de deasupra se cocea transformându-se într-o ţărână sfărâmicioasă şi sufocantă.
Fiecare aterizare şi decolare era o aventură.
Piloţii, echipajele şi mecanicii petreceau cea mai mare parte a fiecărei nopţi în
adăposturi (de fapt nişte gropi) individuale amenajate, şi mâncau tocătură, orez și
fasole la masa de dimineaţă şi, din nou aceeaşi mâncare la masa de seară. Acest
regim alimentar monoton era îndoială periculos pentru aviatorii care lucrau la
altitudini înalte. Piloții se plângeau mereu de extraordinare dureri de stomac, şi
problema procurării unei alimentaţii adecvate pentru ei a căpătat o importanţă
majoră. Dizenteria era violentă, iar hârtie igienică nu se găsea. Dar avioanele încă
zburau.149 Vandegrift era foarte mindiu de piloţii săi. Scriindu-i soţiei, el declara
simplu: „Doamne, aceşti băieţi sunt extraordinari luptători” 150.
Pe 30 august, nava de aprovizionare Athena s-a strecurat cu provizii pentru
aviaţie, echipament şi personal. În aceeași zi, și tocmai la momentul potrivit, în
timpul unui raid puternic, întăririle aeriene au sosit. Restul de escadrile ale
Grupului aerian 23 din infanteria marină condus de colonelul William J. Wallace a
rulat huruind pe suprafaţa ondulată a lui Henderson. Escadrila 224 aviaţie de
vânătoare (VMF 224) era comandata de maiorul Robert E. Galer; avioanele de
bombardament în picaj (Escadrila -VMSB-231), de maiorul Leo E. Smith. În mai
puțin de 24 de ore, piloţii de vânătoare care l-au urmat pe Galer în aterizări
colbuite erau în văzduh încăierați cu avioanele Zero.

149
Se spune că subsecretarul pentru marină, Forrestal, ar fi zis: „Firma Grumman a salvat Guadalcanalul”.
Wildcat-ul produs de firma Grumman era un avion minunat, dar infanteriştii marini nu apreciau exact această
remarcă.
150
„Life”, 16 noiembrie 1942.
 Wallace, prin firea sa deschisă, calmă, s-a dovedit a fi extrem de necesar.
Totdeauna, aflându-se printre conducătorii de frunte ai Corpului de infanterie
marină, fiind în acelaşi timp şi un excelent aviator, acest om vesel, răbdător şi
înţelegător a transmis o parte din calmul său ofiţerilor de aviaţie şi echipajelor care
trăiau din ceva mai mult decât nervi uzaţi şi curaj îndârjit. Infanteriştii marini
„pedeștri” de orice grad, erau în mod justificat mândrii de zburătorii „Ior“. Când un
caporal întreba „Don’ căpitan, aţi aflat scorul?“ şi căpitanul răspundea:
„Doisprezece la unu, băiete!“ sau „Unsprezece la trei“ dialogul nu se referea la un
joc de copii.
Centrul care difuza astfel de informaţii de bază se afla Ia fabrica de gheaţă
lăsată în stare de funcţionare de către japonezi. Aici se aflau spânzurate două
scânduri late. Pe una din ele fiind scris cu litere mari:

FABRICA DE GHEAŢĂ TOJO

SUB O NOUĂ CONDUCERE
– J. Genung, Serg., USMC –
director

Pe cealaltă scândură scria simplu: „SCORUL ZILEI“. Aici „directorul“ Fabricii de

gheaţă Tojo consemna conştiincios, cu pensule japoneze, rezultatul activităţilor
aeriene, pentru informarea privitorilor de la parter, care, fatalmente, apăreau la
câteva minute după ce huruiturile din cer încetau şi tuburile fierbinţi ale cartuşelor
de la mitralierele calibru 50 nu mai cădeau în adăposturile lor individuale. „Nu mai
cad tuburi, hai să mergem la fabrica de gheaţă!”.

În pofida dificultăţilor, rezultatul bătăliei aeriene înclina serios în favoarea

americanilor. Japonezii erau surprinşi; amorul lor propriu era cu adevărat lovit
„Inamicul, în loc să cadă sub atacurile repetate ale unităţilor noastre aeriene, cu
bază terestră, s-a angajat într-o lupta aeriană hotărâtă“ 151. Nu era oare aceasta o
repetiţie pentru China, Malaya sau Filipine?
Dar cât timp mai puteau să continue piloţii „flămânzi“ de somn să se angajeze
în „lupte aeriene hotărâte“ împotriva „vulturilor de mare“ ai marinei japoneze?
Aceasta era o problemă care îl frământa pe amiralul McCain. În ziua următoare
aterizării avioanelor lui Wallace, a raportat CincPac-ului că piloţii Guadalcanalului
sunt „foarte obosiţi” şi că avioane şi echipaje suplimentare trebuie asigurate
imediat. El a recomandat ca două escadrile întregi de Light-ning sau Wildcat să fie
trimise îndată pe insulă. „Situaţia, a declarat el, nu admite nicio amânare…”.

151
„Southeast Area Naval Operations”, vol. I, OCMH 8–5.1, AC 98, p. 18.
 „Cu substanţialele întăriri cerute, Guadalcanalul poate fi mormântul forţei
aeriene a inamicului, şi poate fi consolidat, extins şi exploatat pentru lovirea de
moarte a inamicului. Reversul ar fi adevărat şi dacă noi pierdem Guadalcanalul”.

McCain a aşternut atunci pe hârtie:

„Dacă întăririle cerute nu pot fi făcute disponibile, Guadalcanalul nu poate fi

aprovizionat şi de aici rezultă că nu poate fi menţinut”152.

Așa cum notifica McCain, evenimentele se îndreptau rapid şi implacabil către

apogeu. Deşi în timpul zilei aviatorii infanteriei marine controlau spaţiul aerian de
deasupra aerodromului Henderson şi marina reuşea uneori să trimită acolo câte o
navă, nopţile aparţineau japonezilor, şi aceste nopţi erau lungi şi chinuitoare.
Somnul era alungat de hidroavioanele cu baza la Faisi, în insulele Shortland.
Acestea, poreclite „Maşina de spălat Charlie lansau bombe cu focoase cu
întârziere după ce „Louie Păduchiosul” iluminase cu paraşute luminoase. Aproape
în fiecare noapte distrugătoarele lui Tanaka, trecând către sau de la acţiunile
„Rat”, aruncau sute de proiectile în direcţia aerodromului Henderson. Pentru
americani această hărţuială părea insuportabilă şi chiar din acest motiv ea îşi
îndeplinea scopul său esenţial: să le ia infanteriștilor marini orice posibilitate de
odihnă, să-i zguduie, să-i istovească. Aceşti intruşi de noapte nu erau trimişi să
atace anumite obiective fizice. Misiunea lor era să distrugă moralul. Ei lucrau la
asta în mod asiduu.
Cercetașii lui Clemens aduceau zilnic rapoarte despre japonezii nou-sosiți și
activi în vecinătatea zonelor Kokumbona, la vest și la est. Turner era îngrijorat. Pe
1 septembrie el i-a raportat prin radio lui Ghormley:

„Declarându-mă întotdeauna pentru o mutare la Tulagi, vă reamintiţi poate că

am prevenit mereu asupra faptului că pentru succesul acţiunii este necesar un
permanent sprijin din partea unor puternice forţe aeriene şi navale… imediata
consolidare a pozițiilor de pe Cactus este acum posibilă și recomandabilă și este o
şansă de aur pe care avem obligaţia să n-o pierdem"153.

În noaptea dinaintea transmiterii în eter a acestui mesaj, generalul-maior

Kawaguchi debarca cu statul său major lângă Taivu Point, aproximativ în aceeaşi

152
ComAirPac către CinPac, 31 august 1942, ONRL
153
CTF 62 către ComSoPac, 1 septembrie 1942, ONRL
zonă în care nefericitul lchiki a petrecut primele sale ore pe Guadalcanal. Această
coincidenţă nu l-a tulburat pe general, care, stabilind o bază de aprovizionare a
ordonat imediat unui mic grup de geniști să taie un drum șerpuit prin junglă, de la
plantația de la Tetere către sudul aerodromului. Kawaguchi nu învăţase nimic din
eşecul atacului organizat în grabă și prost executat de către Ichiki; el se apuca
acum nu numai să repete unele dintre erorile care au culminat cu sinuciderea
colonelului înfrânt, dar să și născocească câteva variaţiuni originale pe această
temă.
Generalul japonez nu avea nicio informaţie despre terenul peste care își
propunea să-și conducă trupele. nu avea nici hărți precise și nici fotografii aeriene
satisfăcătoare. El nu intenționa să facă nici o recunoaștere înainte de a ordona la
patru batalioane să înainteze prin jungla necunoscută. În antichitate, filozoful
militar chinez Sun Tzu scria: „Acei care nu cunosc condiţiile munţilor și pădurilor,
ale defileurilor primejdioase, mocirlelor şi mlaştinilor, nu pot conduce marşul unei
armate. Cei care nu folosesc ghizi autohtoni sunt incapabili să folosească avantajul
terenului”154. Nu existau ghizi autohtoni disponibili. Autohtonii, toţi, erau
credincioşi cauzei aliaţilor. Satele Taivu, Tasimboko şi Tetere fuseseră părăsite de
multă vreme.
Și serviciul de informaţii al lui Kawaguchi funcţiona de altminteri defectuos. El
credea ca aparatorii puţini la număr, vor da înapoi în faţa autorităţii „spirituale
copleşitoare a săbiilor şi baionetelor japoneze. Astfel şi lui i a fost uşor să citească
propriile sale convingeri în instrucţiunile lui Hyakutake, deşi acestea erau
neîndoios clare. Generalul comandant al Armatei 17 îi indicase lui Kawaguchi să
cerceteze „forţa inamicului, poziţia şi terenul” să vadă dacă era „posibil sau nu să
se obţină un succes rapid într-un atac împotriva aerodromului cu efectivul actual la
dispoziție.155 Dar Kawaguchi nu era înclinat să piardă timpul „cu cercetarea" forţei
inamicului, poziţiei și terenului.
Înainte de a părăsi insulele Shortland, generalul japonez își făcuse planul său. El
hotărâse să ocupe aerodromul pe 13 septembrie printr-un atac din trei direcţii.

a). Lovitura principală, atacul prin surprindere executat de un batalion din

Regimentul 124 infanterie şi două batalioane rămase din regimentul lui Ichiki, va fi
condusă de el însuşi şi va înainta din sudul aerodromului.
b). Un batalion din Regimentul 124 va trebui să lovească, simultan, spre vest,
prin junglă, spre Tenaru.

154
Traducerea în limba engleză a fost efectuată de autor.
155
„Seventeenth Army Operations”, p. 41
 c). De la Matanikau, colonelul Oka cu două batalioane întărite se va îndrepta
spre nord-est către Lunga Point, va trece râul Lunga şi va lovi aerodromul dinspre
nord-vest.
d). Efortul principal va fi sprijinit de focul artileriei navale şi prin lovituri aeriene.

Această formulă tactică sugerează că generalul Kawaguchi a petrecut mai mult

timp comandând manuale decât conducând aplicaţii în teren. În felul acesta, chiar
înainte de a ajunge pe insulă, Kawaguchi dăduse de belea.
Cearta finală a comandantului brigăzii cu amiralul Tanaka, de asemenea, a avut
un gust amar. Amiralul se opusese cu putere să transporte în şalupe ultimii 1.000
de oameni ai brigăzii lui Kawaguchi pe Guadalcanal dar, pentru a păstra armonia
armată-marină, serios încordată, la Rabaul au fost înlăturate obiecţiile. În felul
acesta:

„Efectivul rămas din Detaşamentul Kawaguchi numărând 1.000 de oameni

îmbarcaţi pe 48 de şalupe de debarcare mari şi mici, a plecat în noaptea de
septembrie din partea de nord a insulei Isabel. Ascunzându-se în timpul zilei şi
înaintând noaptea, trupele erau programate să părăsească extremitatea sudica a
insulei Isabel în noaptea de 4 septembrie şi să debarce pe vârful nord-vestic al
Guadalcanalului în zorii zilei de 5 septembrie”156.

Tanaka a lăsat în voia soartei grupul de şalupe şi pe 4 septembrie a executat cu

succes o acţiune de noapte:

„Trupele din Forţa de debarcare „Rat” au reuşit să debarce fără nicio piedică din
partea inamicului. După debarcarea trupelor, divizionul de distrugătoare a înaintat
în direcţia locului de ancorare al inamicului şi a angajat şi scufundat un crucişător
auxiliar. Divizia a bombardat după aceea aerodromul de pe Guadalcanal,
provocând incendii care au durat o ora, şi apoi s-a întors fără nicio pierdere”.

În aceeaşi noapte, ambarcaţiunile forţei de debarcare au părăsit coasta sudică a

insulei Isabel, escortate de crucişătorul Sendai şi trei distrugătoare:

„Forţa de debarcare s-a despărţit la un punct aflat la 21 de mile marine nord de

punctul desemnat pentru debarcare în zorii zilei de 5 septembrie şi a înaintat
independent"157.

156
„Southeast Area Naval Operations”, p. 20.
157
Ibidem
 Şalupele au întâlnit o mare agitată şi au fost reperate de recunoaşterea
efectuată în zori de pe Henderson. În următoarele ore, şalupele aruncate de valuri
încoace şi încolo şi ocupanţii lor deznădăjduiţi au fost bombardaţi şi mitraliaţi fără
încetare.

„Din cauza vremii rele şi a inconvenientelor provocate de aviaţia inamică pe

drum, ei au suferit pierderi grele, forţa de debarcare fiind ruptă în două” 158.

Aproape 300 de oameni au debarcat pe Savo şi număr puţin mai mare, inclusiv
colonelul Oka lângă Cap Esperance. Cei de pe Savo au ajuns în noaptea următoare
la Kamimbo. Patru sute de ofiţeri şi soldaţi pieriseră pe mare.

158
General-locotenent Kumao Imoto, „Corespondenţă”.
 9. „MORI, INFANTERISTULE MARIN!”

Generalul Vandegrift a înțeles că bătălia de la Ilu a fost doar un preludiu al unor

tentative mai consistente de recucerire a celor câțiva acri de pământ stăpâniţi
acum de infanteriştii de marină. Numeroase mărturii indicau o activitate intensă în
afara poziţiei atât de precar ocupată. Cercetaşii din rândurile populaţiei băştinaşe
au raportat debarcări japoneze în vest, la Tassafaronga și golful Kamimbo, precum
şi în est, lângă satul părăsit Tasimboko.
În timpul primei săptămâni a lui septembrie, Vandegrift, prudent, dar nu
şovăitor, a decis să lovească cu suficiente forţe pentru a deregla concentrarea
inamică. Ştia că Regimentul 7 infanterie marină, întărit, era în drum din Samoa
către Pacificul de Sud159. Mai ştia că Ghormley dorea să trimită această unitate de
luptă, atât de necesară pe Guadalcanal, în insulele Santa Cruz. Regimentul 7 de
infanterie marină constituia o forţă de valoare, utilizarea acestuia intrând însă în
jocul ipotezelor. Situaţia imediată ridica propriile sale imperative. Vandegrift nu
putea să mai aştepte mult timp ca să-şi dea seama ce se petrece în jurul său. Dar
nu îndrăznea să întreprindă nicio acţiune care nu putea fi îndeplinită între răsăritul
şi apusul soarelui.
În situaţia existentă, generalul făcea faţă unor probleme tactice pentru care
manualele nu ofereau nici o soluţie. Ca urmare a recentei sosiri de la Tulagi a
Batalionului 2 din Regimentul 5 infanterie marină, amândouă regimentele sale de
infanterie aveau acum efectivele complete. Dar plajele pe care el trebuia să le
apere împotriva unui atac aşteptat dinspre mare se întindeau pe 8.000 de yarzi, de
la Ilu până la un punct la vest de Kukum. Amândouă flancurile, de est şi vest, se
arcuiau în adâncimea junglei pe o distanţă de 1.500 de yarzi. Şase batalioane nu
erau suficiente pentru a apăra liniile constituite, a asigura adâncimea poziţiei şi a
furniza rezervele necesare. Pentru a obţine o oarecare supleţe tactică el a ordonat
lui Rupertus, în ultima zi a lunii august, să trimită pe Guadalcanal raiderii şi
paraşutiştii.
La nicio oră de la sosirea sa pe insula, Edson a recomandat efectuarea unei
recunoaşteri în forţă fie către Esperance, fie către Taivu. Într-adevăr, ca răspuns la
rapoartele băştinaşilor despre „Omul Jap” pe insula Savo, el a trimis acolo în ziua

159
Când a început îmbarcarea Regimentului 7 infanterie marină în Samoa, comandantului unităţii i s-a
comunicat că urma să fie trimis în Noua Zeelandă pentru continuarea instrucţiei, după care urma să fie
transferat pe teatrul de acţiuni militare al forţelor subordonate lui MacArthur.
de 4 septembrie un detaşament compus din două companii cu navele Little şi
Gregory. Pe Savo nu se aflau trupe inamice, dar plaja murdară, cu urme de petrol
şi morminte nou-săpate, puţin adânci, în care autohtonii au îngropat cadavrele
aruncate de valuri pe ţărm, mărturiseau furia bătăliei navale care şi-a luat numele
de la această insulă odinioară liniştită.
Cele zece ore zadarnice pe care raiderii le-au petrecut căţărându-se şi coborând
pantele abrupte ale vulcanului stins de pe Savo au avut însă o urmare tragică.
Încărcate cu ostaşi şiroind de sudoare, Little şi Gregory au sosit în largul lui Kukum
când se lăsa înserarea şi, după ce au debarcat pasagerii lor epuizaţi şi au ridicat
şalupele la bord, au constatat că nu mai dispuneau de timp suficient pentru a se
îndrepta înainte de lăsarea nopţii spre portul Tulagi. Pentru acest motiv, navele s-
au deplasat încet de Ia vest la est şi înapoi la vest, în Canalul Sealark. Aici,
distrugătoarele de mare viteză ale lui Tanaka, puternic înarmate, aflate pe prima
porţiune a drumului de înapoiere dintr-o altă acţiune plină de succes la Taivu, le-
au descoperit şi surprins.
Acţiunea a fost unilaterală şi scurtă. Japonezii au deschis focul la ora 2,08 a.m.
Şapte minute mai târziu Little şi Gregory, cu bordajele subţiri, având plăcile rupte
de focul precis al artileriei, au fost transformate în epave în derivă; cuprinse de
flăcări, au sărit în aer, găsindu-şi astfel locurile de odihnă în Ironbottom Bay 160.
Marinarii au luptat să supravieţuiască în apele negre care au înghiţit atât de
repede navele lor pătate de sânge.

Pe 3 septembrie, la o oră după lăsarea nopţii, un mesaj urgent a sosit la centrul

de operaţii aeriene. Anunţându-se că un avion DC-3 urma să aterizeze din moment
în moment, în mesaj se cerea ca pista să fie iluminată. Şapte Jeep-uri au fost
adunate în grabă şi aşezate la capătul de sud al pistei, pentru a asigura iluminarea
ei. Avionul de transport a aterizat mugind, roţile lui trecând la câteva picioare
deasupra capetelor şoferilor. Acest avion a adus la Guadalcanal un general de
brigadă din aviaţia infanteriei marine, cu umerii puternici şi părul alb, Roy S.
Geiger. De la obţinerea brevetului de pilot în 1916, Geiger zburase pe fiecare tip
de „ladă zburătoare”, de la DI şi Jennie din primul război mondial, la avioanele de
transport Fokker sau Ford şi până la cele mai noi avioane de vânătoare produse de
firma Grumman. Îl însoţeau la fel de experimentatul colonel Louis E. Woods, şeful

160
Ironbottom Bay sau Fond de Feraille – nume dat de marinarii americani şi de către istorici pentru a
desemna zona cuprinsă între Guadalcanal, Florida şi Savo, unde s-au dat numeroase bătălii navale şi au fost
scufundate multe nave de război americane şi japoneze (n. tr.).
statului major al Brigăzii 1 aviaţie a infanteriei marine şi ofiţerul său cu cercetarea,
locotenent-colonelul John C. Munn.
Geiger era zgârcit la vorbă, rece şi, spun unii, nemilos. El era cu certitudine
hotărât să stoarcă ultimul dram de performanţă de la oameni şi maşini. Şi a făcut-
o. Din pagoda lăsată moştenire, de japonezi, el şi micul său stat major pe care
energicul Woods îl conducea, a luat personal controlul acţiunilor aeriene. Aviatorii
dovediseră deja o excepţională capacitate de zbor înainte ca Geiger să vină; acest
bărbat, cu o figură aspră şi caracter de general roman, le-a insuflat însă un spirit
nou. El cu Woods îşi făcuseră cariera de aviatori în carlingi deschise, nu pe scaune
turnante. Amândoi erau administratori buni şi erau mândri de asta.
Geiger era croit din aceeaşi stofă ca şi Vandegrift; niciunul nu era de acord să
lase inamicului satisfacţia iniţiativei fără obstacole. La 4 septembrie şi apoi în ziua
următoare, SBD-urile lui au bombardat, au mitraliat şi au împrăştiat, la
extremitatea sudică a insulei Isabel, trupele lui Kawaguchi, transportate în şalupe;
în următoarele două zile, bombardierele în picaj au zburat peste „The Slot“ pentru
a lovi baza de hidroavioane japoneze de la Gizo Bay.
Spiritul ofensiv semnat de Geiger şi Woods era contagios; în cele câteva zile
după sosirea lor, „numărul unu” din „parada şlagărelor" de pe Guadalcanal era o
melodie cântată în gura mare pe muzica lui „On the Road to Mandalay":
„În „comandamentul“ Cactus
Unde curge alcool gratis
Se coc misiuni urgente
Pentru Grupul 23.
Când proiectilele explodează în palmieri
Auzi „comandamentul“ cum spune:
Umpleţi cu benzină burţile avioanelor băieţi,
Luaţi cercetaţii la Gizo Bay.
Trimiteţi o încărcătură la Gizo Bay
Unde liota japonezilor îşi petrece ziua
Şi apoi, poţi auzi avioanele Betty bombardând
De la Rabaul la Lunga Quay.
Loviţi drumul către Gizo Bay
Unde hidroavioanele Zero se joacă
Şi mugetul bombelor cade ca un tunet
Pe băştinaşii de peste drum“.

Cei pe care treburile îi aduceau pentru scurt timp pe Henderson, în acea

perioadă, când se întorceau la statul major descriau unitatea aeriană a lui Geiger
ca trăgând să moară. La drept vorbind, această descriere era o minunată
prezentare trunchiată a lucrurilor. Dar nici chiar copleşitorul simţ al urgenţei,
reflectat în rapoartele vizitatorilor, nu era suficient ca să declanşeze acţiunile
solicitate: materialele de acoperire a pistei, bombele, benzina şi echipamentul de
construcţii soseau în „jalnice rate care întârziau”. Din pistă, numai o porţiune de
1.000 picioare era pardosită. După fiecare ploaie torenţială, restul devenea o
mlaştină acoperită cu făgaşe şi hopuri pe care chiar jeepurile o parcurgeau cu
greutate. Singurul element salvator consta în faptul că pista se usca destul de
repede.

În dimineaţa zilei de 6 septembrie, Edson a vizitat Serviciul operaţii al diviziei

pentru a discuta cu şeful acestuia. El i-a găsit pe Thomas şi pe agresivul său adjunct
Merrill Twining, ocupaţi cu planificarea unui raid de felul celui pe care tocmai
venea ca să-l propună. Seara, Twining s-a dus cu maşina la păduricea de palmieri
din spatele lui Kukum, pentru a-l informa pe Edson că Vandegrift îi aprobase
propunerea de a face o incursiune la est pentru a nimici concentrarea inamică
semnalată la Tasimboko.
Tocmai când Twining discuta cu Edson, distrugătoarele lui Tanaka se apropiau
de Cap Esperance pentru a debarca, la miezul nopţii, lângă Kokumbona, statul
major şi cel de-al doilea batalion din Regimentul 124 infanterie, comandat de
colonelul Akinosuka Oka. În zori, trupele lui Oka, având în frunte drapelul
regimentului, au început înaintarea spre Matanikau, pentru a sprijini efortul
principal întreprins de forţele lui Kawaguchi. Pe la prânz, în ziua de 7, Oka a fost
informat printr-o radiogramă că unităţile generalului au întâmpinat rezistenţe
neaşteptate în junglă.
Mesajul a făcut vâlvă la Rabaul şi Tokyo. Statul Major General Imperial Japonez
aflase că la 5 septembrie un puternic convoi american a sosit în insulele Fiji,
găsindu-se probabil în drum de la Hawaii către Guadalcanal 161. Era-evident necesar
ca forţele lui Kawaguchi să grăbească înaintarea şi Hyakutake a ordonat ca atacul
să fie lansat în noaptea de 12. Generalul a răspuns că va face tot ce-i stă în putinţă
ca să respecte termenul şi a trimis un curier pentru a-i transmite schimbarea
intervenită în plan şi colonelului Oka. La rândul său, Mikawa şi-a refăcut programul
de sprijin cu foc de artilerie. Statul major al Flotei 11 aeriene a alarmat o escadrilă
de avioane Zero şi i-a ordonat să decoleze cu destinaţia Henderson, în ziua de 12
septembrie sau imediat după; a mai ordonat ofiţerului comandant al
detaşamentului de transporturi aeriene să expedieze, imediat ce Vandgrift ar fi
161
În realitate, din Samoa. Acest convoi a transportat Regimentul 7 infanterie marină şi Batalionul 5 apărare.
capitulat, piesele de schimb esenţiale şi personalul de întreţinere al aerodromului
recucerit.

După ce s-a întunecat, pe 7 Septembrie, raiderii s-au îmbarcat pentru

Tasimboko pe distrugătoarele de transport Manley şi McKean şi pe şalupele
„Yippies”162 346 şi 298, acţionate cu motoare Diesel 163. Aruncând o ploaie de
scântei roşii, strălucitoare, aşa cum pufăiau înaintând catre est prin întuneric, cu
motoarele duduind puternic, şalupele „Yippies” îşi anunţau prezenţa tuturor
acelora care nu erau orbi sau surzi.
Japonezii de la Taivu nu sufereau nici de una şi nici de cealaltă dintre aceste
afecţiuni, dar norocul joacă feste curioase în război. Pe când şalupele se îndreptau
spre plajă, transportoarele Fuller şi Bellatrix, aflate în drum către Lunga, sub
acoperirea unui crucişător şi a patru distrugătoare, au apărut la orizont dinspre
răsărit. Militarii din ariergarda lui Kawaguchi, tulburaţi şi înspăimântaţi de
amploarea debarcării în curs de desfăşurare, au rămas doar atâta timp cât era
necesar să transmită un mesaj şi, abandonând masa caldă de dimineaţă, armele şi
două tunuri antitanc cu care ar fi putut distruge şalupele de debarcare încă din
apă, s-au refugiat în junglă. Raiderii au debarcat nestingheriţi, au scos
închizătoarele de la tunuri, le-au aruncat în mare, şi apoi au pătruns în interiorul
insulei o jumătate de milă, îndreptându-se către vest printr-o plantaţie de
cocotieri. În momentul când a primit neaşteptata ştire de la eşalonul său de servicii
– aproximativ 300 de soldaţi din subunităţi de aprovizionare şi transmisiuni –
Kawaguchi nu a mai putut face altceva decât să-i ordone să „dea piept cu
inamicul”. Nici vorbă de a se mai putea întoarce pentru a-i acorda ajutor.
Generalul nu-şi exagera dificultăţile. Cu peste 3.000 de oameni, el îşi croia drum
prin jungla umedă, putrezită. Udaţi până la piele de ploile torenţiale şi scăldaţi ore
întregi în sudoare, ostaşii săi înaintau pas cu pas într-o coloană şerpuitoare, lungă
de peste trei mile, alunecând şi poticnindu-se prin mlaştinile adânci până la gleznă,
spre poziţiile de pe care trebuiau să lanseze, prin surprindere, atacul planificat
asupra aerodromului.
La Rabaul, ştirile despre contradebarcarea americană au produs nelinişte.
Pesimist, Hyakutake a transmis prin radio Statului Major General Imperial Japonez
că Kawaguchi era „prins la mijloc”. Mikawa a planificat un bombardament de
162
Nume dat în timpul celui de-al doilea război mondial şalupelor pentru patrulate în porturi şi şantierele
navale – termenul vine de la iniţialele cuvintelor Yard Patrol (Y.P.) (n. tr.)
163
Infanteriştii de marină numeau aceste vedete „Yippies (YP-uri), după simbolul YP pe care îl purtau în
registrele marinei.
noapte cu artileria de pe un crucişător şi opt distrugătoare. Tokyo a alarmat două
batalioane din Batavia ordonându-le să se pregătească şi să plece imediat. Tanaka
a îmbarcat imediat un batalion din Detaşamentul Aoba în distrugătoarele
disponibile şi l-a expediat rapid la Kamimbo. Comandantul Armatei 17, de
asemenea, a ordonat Regimentului 41 infanterie să se concentreze la Kokoda pe
pista Buna-Moresby, pentru a fi gata să se deplaseze din Noua Guinee în insulele
Solomon. „Red Mike“ Edson ar fi avut toate motivele pentru a se bucura de
urmările păcălelii provocate de raidul său.
În timp ce raiderii se îndreptau spre vest de Taivu, distrugătoarele şi şalupele
„Yippie“ s-au grăbit să se întoarcă la Kukum pentru a aduce paraşutiştii în scenă, în
acest timp, ariergarda lui Kawaguchi şi-a strâns suficienţi oameni pentru a mânui
două tunuri de munte şi două obuziere ascunse în păduricea de cocotieri. Puştile-
mitralieră Nambus au început clănţănitul lor aducător de moarte. Deşi. Edson era
partizan al acţiunilor desfăşurate sub protecţia unui foc puternic, cea mai
importantă subunitate de sprijin pe care o avea la dispoziţie era un pluton de
aruncătoare de mine de 60 mm. În aceste condiţii, el a cerut imediat sprijin aerian
apropiat şi în 50 de minute avioanele P-400, cu bot de rechin, ale lui Dale Brannon,
se aflau deasupra câmpului de luptă aşteptând instrucţiuni. Concomitent, o
companie de raideri, dirijată de cercetaşii lui Clemens, a pornit pe o cărare din
junglă ca să încercuiască flancul drept al inamicului. Pe la prânz, compania s-a
desfăşurat în dispozitiv de luptă, lângă Tasimboko, mult în spatele apărătorilor.
Surprinşi, japonezii au fugit, abandonând 27 de morţi, piesele de artilerie şi şase
mitraliere grele. Dintre japonezii căzuţi, mulţi erau împuşcaţi în spate.
Prada a fost bogată, dar acum nu era timp pentru încărcarea armelor, tehnicii şi
alimentelor capturate, deşi toate ar fi putut să fie utilizate avantajos. Obiectele pe
care infanteriştii marini au pus mâna, cu excepţia unei jumătăţi de duzină de puşti-
mitralieră Nambus, cu încărcătoare şi muniţii, au fost sistematic distruse. Cincizeci
de soldaţi aveau misiunea să facă găuri cu baionetele în câteva mii de cutii de
conserve cu carne de vacă şi de crab, în timp ce alţii goleau sute de saci cu orez în
valurile mării.
Dick Tregaskis, norocosul corespondent al agenției INS164, ’ adoptat de raideri, a
cotrobăit prin jur și a umplut o pătură militară japoneză cu documente, caiete de
note hărţi terestre şi maritime; infanteriştii marini au sfărâmat un puternic aparat
de radio și au ars cinci barăci acoperite cu frunze, pline cu provizii variate. Edson
privea scena cu satisfacţie. La ora patru, el a ordonat trupelor să îmbarce și după
câteva minute toată lumea era în drum către Kukum.

164
INS – International News Service – Agenţie de presă (n. tr.).
 În timpul rapidei curse de întoarcere la bază comandantul batalionului a
descoperit că, în dezordinea prezentă la o îmbarcare în grabă, fiecare ofiţer şi
soldat era îndoit de mijloc sub greutatea cutiilor de conserve de carne de crab şi
de vită în sos de soia. Douăzeci și una de lăzi de bere japoneză şi şaptesprezece
sticle de jumătate de galon de sake, și-au găsit, de asemenea, locul la bordul lui
Manley.
„Aceasta nu este o adunătură de japonezi” i-a spus enigmatic, Edson lui
Thomas. Câteva ore mai târziu după ce a examinat materialul adus la baraca
camuflată a serviciului de informaţii, „Pappy Moran” a confirmat că într-adevăr nu
era vorba de o adunătură. Cercetaşii lui Clemens au adăugat rapoartelor lor atente
o informaţie: un puternic detașament de japonezi – probabil mai mult de 3000 de
militari – se afla în mișcare de la Tetee în direcția sud-vest.
În dimineaţa următoare, hărţi şi fotografii erau desfăşurate la serviciul operaţii
al diviziei, iar ultimele rapoarte de la patrulele de cercetaşi studiate. La sfârşit după
o lungă discuţie, Thomas s-a întors către Edson spunând: „Ei vin”. Edson bănuia, de
asemenea, că japonezii veneau. Dar din ce direcţie? Indicând cu degetul arătător
de-a lungul unei fotografii aeriene a spus cu vocea sa guturală: „Aceasta pare să fie
o bună cale de acces”
Linia luminoasă subliniată de Edson reprezenta o creastă de coral spartă,
accidentată, acoperita cu kunai165, care ducea paralel cu Lunga, la sud de
aerodrom. Jungla acoperea pantele ei de sud, est şi vest; la nord, terenul se
sfârșea printr-o pantă blândă către atât de des bombardatul Henderson.
Vandegrift a hotărât, trecând peste opinia statului său major – sa-şi stabilească, în
apropierea crestei un nou punct de comanda. Ei a prea dezgustat şi obosit să tot
sară în şi afară din adăpostul de lângă aerodrom; spera ca la noul punct de
comandă să găsească o oarecare linişte.
Pe când generalul îşi muta sediul, într-o zona unde se gândea că o să fie mai
puţin deranjat de bombele japoneze, Ghormley, aflat la Nouméa, chibzuia în fața
celui mai deosebit mesaj pe care l-a primit de la Nimitz. Acesta îi ordona să-i dea
lui MacArthur un regiment întărit de „trupe de desant maritim experimentate”
împreuna cu trei nave de transport şi o navă de aprovizionare necesare asigurării
deplasării unităţii în condiţii de luptă! Amiralul era nedumerit; Comitetul întrunit al
Şefilor de State Majore, care elaborase această instrucţiune stranie ştia la fel de
bine ca şi el, că singurele astfel de trupe din întreg Pacificul de Sud erau acum
angajate în luptele purtate cu inamicul în insulele Solomon. Poate că „şefii” doreau
ca el să trimită generalului MacArthur chiar Regimentul 7 infanterie marină, care
se găsea în drum către această zonă?

165
Denumirea locală a unei specii de iarba înaltă. (n. tr.)
 Pentru a ieşi din impas, l-a întrebat pe Turner ce-i recomandă să facă.
Comandantul Forţei de desant maritim, stăpânindu-se cu greu, i-a răspuns:

„Singurele trupe de desant experimentate din Pacificul de Sud sunt cele de la

Guadalcanal şi retragere Ior este de neconceput”166.

Regimentul 7 infanterie marină, a continuat Turner, era în garnizoană în insula

Samoa de câteva luni şi în niciun caz nu era pregătit să execute o debarcare prin
luptă. Deşi Ghormley nu a solicitat nicio propunere, Turner i-a dat una. Avea
nevoie vădită de aşa ceva:

„Vă reţin, cu respect, atenţia asupra poziţiei actuale nesigure, a

Guadalcanalului… Forţa navală şi aeriană adecvată nu a fost făcută disponibilă…
Vandegrift a insistat în permanenţă să fie întărit imediat cu cel puţin încă un
regiment… Eu am aceeaşi părere”167.

La începutul lui septembrie, fiecare comandant al forţelor celor două părţi

angajate în luptă – Kawaguchi, Ghormley, Hyakutake, Turner, Vandegrift – avea
propriile sale necazuri. Geiger şi Woods nu făceau excepţie. Pentru aviatori,
fiecare zi aducea o nouă problemă şi nu era singura ce trebuia rezolvată. Pierderile
de material creşteau în mod alarmant; pe 8 septembrie, opt avioane s-au
deteriorat în timpul decolării. Posibilităţile primitive de reparaţii nu au permis
decât recuperarea a două aparate; celelalte şase au fost târâte în „curtea oaselor”
pentru a li se lua piesele refolosibile. Două zile mai târziu, Geiger a putut să
numere doar 11 avioane Wildcat disponibile din cele 38 care aterizaseră acolo
până la acea dată. Cum el supraveghea posac grămada crescândă de sfărâmături,
un pilot de vânătoare a făcut următoarea remarcă unuia dintre membrii statului
major al lui Harmon, aflat în vizită: „În acest ritm, ne putem bate singuri fără niciun
ajutor din partea japonezilor”.
Lipsurile acute de cartuşe de pornire, bombe, oxigen, gloanţe perforante şi
incendiare, cauciucuri şi lubrifianţi se succedau de o manieră deconcertantă. Şi,
mai mult decât orice, era problema benzinei. Forţa aeriană trăia de pe o zi pe alta
în stare de criză. Şi când una era depăşită, alte două luau proporţii. Piloţii erau
aproape epuizaţi, cazurile de malarie se înmulţeau, nu erau imuni.
Încă de la sfârşitul lui august, subsecretarul de stat al marinei, James Forrestal,
în acea vreme în vizită în Pacificul de Sud, a comunicat prin radio prietenului şi

166
Turner către Ghormley, 092300, septembrie 1942. ONRL.
167
Ibidem.
colegului său, adjunctul secretarului de stat al Ministerului de Război pentru
problemele aerului, Robert Lovett, despre nevoia disperată de a avea mai multe
avioane de vânătoare capabile să acţioneze la altitudinile necesare pentru
intercepţie. Avioanele P-400 ale armatei nu puteau pur şi simplu să urce. Aveau
nevoie de noul P-38 Lightning; trei zile mai târziu după apelul făcut de Forrestal la
Lovett, Ghormley a apelat într-un mod asemănător la MacArthur. Amiralul cerea
„o mică cantitate” de avioane P-38. MacArthur nu avea de unde să dea; el avea
numai şase.
Dar în timp ce McCain, Turner şi Vandegrift îl bombardau pe Ghormley cu cereri
urgente pentru avioane de vânătoare, avioane Wildcat, nefolosite, se aflau
disponibile în Pacificul de Sud. Acestea, care făceau parte din grupul aerian al lui
Saratoga, zburaseră în ultima zi a lui august, la baze în Noua Caledonie şi Hebride,
când marele portavion a fost lovit de o torpilă lansată de submarinul inamic 1-26;
au rămas la noile baze fără a mai fi transferate.
Din punctul de vedere al subordonării, aceste avioane de portavion nu erau sub
comanda lui Ghormley şi deci nu putea să dispună de ele. Aparatele aparţineau
viceamiralului Fletcher care continua să opereze în zona lui Ghormley, dar sub
comanda lui Nimitz. Fletcher, se subînţelege, doritor să menţină integritatea
grupului aerian al acestui portavion – chiar dacă el nu avea în acel moment niciun
portavion în stare operativă de pe care grupul să poată să zboare – obţinuse
promisiunea de la Ghormley că avioanele lui de vânătoare nu vor fi trimise la
Guadalcanal. Aceasta era atunci situația. Marina avea avioane de vânătoare
disponibile, pilotate de aviatori experimentați, care puteau să ajungă pe
Guadalcanal în trei ore. Dar ei erau legați de bazele din spate. Și nu numai din
cauza unei probleme tehnice de comandă, ci și pentru că doctrina marinei
prevedea că avioanele de portavion trebuie „în mod normaI“ să opereze de pe
portavioane.
Cu toate acestea, la 10 septembrie, Nimitz a rezolvat problema şi a transferat
toate avioanele de portavion „care pot fi disponibile” lui Ghormley ca să le
folosească cum va crede de cuviinţă. ComSoPac a acţionat acum cu vigoare, nu
întotdeauna caracteristică lui şi, în ziua următoare „a ordonat locotenent-
comandorului LeRoy C. Simpler să zboare „imediat” cu cele 24 de avioane Wildcat
din escadrila sa „Vânătoare Cinci" de la Espiritu la Henderson. Simpler a executat
imediat ordinul.
Escadrila nu a aşteptat mult pentru a-şi arăta utilitatea. A doua zi după ce au
sosit, la amiază, piloţii Iui Simpler s-au ridicat pentru a ataca un grup de
bombardiere escortate de douăzeci de avioane Zero care au acoperit totul până la
o distanţă de o milă în jurul pagodei, cu bombe incendiare, bombe explozive şi
„daisy cutters”168. Împreună cu aviatorii infanteriei marine, zburătorii din aviația
flotei au doborât 16 avioane japoneze. Un pilot american a fost ucis într-o
aterizare forţată.
Douăzeci şi patru de ore mai târziu, au mai avut loc două raiduri. Luptele
aeriene erau crâncene. „Alarma Roșie” (starea de pregătire pentru luptă nr. 1)
anunţată întâi pe la mijlocul dimineţii, a rămas în vigoare cea mai mare parte a
zilei. Între „Alarmele Roşii” au sosit alte avioane de portavion; în trei zile Ghormley
a dislocat pe insula un total de 60 de avioane. Poate suficient pentru a menţine un
timp o stare de echilibru stabil, poate nu. Pentru că numai într-o singură zi – 12
septembrie – contraamiralul Yamagata a adus mai mult decât dublul acestui
număr de avioane la Vunakanau şi Lakunai169.

Pe 10 septembrie, după masa de dimineaţă compusa din orez fiert şi cartofi

deshidrataţi, raiderii şi paraşutiştii au părăsit tabăra şi au început să înainteze către
o creastă Situată la sud de aerodrom. „Prea multe bombe şi proiectile aici lângă
plajă”, a remarcat Edson. Le mutăm într-un loc mai liniştit“. Zâmbea. Marşul către
zona pe care colonelul a ales-o ca o „tabăra de odihnă” a fost de două ori întrerupt
de raiduri aeriene, dar la ora două, elementele înaintate din grupul sau mixt, 700
de oameni în total, au atins creasta. Edson i-a desfășurat pe măsură ce soseau:
raiderii în jurul movilei sudice cu compania din flancul drept desfăşurata dispersat
către Lunga; parașutiștii – acum comandaţi de Torgerson – la stânga.
Albia în care punctul de comandă a fost instalat era la 100 de yarzi spre sud de
punctul stabilit pentru statul major al diviziei. Aici, rezerva lui Edson, o companie
epuizată, a săpat adăposturi individuale puţin adânci, iar transmisioniştii
căpitanului William D. Stevenson au amenajat un adăpost pentru centrate
telefonica.
În dimineaţa următoare, câţiva infanterişti mărini au tăiat cu baionetele
plantele agăţătoare din jur. Unii au întins un baraj din cei câţiva yarzi de sârmă
ghimpată disponibilă; alţii au săpat adăposturi individuale. Anunțul că un raid de
rutină era pe cale de a se produce, nu a deranjat pe nimeni. Japonezii bombardau
totdeauna aerodromul. Dar de această dată obiectivul nu avea să fie aerodromul.
Era creasta. Asupra ei, 26 de avioane Betty au descărcat, serie după sene, bombe
de 500 de livre, amestecate cu discernământ cu „daisy cutters. Infanteriştii de
168
Daisy cutters - Expresie argotică pentru a desemna bombele și proiectilele reglate să explodeze în
apropierea suprafeței pământului (n.tr.)
169
Flotila 26 aeriană având în compunere 140 de avioane, mai mult de jumătate din ele avioane de vânătoare
de tip Zero.
marină au scurmat câţiva inch mai adânc în gropile lor individuale ori s-au
adăpostit în spatele buştenilor, scăpând zgâlţâiţi, dar teferi. Cei care au stat în
picioare sau au alergat fără ţintă –, şi câţiva au făcut-o – au fost ucişi sau răniţi de
schije. Şi acum, scuturându-şi în tăcere pământul clisos de pe haine, oamenii au
înţeles dintr-o dată că japonezii vor veni în acea noapte, sau în alta, în orice caz
curând, năvălind cu urlete, aşa cum au făcut-o şi la „Tenaru“.
„Blestemată zonă de odihnă!“, a spus un caporal. „Blestemată zonă de
odihnă!“.
Recunoaşterile conduse înainte de înserare de Edson şi de ajutorul său, la o
distanţă de o jumătate de milă către sud, nu au descoperit nimic. Dar cercetaşii lui
Clemens, care înaintau mai repede, au raportat despre o lungă coloană inamică,
apropiindu-se de la răsărit către cursul superior al râului Lunga. Japonezii erau
acolo, dar unde? Cu ce efectiv? Tot ce putea să facă Vandegrift era să aştepte, să
se pregătească şi să spere că dispozitivul său era bine articulat. Şi trebuia să fie: cu
Excepţia Batalionului 2 din Regimentul 5 infanterie marină, acum în rezerva
diviziei, nu mai avea trupe neangajate. Fiecare al doilea soldat se găsea în liniile
rarefiate, organizate pentru acoperirea poziţiilor de apărare ale plajelor.

În timpul după-amiezii de 11 septembrie, Kelly Turner a zburat de la Espiritu

Santo la Henderson. El fusese puţin timp mai înainte la Nouméa, unde discutase cu
amiralul Ghormley şi cu ofiţerul său cu planificarea, Dewitt Peck, un colonel de
infanterie marină cu pregătire superioară şi autoritar. Când Turner a păşit pe
pământ, Vandegrift i-a întins mâna şi i-a oferit ospitalitatea insulei. Sirena de
alarmă aeriană a sunat chiar în acel moment. „Alarma Roşie” era în vigoare.
Mai târziu, generalul l-a însoţit pe oaspetele sau la noul punct de comandă şi i-a
promis un pat. Turner, vizibil încurcat, a scos din buzunarul său de ia piept o
bucată de hârtie împăturită, un mesaj sec de la Marina Statelor Unite şi l-a
înmânat lui Vandegrift fără să spună un cuvânt. Generalul a desfăcut hârtia şi a
început să citească. Pe măsură ce continua, rând după rând, el se îngălbenea şi se
crispa în mod vizibil. Tot aşa pe tăcute precum a primit hârtia, el a dat-o
colonelului Thomas. Thomas a citit-o. Atmosfera din încăpere era acum pe bună
dreptate electrizantă…
Acest mesaj conţinea o analiză a situaţiei inamicului elaborată de statul major al
ComSoPac şi aprobată de acesta cu 48 de ore mai înainte. În esenţă, mesajul
conţinea aprecierea că forţe navale japoneze copleșitoare erau concentrate la
Rabaul şi Truk, că efectivele aeriene de la Vunakanau şi Lakunai creşteau zilnic şi
câteva duzine de transportoare erau acum ancorate la Simpson Harbor, încărcând
provizii şi trupe. Un puternic atac se anticipa a fi lansat în zece zile, în două
săptămâni, sau cu certitudine înainte de sfârşitul celei de-a treia săptămâni.
Şi aceste date nu formau decât preambulul.
Urma o sinteză a situaţiei ComSoPac-ului. Se menţionau lipsurile în
crucişătoare, portavioane, distrugătoare de transport şi cargouri. Evaluarea se
încheia cu afirmaţia uluitoare că ComSoPac nu mai putea mult timp să sprijine
infanteriştii marini de pe Guadalcanal.
Thomas a împăturit hârtia şi a pus-o în buzunarul cămăşii (avea să o poarte în
buzunarul său până în ziua când a părăsit insula, aproape trei luni mai târziu).
Turner şi-a deschis valiza şi a scos o sticlă de scotch pe care a pus-o pe masa goală.
Apoi a spus: „Vandegrift, eu nu sunt înclinat să văd situaţia aşa de pesimist cum o
face Ghormley. El nu crede că eu pot să aduc aici Regimentul 7 infanterie marină;
eu cred. Am şi un plan ca să-i păcălesc cu succes pe japonezi. Acum, am adus o
sticlă de whiskey din care o să bem ceva, vom discuta despre plan mai târziu".
Discuţia de mai târziu s-a încheiat cu recomandarea urgentă făcută ComSoPac-ului
ca Regimentul 7 infanterie marină să fie adus de îndată 170.
Noaptea petrecută de amiral pe Guadalcanal nu a fost deloc odihnitoare. Timp
de aproape două ore proiectilele trase de japonezi de pe nave au bumbăcit
împrejurimile crestei apropiate. Cu ani mai târziu, Vandegrift remarca: „Tu ştii,
Kelly gândea că noi eram cu degetul în permanenţă „pe trăgaci”, dar când acele
proiectile au început să ne tăbăcească, şi-a schimbat părerea. Japonezii au făcut
din el un credincios. Înainte de a pleca, în ziua următoare, mi-a spus că va aduce
Regimentul 7 infanterie marină, şi că îl va debarca oriunde i-aş fi cerut" 171.
După ce l-a văzut pe Turner plecat, Vandegrift s-a dus să discute cu Geiger. Ce
era de făcut dacă starea de necesitate, considerată iminentă de Ghormley, se
amplifica? Evident, toate avioanele trebuiau să fie pregătite pentru a-şi lua zborul
de îndată. Şi Geiger? Răspunsul său a fost fără echivoc. El va rămâne.
Concomitent, Thomas şi Twining discutau despre acelaşi subiect.
„Noi nu putem accepta un alt Bataan, Bill“, a spus Thomas. „Noi vom înainta
spre coline, către cursul superior al lui Lunga. Ne vom lua mâncarea și gloanţele
necesare”.
Twining era de acord şi s-a dus la cortul său. Acolo, singur, a petrecut câteva
ore redactând un proiect de ordin de operaţii scris de mână, pe care l-a închis în
casa sa de fier. Acest document nu poartă nici dată, nici număr de înregistrare 172.
170
ComAmphforSoPac, 120530, septembrie 1942, ONRL.
171
„Corespondenţă Vandegrift – Thomas – Twining. Twining nu a fost prezent la conferinţa amintită, dar a citit
memorandumul câteva ore mai târziu.
172
„Corespondentă Thomas-Twining”.
 *

În dimineaţa sosirii Iui Turner, comandantul artileriei diviziei a decis să

hoinărească împreună cu adjunctul său, locotenent-colonelul John Bemis. Pe
creasta unde se organiza Edson, „Don Pedro“ del Valle a adus secţia sa
regimentară de cartografiere. Lucrările nu le-au fost întrerupte: raidul zilnic a fost
interceptat în apropiere de Henderson şi artileriştii desenatori s-au întors teferi cu
datele lor, la centrul de conducere a focului (FDC) 173. Acolo, Bemis a muncit ca un
sclav toată noaptea, făcând grile pe hărţi şi proiectând planuri de foc.
Între timp, obuzierele de 105 mm ale lui del Valle s-au deplasat pe noi poziţii,
de pe care puteau să dea sprijin apropiat, dacă era necesar, lucrărilor de apărare
de pe creastă. Observatorii înaintaţi s-au alăturat lui Edson într-un post de
observare situat pe capătul de sud al crestei, au stabilit legătura cu FDC şi au
condus reglajul tirului prin alegerea anticipată a reperelor.
Curând după prânz, „Alarma Roşie” avertiza din nou asupra apropierii
bombardierelor inamice. De această dată, infanteria marină s-a adăpostit rapid. De
câteva ori, echipe bine plasate s-au urcat la creastă şi au cercetat împrejurimile.
Bombe explozive de un sfert de tonă zdrobiseră jungla înconjurătoare, „daisy
cutters” de 250 de livre au sfâşiat vegetaţia căţărătoare de pe copaci şi au secerat
iarba kunai înaltă de şase picioare.
Nicio avertizare suplimentară nu mai era necesară. Oamenii care au dormit
numai intermitent în ultimele 43 de ore au adâncit în grabă adăposturile
individuale. Au tăiat subarboretul pentru a îmbunătăţi vizibilitatea tragerii în faţa
liniilor de apărare şi au întins cele câteva bobine de sârmă disponibile, luate de pe
poziţii mai puţin ameninţate şi aduse cu jeep-urile. Cantităţi suplimentare de
grenade şi benzi de muniţie au fost aduse în amplasamente. Vandegrift şi-a
deplasat rezerva în partea de sud a aerodromului; comandantul, căpitanul Joseph
J. Dudkowski (lt.-col. Rosecrans suferise o dislocare la şira spinării în timpul unui
raid din ziua precedentă), statul sau major şi comandanţii de companie au
recunoscut drumurile de acces ce urmau a fi folosite dacă batalionul va fi chemat
pe creastă în timpul nopţii. Batalionul lui Cresswell din Regimentul 1 infanterie
marină a fost plasat în spatele poziţiei lui Dudkowski. Tot ce putea fi făcut a fost
făcut.
Cu întunericul a venit ploaia şi cu puţin timp înainte de ora 22 un crucişător şi
trei distrugătoare au început bombardamentul de noapte. Dar de această dată
ţinta nu era aerodromul. Proiectilele se auzeau apropiindu-se ca trenurile de
marfă şi explodau în jurul crestei. Unele au căzut scurt, altele au explodat înăbuşit
173
Fire Direction Center (n. tr.).
în junglă, la vest de Lunga. Când focul de artilerie a încetat, au început acţiuni de
tatonare ale japonezilor. Focul puştilor şi mitralierelor s-a dezlănţuit, când de-a
lungul flancului drept, când de-a lungul flancului sting. Aruncătoarele de mine au
tuşit spasmodic; la cerere, artileria lui del Valle a împrăştiat, în faţa liniilor,
concentrările planificate. Numai pe dreapta, unde s-au furişat printre lăstarii înalţi,
au reuşit japonezii să-i disloce pe apărători. Aici, inamicul a izolat un pluton de
raideri care, luptând, a ieşit din încercuire şi s-a retras pe panta de vest a crestei.
Şapte soldaţi lipseau.
Chiar înainte de primii zori, Edson şi-a retras flancul stâng. Acolo, paraşutiştii,
care au fost atacaţi de vreo şase ori, intraseră într-o confuzie totală. În zori, care
nu puteau veni prea devreme pentru infanteriştii marini, focul a încetat şi cum
japonezii au şters-o în junglă, un contraatac local a recuperat poziţia iniţială a
flancului drept, pierdută în timpul nopţii. Singurul obiect de negăsit a fost pachetul
sergentului plutonului, pachet ticsit cu corespondenţa nou-sosită şi încă
nedistribuită. Nu au fost găsite niciodată corpurile celor şapte infanterişti marini
dispăruţi.
În dimineaţa zilei de 13 septembrie, după ce desfăcuse o conservă de carne,
Edson i-a convocat pe comandanţii de companie. Şedea pe o buturugă, îmbucând
fără graba câte o lingură de amestec rece de friptură şi cartofi, mestecând pe-
ndelete.
„Au făcut o tatonare”, a spus el. „O tatonare doar. Vor reveni. Dar poate nu tot
atât de mulţi”. Gura îi surâdea, dar ochii ba. Chibzuia cu gura plină de carne. „Sau
mai mulţi, poate. Vreau să întărim toate poziţiile, să punem în ordine toate
reţelele de sârmă, iar oamenilor să le dăm hrană caldă. Azi săpaţi, întindeţi tare
sârmele şi trageţi un pui de somn. De odihnă toţi avem nevoie. Ofiţerii de stat
major şi comandanţii de companie, care stăteau pe vine în semicerc, bând cafea
călâie şi fumând, s-au sculat în picioare. „Nipon-ul va reveni”, spuse Edson. „Vreau
să-i fac o surpriză”.
Baza surprizei consta în a le cădea în spate de-a lungul crestei, printr-o
comprimare şi întărire a poziţiei pe flancuri. Schimbarea dispozitivului sporea în
mare măsură câmpul de tragere al armelor automate şi impunea atacatorului un
parcurs cam de 100 de yarzi de la liziera junglei, înainte de a putea intra în poziţia
pregătită de luptă. În timp ce era obligat să străbată acest spaţiu deschis, inamicul
putea fi supus unui foc razant ucigător.
În realitate, presupunerea lui Edson că japonezii făcuseră în noaptea
precedentă o „tatonare”, nu era corecta. Kawaguchi intenţionase ca atacul său să
fie unul decisiv.
 „… dar, din cauza junglei infernale, brigada era dispersată peste tot, scăpată
complet de sub control. Niciodată, în viaţa mea, nu m-am simţit atât de
neajutorat. Când m-am uitat în jur, i-am văzut doar pe primul, meu aghiotant
Yamamoto, pe devotata mea ordonanţa Noguchi şi alţi patru sau cinci. A fost o
tragedie. Dacă nu am fi primii ordinul de la cartierul general să atacăm în noaptea
de treisprezece, ar fi putut fi evitat un fiasco atât de jalnic” 174.

Kawaguchi era frustrat şi nu înţelegea nimic din situaţia în care se afla; la

Rabaul, comandanţii japonezi erau într-o situaţie şi mai rea. De la raidul întreprins
de Edson asupra punctului Tasimboko, ei nu au mai fost în stare să comunice nici
cu eşalonul de ariergardă al brigăzii, nici cu generalul. La Vunakanau şi Lakunai,
avioanele Zero şi transportoarele încărcate stăteau cu motoarele oprite, cu piloţii
şi echipajele aşteptând cu nerăbdare, în barăci, ordinul de a zbura la Guadalcanal,
pentru a asista la ceremoniile de capitulare. Adevărat, ultima veste de la
Kawaguchi a fost primită cu vreo 36 de ore mai înainte. În conformitate cu mesajul
transmis, – generalul ar fi trebuit să ocupe aerodromul la 12 septembrie.
Presupunerea firească era că a şi făcut-o. Dar faptul că nu se comunica nicio veste
nouă era într-adevăr straniu!
Comandantul Flotei 11 aeriene a trimis patru avioane pentru a se informa
asupra situaţiei:

„Se părea, fără a fi clar, că aerodromul fusese ocupat. S-au luat măsuri pentru a
se notifica situaţia tuturor unităţilor implicate. Dar, după întoarcerea avioanelor de
recunoaştere, a reieşit că aerodromul nu fusese încă ocupat. S-a presupus că
forţele armatei şi-ar fi putut amâna atacul. De aceea, executarea planului propus a
fost amânată cu o zi”175.

Cu toate acestea, statul major al Flotei 11 aeriene a considerat că nu este bine

să bombardeze aerodromul sau creasta, decizând în schimb să atace o ţinta de
prima mână, infanteriştii marini care debarcaseră cu şase zile mai înainte la Taivu,
despre care se presupunea că se aflau în apropiere. La amiază, 26 bombardiere
Betty, însoţite de o duzină de avioane de vânătoare Zero, au zburat la mică
altitudine deasupra insulei Florida, lansându-şi încărcătura asupra eşalonului din

174
„Jitsuroku Taibeiyo Senso“ (Documente personale privind războiul din Pacific). Memoriile lui Kawaguchi:
„Bătăliile Forţei detaşate Kawaguchi”. Sunt foarte îndatorat domnului Yukihisa Suzuki, autorul unei
Autobiography of a Kamikaze Pilot, în prezent director la Biblioteca Asia, Universitatea din Michigan, pentru
traducerea acestei relatări personale a comandantului japonez despre bătălia de la Edson’s Ridge.
175
„Outline of Southeast Area Naval Air Operations” Part II, OCMH 8-5, I, AC 121, p. 22. Detaliile despre
atacurile japoneze din acea perioadă sunt luate în mare măsură din acelaşi document.
ariergardă, înfometat şi dezorganizat, al lui Kawaguchi. Nu avut loc nicio
împotrivire antiaeriană şi piloţii de vânătoare au profitat de ocazie pentru a
mitralia cu furie Tasimboko. Ţintele lor, membrii îngroziţi ai detaşamentelor de
aprovizionare şi transmisiuni ale lui Kawaguchi, au fost măcelăriţi în timp ce
încercau să întindă, pe nisipul de la ţărmul mării, drapelele japoneze. Steagurile
acestea, însângerate şi ciuruite, au fost aduse mai târziu de cercetaşii băştinaşi.

La ora nouă în acea noapte, „Louie Păduchiosul” 176 şi-a oprit motorul deasupra
satului Kukum, a plutit cam un minut de-a lungul coastei, apoi a lansat o paraşută
luminoasă, care lumina verde deschis deasupra centrului pistei de aterizare. La
acest semnal, şapte distrugătoare aflate în radă la Lunga au început să
bombardeze aerodromul Henderson. Bombardamentul a durat o oră. Pe durata
acestor lungi 60 de minute, oamenii lui Edson s-au luptat pe creastă – pentru mult
mai mult decât propriile lor vieţi.
În valuri, două batalioane japoneze întărite, compuse din vreo 2.000 de oameni,
au luat cu asalt alunecoasele pante. Aruncătoarele infanteriei marine, aflate în
adăposturi, îşi azvârleau minele atât de repede, pe cât le puteau lăsa încărcătorii
să lunece pe ţevile înroşite. Focul artileriei sfârteca, cu schije de oţel, carnea
japoneză. La dreapta, strigăte de „Banzai“ se amestecau cu gemetele, iar undeva,
la stânga, se auzeau strigăte de luptă. „Atac cu gaze! Atac cu gaze!“ ţipau japonezii
înaintând în lumina verzuie a rachetelor de semnalizare. „Maline, you die!“ 177.
„Mai întâi veţi mânca rahat voi, bastarzilor!“, striga un puşcaş mitralior.
Acest atac feroce a întors apărarea în jurul crestei precum fierarul îndoaie o
potcoavă înroşită. Potcoava se contractă, dar nu se rupse, iar la ora 11 a survenit
încetarea luptei: Kawaguchi şi-a retras trupele de asalt, pentru a se regrupa.
Îngrămădiţi la marginea junglei, japonezii bolboroseau. Infanteriştii marini şi-au
păstrat sângele rece şi au început să se pregătească pentru a face faţă unui nou
atac.
Cu câteva minute înainte de miezul nopţii, Kawaguchi a lansat un nou asalt. Dar
Edson era sprijinit puternic de focul tunurilor şi aruncătoarelor. Concentrarea
focului artileriei tocmai înaintea primei linii de apărare a tăiat în bucăţi înaintarea
japonezilor. Dar aceştia înaintau totuşi. „Scurtaţi focul“, striga Edson

176
„Louie the Louse”, denumirea dată de americani unui tip de avion japonez de observare (n. tr.)
177
„Mori, infanteristule marin!“. Maline reprezintă pronunţarea stâlcită de către japonezi a cuvântului
englezesc marine (n. tr.)
observatorilor artileriei lui del Valle. „Mai aproape!“ „Mai aproape!“ Tirul s-a
scurtat.
Japonezii care se aruncau în gropile individuale ale infanteriştilor marini, ca să
scape de moartea ce îi pândea, erau zvârliţi afară cu totul. Duzini de morţi şi de
muribunzi, infanterişti marini şi japonezi, unii cu braţe şi mâini smulse, unii cu
picioare zdrobite, unii cu piepturi străpunse, cu abdomene găurite şi cu obrajii
mânjiţi de noroi şi de sânge, erau târâţi spre o staţie primitivă de pansare, unde
doi doctori din marină şi ajutoarele lor, cu lanterne camuflate, le aplicau garouri, le
făceau transfuzii, le curăţau şi pansau rănile.
Până la miezul nopţii, infanteriştii marini ai lui Edson au respins două atacuri
puternice. În contact direct, au rezistat unui inamic hotărât. Şi potcoava ţinea încă
strâns creasta. Mitralierele uşoare şi armele automate încinse îşi consumaseră
muniţia; cei din poziţiile înaintate nu mai aveau grenade. Maiorul Kenneth D.
Bailey, o secţie compusă dintr-un singur om, a făcut repetate drumuri pe brânci
de-a lungul crestei bătute cu foc să aprovizioneze cu grenade şi muniţii infanteriştii
marini ghemuiţi în gropile individuale. Edson, care se afla chiar în spatele primei
linii, admonesta oamenii epuizaţi care se poticneau de el: „Du-te de unde ai venit.
Singurul lucru pe care ei îl au şi voi nu-l aveţi este curajul”.
La ora 2,00 a.m. un baraj de mine de aruncătoare a acoperit ambele părţi ale
crestei şi a tăiat firele telefonice cu divizia şi cu artileria de sprijin. Cinci minute mai
târziu, rachetele de semnalizare au luminat din nou creasta. De-a lungul ei.
Japonezii alergau strigând şi scandând: „Maline, you die!“, „Banzai!“, „Maline, you
die!“, „Banzai!“. Se aflau la mai puţin de 1.000 de yarzi de aerodromul Henderson.
Infanteriştii marini nu se gândeau deloc la moarte; înjurăturile lor sălbatice şi
obscenităţile se ridicau peste zgomotul armelor automate. Un tânăr observator de
artilerie a fost lovit; un sergent i-a luat locul şi a cerut sprijin cu foc, printr-o linie
de comandă tocmai instalată de transmisionişti. La 2,30 a.m. japonezii s-au retras
din nou. La fel a făcut şi Edson, repliindu-se pe poziţiile dinainte pregătite, pe o
ultimă movilă. Creasta era tăcută. „Noi putem s-o ţinem”, i-a murmurat el lui
Thomas, pe un circuit cu destinaţie generală. Şeful operaţiilor începuse deja să
introducă în luptă rezerva diviziei, companie cu companie.
Batalionul 2 al Regimentului 5 infanterie marină a ajutat să se reziste şi în faţa
celor două atacuri purtate cu ezitări, înainte de zorii zilei, de trupele lui Kawaguchi.
Rândurile atacatorilor nu s-au mai ridicat de la pământ; artileria care trăgea
necontenit dincolo de marginea junglei le-a zdrobit. La ora 6, aviaţia de vânătoare
a lui Branson, zburând la 20 picioare deasupra infanteriştilor marini, a început să
sfâșie cu proiectile de 37 mm tufişurile junglei. Generalul japonez a dat ordin de
retragere lăsând în urma o creastă însângerată, presărată cu cadavre. Corpurile a
peste 500 de oameni, care au murit glorios pentru împărat, zăceau în pozițiile
groteşti specifice celor ce se întâlnesc brusc cu moartea violentă. Capete cu limba
scoasa, guri schimonosite. Nepătrunsa moarte se zgâia cu ochii sticloşi şi lipsiţi de
vedere la soarele dimineţii.
Trăgătorii de elita japonezi au rămas însă activi; echipe de infanterişti marini au
început să-i doboare din pomi sau din tufişuri. Un ofiţer japonez mânuitor de sabie
a năvălit sălbatic în postul de comandă al lui Vandegrift şi a aruncat sabia, ca unul
care ar mânui o suliţă, spre un sergent de artilerie din infanteria marină. Sabia i-a
trecut prin corp. Sergentul major de divizie Shepherd Banta, care mustra un furier
în momentul acela, auzind strigătul de „Banzai!” a ieșit repede din cortul său, a
scos pistolul și l-a omorât pe japonez cu un singur foc. Apoi s-a întors în biroul sau
şi şi-a continuat treaba neterminată 178.
Pe creastă, infanteriştii marini continuau să aibă pierderi. La ora 3 a.m., un jeep
cu cinci răniţi grav mergea încet spre aerodrom. Ocupanţii, inclusiv şeful de
operaţii al lui Edson, maiorul Robert S. Brown, au fost ciuruiţi de trei rafale trase
de o puşcă-mitralieră Nambu179.
În timp ce forţele principale ale lui Kawaguchi asaltau creasta, un alt batalion al
brigăzii sale ataca poziţiile întărite cu sârmă ghimpată ale batalionului locotenent-
colonelului William J. McKelvy, din Regimentul 1 infanterie marină, aflat de-a
lungul râului Ilu, la aproximativ 2.000 de yarzi est de Edson. Şi aici, repetatele
atacuri au fost respinse cu mari pierderi pentru inamic. În zorii zilei, cinci tancuri
ale infanteriei marine s-au aventurat fără sprijin pe un teren mocirlos. Trei s-au
împotmolit fiind perforate imediat de focul antitanc executat de inamic.
Intervenţia tancurilor i-a speriat pe japonezi care s-au retras curând către est, spre
Koli Point. În timpul după-amiezii, un atac din vest, organizat tardiv de colonelul
Oka, a fost respins cu mici pierderi de ambele părţi.
Aşa s-au terminat acţiunile desfăşurate în raionul cunoscut atunci sub nume
diferite, între care „Creasta raiderilor“ (Raiders’ Ridge) sau „Creasta însângerată”
(Bloody Ridge) sau, mai simplu „Creasta". Niciun infanterist marin nu avea nevoie
să întrebe care creastă. Mai târziu, acest teren acoperit cu iarbă a fost numit
„Creasta lui Edson", (Edson’s Ridge)180. Aici raiderii au pierdut 135 de oameni, iar
paraşutiştii 128. Dintre cei 263, 49 au fost omorâţi şi 10 dispăruţi 181.
Brigada lui Kawaguchi a fost foarte greu lovită. Angajând în luptă 225 ofiţeri şi
6.005 ostaşi, pierderile s-au ridicat la aproape 20 la sută:

ucişi şi dispăruţi: 708, adică 29 ofiţeri şi 679 soldaţi

178
„Corespondenţa Twining”. Colonelul Twining a fost martor la fapta lui Banta.
179
Autorul a identificat, câteva minute mai târziu, cadavrul maiorului Brown.
180
În „First Mardiv Final Report”.
181
Cei zece dispăruţi (şapte raideri şi trei paraşutişti) au fost consideraţi a fi morţi.
 răniţi în luptă: 505, adică ofiţeri 13; soldaţi 492182.

Din cei 1.213 ofiţeri şi soldaţi ucişi, dispăruţi şi răniţi, aproape 600 au căzut pe
creastă. Destul de macabră este această cifră; ea devine şi mai deconcertantă când
o raportăm la „Memoriul” postbelic al lui Kawaguchi, din care aflăm că în această
fază a luptei au fost angajate doar două batalioane din cele trei planificate; este
clar că cele două batalioane au fost aproape nimicite.
Ce s-a întâmplat totuşi cu batalionul locotenent-colonelului Kusukichi
Watanabe, subunitatea despre care s-a presupus că „ar fi pătruns pe aerodrom”?
Întregul batalion „a petrecut noaptea fără a fi întreprins nicio acţiune. Acest
puternic batalion, unul pe care am contat eu cel mai mult, a fost condus complet
greşit” – afirma Kawaguchi. „Când am auzit aceasta, nu mi-am putut opri lacrimile
de dezamăgire, furie şi regret”.
După ce şi-a redobândit cumpătul, generalul a trimis după Watanabe:
„Laşule” a strigat el când s-a apropiat colonelul. „Fă-ți harakiri!“183.
Probabil că japonezii nu şi-au dat seama, dar calvarul lor era departe de a se
termina în dimineaţa zilei de 14 septembrie. Kawaguchi era pus acum în faţa unei
alternative disperate. El trebuia ori să se retragă spre Taivu, ori să-şi croiască drum
prin junglă pentru a ajunge pe malul de vest al râului Matanikau. A ales calea din
urmă şi, pe la jumătatea dimineţii, a început deplasarea spre sud, tăindu-și drum
spre izvoarele lui Matanikau. În coloană erau şi peste 400 de răniţi purtaţi pe
brancarde improvizate, cărate de câte patru camarazi, adesea de şase. Retragerea
s-a făcut fără surprize. Nu se afla nicio unitate de infanterie marină disponibilă şi
capabilă să-i urmărească.
Batalionul de paraşutişti era decimat: din 377 de ofiţeri şi soldaţi care au
debarcat pe Gavutu, la 7 august, 212 ei au atunci ucişi sau răniţi –, pierderile în
luptă atingând peste 55 de procente. Raiderii erau într-o situaţie ceva mai bună.
De la debarcarea pe Tulagi, cu un efectiv cu puţin peste 750 de oameni, ei au
pierdut în luptă 234, peste 30 de procente. Rezerva diviziei care fusese introdusă
182
„Seventeenth Army Operations”, Kawaguchi, opt. cit. Brigada lui Kawaguchi era formată din unităţile
menţionate mai jos, cu efectivele existente la plecarea din insulele Shortland: Compania de stat major - Bg. 35
inf. 12 ofiţeri, 40 soldaţi; Regimentul 124 infanterie 120 ofiţeri, 3.550 soldaţi; Batalioanele 2 şi 3 din
Regimentul 4 infanterie 44 ofiţeri, 1.272 soldaţi; TOTAL - 176 ofiţeri, 4.862 soldaţi. Suplimentar: Un pluton
antitanc – 4 tunuri (două au rămas la Tasimboko); O baterie de artilerie de munte – 4 tunuri (două cu
Kawaguchi); O baterie de obuziere – 4 tunuri (două cu Kawaguchi); Un detaşament de transmisiuni; Un
detaşament medical; Un detaşament de geniu; Efectivul total se ridica la 210 ofiţeri şi ceva mai mult de 6.000
soldaţi. Din efectivul iniţial, circa 400 au fost pierduţi în şalupe pe mare. Batalioanele 2 şi 3 din Regimentul 4
infanterie, care formau „Detaşamentul Ichiki”, au fost încorporate în Brigada 35.
183
Kawaguchi, op. cit. În realitate, Kawaguchi era mai îngăduitor. Colonelul avea o scuză foarte bună.
Picioarele sale erau într-o situaţie aşa de grea din cauza mersului în junglă încât abia putea să se târască.
Cauza pentru care el nu a predat comanda locţiitorului său rămâne însă un mister.
în luptă pe părţi, era dezorganizată pentru moment. Astfel, Kawaguchi era liber să-
şi taie, cât putea de bine, drum spre libertate.
În timp ce lunga sa coloană se mişca încet peste crestele interminabile, prin văi
adânci, unde încâlcitura de vegetaţie îi prindea ca pe insecte într-o capcană, la
aerul umed şi greu se adăuga absenţa orezului. Scăpând de atacurile aeriene
neîncetate în zbor razant şi la adăpost de focul intens al artileriei, japonezii
trebuiau să facă faţă acum unui nou inamic – foametea – mai persistentă şi mai
nimicitoare decât proiectilele, bombele şi gloanţele. Când treceau cu mers greoi,
încet, povârnişurile de sud ale muntelui Austen, îşi consumau ultimele mizerabile
boabe de orez. Trei zile mai târziu, oamenii înfometaţi jupuiau cu unghiile scoarţa
copacilor, smulgeau rădăcinile plantelor iarba şi frunzele, rodeau curelele puştilor
şi beau apă din smârcuri. Au îngropat aruncătoarele de mine şi mitralierele grele,
înainte de a escalada crestele lui Lunga au fost abandonate curând şi puştile-
mitralieră Nambus, aruncătoarele uşoare, muniţia, căştile şi ranițele.
În după-amiaza celei de-a opta zi de agonie, avangarda lui Kawaguchi a atins
poziţiile ariergărzii colonelului Oka. Prăpădiţi, desculţi, sleiţi, cu hainele ferfeniţă,
păstrându-și doar puştile, rămăşiţele dezorganizate ale brigăzii 35 s-au adunat
lângă Point Cruz. „Armata, observa mai târziu un ofiţer de marină japonez, fusese
obişnuită să lupte cu trupe de valoarea celor ale guvernului de la Canton.” 184

184
„US Strategic Bombing Survey” (USSBS). Anchetă. - Contraamiralul Morison scria mai târziu: „Bătălia pentru
creastă (Ridge) a fost una dintre acțiunile cruciale în cadrul războiului din Pacific. Ea a fost câștigată datorită
conducerii inspirate a lui Edson și a măiestriei și curajului personal probat de infanteriștii marini. Dacă această
bătălie s-ar fi încheiat altfel aerodromul Henderson ar fi fost pierdut …” (Morison, op. cit. vol. V, p. 130)
CARTEA A TREIA
 10. POZIŢII „APARATE CU ATÂTA INCERTITUDINE"

Dacă trupele lui Kawaguchi, bătute şi epuizate sperau să se odihnească şi să

prindă noi puteri în luminşurile de la vest de Matanikau, atunci ele s-au înşelat
pentru că nici japonezii de acolo nu aveau rezerve de hrană. Colonelul Oka,
debarcat cu comandamentul Regimentului 124 infanterie, plus alte două
batalioane cu efective reduse, dispunea de raţii alimentare suficiente doar pentru
a face faţă nevoilor unităţii proprii, până când Kawaguchi avea să captureze
Hendersonul. După capitulare, colonelul se aşteptase desigur ca oamenii lui să o
ducă cu orezul american sau cu ceea ce infanteria marină consuma în locul
acestuia. Provizii fuseseră debarcate, în mod regulat, la Kamimbo Bay, dar
colonelul era departe la aproape 50 de mile distanţă de acel centru de
aprovizionare. Între orezul de la Kamimbo şi trupele sale se mai aflau şi cei vreo
2.000 de militari ai Forţelor Bazei 8 care, la 7 august, fugiseră din vecinătatea
aerodromului cu mâinile goale. Detaşamente ale diferitelor forţe navale de
debarcare sporiseră şi ele, cu alţi 700, numărul japonezilor înfometaţi din
extremitatea de vest a Guadalcanalului.
Şi lucrurile au continuat să se înrăutăţească încă şi mai mult; inamicul
„abandonat” continua să se agaţe cu încăpăţânare de terenul de aterizare. Cu
propria sa unitate trecută la raţii reduse, Oka nu-i putea hrăni pe vizitatorii
nedoriţi ce-i veniseră pe cap. O mulţime dintre cei răniţi pe creastă erau acum
bolnavi de malarie; sute de oameni sufereau de dizenterie şi cu toţii erau la
capătul puterilor, de pe urma calvarului din jungla nemiloasă. Răspunzător pentru
apărarea liniei râului, Oka nu avea altă alegere decât să-i împingă pe toţi către
vest, imediat ce ei nimereau în sectorul lui. La Kokumbona, la Tassafaronga, la
Cape Esperance puteau găsi doctori, orez şi chinină.
Cineva consemnase într-un jurnal personal faptul că „niciodată n-a visat” că
nucile de cocos i-ar putea salva viaţa „în acest groaznic loc”. Camarazii săi,
veterani, nu erau „decât piele şi os“, „nişte sălbatici palizi”. Îşi fumase ultima
ţigară; nu mai avea niciun chibrit şi umbla de colo până colo, „cu un fitil aprins”,
cerşind rămăşiţe de tutun de la prietenii mai economi. În fiecare dimineaţă, pe
deasupra capetelor le zburau avioane de bombardament şi de vânătoare; aşa că în
cea mai mare parte a zilei stătea înghemuit într-un locaş individual plin de noroi.
„Deşi am văzut şi avioanele noastre, ele par să nu aibă niciun efect. Supremaţia
maritimă şi aeriană este în întregime în mâinile inamicului. Am ajuns ca un om
primitiv”. Acest soldat deznădăjduit nu mai găsea desigur nicio consolare,
ascultând emisiunile radio ale Tokyo-ului care-i descria pe americanii de pe
Guadalcanal ca aflaţi în pragul unei morţi lente de foame, paralizaţi de frică şi
aşteptau „baioneta mântuitoare” destinată să le curme în curând viaţa.
Primele rapoarte sumare privind dezastrul ce se abătuse asupra generalului-
maior Kawaguchi au ajuns la Rabaul la 15 septembrie şi au provocat o serie de
dezbateri la care au luat parte atât ofiţerii de stat major ai lui Yamamoto, cât şi
planificatorii lui Hyakutake. Deliberările s-au concretizat în formularea unei cereri
de trupe suplimentare şi două zile mai târziu Statul Major General Imperial
Japonez a stabilit, în acest scop, Divizia 38, care luptase la Hong Kong, în Java, în
Timor şi în Sumatra, pe care a subordonat-o Armatei 17.
Înainte chiar ca Diviziei 38 să i se ordone deplasarea, din Indiile Olandeze 185,
către noul front, în Insulele Shortland au sosit batalioanele 1 şi 3 din Regimentul 4
infanterie, împreună cu statul său major şi un divizion de artilerie samarizată de 75
mm. Tanaka a trimis înainte Batalionul 3, la 11 septembrie, care a debarcat lângă
Cape Esperance, la miezul nopţii. Trezite devreme, aceste trupe, proaspete, bine
aprovizionate şi înzestrate, echipate şi dornice de luptă, au început să
mărşăluiască spre est, pe drumul de coastă, pentru a întări poziţia de luptă a
colonelului Oka. Comandantul regimentului, colonelul Nomasu Nakaguma, a
debarcat şi el la Kamimbo, la 14 septembrie, cu batalionul rămas, însoţit de statul
său major şi de alte subunităţi de artilerie. Pe Nakaguma îl însoţea, de asemenea,
generalul-maior Yumio Nasu, comandantul grupului de infanterie al Diviziei 2.
Problema cu care se confrunta Hyakutake nu era însă uşor de rezolvat. El avea
de întreprins două operaţii, însă îi lipseau atât trupele cât şi mijloacele de întărire
pentru a le duce simultan la bun sfârşit. Trebuia făcută o alegere şi Hyakutake a
recomandat Statului Major General Imperial suspendarea atacului asupra Noii
Guinei. Era o decizie dureroasă, mai ales că generalul maior Tomitaro Horii raporta
că avangarda Detaşamentului mărilor de sud, de sub comanda sa, zărise, în
noaptea de 14 septembrie, de pe coastele Muntelui Owen Stanley, luminile din
Port Moresby, de care, chinuitor de aproape, îi despărţea acum doar mai puţin de
30 de mile.
Oamenii lui Horii, fiecare dintre ei trăind dintr-o raţie mai mică de o jumătate
de livră de orez pe zi, erau epuizaţi şi flămânzi, dar ar fi putut, cel puţin aşa afirma
comandantul lor, să se bazeze acum, dacă era necesar, până la atingerea
obiectivului, doar pe resursele lor spirituale. Hyakutake a refuzat însă să dea curs
acestei sugestii şi, prompt, i-a ordonat lui Horii să se retragă de îndată la

185
Indiile Olandeze – Indonezia. (n. tr.)
Kokoda186. Deja, ca urmare a raidului lui Edson din 8 septembrie asupra
Tasimboko-ului, o parte a Regimentului 41 infanterie s-a retras la Buna, unde-şi
pregătea poziţiile defensive în aşteptarea deplasării către insulele Solomon.
Astfel, evenimentele petrecute pe Guadalcanal, în primele două săptămâni ale
lui septembrie, au pus capăt ameninţării imediate de către armata imperială a Port
Moresby-ului. Ca rezultat al acţiunilor desfăşurate la sute de mile depărtare,
această însemnată porţiune a „drumului prin junglă către Tokyo“, ce avea să fie
străbătut mai târziu de generalul american Eichelberger, a fost redus la un
segment de importanţă secundară.
Timp de mai multe zile, înainte ca Hyakutake să fi ordonat, fără nicio tragere de
inimă, oprirea lui Horii pe drumul de munte către Moresby, amiralul Ghormley a
încercat şi el să decidă ce era de făcut cu Regimentul 7 infanterie marină întărit
(colonel James W. Webb) şi cu un detaşament al Batalionului 5 apărare, comandat
de locotenent-colonelul William F. Parks. Îmbarcate la Samoa cu câteva zile mai
înainte, aceste unităţi se aflau în drum către Noua Zeelandă când, pe neaşteptate,
au fost deviate către Espiritu Santo de către CincPac. Acolo aşteptau acum
hotărârea pe care Ghormley ezita să o ia.
Turner, după scurta lui vizită la Vandegrift, s-a reîntors la Espiritu la 12
septembrie. Aici a găsit un mesaj din partea lui Ghormley. Era răspunsul la cererea
sa urgenta de întăriri (cu care Vandegrift fusese de acord) şi nu era nici pe departe
încurajator187. Ghormley nu făcea decât să amâne din nou hotărârea; deşi „în
principiu”, era de acord cu întăririle cerute, nu le autoriza, până când situaţia nu
avea să devină „cunoscută"188. Amiralul nu preciza când credea el că această stare
satisfăcătoare de lucruri avea să se producă şi nici dacă ea avea să devină
vreodată. Se mulţumea, pe moment, să lase iniţiativa pe seama inamicului. Dar nu
în felul acesta procedează comandanţii care vizează victoria.
În război, situaţiile sunt rezultatul voinţei care, în mod reciproc, se exclud şi
sunt incompatibile. Ca urmare, ele sunt întotdeauna şi cu deosebire fluide. Tocmai
această fluiditate a situaţiilor generează acea atmosferă de incertitudine denumită
„ceaţa războiului”. În mod frecvent o acţiune îndrăzneaţă, o aventură calculată,
constituie catalizatorul necesar pentru risipirea acestei ceţi. Ghormley avea acum
la îndemână mijloacele unei asemenea acţiuni. Rămânea de văzut în ce măsură
avea să încerce trimiterea la atac a trupelor proaspete de care dispunea.
Din nefericire, Turner nu a consemnat reacţia sa imediată la mesajul ezitant al
superiorului său. El a continuat totuşi să facă pregătiri pentru expedierea
186
Hattori, op. cit., II, p. 22. Eşecul atacului lui Kawaguchi „s-a dovedit fatal pentru înaintarea terestră a
Detaşamentului Mărilor de Sud către Port Moresby”.
187
Ca răspuns la mesajul 120530 al lui Turner către Comandamentul Pacificului de Sud, citat mai înainte.
188
ComSoPac, 122348, septembrie, 1942, ONRL.
transportoarelor, presupunând că Ghormley trebuia neapărat să intre în horă şi, în
ziua următoare, ComSoPac a şi făcut aşa, dându-i ordin lui Turner să acţioneze
cum singur a propus189. Fiind luată, în sfârşit, hotărârea de trimitere a întăririlor,
Ghormley s-a pus în mişcare cu toate mijloacele ce-i stăteau la dispoziţie Şi, într-
adevăr, a fost bine că a făcut-o. Se pare că şi Radio Tokyo l-a ajutat pe Ghormley să
se decidă; comentariile batjocoritoare cu privire la „o nesăbuită invazie” care
„lăsase zece mii de oameni abandonaţi fără speranţă”, zgândăriseră şi mai mult
amorul propriu deja puternic ştirbit, al Marinei Statelor Unite; şi era destul adevăr
în aceste afirmaţii pentru a răni.
Amiralul a desemnat deci cele două portavioane disponibile ca acoperire
îndepărtată pentru cele cinci transportoare şi două nave de aprovizionare, pe care
Turner le-a trimis de la Espiritu Santo la 14 septembrie, dis-de-dimineaţă, cu o
escortă de crucişătoare şi distrugătoare. Cam la aceeaşi vreme, în aceeaşi
dimineaţă, generalul-maior Kawaguchi a hotărât şi el să-şi suspende atacurile pe
sângeroasa culme de la sud de Henderson Field.

14 septembrie a fost o zi lungă în viaţa lui Kelly Turner. În vreme ce coloana sa

tăia apele în zig-zag către nord-vest, pe ofiţerii de transmisiuni îi treceau toate
sudorile. Şi aveau şi motive: ei descifrau un lung şir de mesaje care avertizau
navele americane împotriva unor mari unităţi operative de portavioane, cât şi
împotriva submarinelor şi avioanelor de cercetare japoneze. Dar furtuna n-a
izbucnit până în după-amiaza următoare, iar când a început, a fost scurtă şi
ucigătoare.
Cam la ora două şi jumătate, două submarine japoneze – I-19 și I-15 – navigând
în apele pe care marinarii ce aparţineau de Comandamentul Pacificului de Sud le
cunoşteau deja ca pe „locul de întâlnire cu torpilele”, şi-au ridicat periscoapele.
Ceea ce a văzut fiecare din comandanţii lor a fost o grupare operativă având în
centru un portavion. La ora trei fără un sfert I-19 l-a torpilat pe „Wasp“. Într-o
jumătate de oră, portavionul devenise un infern şi comandantul lui, Forrest
Sherman, a dat ordinul de abandonare a navei. Dar bravul Wasp, căruia Churchill îi
atribuise mai înainte salvarea Maltei, nu s-a scufundat. El a plutit ore în şir, cu
plăcile sale înroşite, un rug pentru cei aproape 200 de marinari americani rămaşi la
bord. Distrugătoarele au cules 366 de răniţi de pe plute şi din apă. La ora 21,00,
contraamiralul Norman Scott a ordonat distrugătorului Landsdowne să torpileze

189
ComSoPac, 130540, septembrie 1942, ONRL.
corpul incandescent. Rămânea, în Pacificul de Sud, doar un portavion în stare
operativă, Hornet.
Wasp a fost însă numai prima dintre pierderile acelei zile. Şapte minute după
atacul submarinului 1-19, 1-15 a lovit cu o torpilă nava de linie North Carolina.
Torpila a pătruns adânc, intrând chiar sub centura blindată şi a aruncat afara 400
de picioare pătrate de oţel din babordul Carolinei. Restabilirea controlului asupra
avariei a fost promptă, iar nava de linie şi-a revenit dintr-o uşoară înclinare
aproape imediat, continuând să înainteze maiestuos, cu o viteza de 25 de noduri,
o performanţă care trebuia să fi constituit o surpriză pentru comandantul lui 1-15,
daca ar fi urmărit scena.
Însă nu urmărise scena. 1-15 avea periscopul şi tuburile lanstorpilelor din prova
îndreptate către distrugătorul O’Brien şi două minute după ce prima sa torpilă a
străpuns corpul North Carolinei, a doua torpilă a pătruns în O’Brien. Scorul, după 9
minute: un portavion, o navă de linie şi un distrugător. Cele două submarine
japoneze, după o zi în care treburile le merseseră de minune, cu 15 distrugătoare
învârtindu-se deasupra lor, s-au îndreptat spre zona mai liniştită, ca şi navele
rămase din marea unitate operativă a contraamiralului Leigh Noves 190.
Kelly Turner a căutat, de asemenea, să ajungă în regiuni mai sigure şi chiar după
căderea întunericului și-a dirijat navete de transport către sud-est. A continuat să
se retragă, până către mijlocul după-amiezii zilei următoare când, la orele 15,00, a
întors pe neaşteptate la drumul opus și fixând viteza la 15 noduri, s-a îndreptat
către Lunga Point. Ne putem imagina ce le-ar fi putut face torpilele japoneze
transportoarelor sale cu bordaje subţiri. Dar dacă ar fi existat submarine în calea
sa, Turner a izbutit să le evite.
Atunci, ca şi astăzi, este greu de înţeles de ce japonezii nu au întreprins un efort
submarin major pentru a stopa consolidarea Guadalcanalului. Ţintele decisive
pentru submarinele şi torpiloarele lor sigure şi iuţi nu ar fi trebuit să fie în
circumstanţele respective, port-avioanele, navele de linie sau distrugătoarele, ci
transportoarele și navele de aprovizionare. Şi totuşi, doctrina acţiunilor submarine
care indica navele de luptă ca ţinte principale, a rămas inflexibilă. Pentru ofiţerii de
marină din Tokyo, ca şi pentru Yamamoto mai ales, distrugerea navelor de luptă
americane a fost întotdeauna şi avea sa rămână o problemă de prioritate absolută.
După cum am văzut, japonezii erau conştienţi de faptul că acest însemnat
convoi ajunsese în apele Pacificului de Sud şi avuseseră ocazia să concentreze

190
ComSoPac l-a criticat pe amiralul Noyes pentru pierderea portavionului Wasp. Este adevărat că cele două
grupări operative aeronavale nu navigau cu viteză mare şi nici nu au efectuat zigzaguri. Dar un portavion nu
poate să execute zigzaguri când se îndreaptă în direcţia vântului ca să lanseze avioane. Aceasta era manevra în
care Wasp era angajat când a fost lovit. Atât Nimitz cât şi King au reexaminat împrejurările şi l-au exonerat
complet pe amiralul Noyes.
suficiente submarine pentru a-l distruge. Şi totuşi, nu au reuşit să o facă. Lipsa
aproape totală de imaginaţie, inflexibilitatea intelectuală, stereotipia care
caracterizau atât înaltul Comandament al Armatei de uscat cât şi cel al marinei
japoneze şi care cu extrem de puţine excepţii, ajungeau până la ofiţerii superiori ai
ambelor categorii de forţe armate, aveau să coste scump Japonia până la sfârşitul
războiului din Pacific.
Cu câteva minute înainte de ora şase dimineaţa, pe 18 septembrie, Turner îşi
aducea triumfător convoiul în apele de la Lunga. În ochii oamenilor tăcuţi, neraşi,
care împreună cu comandantul lor priveau debarcarea trupelor proaspete, Marina
Statelor Unite era reabilitată.
Împreună cu Regimentul 7 infanterie marină mai soseau tancuri, un divizion de
artilerie, genişti, companii medicale şi de transport auto, echipe de întreţinere
pentru aviaţie şi personal pentru transmisiuni. Cu cei peste 3.000 de ofiţeri şi
soldaţi, colonelul Webb mai aducea raţii alimentare, benzină, tot felul de muniţii şi
mărfuri pentru magazinele militare. Ultimele includeau pasta de lustruit nasturi,
cremă de ghete, tutun de prizat, scrobeală, vopsea albă pentru jambiere şi 20 de
mii de cutii rotunde mici de aluminium. Câteva zile mai târziu li s-au atribuit celor
din infanteria marină, la micul dejun, câte 3 „Troiene” gratuit. Chiar dacă nu erau
prea ermetic închise, aceste cutii s-au dovedit foarte eficiente pentru păstrarea
lucrurilor perisabile, de genul ţigărilor chibriturilor bomboanelor şi mai ales a
scrisorilor primite de la iubitele din Statele Unite.
În amurg, navele au ieşit în larg luând la bord rămăşiţele Batalionului 1
paraşutişti. Cei care au supravieţuit la Gavutu şi la Edson Ridge nu au mai
participat la nicio misiune de luptă. Şi nici nu vor mai participa vreodată.
În vreme ce infanteria marină se bucura de distribuirea gratuită a unei bucăţi de
ciocolată de fiecare om, secţiunile armatei de uscat şi Flotei din Statul Major
General Imperial au emis directive suplimentare ordonând ambelor arme să-şi
„desfăşoare efectivele lor de luptă într-o acţiune combinată pentru atacarea şi
capturarea aerodromului de la Guadalcanal” imediat ce vor putea fi aduse întăriri
şi provizii.191 Statul Major General Imperial a stabilit ziua de 17 octombrie ca dată
orientativă pentru „atacul decisiv” şi a ordonat generalului-locotenent Tadayoshi
Sano, comandantul Diviziei 38, să plece fără întârziere în Indii 192, către Rabaul, şi să
se prezinte personal generalului comandant al Armatei 17. Flota combinată avea
să asigure acoperirea navala, iar Isoroku Yamamoto urma să coordoneze
operaţiile.

191
World War II Combat Archives, Alexandria, Va, Directiva marinei nr. 135.
192
Indii – Indonezia. (n. tr.)
 *

În vreme ce opinia publică japoneză era dezinformată cu privire la situaţia din

insulele Solomon, nici publicul american nu era mai bine informat. În comunicatele
sale, King arunca praf în ochii lumii cu scopul de a ascunde adevărata stare de
lucruri. Numai cei din eşaloanele superioare erau conştienţi de gravitatea situaţiei.
În timp ce infanteria marină flămânzea pe Guadalcanal, şi aproape fiecare lucru se
găsea în cantităţi insuficiente, la Nouméa şaizeci de nave aşteptau să fie
descărcate. Cele mai multe dintre ele erau încadrate cu echipaje ale marinei
comerciale, care pretindeau plăţi exorbitante pentru serviciul în „zonele de luptă”.
În plus, ofiţerii şi echipajele lor cereau „ore suplimentare". Forrestal, cel puţin, ştia
ce se întâmpla şi spunea că dacă poporul american ar fi aflat, ar fi fost revoluţie
acasă193.
Roosevelt simţea şi el apropierea crizei. Într-un discurs către naţiune, ţinut la
începutul lunii septembrie, preşedintele a minimalizat importanţa strategică a
operaţiilor din insulele Solomon şi s-a referit, cu prudenţă, la situaţia critică din
Guadalcanal, „fiindcă el ştia, ceea ce publicul nu aflase, grelele pierderi navale pe
care noi le-am suferit şi căuta să pregătească poporul pentru posibila veste a unei
respingeri a infanteriei marine de către japonezi de pe poziţiile apărate cu atâta
incertitudine”194.
Scepticismul era în creştere în Departamentul de Război, unde conducerea
armatei de uscat recunoştea că marina era „puternic presată în Guadalcanal” 195. La
16 septembrie, la o întrunire a Comitetului întrunit al Şefilor de State Majore,
amiralul King, după ce a recunoscut, într-un mod cu totul fără precedent – pentru
el – că Marina era „într-o situaţie grea în acest moment anume”, a formulat o
cerere urgentă de avioane de vânătoare de tipul P-08 (Lightning)196. Generalul
Arnold a acceptat fără tragere de inimă să retragă de la operaţia TORCH, numele
de cod al debarcării în Africa de nord, tot ceea ce putea oferi: 15 avioane de acest
tip. Exista însă şi aici un mic obstacol. Aceste avioane Lightning nu erau disponibile
imediat şi nici nu aveau să fie pentru câtva timp.
Această concesie făcută în silă nu satisfăcea pe exasperatul amiral care, în
biroul său, la data de 17 septembrie, a pregătit un lung memorandum către
Marshall. În document, King arăta că din cele 62 de avioane Wildcat, trimise pe
Guadalcanal de la 21 august încoace, doar 30 mai erau în stare de luptă; că marina
193
Dacă Marina Comercială ar fi fost federalizată la izbucnirea războiului şi pusă sub jurisdicţia marinei
militare, această situaţie scandaloasă nu s-ar fi produs.
194
Robert E. Sherwood, Roosevelt and Hopkins, Harper and Bros., New York, 1948, p. 632.
195
General de aviaţie H.H. Arnold, Global Mission Harper and Bros, New York, 1949, p. 337.
196
Ibidem.
„nu era în stare să facă faţă acestui ritm de uzură şi în acelaşi timp să acţioneze cu
portavioane” şi că era în consecinţă „imperios necesar ca viitorul flux neîntrerupt
de avioane de vânătoare de la armata de uscat să fie asigurat, din chiar acest
moment, cu o prioritate absolută şi indiferent de angajamentele faţă de oricare alt
teatru de acţiuni militare". Odată ajuns la destinaţie, acest memorandum a fost
pus la dosar.197

Câteva zile mai târziu, Arnold a ajuns în Hawaii. La Pearl Harbor, el a vorbit cu
comandantul armatei aerului din Pacific, generalul-locotenent Delos Emmons şi l-a
vizitat pe amiralul Nimitz. Emmons, care se întorsese de curând dintr-o vizită în
Pacificul de Sud, a concluzionat categoric că Guadalcanalul nu mai putea fi păstrat.
Pentru a-şi susţine această apreciere defetistă, el cita o evaluare la fel de
întunecată ce i-o oferise MacArthur. Arnold l-a găsit însă pe Nimitz la fel de
categoric în a afirma că infanteria marină putea rezista pe cât era Emmons de
categoric că ea nu putea să reziste. Cu toate acestea, Arnold n-a fost în mod
deosebit impresionat de părerile exprimate de amiralul Nimitz. Plin de pesimism,
generalul comandant al Forţelor aeriene ale armatei de uscat s-a îndreptat din
Hawaii spre zona aflată sub comanda viceamiralului Ghormley.

Din fericire, pe Guadalcanal atmosfera era mai puţin bântuită de îndoieli. O zi

după debarcarea Regimentului 7 infanterie marină, Vandegrift i-a primit pe
reporterii aflaţi la punctul său de comandă.
„Aveţi intenţia să menţineţi acest cap de pod, domnule general? Aveţi de gând
să rămâneţi aici?“ l-a întrebat unul dintre ei.
„La dracu, da“, a replicat Vandegrift răstit. „Şi de ce nu?“198
În timpul acestui interviu, o mică barcă cu motor gâfâia de-a lungul digului
Beachmaster de la Kukum. La cârmă era un băştinaş musculos şi lat în spate

197
Statul major al generalului Arnold s-a apucat să pregătească un răspuns abia peste trei săptămâni, dar
generalul Marshall a considerat scrisoarea ce i-a fost adusă la semnat pe 5 octombrie „puţin prea pripită” şi a
refuzat să o semneze. Pe parcursul următoarelor două săptămâni, Statul Major al Aerului a găsit timp să
schiţeze un răspuns mai temperat la memorandum-ul din 17 septembrie al lui King. Forma definitivă i-a dat-o
pe 18 octombrie. Scrisoarea a mers spre semnare la generalul Marshall cu următoarea notă interesantă
„Situaţia din sudul Pacific s-a schimbat așa de mult de la data când a fost scris memoriul lui King, încât a da
acum răspuns la aceasta este considerat a nu mai fi necesar”. Apreciez că nu mai este necesar nici un alt
comentariu asupra acestui incident. (World War II, Combat Archives, Alexandria, VA. OPD4521 Pacific
Theather of Operation, Sec 1).
198
Acest dialog a fost tipărit pentru prima dată în ziarul „New York Times„ la 3 noiembrie 1942.
îmbrăcat într-o lava-lava199. Un alb înalt, subţire, cu obrajii scofâlciți, purtând o
cămaşă kaki mototolită, se îngrijea de motorul cârcotaș. Barca a mai tuşit o dată
înainte de a se opri şi această pereche nepotrivită a păşit pe ţărm. După ce s-a
legitimat, au împrumutat un jeep. Albul era Marion Carl, un pilot de vânătoare cu
renume pe plan local; negrul era caporalul Eroni, unul dintre cercetaşii lui Martin
Clemens.
Carl, doborât la 14 septembrie la Koli Point, s-a catapultat, a căzut în apă, a
înotat la mal şi l-a întâlnit pe Eroni care de atunci îi purtase de grijă.
Ambarcaţiunea cu „un motor“ în care acest modest om – unul dintre piloţii de
frunte ai celui de-al doilea război mondial – a navigat până la Kukum era barca de
patrulare a lui Eroni, încredinţată acestuia de către Clemens şi destinată a-i salva
pe aviatorii americani ce s-ar fi întâmplat să cadă în vecinătatea lui.
Carl şi Eroni s-au îndreptat imediat către comandamentul escadrilei, unde l-au
întâlnit pe generalul Geiger. Comandantul aviaţiei a fost fericit surprins, căci Carl
fusese dat ca dispărut. Între cei prezenţi în acel moment era şi Căpitanul John L.
Smith care, în timpul absenţei de cinci zile a lui Carl, îşi mărise punctajul
japonezilor doborâți la paisprezece.
După ce l-a salutat, Geiger i-a spus lui Carl: „Marion, am veşti proaste. Smith are
acum paisprezece; tu ai numai doisprezece. Ce ne facem cu treaba asta?“
Cari a ezitat un moment, apoi a spus: „
„La dracu, domnule general, ţine-l la sol cinci zile!”

Cu divizia sa întrunită pentru prima dală, Vandegrift era în stare să-şi

reorganizeze atât planul de apărare, cât şi să pună la cale derularea japonezilor,
care încă se cramponau cu îndărătnicie pe malul de vest al Matanikaului.
Generalul dispunea acum, în Guadalcanal, de 9 batalioane de infanterie,
rămăşiţele batalionului de raideri, 4 divizioane de artilerie, două companii de
tancuri uşoare şi un batalion de arme speciale comandat de maiorul Robert B.
Luckey, expert în „giugiulitul tunurilor”. Cu semişenilatele sale, dotate cu tunuri de
75 mm, gruparea hibridă a Iui Luckey putea organiza un „bal duminical” pe cinste
dacă japonezii ar fi recurs la tancuri.
Însă dintre unităţile debarcate la început, niciuna nu mai număra acum
efectivele normale. Pentru că, în vreme ce pierderile în luptă nu se ridicau încă la
1.000 de oameni, suferinzii din cauza proastei alimentaţii, a urmărilor dizenteriei,
ale diferitelor infecţii virulente şi oboselii erau într-un număr de două ori mai
199
Cămaşă purtată de bărbaţi şi femei în arhipelagul Samoa. (n. tr.)
mare. Malaria, ce avea în curând să doboare atât de mulţi, abia începuse să apară,
iar spre mijlocul Iui septembrie doar 50 de cazuri au fost considerate suficient de
grave pentru a justifica spitalizarea lor. La 10 septembrie a început tratamentul de
combatere în masă cu atebrină. S-a răspândit imediat zvonul că aceste pilule
galbene provoacă impotenţă şi infanteriştii marini au refuzat categoric să le mai ia.
„Personalul medical… Era forţat să asiste la servitul mesei la popotă şi nu numai să
supravegheze luarea acestui medicament” ci chiar să se uite în gurile „primitorilor”
pentru a fi siguri că pilulele erau înghiţite. Celor ce se sustrăgeau tratamentului cu
atebrină li se tăia raţia alimentară. 200

O dată cu sosirea Regimentului 7, elementele ce-i fuseseră afectate au reintrat

în subordinea unităţilor de bază, iar batalioanele de infanterie au fost amplasate
pe noi poziţii. Aviaţia lui Geiger, puţină câtă era, oferea suficientă siguranţă contra
unei acţiuni importante de desant maritim, iar structurile servind la apărarea plajei
au fost încadrate în timpul nopţii cu genişti, pionieri şi echipajele tractoarelor
amfibii. Pe uscat, Vandegrift a ordonat organizarea unui cordon de apărare
rezemat la est pe gura râului Tenaru şi la vest pe linia muntoasă de la vest de
Lunga. Linia semicirculară astfel constituită se menţinea în general pe zonele
înalte. Spre sud, ea includea Edson Ridge şi de la această cotă cobora către bariera
de netrecut a râului Tenaru.
Despre o apărare în adâncime nu putea fi vorba, cu excepţia poziţiilor de pe
culme. În regiunea joasă, mustind de apă, dintre crestele acoperite de iarba kunai,
vegetaţia junglei reducea vizibilitatea până la câţiva yarzi. Curăţarea sectoarelor de
tragere pentru armele automate era o muncă vlăguitoare şi fără sfârșit pentru
oamenii plini de noroi ce trăiseră din raţii reduse, dormind insuficient. În cursul
celor şase săptămâni anterioare. Totuşi, ei au trebuit să sape şi să taie jungla şi au
făcut-o.
Adăposturile au fost acoperite cu bârne de cocotier, saci de nisip şi au fost
aprovizionate cu muniţii, grenade, raţii suplimentare şi apă. Sârma ghimpată era în
sfârșit disponibilă în cantităţi suficiente pentru a împrejmui principalele poziţii de
luptă cu câte două valuri duble. Pentru că în sectoarele sudice foarte puţine lucrări
de acest gen au putut fi organizate astfel încât ele să se sprijine reciproc, aria
înaintată a perimetrului era permanent patrulată de apărători, ca şi de cercetaşii
lui Clemens. Fiindcă apărarea era lipsită de adâncime, ea ar fi putut fi uşor
străpunsă, dar poziţiile de rezervă, care urmau să fie ocupate la ordin de către
trupele din sectoarele învecinate, dădeau destulă siguranţă că pătrunderile puteau
fi stăvilite.
200
First MarDiv „Probleme și experiențele medicale în Operațiunea din Guadalcanal”, MarCorps Historical
Branch, doc. A 7-19.
 Vandegrift nu-şi propunea însă să aibă doar o atitudine pur defensivă. El
plănuise o apărare activă. Cu forţele aflate acum la dispoziţie el putea atât să
apere ceea ce avea, cât şi să-i izbească pe japonezi prin acţiuni limitate, destinate
să menţină inamicul într-o poziţie incomodă, în permanentă încordare. El nu era
însă deloc în postura care să-i permită să se aventureze. Anticipa în continuare
atacuri puternice. Fiecare mişcare trebuia să şi-o calculeze, astfel încât să-i
lovească pe japonezi fizic şi psihic cât mai mult posibil şi fără riscurile unei serioase
reduceri a propriei sale forţe. „Al doilea Matanikau“ a fost prima din aceste acţiuni
de izbire.
Acţiunea, destinată să zdrobească o concentrare tot mai ameninţătoare ce avea
loc între Point Cruz şi Matanikau, a început la 23 septembrie când locotenent-
colonelul Lewis B. („Chesty“201) Puller, comandantul Batalionului 1 al Regimentului
7 infanterie marină, a pornit pe uscat către cursul superior al acestui râu
ameninţător. După o serie de contacte cu avanposturile lui Oka, în care a suferit
pierderi minore (7 morţi şi 25 de răniţi), Puller s-a apropiat de Matanikau.
Acolo a găsit vadurile blocate. Toate încercările de a le forţa au fost violent
respinse. În dimineaţa zilei de 26 septembrie, Puller a cerut sprijinul aviaţiei şi
artileriei, însă japonezii erau bine adăpostiţi, tenaci şi tot atât de hotărâţi să lupte.
În speranţa că va forţa o trecere în aval, Puller s-a întors spre nord şi a înaintat de-
a lungul unui drum îngust de junglă, către coastă. În drum, coloana sa a fost
hărţuită de focul aruncătoarelor grele de pe malul opus şi, obosit, batalionul a
atins drumul de coastă la apusul soarelui. Această incursiune a demonstrat clar că,
de-a lungul râului, japonezii erau în număr mare şi aveau de gând să se menţină pe
malul lui vestic.
În primele ore ale după-amiezii, serviciul de operaţii al diviziei a ajuns la
concluzia plină de speranţe că folosind ceva mai multă forţă, inamicul din amonte
ar fi putut fi scos din poziţiile pe care le apărase cu succes în cursul dimineţii. Ceea
ce a urmat, o acţiune organizată în pripă, a fost în general asemănătoare acţiunii
întreprinse în august în aceeaşi zonă. Şi aşa cum s-ar fi putut anticipa, acţiunea
avea să întâmpine câteva din dificultăţile care blocaseră şi operaţiunea
precedentă. Ambele aveau acelaşi numitor comun: erau planificate şi executate în
condiţii de totală necunoaştere a terenului şi a situaţiei inamicului.
În acel moment, japonezii aveau pe linia Matanikaului şi în rezervă, înapoia lui,
peste 4.000 de luptători. Unii dintre ei erau înfometaţi, alţii erau bolnavi. Dar
primiseră întăriri, şi trupe proaspete erau pe drum. Japonezii nu erau astfel cu
totul lipsiţi de îndreptăţire în credinţa lor că ţinta pentru atingerea căreia
suferiseră atât de mult era acum la orizont. În orice caz, erau hotărâţi să menţină

201
Chesty – pieptosul (n. tr.)
poziţiile ce le deţineau de-a lungul Matanikaului. Acestea erau circumstanţele în
care divizia i-a ordonat lui Merritt Edson, aflat acum la comanda Regimentului 5
infanterie marină, să-şi stabilească un punct de comandă lângă gura Matanikaului
şi să coordoneze, de acolo, operaţia planificată. În esenţă, se prevedea:

– Batalionul 1 raideri (locotenent-colonelul Samuel B. Griffith 202) va înainta în

interior (spre sud) de-a lungul malului de est al râului până în apropierea podului
de lemn cunoscut sub numele „Podul japonezului”, va forţa trecerea acolo sau pe
oriunde va putea să o facă; se va întoarce spre dreapta şi va ataca de-a lungul
râului, în aval, către mare. Sprijinul aerian şi de artilerie urma să-i fie pus la
dispoziţie la cerere.
– Pentru a ajuta această acţiune de curăţire, Batalionul 2 al Regimentului 5
infanterie marină, sub comanda căpitanului Joseph J. Dudkowski, sprijinit de
concentrări de artilerie şi aruncătoare, precum şi de tunurile avioanelor de
vânătoare ale forţelor aeriene, avea să atace peste bancul de nisip.
– Simultan, batalionul lui Puller, îmbarcat pe şalupe şi sub escorta navei-bază
pentru hidroavioane Ballard trebuia să plece către Point Cruz, să debarce la vest
de acest promontoriu, să se îndrepte spre stânga şi să atace spre est, în direcţia
drumului de coastă.

Încurcăturile au început imediat înaintea prânzului, când raiderii, înşiraţi de-a

lungul drumului îngust mărginit la stânga de stânci şi la dreapta de râu, s-au
apropiat de „Podul japonezului”. Aici, capul coloanei a fost lovit prin surprindere
din faţă cu foc de aruncătoare uşoare şi de arme automate. Din poziţiile lor bine
ascunse, japonezii puseseră un dop în gâtuirea junglei, care măsura cam 20 de
yarzi între râu şi creastă. În scurta luptă ce a urmat, maiorul Bailey, care câştigase
medalia de onoare în bătălia de pe Creastă, a fost ucis, iar mai mulţi oameni au
fost răniţi.
Lăsând o companie întărită să ţină în loc forţa inamică de blocare, Griffith a
căutat un spaţiu de manevră şi a condus restul batalionului sus, pe o creastă
abruptă, acoperită de junglă, de unde putea să coboare în spatele japonezilor.
Lenta şi obositoarea desfăşurare a batalionului în şir indian nu s-a putut încheia
până către mijlocul după-amiezii şi a fost văzută de japonezii de pe o culme vecină.
S-a produs astfel un alt schimb de focuri, în care comandantul batalionului a fost
rănit. Încercările de a înainta de-a lungul văii sau pe culme au stârnit reacţia
imediată a aruncătoarelor, mitralierelor şi armelor automate. Raiderii erau blocaţi.

202
Autorul prezentei cărţi (n. tr.).
 În acest moment, în transmisiuni a avut Ioc o zăpăceală de mari proporţii. O
serie de mesaje prost transmise i-au determinat atât pe Edson cât şi pe cei de la
divizie să tragă concluzia că raiderii ajunseseră într-adevăr dincolo de râu şi erau
gata să facă saltul către mare. În consecinţă, Edson a ordonat Batalionului 2 din
Regimentul 5 infanterie marină să atace de-a curmezişul bancului de nisip şi
batalionului lui Puller (mai puţin acesta însuşi, care rămăsese cu Edson să-l ajute)
să debarce conform planului. Atacul la gura râului a fost respins şi puţinii oameni
care au ajuns pe malul de vest au fost retraşi.
Între timp, batalionul lui Puller (comandat în absenţa acestuia de maiorul Otho
L. Rogers) a debarcat. Rogers a înaintat în interior pregătindu-se pentru manevra
spre stânga. Din nefericire, debarcarea s-a făcut drept în faţa zonei în care se afla
cantonamentul unui batalion japonez. Alertaţi, japonezii s-au retras şi au permis
infanteriei marine să pătrundă cam 400 de yarzi, dar apoi au căzut asupra lor din
trei părţi. A urmat o luptă crâncenă şi în mai puţin de 5 minute Rogers şi o
jumătate de duzină dintre ai săi au fost ucişi. Pierderile au crescut alarmant pe
măsură ce inamicul a manevrat pentru a tăia legătura batalionului cu coasta.
Situaţia infanteriei marine era critică şi Edson le-a ordonat să se retragă cerând
sprijin aerian.
Înainte ca sprijinul cerut să sosească în zonă, un puternic raid aerian inamic a
lovit aeroportul Henderson, întrerupând toate legăturile diviziei. Dar, din fericire,
Puller n-a mai tărăgănat-o. În timpul raidului a luat-o iute către Kukum, a
rechiziţionat o şalupă şi s-a îmbarcat pe Ballard. Cu vedetele de debarcare în siajul
lui, Ballard s-a deplasat imediat către Point Cruz, a stabilit legătura vizuală cu
infanteria marinei înconjurată pe un dâmb acoperit cu kunai, la câteva sute de
yarzi de coastă, şi a deschis un foc apropiat, creând un coridor. Ajutat în acest fel,
batalionul a început lupta de retragere de-a lungul coridorului trasat de
proiectilele trimise de pe Ballard. Infanteriştii marini au adus cu ei corpurile a 24
de morţi, 23 de ofiţeri şi soldaţi erau răniţi, dintre care cei mai mulţi au trebuit să
fie transportaţi.
Sergentul Robert Raysbrook, care sub focul japonezilor a transmis semnale
celor de pe Ballard, a primit mai târziu Medalia de Onoare, distincţie conferită
postum şi transmisionistului Douglas Munro, din Garda de Coastă. Munro, care a
condus vedetele de debarcare la ţărm, a fost lovit de focul Inamicului în timp ce el
însuşi trăgea cu o mitralieră de pe o vedetă pentru a asigura protecţia
infanteriştilor ce se îmbarcau. În acest punct, avioane de asalt au apărut pentru a
acoperi un al doilea val format din cinci vedete de evacuare şi chiar înainte ca
soarele să apună, batalionul lui Puller ajungea la Kukum.
Între timp, Edson ordonase raiderilor să se retragă şi pe la miezul nopţii de 27
septembrie, toată infanteria marină era în interiorul „perimetrului”. „Cel de-al
doilea Matanikau“, cum fusese denumită această serie de acţiuni nesăbuite, s-a
soldat cu pierderi de aproape 200 de oameni: 67 morţi şi 125 de răniţi; 79
aparţineau batalionului lui Puller.
Aici s-a dovedit din nou că activitatea de coordonare a unui model tactic
complicat este aproape imposibilă atunci când acesta implică acţiuni pe poteci
înguste prin jungla necunoscută. Se dovedea din nou că acţiunile de cercetare prin
luptă, în vederea determinării dislocării şi tăriei aproximative a poziţiilor inamice,
sunt o condiţie necesară atacului în junglă, cum de altfel sunt pentru orice atac.
Aici, în această acţiune, Edson, ca întotdeauna mult prea încrezător, îşi dispersase
la întâmplare forţele pentru a ataca un duşman bine înarmat, bine ascuns şi în
fiecare punct superior ca forţă. Al doilea Matanikau l-a făcut pe Vandegrift să
înţeleagă că un comandant sau un subordonat care-şi permite să se lanseze în
acţiuni fără ţintă, trebuie să plătească203.

Cam în acea vreme, în care Guadalcanalul era într-un echilibru precar, a sosit şi
generalul Arnold la Nouméa. El a constatat că ofiţerii de marină de acolo erau „sub
o îngrozitoare tensiune” şi „gata de harţă”. Amiralul Ghormley era aşa de ocupat,
potrivit lui Arnold, că nu fusese în stare să-şi părăsească nava amiral „timp de o
lună". Arnold l-a îndemnat pe amiral să înceteze a purta războiul pe hârtie şi l-a
avertizat că nimeni nu putea „sta continuu într-un birou strimt… fără a suferi din
punct de vedere intelectual, moral şi nervos". El l-a sfătuit, prin urmare, să facă o
schimbare de decor şi, deşi nu a spus-o deschis, chiar aşa, deducţia este că i-a
sugerat o vizită în Guadalcanal.
Arnold a părăsit cartierul general al amiralului într-o dispoziţie curioasă.
„Marina – scria el mai târziu – a luat o bătaie a dracului… Se ţine într-un fir de aţă”.
Lipsea „aranjamentul logistic pentru asigurarea succesului”. Marina dăduse
insuficientă atenţie dezvoltării aerodromurilor şi aprovizionării cu benzină. Ofiţerii
ei superiori din zonă „nu înţelegeau tehnica acţiunilor terestre şi nici pe a celor
aeriene”, dar erau „hotărâţi să poarte campania pe acest teatru de acţiuni
militare” şi la fel de hotărâţi „să o facă cu cât mai puţin sprijin posibil din partea
armatei de uscat. Era lupta lor, a flotei; era războiul lor împotriva japonezilor şi tot
ei aveau de gând să-l termine, dacă puteau”204.

203
Vandegrift, citind Field Service Regulation admite că el a proiectat al doilea Matanikau fără o țintă anumită.
„First MarDiv Final Report”, V, p. 9.
204
Arnold, op. cit. p.348
 Aceste afirmaţii prezintă totuşi greşit atitudinea comandamentului Flotei din
Pacific. Câteva săptămâni înainte ca Arnold să fi părăsit Washingtonul, toţi cei din
Pacificul de Sud, inclusiv secretarul adjunct al Departamentului Marinei, Forrestal,
ceruseră avioane de vânătoare. King pledase în zadar pentru a obţine aparate cu
înalte performanţe ale forţelor aeriene şi abia la 16 septembrie Arnold fusese de
acord să-i dea câteva. Multe săptămâni după aceea – şi americanii sunt
îndreptăţiţi să se întrebe din al cui ordin – statul major al generalului Arnold a
neglijat cu insolenţă să pregătească un răspuns la memorandumul lui King din 17
septembrie. Şi aceasta exact într-un moment când o duzină de avioane de
vânătoare de mare altitudine, în plus, ar fi însemnat în Guadalcanal o chestiune de
viaţă şi de moarte pentru sute de oameni.
Generalul-maior Alexander Patch, aflat la comanda Diviziei Americal a armatei
din Noua Caledonie, a fost capabil să confirme părerea distinsului său vizitator cu
privire la inadecvata aprovizionare a flotei şi a posibilităţilor de înlocuire. Într-
adevăr, l-a informat el pe Arnold, luase 20.000 de perechi de bocanci din rafturile
intendenţei şi le trimisese la Guadalcanal, ca infanteria marină să nu mai fie
nevoită să lupte desculţă.
Situaţia serviciilor poate fi cu toată sinceritatea zugrăvită ca o brambureală de
proporţii monumentale. La Nouméa, Ghormley era confruntat cu o indescriptibilă
dezordine. Practic, lipsea tot ceea ce era necesar descărcării navelor ancorate în
port: dane de acostare, macarale mobile, remorchere, şlepuri, camioane,
muncitori. Amiralul şi statul său major ajunseseră în pragul nebuniei încercând să
găsească mijloacele necesare pentru aducerea materialelor la ţărm. Ghormley era
desigur blamat pentru toate, şi el le suporta. Însă vinovaţii erau în spatele
birourilor confortabile de la Departamentul din Washington.
Criticile lui Arnold la adresa amiralului Ghormley în legătură cu această
problemă erau prin urmare neîntemeiate şi atitudinea lui aproape deplorabilă.
Hotărârea de a intra în arhipelagul Solomon, pe care Arnold o ratificase ca
membru al Comitetului întrunit al Şefilor de State Majore, fusese aprobată de
preşedintele Statelor Unite. Era în mod clar obligaţia lui Arnold să facă tot ce-i sta
în puteri să ajute flota în încercarea de a rezista ameninţărilor care puneau în
primejdie succesul primului efort ofensiv din Pacific.
Însă impresiile generalului nu erau cu totul negative, înainte de a părăsi Noua
Caledonie, îndreptându-se către statul major al lui MacArthur, din Brisbane,
Arnold a vizitat Tantouta, baza aeriană de la care operau avioanele de transport
Douglas ale colonelului de infanterie marină Perry K. Smith.

„Avioanele de transport ale infanteriei marine, ea şi celelalte unităţi ale

acesteia, făceau aici o treabă excelentă. Un lucru cu adevărat magnific! Făceau o
călătorie de 800 de mile până în Guadalcanal, transportând destulă benzină pentru
zborul de întoarcere şi pe deasupra având 3.000 de livre de încărcătură. Şi mai
aduceau de acolo şi răniţi, atâţia câţi încăpeau în avioane” 205.

La Rabaul, generalul-locotenent Masao Maruyama, care conferise cu

Hyakutake, a primit de la acesta noi ordine şi a pus la punct aranjamente detaliate
privind trimiterea restului de unități ale diviziei sale (Divizia 2 „Sendai”) în
Guadalcanal206. Transporturile de pe 3, 8 şi 11 octombrie trebuiau să fie asigurate
de „Expresul de Tokyo” al lui Tanaka şi de nava-bază pentru hidroavioane Nisshin
care transporta tunuri, tractoare, tancuri şi camioane. Destinaţia: Tassafaronga.
Maruyama propusese să plece cu primul transport.
Hyakutake, totuşi, nu intenţiona deloc să încredinţeze comanda trupelor ce
urmau a întreprinde atacul programat pentru 17 octombrie generalului
comandant al Diviziei „Sendai”. El nu putea să permită unui alt subordonat tare de
cap să repete sacrificiile costisitoare făcute de Ilu şi la Ridge. În consecinţă, a
programat mutarea statului major al Armatei 17 pe Guadalcanal pentru noaptea
de 9 octombrie. După debarcare, el plănuia să-şi asume personal comanda. De
asemenea, Hyakutake nu avea nicio intenţie să atace până când nu dispunea de
forţe suficiente. Prin urmare, el a ordonat generalului-locotenent Sano să pună
imediat în mişcare Divizia 38 în direcţia insulelor Shortland.
Astfel, perechile de căpetenii se constituiseră: Yamamoto, Tanaka şi Hyakutake
aveau să se confrunte în curând cu Ghormley, Turner şi Vandegrift într-o serie de
bătălii aeriene, terestre şi navale, care, după aprecierea Statului Major General
Imperial Japonez ar fi putut foarte bine „să decidă soarta Războiului Marii Asii
Extrem-Orientale”.

205
Ibidem. p. 343
206
Maruyama a primit Ordinul de operații nr. 9 – 291500 al Armatei 17, imediat ce a fost emis. Divizia sa era
numită „Sendai” deoarece a fost formată în orașul Sendai, prefectura Miyagi, Honshu.
 11. „MĂ SIMT DEPRIMAT ŞI MĂ GÂNDESC LA SATUL
MEU NATAL”

În ultima zi a lunii septembrie, jumătate de duzină de infanterişti de marină în

nişte haine de bumbac grosolane şi murdare se uitau cu considerabil interes la un
B-17 care rula cu greu pe pistă, îndreptându-se prin noroi către un grup de ofiţeri
adunaţi sub palmierii zdrenţuiţi, ce se aflau de-a lungul laturii de vest a pistei de
aterizare. Soldaţii sperau ca el să fie încărcat cu infirmiere, fete de la Crucea Roşie,
sau, cel puţin, cu batoane de ciocolată. O clipă după ce pilotul a oprit motoarele,
înainte chiar ca vârtejul sufocant să se fi liniştit, un ofiţer subţirel, cărunt, purtând
patru stele pe petliţa de la gulerul cămăşii, a coborât repede scara. Vandegrift a
înaintat iute către el şi l-a salutat. Cei doi şi-au strâns mâinile. Nici gardă de onoare
şi fanfară, nici semnale cu goarne şi cu toba, şi nici salutul cu 19 salve de tun nu l-
au întâmpinat pe amiralul Chester Nimitz, comandantul şef al Zonei Oceanului
Pacific, cu ocazia primei sale vizite în Guadalcanal.
Nimitz a zburat de la cartierul său general din Hawaii pentru a afla de la sursă ce
se petrecea în Pacificul de Sud. Vandegrift avea multe să-i arate şi încă şi mai
multe să-i spună. Între două raiduri aeriene, Nimitz a fost condus la Edson’s Ridge,
la punctul ele control al zborului, unde a vorbit cu Geiger şi Woods, şi la spitalul
diviziei. Aici, câţiva dintre cei recent răniţi în „al doilea Matanikau” aşteptau încă
transferarea, cu avioanele de aprovizionare şi transport ale colonelului Perry
Smith, în spitalele de pe insulele mai liniştite din sud. Bolnavilor cu feţe palide şi
răniţilor, amiralul le-a spus câteva cuvinte de simpatie şi încurajare. Mai târziu, la
punctul de comandă al lui Vandegrift, a fost însă mai puţin bine dispus. Una din
calităţile de mare comandant ale amiralului Nimitz – și avea multe – era
capacitatea lui, chiar în condiţii de permanent stres, de a rămâne calm şi obiectiv.
Nimitz nu era nici optimist nici pesimist. Era realist, conştient nu numai de faptul
că stăpânirea Guadalcanului era precară, ei şi că un efort major al japonezilor
pentru a-i pune capăt era iminent.
Înainte de a pleca spre Noile Hebride, devreme, în cursul dimineţii următoare,
amiralul a înmânat decoraţii unui număr de 24 de ofiţeri şi soldaţi. În timp ce era
condus în maşină către Henderson, pe o ploaie măruntă, Nimitz i-a promis lui
Vandergrift „sprijin până la limita resurselor noastre” 207.

207
„Corespondentă. Amiralul de flotă Chester W. Nimitz din Marina Militară a Statelor Unite”.
 În timp ce CincPac conferea cu Vandegrift, amiralul Turner era absorbit de
întocmirea planurilor de ocupare a insulei Ndeni, din arhipelagul Santa Cruz, cam
la 300 de mile în spatele zonei principale de luptă. Această operaţie ordonată de
către Comitetul întrunit al Şefilor de State Majore prin instrucţiunile din 2 iulie
pentru „Watchtower“, fusese de mai multe ori amânată din cauza neîntreruptelor
şi presantelor solicitări de efective pentru fronturi. Însă Ndeni, o diversiune
strategică, dacă tot trebuia făcută una, era un plan mult preţuit de amiralul
Ghormley şi el abia aştepta să afle recomandările lui Turner.
Comandantul infanteriei marine se opusese întotdeauna ocupării insulei Ndeni.
Vandegrift era prins între două focuri; nu vedea niciun rost în dispersarea
oamenilor şi materialului pentru această vânzoleală în timp ce aceştia erau atât de
necesari pe Guadalcanal. Prin urmare, el privea sugestiile respective cu profundă
dezaprobare, aşa cum, în adevăr, el a făcut şi cu alte câteva planuri întocmite la
bordul navei comandant al Forţei Amfibii (de desant maritim). Problema
permanentă a lui Vandegrift în relaţiile cu superiorii săi ierarhici pe linie de
comandă era să-i facă pe cei din Marină să-şi vadă de marea lor.
Încă de la 29 august, Turner, fără aprobare începuse să desfiinţeze rămăşiţele
neangajate ale Regimentului 2 infanterie marină, pe care le adusese cu sine la 9
august, când se retrăsese de la Lunga, pentru a forma un „Batalion de raideri“. În
acelaşi timp, el l-a informat pe amiralul Ghormley că imediat ce va pune mâna pe
regimentele 7 şi 8 infanterie marină îi va propune să ordone ofiţerilor lor
comandanţi să constituie batalioane similare. Vandegrift a formulat imediat, în
scris, obiecţii puternice şi Nimitz i-a ordonat lui Turner să înceteze să se amestece
în organizarea infanteriei marine. Din când în când, Richard Kelly Turner se purta
ca un general frustrat.
La 3 octombrie, Nimitz a ajuns în Noua Caledonie şi imediat a avut o discuţie
între patru ochi cu vice-amiralul Ghormley, ale cărui vederi pesimiste asupra
situaţiei au făcut asupra lui – cum aveau să o dovedească evenimentele mai târziu
–, o profundă impresie. Când s-a discutat chestiunea întăririi Guadalcanalului,
Ghormley a protestat, arătând că ar fi hazardant să se lipsească insulele din zona
din spate de garnizoanele lor; el credea că japonezii „puteau să răzbată şi să atace
liniile noastre de comunicaţie”208. Din fericire, unul din comandanţii din subordinea
sa a avut o înţelegere mai precisă a imperativelor momentului decât amiralul
Ghormley.

208
Ghormley, op. cit., p. 128–129.
 Acesta era generalul maior Harmon209. El reflectase asupra situaţiei de o bună
bucată de vreme. Recomandările repetate ale lui Kelly Turner privitoare la Ndeni îi
cristalizaseră ideile. Deşi nu-şi exprimase părerile în mod oficial, Harmon
considera, la rândul său, că îndelung amânata ocupare a arhipelagului Santa Cruz
era o totală risipă de energie, în vreme ce întărirea Guadalcanalului era o
necesitate urgentă. În sfârşit, la 6 octombrie, s-a adresat superiorului său direct cu
un lung şi bine argumentat memorandum.
În acesta – un document hotărâtor în istoria campaniei din Guadalcanal –
Harmon şi-a exprimat convingerea sa puternică că inamicul era capabil de a
recuceri insula şi avea să o facă în viitorul apropiat dacă poziţia nu era „substanţial
întărită”. După prezentarea unei analize complete a situaţiei existente, el
recomanda ca operaţia Ndeni să fie temporar suspendată cel puţin până când va
putea fi realizată în regiunea insulelor Solomon de jos „o situaţie de acceptabilă
stabilitate şi securitate". Sugera apoi ca Guadalcanalul să fie imediat întărit cu o
formaţie de luptă de tăria unui regiment de infanterie, iar forţele navale de
suprafaţă să-şi intensifice eforturile pentru a împiedica activităţile de hărţuire, tot
mai primejdioase, ale „Expresului de Tokyo“ şi ca tot personalul şi materialul
disponibil pentru construcţia de aerodromuri să fie trimise în grabă în
Guadalcanal210.
Amiralul a aprobat. În ziua următoare, Regimentul 164 infanterie al colonelului
Bryant E. Moore din Divizia Americal a lui Patch a fost pus în stare de alarmă
pentru îmbarcare imediată.

Între timp, serviciul de operaţii al lui Vandegrift lucra la un alt plan pentru
scoaterea inamicului din poziţiile lui aflate de-a lungul Matanikaului. Odată planul
isprăvit, generalul a propus stabilirea unei poziţii de luptă avansate lângă
Kokumbona, ca un puternic punct care să ţină sub foc gura râului. Aici limba de
nisip, care deja înghiţise o mare cantitate din sângele infanteriştilor de marină,
asigura singura cale de la est la vest pentru tancuri, artilerie şi autovehicule.
Pentru al treilea Matanikau, serviciul de operaţii al diviziei a desemnat cinci din
cele zece batalioane de infanterie disponibile211. Planul prevedea ca două din ele

209
Harmon a fost comandantul general al forţelor armatei de uscat a Statelor Unite din zona Pacificului de sud
(USAFISPA) şi a comandat aviaţia armatei de uscat din Pacificul de sud. El a fost din oficiu (ex officio) membru
al statului major al lui Ghormley.
210
Această importantă scrisoare a fost reprodusă ca „Anexa A“ în lucrarea lui John Miller Jr., Guadalcanal: The
First Offensive, Departamentul Armatei de Uscat, Washington, DC 1949, p. 357-359.
211
Trei regimente (1, 5 şi 7) infanterie marină erau acum prezente. Efectivele batalioanelor primelor două
regimente nu depăşeau 60% din prevederile ștatului de organizare; Regimentul 7 infanterie marină dispunea
de 80% din efectiv. Batalionul suplimentar era comandat de Hunt (din Regimentul 2 infanterie marină, adus de
curând de la Tulagi). Batalionul 1 raideri, cu efectivul redus la jumătate din cauza pierderilor în luptă şi a
să dezlănţuie atacuri de fixare de-a lungul râului în timp ce celelalte trei să-l
traverseze şi să pătrundă adânc în interior, să manevreze la dreapta, să se
desfăşoare şi să atace, cu sprijin de aviaţie şi artilerie, de-a lungul culmilor, spre
mare. Edson a fost însărcinat să comande operaţia. Data: 8 octombrie. Deşi
Vandegrift nu ştia desigur acest fapt, generalul locotenent Masao Maruyama
tocmai sosise pe insulă, cu o mare parte a Diviziei sale Sendai, şi ordonase un atac
limitat în lungul râului la aceeaşi dată. Obiectivul lui era stabilirea unei poziţii de
luptă înaintate pe malul de est al râului Matanikau.
Obiectivul comandantului japonez era dublu. Mai întâi, el urmărea să asigure
un punct de trecere protejat pentru tancurile ce urmau a fi utilizate la asaltul
general din 17 octombrie. În al doilea rând, dorea să acopere şi să asigure poziţii
de tragere optime pentru obuzierele calibru 150 mm pe care cei din Rabaul au
promis că le vor trimite în curând. Cu acestea, Hyakutake avea să facă ţăndări
aerodromul înaintea atacului care, aşa cum spunea, avea să-i dea pe mână
Hendersonul „dintr-o lovitură”.
Prezenţa lui Maruyama a ridicat moralul japonezilor, destul de scăzut în
săptămâna anterioară sosirii generalului. Rămăşiţele unităţilor lui Ichiki şi
Kawaguchi, trimise în zonele din spate pentru a-şi redobândi sănătatea şi forţele,
asigurau apărarea plajelor de la Kokumbona până la Cape Esperance. Niciuna nu
se refăcuse pe deplin de pe urma ultimei grele încercări. Mulţi soldaţi erau încă
suferinzi din cauza epuizării. Malaria era frecventă, raţiile trupelor de pe liniile de
comunicaţie erau, reduse la o ceaşcă de orez pe zi. Un soldat de rând care
mărşăluise cu Kawaguchi şi trecuse apoi în refacere lângă Tassafaronga, scria, la 5
octombrie, în cuvinte care, cu toate că ar fi smuls lacrimi şi unei pietre, n-ar fi
smuls pici una de la un infanterist marin:

„Proviziile s-au dus şi îmbrăcămintea noastră e numai zdrenţe. Mă întreb cât va

mai dura asta şi mă rog să se sfârşească curând. Trăiesc ca o pasăre mică în ploaie.
Mă simt deprimat şi mă gândesc la satul meu natal.“

Iar două zile mai târziu:

„De dimineaţă stăm în tranşee. Suntem absolut disperaţi”.

malariei, se mai afla încă în rezerva diviziei, aşteptând evacuarea.

Efectivele japoneze se ridicau în acel moment la 15–16 000 de ofiţeri şi soldaţi, din care aproximativ două
treimi erau infanterişti. Această apreciere este probabil moderată. 17th Army Opns, vol II, p. 51 indica, pentru
luna octombrie, aproximativ 18.000.
 Trupele de pe linia frontului beneficiau de o aprovizionare mai bună. Şi nici nu
erau aşa de disperate, ca autorul acestui jurnal.

În timpul primei săptămâni a lui octombrie, mici ciocniri de patrule au marcat

fiecare din zilele mohorâte trăite de cele două companii japoneze, adăpostite în
tranşee pe o culme ce domina cursul superior al acestui râu, Matanikau, devenit
acum tuturor detestabil. În toate aceste scurte ciocniri au fost ucişi şi răniţi
infanterişti marini. Pierderile trebuiau însă acceptate: Vandegrift n-avea să mai
lovească din nou orbeşte inamicul. Prin patrulare sistematică şi agresivă el s-a
gândit să dezorganizeze apărarea japonezilor, urmărind în acelaşi timp să-i
cunoască mai exact poziţiile.
În aceeaşi perioadă, „vulturii de mare” imperiali şi-au mărit presiunea asupra
Hendersonului. În primele 3 zile ale lui octombrie, raidurile lor erau mult mai
violente decât de obicei. La Rabaul, viceamiralul Yamagata putea să conteze pe un
număr de aproape 200 de avioane, jumătate din ele de tip Zero. Cu totul alta era
situaţia lui Geiger care, la 5 octombrie, de pildă, avea doar 29 Wildcat, 16
bombardiere în picaj, trei avioane torpiloare şi şase P-400 de-ale armatei de uscat
în stare operativă. Promisele Lightning nu sosiseră încă; prin corturile şi prin
barăcile din jurul Hendersonului circulau glume amare care spuneau că de fapt
avioane de un asemenea tip nici nu existau.
Ziua de 2 octombrie a fost dură pe cerul de deasupra Guadalcanulului. Robert
Galer, un as al piloţilor de vânătoare, care în ziua aceea doborâse cel de-al
unsprezecelea avion japonez, a fost el însuşi doborât. S-a aruncat cu paraşuta şi a
fost apoi recuperat, ca să ia parte la multe alte noi misiuni de luptă.
Apoi şapte zile, începând cu 4 octombrie, japonezii au suspendat atacurile
aeriene masive împotriva Hendersonului. „Maşina de spălat Charlie“ şi-a făcut
norma sa nocturnă. Tunurile antiaeriene de 90 mm ale colonelului Pepper au
încercat în zadar să elimine această ciumă omniprezentă. Şi cu toate că era o
glumă obişnuită faptul că bombele ei nu loveau niciodată nimic, posibilitatea ca
una să poată lovi totuşi era suficientă să-i forţeze pe infanteriştii marini să iasă din
păturile lor jilave, afară, în tranşeele în care apa avea între 5 şi 6 inch adâncime.
Perfecţionarea tranşeelor ajunsese în acel timp, o distracţie universală la
Guadalcanal.

Deşi secţia de operaţii se interesa, în primul rând, de rezolvarea situaţiei din

vest, erau câteva probleme minore şi în est, unde cercetaşii lui Clemens au
descoperit, la Gurabusu şi Koilotumaria, detaşamente ale inamicului care acţionau
probabil staţii radio. Pe acestea, Vandegrift, din motive evidente, era doritor să le
lichideze. În acest scop, el a ordonat la două companii din batalionul de infanterie
marină al locotenent-colonelului Robert Hill, din Regimentul 2 infanterie marină,
care de la începutul lui august nu mai întreprinseseră decât acţiuni minore de
patrulare, să se deplaseze cu şalupe de la Tulagi până în vecinătatea acelei zone, să
debarce lângă Gurabusu sub adăpostul întunericului şi să nimicească prin
surprindere detaşamentele inamice. Se aprecia că efectivul fiecăruia dintre aceste
posturi inamice era în jurul a cincizeci de oameni.
Clemens a părăsit punctul de comandă la 7 octombrie, cu o echipă de radio a
infanteriei marine şi cu trei oameni ai poliţiei locale. Şalupa sa, deplasându-se
aproape de plajă, a ajuns la Aola după-amiaza şi grupul a debarcat fără a fi
detectat. Clemens şi-a camuflat staţia de radio în tufişuri, a luat legătura cu divizia
şi şi-a început recunoaşterea. Hill era aşteptat să debarce două zile mai târziu,
puţin înainte de miezul nopţii. În noaptea de nouă Clemens şi-a postat cercetaşii
pe ţărm, fiecare cu câte o lanternă şi, la ora întâlnirii, Hill şi un mic grup de
comando au debarcat. Poziţia restului efectivelor acestui mic grup de asalt era,
însă, necunoscută. În zori au apărut două vedete de patrulare (Yippies) cu şalupe
Higgins la remorcă. O şalupă a fost pierdută pe drum şi ocupanţii ei probabil se
înecaseră. Cu toate acestea, Hill avea încă suficienţi oameni să-şi îndeplinească
misiunea.
Atacul de la Gurabusu, lansat în zorii zilei de 11 octombrie, s-a soldat cu un
succes spectaculos. Au fost ucişi 32 de japonezi şi doar doi au scăpat cu viaţă.
Infanteria marină a avut o singură pierdere, căpitanul Richard T. Stafford,
comandantul companiei. În schimb, atacul asupra Koilotumarinei a fost un eşec.
Compania desemnată să întreprindă atacul n-a putut ajunge pe poziţii. Când
infanteriştii marini au ajuns, au descoperit că, în mod premeditat, cei mai mulţi
dintre japonezi plecaseră. Au fost omorâţi numai trei duşmani. Unul dintre
cadavre a fost identificat de către cercetaşi ca fiind al unui japonez cu numele de
Ishimoto, individul fiind răspunzător de asasinarea, mai înainte, a doi preoţi şi a
două călugăriţe de la misiunea romano-catolică de la Ruavatu. Infanteriştii marini
au luat cu ei odăjdiile preoţilor şi rasele călugăriţelor, pe care Ishimoto neglijase să
le pună în mormintele nemarcate în care le îngropase trupurile.

Pe 7 octombrie, scurt timp după ivirea zorilor, forţa de atac de tăria a 5

batalioane a mărşăluit spre vest de la Kukum, pe drumul guvernamental, de-a
lungul coastei, către Matanikau. Curând, două batalioane ale Regimentului 7
infanterie marină, aflate acum sub comanda colonelului Amor Leroy Sims, au ieşit
din coada coloanei şi s-au îndreptat către sud-vest, peste culmile accidentate, spre
un punct situat în amonte de „Podul Japonezului”. Şi-au stabilit bivuacul pentru
noapte la câteva sute de yarzi lângă punctul de trecere ales.
 La ora 10,15 a.m., la o jumătate de milă de râu, avangarda Batalionului 3 din
Regimentul 5 infanterie marină a fost oprită cu foc de mitralieră. Către prânz însă,
inamicul, estimat cam la o companie întărită, a început să se retragă încet pe
poziţiile dinainte pregătite. Între timp, Batalionul 2 al Regimentului 5 s-a deplasat
în stânga batalionului angajat în luptă şi a înaintat nestingherit către cursul râului.
Concomitent, un grup batalionar întărit, sub comanda colonelului William J.
Whaling, s-a desprins şi a luat-o către sud, spre o zonă desemnată pentru bivuac,
în apropiere de „Podul Japonezului”.
Exceptând neaşteptata rezistenţă întâmpinată de-a lungul drumului de coastă,
desfăşurarea forţelor a progresat conform planului şi fără incidente. Însă japonezii,
ascunşi acum cam la 200 de yarzi la est de limba de nisip, n-aveau chef să se
retragă peste ea. Edson a ordonat unei companii de raideri să-i blocheze acolo,
eliberând astfel Batalionul 3 din Regimentul 5 infanterie marină, pentru a-l
împinge dincolo de râu în dimineaţa următoare. Dar n-a mai avut loc niciun atac în
dimineaţa lui 8 octombrie. Planul a fost dat peste cap de o ploaie torenţială de
noapte care a transformat solul moale de pe malurile râului într-o mlaştină adâncă
până la glezne. Toate avioanele de pe Henderson erau blocate la sol. Vandegrift a
amânat acţiunile cu 24 de ore. Edson însă nu le-a dat niciun răgaz japonezilor
înghesuiţi pe partea de est a râului. Cât a fost ziua de lungă i-a supus unor focuri
repetate de artilerie şi unui foc metodic de aruncătoare. Aşa că i-a obligat să
rămână culcaţi la pământ şi să aştepte. Raiderii, precauţi, şi-au făcut un baraj de
sârmă ghimpată şi n-au atras atenţia japonezilor decât în chip sporadic.
Câteva minute după căderea nopţii, japonezii au ajuns la concluzia că
înghiţiseră destul. Toţi, ca unul, s-au ridicat din adăposturile individuale şi au
pornit la asalt, strigând la raideri. Timp de 45 de minute s-a desfăşurat o luptă
crâncenă. Pe cât de repede au început, tot aşa de repede au şi încetat
împuşcăturile şi strigătele. A căzut tăcerea, ploaia s-a oprit. Sub pelerinele lor,
întinse ca nişte paravane pentru a camufla razele lanternelor, voluntarii, doctorii şi
brancardierii au muncit până în zori. Din cei mai puţin de 100 de raideri, 12 au fost
ucişi, iar 22 erau răniţi. După răsăritul soarelui au fost ridicate, din gardurile de
sârmă ghimpată, cadavrele a 59 de japonezi. Edson i-a trimis apoi pe raideri înapoi
în „perimetru“. „Al treilea Matanikau“ a fost ultima din cele cinci lupte la care au
participat în insulele Solomon de jos.
Atacul s-a desfăşurat în continuare aşa cum plănuise Vandegrift. Gruparea lui
Whaling a trecut râul prin vad, a ocolit la dreapta şi a înaintat, fără să întâmpine
rezistenţă, de-a lungul crestelor, către mare. Ţinându-se cu greu pe urmele
grupării, batalionul locotenent-colonelului Herman H. Hanneken din Regimentul 7
infanterie marină a trecut prin acelaşi vad, s-a îndreptat spre o culme cam la 200
de yarzi vest de locul desemnat pentru Whaling, a ocolit la dreapta şi a luat-o şi el
spre nord. Puller a extins linia frontului şi mai mult încă spre vest, s-a întors spre
nord şi a atacat în direcţia lui Point Cruz.
Din cele 3 batalioane ce înaintau, numai cel al lui Puller a întâmpinat rezistenţă.
Înaintând de-a lungul marginilor junglei, lângă fundul unei râpi, patrulele de pe
flancurile sale au întâlnit pe japonezii aflaţi, după toate aparenţele, într-o zonă de
cantonament. Puller a retras imediat patrulele şi a cerut foc de artilerie. În câteva
minute, proiectilele de 105 mm au început să explodeze cu un efect devastator
asupra japonezilor, care au fugit din jungla ce îi ascundea către creasta opusă. Pe
măsură ce ieşeau din vegetaţia densă, aruncătoarele şi mitraliorii infanteriei
marine îi trimeteau înapoi în râpă.

„A fost cea mai eficace modalitate de exterminare metodică, iar Puller şi

oamenii lui au ţinut-o aşa până când minele de aruncător au început să li se
împuţineze “212.

Un ordin neaşteptat al diviziei a pus capăt măcelului: toate unităţile se vor

dezangaja de îndată, vor trece prin poziţiile Regimentului 5 infanterie marină (care
avea ordin să-şi menţină şi să-şi întărească poziţia la gura râului) şi se vor întoarce
la Lunga. În această vale a ororii, batalionul lui Puller a lăsat cadavrele a mai mult
de 700 de japonezi din Batalionul 3 al Regimentului 4 infanterie. Pierderile
infanteriei marine erau cu puţin sub 200 de oameni. Matanikau-ul continua să-şi ia
tributul lui de sânge.

În ziua precedentă declanşării atacului infanteriei marine, Maruyama îl

trimisese pe Kawaguchi la Rabaul să raporteze asupra situaţiei. El a făcut acolo, în
faţa comandanţilor şi statelor majore ale armatei de uscat şi marinei, o scurtă
expunere asupra dezastrului de la Edson’s Ridge şi a antecedentelor lui imediate,
asupra metodelor americane de luptă şi asupra terenului insulei „KA“. Kawaguchi a
subliniat îndeosebi dificultatea de a deschide drum prin junglă. Din nefericire
pentru succesul viitoarelor lor acţiuni, ofiţerii de stat major care au asistat la
informare nu au dat importanţă deosebită aspectelor neplăcute ale raportului lui
Kawaguchi. Generalul s-a îndreptat în aceeaşi seară spre Insulele Shortland, să se
întâlnească cu Hyakutake, aflat în aşteptarea unui distrugător care urma să-l
transporte pe Guadalcanal213.
O oră şi jumătate înainte de miezul nopţii lui 9 octombrie, generalul locotenent
Hyakutake, însoţit de cel mai vechi ofiţer superior din statul major, colonelul Ilaruo

212
History of Marine Corps Operations în World War II, p. 321.
213
„Corespondenţa Miyazaki”.
Konuma şi de generalul maior Tadashi Sumuyoshi, comandantul artileriei Armatei
17, au debarcat pe insula de pe care intenţionau să izgonească infanteria marină a
S.U.A. Câteva ore mai târziu, punctul lui de comandă a fost aşezat „în valea unui
râu fără nume, cam la 3 km vest de Kokumbona”. Şeful său de stat major,
generalul maior Shuichi Miyazaki, rămăsese la Rabaul pentru a menţine legătura
cu flota şi să coordoneze transportul întăriturilor, armelor, hranei, muniţiilor şi
altor materiale214.
Veştile proaste n-au aşteptat sosirea generalului la noul său punct de comandă.
I-au venit în întâmpinare. Chiar când păşea pe ţărm, un ofiţer trimis de Maruyama
i-a ieşit înainte şi i-a transmis vestea tulburătoare că artileria americană
„masacrase” Regimentul 4 infanterie şi că Maruyama a fost obligat să-şi retragă
linia frontului spre un punct situat cam la două mile vest de Matanikau 215.
Hyakutake a ordonat imediat o analiză a situaţiei pentru zorii zilei. Situaţia ce i s-a
raportat cu acest prilej nu era încurajatoare:

„… Divizia a 2-a se retrăsese şi punctele ei cheie pentru ofensivă, precum şi

poziţiile de artilerie pentru bombardarea aerodromului fuseseră pierdute… Atât
detaşamentul Kawaguchi cât şi cel al lui Ichiki sunt practic neputincioase…” 216.

Hrana şi medicamentele erau puţine, drumurile şi potecile slab amenajate,

muniţia de artilerie insuficientă.
Generalul a ascultat în tăcere acest recital şi şi-a anunţat hotărârea: operaţiile
ofensive trebuie să se desfăşoare conform planului. El a expediat totuşi un mesaj
cu prioritate, ordonând comandantului Diviziei 33 ca un regiment de infanterie şi
unul de geniu să se deplaseze imediat din insulele Shortland la Guadalcanal 217. A
informat apoi Statul Major General Imperial că situaţia la Guadalcanal era „cu mult
mai gravă decât a fost estimată” 218. În același mesaj a stăruit, de asemenea, ca
activităţile de asigurare a întăririlor să fie intensificate, încă vreo câteva
distrugătoare au fost angajate în cursele de noapte, şi pentru a suplimenta
„Expresul" s-au strâns un număr de vedete şi şalupe de debarcare, mari şi mici,
pentru a acţiona între insulele Shortland şi Kamimbo. În cursul zilei şalupele se
trăgeau în lagune şi în gurile râurilor de pe insulele Vella Lavella, Kolombangara,

214
Ibidem.
215
Această informaţie a fost comunicată lui Hyakutake personal prin ofiţerul de stat major Hirama din Divizia
Sendai
216
Seventeenth Army Operations, p. 75.
217
Regimentul 228 infanterie din Divizia 38 şi Regimentul 19 geniu independent au primit ordinul să plece în
această perioadă
218
Hattori, op. cit.
New Georgia, Vangunu şi Russells. Traseele erau lungi, grele şi primejdioase şi
„transportul de furnici", cum numeau japonezii aceste transporturi pe şalupe, avea
să fie curând abandonat219.

Ordinul neaşteptat dat de Vandegrift pentru oprirea operaţiei încununate de

succes de la 9 octombrie s-a bazat pe o informaţie de la Ghormley după care era
de aşteptat un puternic atac. Coastwatcherii ce observau portul Simpson de
Rabaul, ca şi cei ce nu scăpau din ochi activităţile din insulele Shortland, raportau
puternice concentrări de crucişătoare, distrugătoare, transportare de trupe şi
cargouri. Derutantul „Tokyo Express” devenise, de asemenea, mult mai activ ca de
obicei. Documente găsite asupra cadavrelor japonezilor ucişi în acţiunile de
patrulare, ca şi jurnalele analizate de căpitanul Moran, conţineau destăinuiri după
care încercarea de a ocupa malul de est al Matanikaului era numai o acţiune
preliminară a unui atac general care putea include un asalt direct dinspre mare.
Din fericire, un factor care complicase evaluarea direcţiilor de acţiune ale
inamicului înainte de confruntarea de la Ridge dispăruse: japonezii nu mai aveau
vigoare în est. Vandegrift simţise, prin urmare, că acum, în cadrul reorganizării
esenţiale ce trebuia să o facă, putea să menţină fără teamă linia Ilu cu efective
minime. Ştia că Regimentul 164 infanterie era pe drum şi că, dacă nu interveneau
accidente nefericite, acesta îi va sta la dispoziţie nu mai târziu de 13 octombrie.
Acest regiment întărit (mai puţin un batalion) s-a îmbarcat în grabă la Nouméa
pe transportoarele McCawley şi Zeilin, la 8 octombrie. Turner a expediat cele două
nave în dimineaţa următoare. Trei distrugătoare şi trei puitoare de mine le-au
asigurat escorta antisubmarină. Ghormley desemnase drept Forţă de acoperire
Marea unitate operativă (Task Force) 64 a contraamiralului Norman Scott – două
crucişătoare grele, două uşoare şi cinci distrugătoare, şi a trimis la nord două
„Forţe de lovire”, una constituită în jurul portavionului Hornet, iar cealaltă în jurul
navei de linie Washington220. În mod clar, scrisoarea lui Harmon din 6 octombrie îi
stârnise lui Ghormley imaginaţia şi insuflase o nouă hotărâre spiritului lui ezitant.
Guadalcanal trebuia întărit, fie ce-o fi. Forţele inamice ce aveau să intervină vor fi
interceptate şi distruse.
Acest program era pe măsura energicului comandant al Marii unităţi operative
(Task Force) 64, care-şi vedea misiunea ca pe o ocazie picată din cer pentru a-şi
spăla ruşinea suferită la Savo. Timp de 3 săptămâni, înainte de a primi această

219
Totuşi, acum era posibilă realizarea unei acoperiri aeriene; la 9 octombrie, a fost dat în funcţiune
aerodromul aviaţiei de vânătoare de la Buin, din sudul insulei Bougainville.
220
Task Force 64 de sub comanda lui Scott era formată din crucişătoarele grele (CA) San Francisco (Navă
amiral) şi Salt Lake City, crucişătoarele uşoare (CL) Helena şi Boise, şi distrugătoarele Duncan, Farenholt,
Buchanan, Laffey şi McCalla.
misiune, Marea unitate operativă a lui Scott efectuase exerciţii de luptă pe timp de
noapte şi atât el cât şi marinarii trăseseră din greu. Aşa că acum simţea că navele şi
echipajele lui erau pregătite.
Târziu, în după-amiaza lui 11 octombrie, Scott se afla în marş la sud de
Guadalcanal când a primit exact vestea pe care o aştepta: japonezii, sub comanda
contraamiralului Aritomo Goto, erau în „The Slot” şi veneau. Forţele lui Goto, aşa
cum a informat un avion de cercetare Fortress, se compuneau din două
crucişătoare şi 6 distrugătoare. În realitate, acestea erau cu mult mal puternice.
Scott s-a grăbit acum să adopte formaţia de luptă pe timp de noapte pe care o
plănuise dinainte. În avangardă, 3 distrugătoare din Escadra (Derson) 12 a
căpitanului Robert G. Tobin (Farenholt, Duncan, Laffey); în urma lor veneau nava
comandant San Francisco, Boise, Salt Lake City, Helena. Încheierea o făceau
celelalte două distrugătoare ale căpitanului Tobin, Buchanan şi McCalla. Cu viteză
sporită, coloana s-a îndreptat către o poziţie de interceptare lângă Savo. Intenţia
lui Scott era să „bareze T-ul“, adică să prindă în foc de baraj de la prova la pupa
fiecare navă a coloanei inamice pe cale de a veni. Era acum ora 11,00 p.m. De 35
de minute Scott naviga în drum 050 ° în direcţia insulei Savo. Insula se întrezărea
acum ameninţător în prova-tribord, şi la 11,35 amiralul a ordonat coloanei o
întoarcere de 180° la stânga ca să vină la drum 230° 221.
Dar, dintr-un motiv oarecare, distrugătorul din prova formaţiei nu a executat
imediat manevra ordonată coloanei şi nici comandorul Ralph E. Wilson nu l-a
întors pe Buchanan. S-a luat după crucişătoare 222. Tobin, dându-şi seama că a
interpretat greşit semnalul, şi-a întors curând colana cu 180° la stânga, a
semnalizat viteză maximă şi a încercat să treacă prin tribordul crucişătoarelor,
exact partea din care ar fi urmat să apară inamicul, dacă venea. Şi el venea.
Helena, ultimul crucişător din coloană şi singurul echipat cu o staţie de
radiolocaţie de cercetare nouă şi sigură, raportase deja, de câtva timp, stabilirea

221
O înţelegere greşită a acestui semnal avea să-i coste scump pe americani. Scott intenţiona ca nava
directoare a fiecărui divizion să întoarcă simultan la stingă, la drum 230°, iar navele fiecărui divizion să
întoarcă succesiv în acelaşi loc cu nava lor directoare (Divisions 230 Corpen), adică „divizioanele să ia drum
230°“. Aceasta în mod automat ar fi inversat rolurile distrugătoarelor. Astfel, cele două nave aflate mai înainte
în pupa crucişătoarelor ar fi trecut în avangarda acestora, în timp ce cele trei aflate anterior în avangardă ar fi
luat poziţia în pupa crucişătoarelor.
222
Wilson trebuie să fi interpretat ordinul primit prin radiotelefonie (TBS = Talk between ships) drept „230°
Corpen”, ceea ce însemna că întreaga coloană urma să întoarcă la stânga, la drum 230°, fiecare navă întorcând
succesiv în acelaşi loc cu nava directoare. În consecinţă, el a continuat să urmeze drumul navei Helena şi a
întors acolo unde aceasta a întors.
Sunt îndatorat contraamiralului (ret.) William W. Wilbourne, USN, pe atunci locotenent-comandor şi ofiţer cu
artileria pe nava San Francisco, pentru detaliile furnizate în legătură cu „tragica încurcătură” care a urmat
puţin timp după semnalul schimbam de drum dat de Scott.
contactului; el a raportat apoi nave străine la vedere şi cu 15 minute înaintea
miezului nopţii a cerut permisiunea de a deschide focul.
Un şir de mesaje încurcate şi greşit interpretate a urmat între amiralul Scott,
aflat pe nava comandant San Francisco şi căpitanul Hoover de pe Helena.
Amiralul ezita să dea lui Hoover permisiunea să deschidă focul, acesta din urmă
fiind, acum, practic abordat de japonezii care dădeau năvală. Din fericire, totuşi,
căpitanul Hoover a dat propria sa interpretare răspunsurilor lui Scott şi un minut
mai târziu a deschis focul asupra unei ţinte aflate la mai puţin de 5.000 de yarzi şi
care se apropia repede. A doua salvă a tunurilor Helenei a izbit nava amiral a lui
Goto, Aoba. Două minute mai târziu, aceasta era învăluită de proiectilele trase de
pe Salt Lake City şi Boise. Pe puntea sa de comandă, distrusă, amiralul Goto zăcea
rănit mortal. El a trecut comanda căpitanului Kikunori Kijima.
Scott, care în acest timp a stabilit că distrugătoarele lui Tobin îl depăşeau şi
navigau între navele sale şi japonezii ce se apropiau, era în încurcătură. Nu cumva
navele lui trăgeau asupra distrugătoarelor lui Tobin? 223. Îi era teamă că da, şi prin
radiotelefon a cerut tuturor navelor să înceteze focul şi să se identifice prin
semnale luminoase. În acel moment Furutaka era cuprins de flăcări strălucitoare;
priveliştea pe care i-au dezvăluit-o flăcările i-a sugerat lui Scott că situaţia îi era
favorabilă, aşa că a ordonat reluarea focului. Dar întreruperea a 4 minute a fost
fatală pentru speranţele pe care şi le făcuse.
Japonezii, după ce iniţial au şovăit, şi-au revenit repede şi au început să execute
un foc puternic asupra distrugătoarelor Farenholt şi Duncan. În schimb, americanii
au masat focul asupra distrugătorului Fubuki, care a explodat şi a dispărut de pe
ecranele radiolocatoarelor de conducere a tragerii. Scott, care după toate
aparenţele socotea că acţiunea s-a terminat cu succes, a ordonat în acel moment
tuturor navelor, în chip inexplicabil, să înceteze focul înainte de a trece la
urmărire. Japonezii însă nu aveau de gând să iasă din scenă fără câteva lovituri de
adio. Kinugasa nu fusese încă atinsă; ea s-a alăturat navei avariate Aoba şi
iremediabil distrusei Furutaka într-un atac concentrat, de pedepsire, asupra lui
Boise. În felul acesta s-a sfârşit sau aproape s-a sfârşit Bătălia de la Cape
Esperance. Ultima ei victimă, distrugătorul Duncan, a fost abandonat la orele 2
a.m. și s-a scufundat complet lângă Savo, câteva ore mai târziu.
Brava strădanie a lui Scott a scutit infanteria marină de calvarul unei alte nopţi
de bombardament şi a prins bine moralului celor din Statele Unite. Dar victoria lui
neconvingătoare, amplificată de presa americană la proporţiile unui adevărat
triumf, nu i-a putut împiedica pe japonezi să debarce întăririle. Căci, în timp ce
Scott se învârtea după Goto, contraamiralul Takaji Joshima era ocupat cu
223
Există motivul să se creadă că unul sau mai multe dintre distrugătoare se aflau acolo. Duncan a primit
lovituri în babord.
descărcarea navelor bază pentru hidroavioane Nisshin, Chitose şi a şase
distrugătoare la Tassafaronga. Cu toate acestea, moralul japonezilor era
zdruncinat:

„În tot cursul bătăliei de noapte din largul insulei Savo, providenţa ne-a părăsit
şi pierderile noastre au crescut. În special de când inamicul a început să utilizeze
radarul, care le-a permis să tragă eficient de la prima salvă, fără să mai folosească
proiectoare, viitorul a devenit sumbru pentru forţele noastre de suprafaţă, al căror
punct forte fusese lupta de noapte”224.

Amiralul Ghormley a primit cele dintâi rapoarte despre victoria lui Scott pe 12
octombrie şi imediat a redactat un mesaj elogios: „O dată în plus planurile
inamicului au fost zădărnicite. Felicitări”225. Că această ciocnire i-ar fi zădărnicit
planurile, ar fi fost oricum o noutate pentru amiralul Yamamoto.

În timpul bătăliei de noapte de la nord-vest de Cape Esperance contraamiralul

Joshima descărca tancuri, artilerie, alimente şi muniţii. Turner se grăbea la rândul
său. Imediat după răsăritul soarelui, în ziua de marţi, 13 octombrie, transportul său
a ajuns în largul capului Lunga (Lunga Point). Aici McCawley şi Zeilin au ancorat şi
au început să debarce pe cei aproape 3.000 de ofiţeri şi soldaţi ai Regimentului
164 infanterie. Personalul de la sol al Brigăzii 1 aviaţie a infanteriei marine a fost şi
el debarcat. „Căţeluşii”226 aduceau jeep-uri, camioane, tunuri antitanc, muniţii,
materiale pentru corturi şi raţii complete pentru 70 de zile.
În categoria din urmă, aşa cum aveau să descopere mai târziu infanteriştii
marini, erau incluse sute de cutii cu dulciuri asortate şi, în consecinţă, către ora
9,00 a.m. schimbul era în floare pe ţărm. Toţi câţi putuseră găsi o scuză s-o şteargă
la Lunga se grăbiseră să o facă prin crângurile de cocotieri, îndreptându-se spre
această nesperată „mină de aur“. Cei mai mulţi erau echipaţi cu puşti, săbii,
pistoale, steaguri, căşti sau port-harturi ofiţereşti japoneze. O sabie de samurai s-a
dat în ziua aceea pe trei duzini de ciocolate mari Hershey, un steag „chifteluţă“ 227,
în fabricarea cărora infanteriştii marini erau acum experţi; atunci când cele
originale nu mai ajungeau, făcea o duzină.
224
Southeast Area Naval Operations, vol. I, p. 35.
225
Acest mesaj apare în jurnalul de război al ComSoPac, într-o succesiune corectă, dar îi lipseşte data şi ora
când a fost transmis.
226
Doggies – căţeluşi. Poreclă dată infanteriştilor, (pifani) (n. tr.)
227
Este vorba de steaguri japoneze, capturate şi numite astfel după discul solar roşu din mijloc (n. tr.).
 La ora 11,00 bombardierele japoneze au întrerupt temporar acest înfloritor
bazar, însă schimbul s-a reluat la semnalul de încetare a alarmei aeriene: „cer
senin”. Interludiul a fost însă scurt. O alarmă dată la prânz pentru starea de
pregătire pentru luptă nr. 1 a anunţat un mare număr de bombardiere Betty
însoţite de avioane de vânătoare Zero şi două bombe de câte 500 livre lansate pe
plajă au pus capăt acestui târg insolit. Acolo a suferit Regimentul 164 primele lui
pierderi. Cinci ore mai târziu, obuzierele calibru 150 mm ale generalului maior
Sumuyoshi, recent amplasate, au început şi ele să glăsuiască şi pentru prima dată,
dar nu şi pentru ultima oară, au impus deplasarea avioanelor „Wildcat“ de la
Henderson la „Fighter One“, o pistă îngustă, cam la 2.000 de yarzi spre est.
Sosirea Regimentului 164 infanterie a sporit efectivele lui Vandegrift din
Guadalcanal la puţin peste 23.000 de oameni, plus alţi 4.500 aflaţi la Tulagi. Însă
acest regiment aducea ceva în plus miilor de infanterişti marini murdari şi obosiţi.
Sosirea soldaţilor armatei de uscat era un semn că undeva, cineva era cu adevărat
interesat în păstrarea Guadalcanalului şi că într-o bună zi, într-un viitor îndepărtat,
deşi cu totul neprevizibil încă, ei ar putea părăsi insula asta blestemată. Dacă,
desigur, aveau să mai apuce ziua aceea.
Yamamoto, care n-avea deloc de gând să le permită americanilor să mai
trăiască atât de mult, organizase soldaţilor o primire călduroasă. Dacă „vulturii de
mare” nu reuşiseră încă să scoată Hendersonul din uz, probabil că o puteau face
bombardamentele intense de pe Kongo şi Haruna, aparţinând Diviziei 3 nave de
linie a viceamiralului Takeo Kurita. Pentru întărirea tirului, navelor de linie le-au
fost alăturate un crucişător şi şapte distrugătoare. Gruparea lui Yamamoto însuşi,
incluzând portavioane şi alte nave de linie, aveau să patruleze cam la 100 mile
către nord, ca sprijin de la distanţă.
La 13 octombrie orele 11,30 p.m., când cele două uriaşe nave au înaintat cu
cutezanţa lor greoaie pe lângă Savo către poziţiile de foc ce le fuseseră indicate pe
hartă, „Louie the Louse“ (Louie Păduchiosul) a aruncat asupra aerodromului prima
dintr-o serie de bombe iluminate. La bordul întunecatelor Kongo şi Haruna ofiţerii
de artilerie s-au pus pe rezolvarea de ecuaţii matematice şi, Ia ora 1,40 a.m., 16
tunuri de mare calibru au deschis simultan focul asupra Hendersonului. În mai
puţin de 70 de minute cele două nave au tras asupra zonei restrânse a
aerodromului peste 900 proiectile de 360 mm cu pereţii subţiri şi de mare putere
explozivă.
„Tabloul depăşea orice închipuire când focurile şi exploziile produse de
proiectilele de 360 mm au lovit aerodromul, au scos din funcţiune avioanele,
depozitele de combustibil şi amplasamentele depozitelor de muniţii ale inamicului.
Peisajul era iluminat de sus de paraşutele luminoase lansate de avioanele noastre
de observare ce zburau deasupra aerodromului, întregul tablou făcând să pară că
spectacolul de artificii Ryogoku, în comparaţie cu acesta, era doar un simplu joc de
copii. Bezna nopţii fusese transformată de foc într-o strălucire de zi. În mod
spontan, pe navele noastre izbucneau ţipete şi strigăte de plăcere” 228.

Timp de 70 de minute, infanteria marină şi soldaţii s-au îngropat cât au putut

mai adânc în noroiul tranşeelor şi al adăposturilor, în vreme ce solul se cutremura
şi cocotierii erau făcuţi una cu pământul. Pe măsură ce bombele iluminate se lăsau
încet asupra pământului, flăcările lacome devorau corturile şi îşi croiau drum către
depozitele de combustibil, alimente şi muniţii. Distrugătoarele lui Kurita s-au
apropiat de ţărmul de nord şi au început să toarne cu proiectile în mijlocul
incendiilor. Puţine bombardamente din cel de-al doilea război mondial l-au egalat
pe acesta în privinţa cantităţii de muniţie de mare calibru trasă asupra unui
obiectiv aşa de mic, doar într-o oră şi câteva minute.
La 2,50 a.m. canonada a încetat şi oamenii buimăciţi au ieşit poticnindu-se din
tranşee şi adăposturi. La Henderson, primele raze au dat la iveală teatrul unui
măcel. Plăci zdrenţuite de oţel răsucite diform, provenind de la îmbrăcămintea
pistei de decolare, au fost găsite la sute de yarzi de aerodrom unde ele au sfâşiat
corturi, pături şi paturi de campanie. Sute de cocotieri erau făcuţi pulbere; o parte
a spitalului era complet distrusă. Depozitele de carburanţi în flăcări scoteau încă
valuri de fum, bombele şi muniţiile explodau la fiecare câteva minute. Un proiectil
de 360 mm lovise un depozit cu alimente, făcându-l bucăţi; aşa că încă multe,
multe zile aveau să fie culese conserve sparte cu eticheta „Spam“. Conţinutul lor
era împrăştiat pe o rază de o jumătate de milă. Şobolanii care infestaseră
crângurile de cocotieri n-aveau să mai aibă probleme cu cotrobăitul după hrană
pentru mult timp de acum înainte.
Americanii se puteau descurca fără conserve de carne „Spam“, dar nu şi fără
avioane. În ajun, marţi 13 octombrie, Geiger avusese în stare de funcţionare 39
SBD-uri; când s-a târât afară din adăpost în zorii zilei următoare avea cinci. Dintre
cele 40 de avioane Wildcat, 16 erau schelete răsucite. Din 34 rămase, 24 necesitau
reparaţii de un fel sau altul: cauciucuri noi, roţi, ampenaje, eleroane sau parbrize.
Cele mai multe din avioanele torpiloare ce sosiseră recent erau acum epave.
Vandegrift a cerut „imediat” 20 de bombardiere în picaj. Aveau să-i trebuiască. Şi
avea nevoie, de asemenea, de avioane de vânătoare, piloţi de schimb, echipaje şi
personal de întreţinere. Canonada, concentrată asupra aeroportului, produsese
peste 60 de victime, dintre care 41 morţi. Cei mai mulţi dintre ei erau din rândurile
personalului de aviaţie, inclusiv 6 piloţi.

228
Tanaka, op. cit., II, p. 815.
 Miercuri a fost o zi relativ liniştită pe Guadalcanal. Două din cele 5 SBD-uri, care
încă mai puteau zbura, au decolat la mijlocul dimineţii într-o misiune de cercetare
către nord-vest. Ceea ce au văzut piloţii lor nu a fost deloc liniştitor. Şase mari
transportoare de trupe escortate de crucişătoare şi distrugătoare erau pe drum
către Guadalcanal. Şi mai erau, ca de obicei, şi avioane Zero şi Betty. Mecanicii,
piloţii şi echipajele lucrau pentru a pune în stare de funcţionare cât mai multe din
bombardierele în picaj care puteau fi reparate imediat. Erau mai puţin de o duzină.
În liniştita Nouméa, Ghormley aprecia situaţia drept gravă şi l-a informat pe
Nimitz că întăririle duşmane trebuiau oprite „dacă vrem ca poziţia noastră la
Guadalcanal să fie păstrată”229. Acest moment de criză a găsit grupul aero-naval,
format în jurul portavionului Hornet, realimentându-se cu carburanţi, în nordul
Noii Caledonii. Marea unitate operativă (Task Force) 64 a lui Scott se afla la Espiritu
Santo, unde-şi lingea rănile. Niciuna dintre aceste formaţii nu putea ajunge la timp
pe teatrul de acţiune pentru a intercepta grupul operativ japonez ce se afla în
drum spre insulă.
În cursul dimineţii, Geiger a trimis câteva SBD-uri către „The Slot“. Avioanele în
picaj au bombardat navele care înaintau în zig-zaguri şi la întoarcere au pretins că
au avariat un transportor şi au scufundat un altul. În realitate, bombele lor au
căzut toate lângă ţinte şi nu au produs japonezilor nicio avarie. Nici nu au afectat
cu ceva hotărârea japonezilor de a trece convoiul prin zonă. În aceste împrejurări,
Vandegrift a trimis amiralului Ghormley o scurtă telegramă cu prioritate:

„Este absolut necesar şi urgent ca această forţă să primească maximum de

sprijin în unităţi aeriene şi navale”230.

Înainte de a se primi răspunsul la acest mesaj, Hendersonul a avut de suportat

un nou bombardament, de această dată din partea crucişătoarelor Flotei 8, Chokai
şi Kinugasa. În timp ce proiectile cu mare putere explozivă şi cele incendiare trase
de tunurile crucişătoarelor cădeau asupra aerodromului, cele şase transportoare
japoneze s-au apropiat de Tassafaronga şi au început să descarce. Până în zorii zilei
de joi, peste 2.000 soldaţi odihniţi au fost debarcaţi şi mai mult de jumătate din
încărcătura navelor – muniţii, raţii, tunuri antitanc, obuziere, materiale medicale –
au fost duse la ţărm cu şalupele şi ascunse în crângurile de cocotieri.
Avioanele de pe Henderson au dat o mână de ajutor şi apoi, trei ore mai târziu,
după repetate atacuri la mică altitudine, comandantul convoiului a ordonat celor 3
transportoare avariate să eşueze pe ţărm. Comandanţii şi-au proptit tare navele în
229
ComSoPac, către CincPac, 141410, octombrie 1942, ONRL. Conţinutul acestui mesaj l-a afectat profund pe
amiralul Nimitz, şi l-a convins „că era necesar un comandant mai tenace” („Corespondenţa” Nimitz).
230
ComGen First Mardiv către ComSoPac, 141042, octombrie 1942, ONRL.
nisipul ţărmului şi, sub o neîntreruptă ploaie de gloanţe şi bombe, au continuat să
descarce. Către ora 10,00 a.m. ei au raportat că 80 la sută din încărcătură a fost
debarcată, în siguranţă, pe ţărm. Între timp, cele 3 transportoare rămase s-au
retras, precaut, pe o poziţie de aşteptare la nord şi la vest de insulele Russell.
Unde este Flota Statelor Unite? se întrebau cei din infanteria marină. Şi, de
fapt, mai exista oare ceva cu numele ăsta? Şi dacă exista, ce dracu făcea?
Vandegrift, în mod obişnuit, o fire bine dispusă, era acum profund scârbit şi a
încercat din nou să-l facă pe Ghormley să înţeleagă gravitatea situaţiei sale.
Artileria grea continua să tragă asupra poziţiilor sale; navele inamice de suprafaţă
se mişcau în voie în apele din jurul Guadalcanalului şi bombardau perimetrul bazei
fără teama de a fi pedepsite. Pentru avioanele americane nu mai rămăseseră
decât câţiva litri de benzină231.
De fapt, la faţa locului exista în acel moment un element al Flotei Statelor
Unite. Era Escadra 3 Vedete rapide torpiloare (MTB3) care sosise la 12 octombrie
la Tulagi. Cele 4 vedete ale locotenentului Alan R. Montgomery fuseseră aduse din
Noile Hebride la remorca distrugătoarelor Hovey şi Southard. Marinarii de larg,
înclinaţi să se îndoiască de eficacitatea în luptă a acestor găoace cu temperament,
cum le numeau în glumă, ar fi socotit fără îndoială că este umilitor să te laşi
remorcat către teatrul de luptă. Dar dacă echipajele lui Montgomery sufereau de
un complex de inferioritate, acest lucru nu se vedea: în noaptea de 13–14
octombrie el le-a condus, la adăpostul întunericului, la atac împotriva lui Kongo şi
Haruna.
Această mică, dar hotărâtă „Task Force“ a ieşit în coloană din portul Tulagi,
înaintea miezului nopţii, cu motoarele reduse şi s-a îndreptat către Savo. Navele
de linie japoneze nu erau greu de descoperit şi vedetele torpiloare s-au desfăşurat
pentru lansarea torpilelor. Marinarii japonezi de veghe le-au zărit şi giganţii au
întreprins acţiuni de evitare, anihilând atacul torpilelor. Însă japonezii au fost
suficient de impresionaţi de îndrăzneala atacului ca să amintească episodul în
jurnalul de bord al activităţii de noapte232.
Toată dimineaţa zilei de joi echipele de întreţinere s-au muncit să scoată
benzina de la avioanele distruse (un B-17, împotmolit la Henderson cu o zi înainte,
a furnizat peste 400 de galoane) şi să repare Wildcat-urile. Geiger, până la prânz, a
putut ridica peste 20 de aparate. Pe rând, unele zburau la înălţime, asigurând
acoperirea aeriană, în timp ce altele, cu cele 6 mitraliere calibru 50, cu benzile
încărcate cu gloanţe trasoare, incendiare şi perforante, loveau transportoarele
eşuate şi mitraliau plajele. Benzina pe care japonezii au adus-o la ţărm, cu grijă, în

231
ComAirSoPac către ComSoPac, 150921, octombrie 1942, ONRL.
232
Southeast Area Naval Operations, vol. I, p. 36.
cursul nopţii, s-a transformat în flăcări. Mai multe aparate zburând la joasă
altitudine au fost puternic deviate de la direcţie şi aruncate în sus de presiunea
undelor exploziei unui depozit de muniţii. Un văl de fum negru acoperea coasta de
la Kokumbona spre vest până la Doma Cove.
S-a întâmplat ca un grup de distinşi vizitatori să fie martori oculari ai
spectacolului. Între ei era şi generalul-maior Harmon. Abia sosit în acea dimineaţă,
a privit cum aviatorii infanteriei marine, flotei şi armatei de uscat de sub comanda
lui Vandegrift plăteau japonezilor cu aceeaşi monedă pentru groaznica noapte din
care scăpaseră.
Şi acum, după-amiază, cu benzina din nou pe terminate, alţii au intrat în
acţiune. Aghiotantul lui Geiger, maiorul Jack Cram, a aterizat la Henderson Field, la
mijlocul după-amiezii, greoiul amfibiu „Blue Goose“ („Gâsca albastră”) al
generalului. Venită de urgenţă, „Gâsca“ aducea acum din Noile Hebride „provizii”:
două torpile pentru Escadrila 8 a flotei. Cram insista să-şi monteze cel puţin una
din ele, iar un ensign, care muncise o zi întreagă, spunea că maiorul le putea
prinde pe amândouă. „Peştii” au fost montaţi astfel încât Cram îi putea lansa
trăgând de nişte pârghii improvizate şi a decolat, escortat doar de un singur avion
de vânătoare, îndreptându-se spre Kokumbona.
În timpul apropierii prelungi şi planate către ţintă, atât Cram cât şi „Gâsca” au
fost scuturaţi puternic de focul antiaerian a cinci distrugătoare japoneze, ale căror
proiectile explodau deasupra şi dedesubtul lor. Cram şi-a menţinut drumul şi a
lansat ambele torpile. Una a intrat într-un transportor eşuat, a explodat şi l-a rupt
în două. „Gâsca” s-a întors apoi încet la Henderson. Cram a venit cu trei avioane
Zero după el. Antiaeriana şi aviaţia de vânătoare a americanilor le-au gonit, dar nu
înainte ca „Gâsca” să fi fost serios găurită. Când Cram a raportat lui Geiger despre
succesul misiunii sale, generalul s-a dus să se uite la avionul său de comandă.
„Gâsca” avea 50 de găuri în fuzelaj, ampenaj şi aripi. Geiger l-a ameninţat pe Cram
cu Curtea Marţială pentru distrugerea deliberată a proprietăţii statului, după care
s-a întors în biroul lui şi şi-a propus aghiontantul, care săvârşise unul dintre cele
mai îndrăzneţe atacuri din istoria aviaţiei în timp de război, la medalia „Navy
Cross”233.
În Hebride, echipajele lui Saunders „Blondul” şi-au petrecut dimineaţa lui 15
octombrie încărcând cu bombe avioanele Fortress (Fortăreţele zburătoare) şi
imediat după revenirea lui Cram la bază, o patrulă de B-17 a huruit deasupra
Henderson-ului şi s-a îndreptat către vest, la o altitudine de sub 5.000 de picioare.
Câteva minute mai târziu ele au lansat un perfect covor de bombe de-a lungul

233
Crucea Marinei. (n. tr.)
plăjii şi apoi, în curbe maiestuoase, au luat altitudine, începând lungul lor zbor
către casă.
Această zi memorabilă se încheiase. Henderson-ul a pierdut 7 avioane în lupta
aeriană; piloţii lui Geiger doborâseră 5 avioane Zero şi 3 bombardiere Betty.
La miezul nopţii, japonezii s-au răzbunat. De data asta navele care au deschis
focul – crucişătoarele Maya şi Miyako şi două distrugătoare – erau comandate
personal de amiralul Kondo. De la distanţe variind între 8.000 şi 10.000 de yarzi,
Kondo a pisat aerodromul, timp de peste o oră, cu aproape 1.500 de proiectile. Din
nou s-a cutremurat pământul, dar nu cu zguduiturile din cursul „Nopţii” de 13
octombrie. Şi totuşi, din nou au fost omorâţi şi răniţi, din nou flăcările lacome au
cuprins depozitele şi schijele de proiectile au pătruns prin aparatele aflate la sol.
Numărătoarea din zorii zilei a fost deprimantă: 15 avioane Wildcat complet
distruse. Geiger mai avea numai 27 avioane de diferite tipuri şi jumătate din ele
aveau nevoie de reparaţii.
Dar ajutoarele erau pe drum. Smith trimisese mai multe nave de transport din
Noua Caledonie cu butoaie de benzină, piese de schimb şi echipaje de întreţinere,
iar la 5 după-amiaza locotenent-colonelul Harold Bauer a venit cu Escadrila 212
vânătoare a infanteriei marine – 19 avioane Wildcat. Imediat ce aceasta a aterizat,
biroul operaţiunilor aeriene a instituit o stare de alarmă numită „Situaţie galbenă”:
avioane inamice se apropie. Comandantul escadrilei, care încă nu apucase să se
prezinte lui Geiger la raport, supraveghea neliniştit echipajele de sol ce alimentau
cu benzină o celulă a avioanelor sale. Aparatele s-au îndreptat apoi scuturându-se
către pistă şi au luat viteză. Bauer nu stătuse la sol nici 60 de minute. S-a întors
apoi pe aerodrom aproape o oră mai târziu. Doborâse 4 bombardiere japoneze.
Colegii de zbor povesteau mai târziu, cu admiraţie, acest episod într-un mod
lapidar: „Şeful a tighelit 4 dintre ticăloşi de la un cap la altul”.
 12. „FIECARE OM VA FACE FAŢĂ ÎN MOD ONORABIL”

15 octombrie 1942 a fost o zi însemnată în cariera generalului-locotenent

Masao Maruyama, ofiţer cu o viziune profundă a propriei sale importanţe istorice.
Ziua începuse bine. Generalul luase cu plăcere un modest mic dejun compus din
ceai, saramură de peşte, şi orez. Şi-a curăţit apoi dinţii cu o scobitoare, şi-a clătit
gura, şi-a şters faţa cu un prosop înmuiat în apă fierbinte, şi-a încheiat tunica şi s-a
aşezat la biroul său de campanie. Un aghiotant prevenitor i-a înmânat un
document să-l semneze.
Acest act stabilea ordinea de marş a forţelor lui Maruyama pe o rută acoperită
de la Kokumbona către zonele de concentrare de la sud de Henderson Field. De pe
aceste poziţii, în „Ziua X”, Divizia Sendai se va desfăşura şi va declanşa, pe înserat,
un atac prin surprindere, îi va nimici pe americani şi va cuceri aerodromul. „Ziua X“
fusese orientativ fixată pentru 22 octombrie. Înaintarea prin junglă urma să se
desfăşoare pe un drum îngust, care se arcuia la sud de Mount Austen. Generalul
precizase că această rută pe care geniştii tocmai o pregăteau, va purta numele de
„Calea Maruyama”234.
Planul de operaţii al generalului Hyakutake prevedea atacuri simultane asupra
bazei în trei puncte foarte distanţate între ele. Efortul principal a fost încredinţat
generalului Maruyama; efectivul trupelor repartizate pentru lovitura decisivă se
ridica la 7.000 de oameni 235. Maruyama socotea ca suficient acest număr pentru a
covârşi pe apărătorii surprinşi ai unei linii pe care, în mod corect, o presupunea
apărată cu forţe puţine, şi pentru a erupe apoi către zonele vitale ce înconjurau
aerodromul. Aici erau comandamentul, depozitele de combustibil, de hrană şi de
muniţii; centrii nervoşi ai apărării americane. Aici se afla şi artileria. Dar, mai întâi,
trebuia spartă coaja pepenelui. Miezul putea fi mâncat apoi fără grabă.
234
Sevanteenth Army Operations, p. 85-86.
235
History of Marine Corps Operations în World War II dă 5.600, dar aceasta este o eroare. 17th Army Opns.,
VI, p. 51 dă 20.000 de oameni pe insulă, în jurul datei de 25 octombrie. Forţa lui Maruyama consta din nouă
batalioane de infanterie, fiecare având un efectiv mediu de circa 600. În plus, mai erau cu el subunităţi de
aruncătoare uşoare şi grele, tunuri de munte şi baterii formate din tunuri cu tragere rapidă, subunităţi de
geniu, transmisiuni, medicale şi altele.
În acest timp, întreaga Divizie Sendai (mai puţin un divizion de artilerie şi o parte a batalionului de cercetare)
era pe Guadalcanal. Potrivit colonelului Kazuo Taguchi, pe atunci ofiţer cu operaţiile la divizie, efectivele
acesteia, aflate pe uscat, la 19 octombrie, erau de 9 372 de ofiţeri şi soldaţi. Colonelul Taguchi a declarat de
asemenea că la acea dată fuseseră debarcate 176 piese de artilerie de toate calibrele. Unele dintre acestea
(de exemplu, cele douăsprezece tunuri debarcate de Kawaguchi la Taivu) nu mai erau, desigur, disponibile.
(„Corespondenţa Taguchi”).
 Forţele lui Maruyama constau din două grupări, sau aripi, şi o rezervă.
Kawaguchi comanda aripa dreaptă; generalul maior Yumio Nasu, pe cea stângă.
Aripa lui Kawaguchi era formată din trei batalioane de infanterie întărite cu tunuri
antitanc, aruncătoare de mine, artilerie de munte şi genişti. Aripa lui Nasu
dispunea tot de trei batalioane de infanterie cu întăriri de acelaşi fel. Maruyama
ţinea în rezervă Regimentul 16 infanterie al colonelului Hitoshi Hiroyasu, cu
misiunea de a exploata succesul realizat pe una sau pe alta din aripi. Formaţiunile
de asigurare cuprindeau subunităţi de geniu, transmisiuni, sanitare şi de
aprovizionare cu apă.
Pentru a sprijini acţiunea decisivă a lui Maruyama, Hyakutake a format un grup
alcătuit din infanterie, tancuri şi artilerie aflat sub comanda generalului-maior
Sumuyoshi. Sumuyoshi trebuia să execute o acţiune coordonată de diversiune de-
a lungul Matanikau-ului, timp în care obuzierele grele ar fi continuat să lovească
aerodromul şi instalaţiile lui anexă. Sumuyoshi avea acum o artilerie puternică: 8
obuziere de 150 mm şi tunuri de calibru mai mic, debarcate de pe navele-bază
pentru hidroavioane Nisshin şi Chitose în timpul încăierării lui Scott cu Goto. Mai
avea şi 16 tancuri236. Ca infanterie, Hyakutake îi încredinţase ceea ce a rămas din
Regimentul 4 al colonelului Nomasu Nakaguma, un batalion şi mai multe
subunităţi de întărire cu efective incomplete. Nakaguma, sprijinit de tancuri şi de
artilerie, trebuia să treacă râul prin punctul bancului de nisip. Omniprezentul
colonel Oka, cu Regimentul 124 infanterie (mai puţin un batalion, din organică, dar
având în plus un batalion din Regimentul 4 infanterie) avea să treacă, pe ascuns,
râul, prin vad, cam la o milă şi jumătate în amonte, să-şi croiască drum către est, să
se întoarcă spre nord, să izoleze poziţia americană de luptă de pe Matanikau şi să-i
lichideze pe apărătorii ei.
Bombardierele Betty, cu baza la Rabaul, urmau să întreprindă atacuri susţinute
asupra Henderson-ului, iar avioanele de vânătoare Zero, cu baza la Buin, aveau
misiunea să le asigure acoperirea. Sub comanda personală a lui Yamamoto, navele
de linie şi crucişătoarele grele aveau să întreprindă un bombardament susţinut cu
obuze de mare calibru. Un batalion întărit din Regimentul 228 infanterie, numit
„Detaşamentul Koli“, era în stare de alarmă pentru a putea debarca, la ordin, la est
de perimetrul bazei americane237.
Dacă toate mergeau bine, atunci americanii aveau să fie loviţi, concomitent, de
pe uscat, din aer şi de pe mare. Pe hârtie, planul se înfăţişa perfect. Dar el fusese
întocmit fără o evaluare obiectivă a terenului, a vremii, a inamicului şi fără a lua în
236
Generalul-maior Tadashi Sumuyoshi nu-şi reaminteşte exact câte tancuri avea, dar crede că „circa
şaisprezece” („Corespondenţa Sumuyoshi”).
237
Acest batalion întărit urma să fie debarcat lângă Koli Point şi să cucerească o zonă favorabilă construcţiei
unui aerodrom.
consideraţie un alt aspect, poate şi mai important. Acesta, care, după toate
aparenţele, nu şi l-au pus nici Hyakutake şi nici Maruyama, era: „puteau fi
coordonate aceste acţiuni în timp şi în spaţiu? Existau mijloacele de transmisiuni
sigure şi rapide necesare unei astfel de coordonări?“
La prânz, în ziua de 16 octombrie, cercetaşi ai grupului generalului-maior Nasu
s-au îndreptat către sud, plecând de pe coastă; se făcea astfel primul pas din
lungul marş. Maruyama şi un mic grup din statul lui major s-au alăturat grupării lui
Nasu. Urmau în coloană unităţile lui Kawaguchi, Regimentul 16 infanterie al
colonelului Hiroyasu, plus serviciile, formau aeriergarda. Hiroyasu primise ordin să
înainteze către Lunga superioară la 48 de ore după ce coada coloanei principale
avea să elibereze drumul de coastă.
Înainte de a-şi porni coloana, Maruyama a discutat cu Hyakutake. Generalul
comandant al Armatei 17 şi-a informat subordonatul că bombardamentele de
noapte, întreprinse de navele de luptă se dovediseră „o mare lovitură pentru
inamic", a cărui putere şi al cărui moral „slăbeau neîntrerupt". Nici infanteriştii
marini, nici soldaţii din armata de uscat şi nici marinarii care suportaseră recentele
bombardamente nu puteau nega prima parte a celor afirmate de generalul
japonez; unii, cu adevărat, în singurătatea adăposturilor lor individuale, poate au
fost de acord şi cu a doua parte.
În afară de propria sa armă, cartuşele, câteva grenade de mână, echipamentul
individual şi raţia pe 12 zile, fiecare ofiţer inferior, subofiţer şi infanterist din
coloana lui Maruyama mai căra în spate, legate de raniţă, unul sau mai multe
proiectile de artilerie sau mine de aruncător. Soldatul de rând purta o încărcătură
de vreo 60 livre. Generalul-locotenent Maruyama conducea deci, un cortegiu
formidabil. Însă el nu ştia, cum o ştia deja Kawaguchi, şi încă foarte bine, ce-i
rezerva jungla amăgitor de paşnică.

Pe măsură ce cele 6 batalioane de infanterie de asalt ale grupului lui Maruyama

se răsuceau şi se împleticeau într-o coloană ce şerpuia către Lunga superioară,
militarii americani se pregăteau să facă faţă atacului pe care toţi îl simţeau că va fi
lansat în curând. Dar unde avea să cadă lovitura principală? Care avea să fie
sectorul vizat? Mulţi făceau presupuneri, dar nimeni nu ştia cu exactitate.
Bombardierele în picaj şi avioanele de vânătoare au lovit vedetele şi şalupele
japoneze, zonele adecvate unor concentrări de trupe situate între Point Cruz şi
Esperance, ca şi poziţiile probabile de artilerie.
 16 octombrie a fost o zi nefastă pentru americani. Nava bază pentru
hidroavioane McFarland, ce proteja două şalande încărcate cu butoaie de benzină
de avion, trecând prin Canalul Sealark către portul Tulagi, a fost atacată de
bombardiere în picaj, pupa i-a fost lovită şi 11 din oamenii ei au fost omorâţi sau
răniţi. O altă bombă a lovit o şalandă şi 20 de mii de galoane de benzină superioară
au explodat răspândind flăcări în toate direcţiile. Ardea chiar şi marea. În timp ce
soarele apunea, o patrulă de bombardiere în picaj a atacat instalaţiile de pe plaja
de la Kukum.
În dimineaţa următoare, 19 avioane de tipul Aichi 99 escortate de 8 avioane de
vânătoare Zero le-au întrerupt micul dejun. Un mesaj operativ japonez
informându-l pe Hyakutake despre acest raid şi conţinând detalii interesante
privind ora atacului, ruta de apropiere, precum şi numărul şi tipul avioanelor
participante, fusese descifrat din seara anterioară la cartierul general al amiralului
Nimitz. Geiger şi-a ridicat vânătoarea în aer la ivirea zorilor şi la ora 7,00 formaţia
japoneză frumos aliniată s-a apropiat dinspre nord, la 10.000 de picioare
altitudine. Piloţii avioanelor Wildcat au trecut în regim de zbor orizontal şi au
doborât 8 bombardiere în picaj şi două avioane Zero; alte 6 avioane japoneze au
fost doborâte de focul antiaerian. Un Aichi s-a îndepărtat bălăbănindu-se şi
scoţând fum. Al doilea raid a avut loc la prânz. Vandegrift a raportat despre acest
raid în mod succint:

„15 bombardiere bimotor însoţite de mai multe avioane de tip Zero au

bombardat poziţia la orele 13,15. Avioanele noastre nu au putut câştiga altitudine
la timp pentru intercepţie. Un bombardier a fost probabil doborât. Nu avem
pierderi”238.

La Nouméa, centrul de transmisiuni al amiralului Ghormley lucra peste

program. Cereri urgente fuseseră adresate lui MacArthur pentru intensificarea
atacurilor asupra aeroporturilor Vunakanau şi Lakunai, iar lui Nimitz pentru noi
avioane. CincPac a apelat la rândul lui la King, însă Cominch nu mai dispunea de
rezerve. În Pacificul de sud, flota nu mai putea cotrobăi în fundul sacului. Ajunsese
deja acolo.
Chiar şi cu ultimele întăriri primite, poziţia lui Vandegrift era fragilă. La sol,
apărarea perimetrului se întindea în general de la gura Matanikaului spre sud şi est
peste Lunga. De aici, ea o lua spre est, peste culmi, către Ilu, şi la nord, de-a lungul
râului, către mare. Arcul de coastă ce-i revenea de la Ilu la Matanikau se întindea
pe o lungime de aproape 12.000 de yarzi; semicercul dinspre sud cuprindea alţi

238
Comgen 1st MarDiv către ComSoPac 170410, oct. 1942, ONRL.
15.000. Pentru acoperirea acestei întinderi de front, Vandegrift dispunea de 13
batalioane de infanterie, şase (trei ale Regimentului 1 infanterie marină, comandat
de Cates şi trei ale Regimentului 5 comandat de Edson) erau obosite şi mai mult
decât atât decimate de malarie. Regimentul 7 infanterie marină se găsea într-o
stare bună, dar soldaţii nu aveau încă experienţă de luptă. Batalionul lui Hunt din
Regimentul 2 infanterie marină, aflat acum în rezerva diviziei, avea sub 70 la sută
din efectivul de pe ştatul de organizare, de aproape 1.000 da oameni.
Posibilitatea unui asalt nimicitor dinspre mare nu putea fi deloc eliminată, iar
poziţiile de pe Ilu şi Matanikau trebuiau păstrate cu orice preţ. Infanteria marină
nu avea artilerie capabilă să anihileze marile obuziere ale lui Sumuyoshi.
Vandegrift beneficia însă de avantajele inerente unei poziţii cu „linii interioare”. În
cursul zilei, putea deplasa rapid trupele dintr-un sector în altul. Putea masa focul
de artilerie în sprijinul sectoarelor ameninţate şi piloţii lui dovediseră că puteau
controla spaţiul aerian al zonei. Deşi rău loviţi de aceste avioane, japonezii
continuau, noaptea, să aducă la ţărm trupe, tunuri, materiale şi muniţii. Situaţia,
aşa cum o vedea CincPac-ul, nu mai permitea nicio amânare. În acest sens Nimitz l-
a şi informat pe King şi a adăugat: „Alocarea de noi forţe… este de cea mai mare
urgenţă”239. Concomitent, Nimitz l-a asigurat pe Ghormley că nu va cruţa nici un
efort pentru a-i oferi toate mijloacele necesare apărării Guadalcanalului 240.
La Washington, atât preşedintele Roosevelt cât şi ministrul Knox îşi dădeau
seama că se apropiau, din nou, zile hotărâtoare în insulele Solomon. Preşedintele,
a cărui preocupare principală era iminenta debarcare aliată în Nordul Africii, îşi
petrecea zilnic ore întregi în camera hărţilor de la Casa Albă, unde primea scurte
informaţii şi asupra situaţiei din Pacificul de sud. Comandantul suprem al forţelor
armate ale Americii era îngrijorat de poziţia din acea regiune, dar nu considera
necesar – pentru moment cel puţin – să intervină pe lângă Comitetul întrunit al
Şefilor de State Majore.
La o conferinţă de presă oficială, organizată la 17 octombrie, ministrul marinei
parase o serie de întrebări stânjenitoare.
Răspunzând unui reporter la întrebarea: „Credeţi că putem păstra
Guadalcanalul?“, Knox, de obicei caustic, a refuzat cu precauţie să se angajeze el
însuşi: „Desigur, sper acest lucru şi aştept ca el să se petreacă astfel. Nu voi face
niciun pronostic, dar fiecare om va face faţă în mod onorabil. Acolo este în curs de
desfăşurare o luptă foarte dură şi fiecare speră că noi vom putea să ne menţinem
poziţia cucerită”.241
239
CincPac către Comineh, 180315, octombrie 1942, ONRL.
240
CincPac către ComSoPac, 180319, octombrie 1942, ONRL.
241
Ministrul Marinei, Frank Knox. Interviu de presă, 17 octombrie 1942, „New York Times”, 18 octombrie
1942.
 Ziarul „New York Times“ descria Guadalcanalul ca focarul unei bătălii care părea
„probabil să ia amploarea uneia dintre operaţiile decisive ale războiului din
Pacific”242. În cursul acestor zile grele, Radio Tokyo a transmis foarte puţine
informaţii despre progresul înregistrat în operaţiile din insulele Solomon.

Pe 18 octombrie la ora 2 p.m., un hidroavion cu 4 motoare Coronado a coborât

încet deasupra oraşului Nouméa şi a virat graţios, deasupra navei comandant
Argonne a amiralului Ghormley. Pilotul a scos flapsurile, a redus turaţia motorului
şi a condus greul hidroavion la amerizare pe apele scânteietoare ale portului. Chiar
înainte ca să fie legat la geamandură, s-a apropiat de el o şalupă cu motor.
Viceamiralul William F. Halsey a ieşit stângaci din Coronado şi a coborât în barca ce
se legăna.
Halsey, care se afla într-un tur de familiarizare în Pacificul de sud, în pregătirea
preluării comenzii unei mari unităţi operative de portavioane, nu s-a aşteptat să
viziteze Nouméa la 13 octombrie. Într-adevăr, programul lui prevedea să se afle la
acea dată la Guadalcanal. Dar pe drum el a primit, de la Nimitz, un mesaj
surprinzător, prin care i se ordona să se îndrepte imediat către Nouméa.
Încă înainte ca amiralul să ajungă în cabina şalupei, ofiţerul de la comanda
acesteia, un tânăr locotenent (j.g.), i-a înmânat un plic sigilat. Halsey l-a deschis,
înăuntru era un al doilea plic sigilat, cu menţiunea „secret”. L-a deschis şi pe
acesta, a scos un petec de hârtie, pe care l-a citit de două ori şi l-a trecut
colonelului Julian P. Brown, confidentul şi consilierul său pentru problemele
infanteriei marine. „Isuse Cristoase şi generale Jackson!”, a spus Halsey. „Asta-i
cea mai periculoasă sarcină pe care mi-au dat-o vreodată”.
Mesajul, având caracter de prioritate, venea din partea CincPac-ului şi conţinea
următorul ordin laconic:

„VEI PRELUA IMEDIAT COMANDA ZONEI PACIFICULUI DE SUD ŞI A FORŢELOR

DIN PACIFICUL DE SUD”243.

242
„New York Times”, 18 octombrie 1942.
243
Amiralul de flotă William F. Halsey şi Bryan J., III, Admiral Halsey’s Story Whittlesey House, McGraw-Hill,
New York, 1947, p. 109. Citat cu permisiunea autorilor.
 O puternică emoţie l-a copleşit pe Halsey; mai târziu, îşi amintea reacţia pe care
a avut-o imediat: „de uluială, nelinişte şi regret, exact în această ordine” 244.
Amiralul şi micul lui grup s-au îndreptat în tăcere spre Argonne.
Câteva minute după îmbarcarea la bordul navei, Halsey a preluat comanda de la
un vechi şi bun prieten al său. N-a avut loc nicio ceremonie oficială de schimbare a
comenzii. Nici la Guadalcanal, vestea nu a provocat semne de nelinişte sau regret.
Un ofiţer de la postul de informare asupra situaţiei aeriene, care se împleticea încă
de pe urma repetatelor crize de febră, aflând vestea, a scris: „N-am să o uit
niciodată! În clipa aceea eram prea slăbiţi de malarie ca să ne târâm afară din
adăposturile individuale, iar în minutul următor alergam în jur strigând ca nişte
copii“245.
Imediat ce a luat frâiele în mâinile sale sigure, Halsey i-a ordonat lui Vandegrift
să se prezinte la bordul lui Argonne, îndată ce situaţia locală îi va permite. Halsey
voia o informare de primă mână; nimeni la Nouméa nu i-o putea da. Niciun ofiţer
superior din statul major al lui Ghormley nu cunoştea personal situaţia din
Guadalcanal. Nici el şi nici şeful său de stat major, contraamiralul Daniel J.
Callaghan, nu au fost în stare să-şi găsească în cursul ultimelor 10 săptămâni o zi
măcar, în care lăsând hârţoagele, să ia un avion şi, zburând spre nord, să vadă ce
se petrece acolo.
Întrunirea convocată de Halsey s-a deschis la bordul lui Argonne, în seara lui 23
octombrie, după cină. Lista celor mai de seamă participanţi, în afară de Halsey şi
Vandegrift, includea pe generalul-maior Patch, Kelly Turner, Miliard Harmon, şi
generalul-locotenent Thomas Holcomb, comandantul Corpului de Infanterie
Marină, care vizitase recent Guadalcanalul. Vandegrift a prezentat, pe scurt,
situaţia şi apoi a vorbit Harmon.

„Archie Vandegrift şi „Miff“ Harmon şi-au spus poveştile lor amare… Am

întrebat: Vom evacua sau rezistăm? Archie a răspuns: Pot să rezist, dar trebuie să
primesc un sprijin mai activ decât cel ce mi s-a dat.“ 246.

Halsey s-a întors către Kelly Turner. Comandantul Forţei Amfibii (nave de
debarcare) avea probleme, de asemenea, şi ele erau multe şi tulburătoare. Îi
lipseau navele de transport, ducea mare lipsă de nave de luptă care să protejeze
navele de care dispunea. Aviaţia şi submarinele inamice erau o ameninţare
permanentă. Halsey a ascultat tăcut acest raport pesimist.

244
Ibidem.
245
Ibidem, p. 116.
246
Ibidem, p. 117.
 Când Turner a încheiat, Halsey s-a adresat lui Archer Vandegrift: „Întoarce-te. Îţi
promit tot ce am“.
În ceea ce priveşte debarcarea de la Ndeni, ComSoPac era categoric:
„Contramandeaz-o“.
Timp de o săptămână King nu a dat în vileag schimbarea de comandă efectuată.
Când ştirea a devenit publică, ea a produs o avalanşă de speculaţii la Tokyo, unde
un comentator s-a hazardat să exprime opinia că numirea lui Halsey prevestea
„retragerea tuturor forţelor navale americane din Pacificul de sud“ 247.

În momentul în care Vandegrift primise ordinul de a veni la Nouméa, general-

locotenentul Maruyama era de patru zile pe drumul căruia, cu „modestie”, îi
dăduse propriul lui nume. Generalul comandant nu era însă cu totul mulţumit de
calităţile acestei artere de comunicaţie. Coloana generalului-maior Nasu înaintase
încet, iar cea a lui Kawaguchi bătea pasul pe loc. Oamenii înaintau anevoie sub
greutatea încărcăturilor pe un teren accidentat, agasaţi mereu de căldura umedă a
zilei şi de ploile reci, torenţiale, din cursul nopţii. Tunurile de munte, cele antitanc
precum şi aruncătoarele grele erau acum rămase mult în urmă; servanţii care
manevrau aceste groaznice poveri peste culmile alunecoase şi prin noroiul
nenumăratelor văi ajunseseră la un grad înaintat de epuizare. Una câte una piesele
de artilerie erau abandonate de-a lungul drumului plin de făgaşe şi mocirlos, pe
marginile căruia erau împrăştiate obuze de artilerie, mine antitanc şi alte stocuri
mobile de materiale grele. La 21 octombrie, Maruyama a amânat atacul cu 48 de
ore.
Se înainta totuşi cu dârzenie. În timpul acestui marş, soldaţii japonezi, trăind
doar cu câteva mâini de orez înmuiat cu apă de ploaie pentru a fi comestibil, au
demonstrat încă o dată inegalabilele lor calităţi în ceea ce priveşte tenacitatea şi
rezistenţa. Se vor dovedi toate acestea, sporite de spiritul animator Bushido,
suficiente pentru a asigura victoria? Hyakutake, cel puţin, aşa gândea; la 22
octombrie a dat Detaşamentului Koli ordinul de a se îmbarca în ziua următoare la
Shortland, gata să debarce lângă Koli Point, atunci când el avea să lanseze
semnalul ce va anunţa capturarea aerodromului. Mesajul trebuia să conţină doar
cuvântul: „BANZAI”.
Hyakutake mai avea un motiv să fie optimist. Comandamentul infanteriei
marine americane nu avea încă nici cea mai mică bănuială că un atac de mari
proporţii ameninţa dinspre sud. Acţiunile anterioare de lângă gura râului
247
National Archives, Washington D.C., „Monitored Tokyo broadeasts “.
Matanikau au generat ideea stăruitoare, potenţial primejdioasă, că orice acţiune
realmente serioasă s-ar fi putut declanşa numai din acea direcţie. O astfel de
părere a fost întărită de comportarea lui Sumuyoshi de după 12 octombrie, când
obuzierele comandantului artileriei japoneze au început bombardarea spasmodică
a aerodromului.
Primul proiectil care a explodat pe pistă, a arătat că inamicul dispunea acum de
tunuri de calibre mari. Proiectile echipate cu focoase cu acţiune întârziată
explodau frecvent sub pistă, schilodindu-i pe membrii echipelor de reparaţii
urgente. Această hărţuială neregulată dar precisă a obligat mutarea aviaţiei
americane pe pista „Fighter One“. Soldaţii din infanteria marină, care nu duceau
niciodată lipsă de cuvântul potrivit, au botezat această nouă ameninţare „Pistol
Pete“. „Pete“ era o ameninţare şi încă una cu efecte multiple. Nu numai că făcuse
Hendersonul inutilizabil, dar produsese un puternic sentiment de iritare printre
artileriştii lui del Valle, până atunci deplin încrezători în propriile lor forţe. Ei nu-l
puteau localiza pe „Pete“. Nu aveau o secţie de cercetare acustico-vizuală 248 şi nici
comandantul aviaţiei nu-şi putea permite să consume benzina ca să ţină avioane
de observare în aer, timp de câteva ore, doar cu scopul de a încerca să descopere
poziţia acestei noi surse de necazuri.
În timp ce aviaţia ataca neîntrerupt regiunea activă a japonezilor de la vest de
Matanikau, piloţii şi observatorii raportau despre celelalte zone, în mod constant,
că erau „negative” (adică nu prezentau indicii că inamicul s-ar afla acolo). Zilnic
batalioanele 3, din Regimentul 1 infanterie marină, şi din Regimentul 7 infanterie
marină, care ocupau acum poziţia de luptă de pe Matanikau, aveau schimburi de
focuri cu japonezii de peste râu. Sumuyoshi a făcut tot ce era posibil să menţină
îndreptată atenţia apărătorilor asupra acestui sector.
La 20 octombrie generalul japonez a trimis în cercetare două tancuri însoţite de
infanterie, care, în mod ostentativ s-au pregătit să treacă limba de nisip. Unul a
fost lovit şi distrus; celălalt s-a retras în grabă. Sumuyoshi a răspuns cu cea dintâi
concentrare de artilerie realizată de japonezi. Infanteriştii marini au învăţat acum
ce însemna să te afli pe locul de impact al obuzelor de artilerie grea. În ziua
următoare, chiar după apusul soarelui, 9 tancuri inamice au atacat în aceeaşi zonă.
Din nou focul antitanc a scos un tanc din luptă iar celelalte, cu motoarele ambalate
la maximum, au dispărut înainte ca tunarii să le poată prinde în colimator.
Devreme, în dimineaţa lui 23 octombrie, cele două batalioane de asalt ale
generalului-maior Nasu au ajuns în zona de adunare din spatele aliniamentului de
plecare la atac, generalul raportând lui Maruyama că putea întreprinde atacul
conform planului. Trupele lui se odihneau. Călătoria lor îngrozitoare luând sfârşit,
248
Pentru determinarea poziţiei artileriei inamice pe baza bubuitului tunurilor şi a flăcărilor de la gura ţevilor.
(n. tr.)
acestea se ascundeau acum de observarea aeriană sub umbrarul protector al
uriaşilor copaci ai junglei. Moralul le era ridicat. Patrule ofiţereşti au fost trimise cu
multă grijă înainte, prin hăţişul vegetaţiei, ca să-şi îndrepte binoclurile asupra
aerodromului. Ziua era strălucitor de limpede. Cu emoţie crescândă, observatorii
japonezi descriau însoţitorilor lor activităţile obişnuite ce se desfăşurau în
interiorul perimetrului. Americanii nu bănuiau încă nimic.
Deasupra, pe cer, era o activitate intensă; japonezii se abăteau rareori de la
obişnuitele raiduri de la ora prânzului. În acea zi zburau 20 avioane Zero care
escortau 18 bombardiere Betty. Toate avioanele de vânătoare inamice au fost
doborâte, 4 din ele de către un comandant de escadrilă, maiorul Joseph E. Foss,
sosit recent pe insulă. Un bombardier a căzut în flăcări şi alte 3 au luat-o şontâc
spre vest, lăsând dâre de fum.
Chiar după ce acest raid a fost respins, Maruyama a primit alte veşti proaste.
Aripa dreaptă, a lui Kawaguchi, n-ajunsese încă în zona de adunare şi nu putea
porni deci la atac la apusul soarelui. Comandantul diviziei nu avea altă alternativă
decât să amâne atacul până la ora 5 p.m. ziua următoare. După ce a procedat
astfel, el i-a telefonat lui Kawaguchi de la punctul său de comandă de la
„Centipede-Shaped Ridge“, înlăturându-l imediat de la comandă şi ordonând
preluarea aripii drepte de către colonelul Toshinaro Shoji 249.
În acest moment au ieşit la iveală şi alte greutăţi inerente oricărui plan de o
astfel de complexitate. Legătura radio dintre Maruyama şi Sumuyoshi s-a
întrerupt. Maruyama a intrat totuşi în contact cu Hyakutake şi comandantul
Armatei 17 a reuşit să-l informeze pe amiralul Yamamoto (a cărui Flotă Combinată
trebuia să asigure sprijin cu foc direct şi să taie aşteptata retragere a americanilor)
despre amânarea de 24 de ore. Yamamoto, descurajat de această evoluţie a
situaţiei, a fixat o întâlnire cu petrolierele de escadră şi şi-a retras forţa sa de atac
către nord, pentru realimentarea cu combustibil.
O maximă respectată în flota şi infanteria marină ale Statelor Unite conţine în
ea un adevăr militar adânc, şi anume că: „se găseşte întotdeauna un prost căruia
nu-i parvine ordinul”. În cazul acesta, „prostul” – şi nu din vina lui – a fost
generalul maior Sumuyoshi. Comandantul artileriei, bolnav de malarie, zăcea în
acel moment în adăpost, într-un somn letargic. Dacă ultimul mesaj al lui
Maruyama, prin care amâna din nou atacul principal a ajuns cândva la
249
„Chiar înainte ca atacul de noapte să fie lansat, generalul-maior Kawaguchi a fost schimbat din postul său
de comandant al Aripei din dreapta printr-un ordin telefonic al generalului-comandant al Diviziei 2… Se spune
că motivul demiterii generalului-maior Kawaguchi a constat în faptul că el a insistat asupra necesităţii
schimbării direcţiei atacului mai departe spre dreapta (est) faţă de cea ordonată prin hotărârea
comandantului diviziei. Generalul-maior Kawaguchi era un ofiţer foarte capabil şi viteaz, dar el avea obiceiul,
uneori, să-şi susţină cu încăpățânare punctele de vedere. Mai târziu generalului-maior i s-a ordonat să se
întoarcă acasă şi a fost trecut pe lista de rezervă. „Corespondenţă" Miyazaki. Kawaguchi a decedat în 1960.
comandamentul său de la vest de Matanikau, generalul Sumuyoshi nu l-a văzut
niciodată şi nici vreunul din ofiţerii statului său major nu a întreprins ceva pentru
a-l face cunoscut250. Ca urmare, tancurile mijlocii ale lui Sumuyoshi au plecat la
atac câteva minute după ora 18, pe 23 octombrie, exact cum era programat şi s-au
îndreptat huruind spre limba de nisip. A fost ultima lor huruială.
Infanteriştii marini atâta au aşteptat. Artileriştii experţi ai colonelului del Valle,
mereu gata să răspundă la cererile de a deschide focul, au concentrat focul pe
limba de nisip, pe malul râului aflat în mâinile japonezilor şi de-a lungul drumului
de coastă. Servanţii tunurilor antitanc amplasate în adăposturi s-au abţinut să
tragă atât cât au avut răgazul să numere unu, apoi al doilea, al treilea, al patrulea,
al cincilea, al şaselea, al şaptelea, al optulea şi un al nouălea tanc care au ieşit din
junglă şi s-au îndreptat spre bancul de nisip. În urma lor au apărut şi câţiva
infanterişti, în sfârşit, comandanţii tunurilor, transpiraţi, au primit ordin şi toate
piesele, în stare să tragă, au deschis focul. În mai puţin de 3 minute tancurile, cu
excepţia unuia, s-au oprit, străpunse. Când proiectilele pătrunse în turelele lor
explodau, supravieţuitorii echipajelor săreau afară şi fugeau, pentru a sfârşi
împuşcaţi din spate. Infanteria însoţitoare s-a retras în tăcere.
Un singur tanc a ajuns pe malul de est. Un infanterist de marină atent, a plasat
o grenadă de mână în şenila din stânga, atunci când tancul a trecut la o distanţă
potrivită de adăpostul lui individual. Explozia a rupt dispozitivul de acţionare şi
tancul s-a răsucit spre stânga, îndreptându-se spre limba de nisip. Trei proiectile
trase dintr-un tun de 75 mm de pe un autovehicul semişenilat, au plesnit în
blindajul lui subţire şi au explodat înfundat. N-a mai ieşit niciun membru al
echipajului. Infanteria japoneză nici n-a mai încercat, de fapt, să pornească la atac,
şi pe bună dreptate: artileria americană măcelărise 600 dintre ei încă de pe când
aşteptau în raionul de concentrare. Focul concentrat de-a lungul drumului de
coastă a făcut, de asemenea, bucăţi, alte 3 tancuri japoneze 251.
Cu toate acestea, generalul Sumuyoshi şi-a atins, într-o anumită măsură, scopul.
El atrăsese atenţia asupra Matanikaului în dauna celorlalte sectoare. Până acum
divizia nu sesizase nicio ameninţare pe direcţia zonei în care, doar peste câteva
ore, batalionul lui Puller şi batalionul 2 al Regimentului 164 infanterie aveau să fie
puse la grea încercare. Într-adevăr, în ziua precedentă, un batalion, cel al lui
Hanneken, din Regimentul 7 infanterie marină, a fost scos din sectorul de apărare
sudic şi trimis la Matanikau. Încă în cursul marşului, Hanneken a primit ordin să-şi
extindă flancul drept al poziţiei sale de luptă către sud-est. În ziua ce a urmat

250
„Corespondenţa” Sumuyoshi.
251
Seventeeth Army Operations.
diversiunii zgomotoase şi costisitoare a lui Sumuyoshi, acest batalion a început să
sape tranşee pe o culme care oferea o puternică poziţie defensivă naturală.
Între timp, divizia a trecut în revistă situaţia muniţiilor şi a benzinei cu o
îngrijorare justificată. În ultimele 43 de ore tunurile de 75 mm şi obuzierele de 105
mm ale lui del Valle trăseseră practic toate proiectilele de artilerie disponibile pe
insulă. Abia dacă mai rămăsese destulă benzină pentru a trimite avioanele de
vânătoare într-o singură misiune de interceptare. Mesaje urgente au fost trimise la
Nouméa, cerându-se proiectile şi benzină. În seara aceea, avioane de transport
Douglas au aterizat cu cantităţi suficiente din amândouă pentru a da de lucru
artileriei şi pentru a permite aviaţiei să zboare aproximativ timp de două zile.

În cursul zilei, Maruyama a conferit cu subordonaţii săi la punctul de comandă

de la sud de Centipede-Shaped Heights şi le-a comunicat ordinul final de atac.
Acesta, model de concizie, era destul de vag:

ORDIN CĂTRE DIVIZIA 2

(dat la orele 12,00 din 24 octombrie)

„Divizia a izbutit să ajungă în spatele flancului inamic în condiţii de asigurare a

secretului acţiunilor. În concordanţă cu planurile mele, intenţionez să nimicesc
inamicul din jurul aerodromului dintr-o singură lovitură. Atât aripa dreaptă, cât şi
cea stângă vor porni atacul la orele 17,00 şi vor pătrunde prin liniile inamice. Mă
voi afla în locul de faţă până la ora 14,00, după care mă voi îndrepta către
aerodrom în spatele unităţii din aripa stângă“252.

În acel moment a intervenit natura. Exact la orele 3 p.m., când japonezii

începuseră să înainteze către aliniamentul de plecare, s-au rupt baierele cerului şi
în câteva minute ploaia torenţială a transformat solul junglei într-o mlaştină.
Legăturile dintre unităţi au fost pierdute. Comandanţii de batalioane şi-au pierdut
companiile, companiile şi-au pierdut plutoanele, iar plutoanele şi-au pierdut
grupele. Atacul n-a mai pornit la ora 5 p.m. și timp de două ore a domnit confuzia.
Când ploaia s-a oprit, ofiţerii japonezi au început să-şi adune unităţile împrăştiate.
Şi cu toate că aripa dreaptă a lui Shoji n-ajunsese încă pe poziţii, nerăbdătorul
Maruyama i-a ordonat lui Nasu să pornească la atac cât mai repede posibil. Puţin
după miezul nopţii, colonelul Shojiro Ishimiya, aflat în fruntea Batalionului 1 al
252
Ibidem.
Regimentului 29 infanterie, a tras o rachetă pentru a da semnalul luptei 253. Norii
acopereau luna şi rafale de ploaie au început din nou să cadă. Primul val al lui
Ishimiya a lovit un avanpost al infanteriei marine, l-a înghiţit, şi în două locuri şi-a
croit drum prin reţeaua de sârmă ghimpată din faţa uneia din companiile lui Puller.
Atacul a fost însă stăvilit şi cei mai mulţi dintre atacatori omorâţi.
Ploaia cădea acum torenţial. Pe măsură ce focul artileriei şi al aruncătoarelor a
oprit repetatele asalturi ale japonezilor, divizia americană a început să introducă
pe poziţii, în liniile lui Puller, elemente ale Batalionului 3 din Regimentul 164
infanterie (al armatei de uscat). Avea nevoie de ele. Soldaţii, conduşi în mici
grupuri la primul lor contact cu inamicul, s-au comportat magnific. Pe grupe şi
plutoane ei au astupat golurile, au oprit pătrunderile inamicului şi cot la cot cu
infanteria marină aflată sub comanda lui Puller, au respins toate atacurile, cu
excepţia unuia.
Acesta a fost aproape în întregime rezultatul acţiunii individuale a
comandantului Regimentului 29 infanterie. Ishimiya, însoţit doar de 9 ofiţeri şi
soldaţi, cu steagul regimentului împăturit sub veston, a pătruns adânc în poziţiile
lui Puller, unde, împreună cu grupul său, care se tot micşora, au rezistat în cursul
următoarelor 43 de ore254. Înainte de a se crăpa de ziuă, la Hyakutake a ajuns un
mesaj după care aerodromul s-ar fi aflat în mâinile japonezilor.
Fără a mai aştepta să verifice acest lucru, Hyakutake i-a raportat mai departe
prin radio. Să fi fost oare la baza acestui raport fals fapta vitejească a impetuosului
colonel Ishimiya? Acest lucru n-a fost niciodată confirmat, însă în orice caz
incursiunea colonelului a întărit hotărârea lui Maruyama. Se va regrupa şi va relua
atacul. Comandantul unei divizii mândre nu putea „să se retragă când
comandantul Regimentului 29 infanterie purtase steagul Soarelui Răsare… până în
mijlocul poziţiilor inamice“255.
Regimentul 29 infanterie încasase o bătaie groaznică. Aproape 1.000 de
cadavre zăceau atât în faţa reţelei de sârmă ghimpată a americanilor, cât şi
înăuntrul sau în jurul adăposturilor individuale şi amplasamentelor. Pe măsură ce
soarele acelei zile de duminică se ridica, cadavrele au început să se descompună.
Era acum evident că atacul dinspre sud constituia acţiunea principală şi duminică
de dimineaţă noi unităţi proaspete au început să fie introduse pe poziţii pentru a
sprijini infanteriştii marini conduşi de Puller şi pe soldaţii de sub comanda
locotenent-colonelului Robert K. Hall, din armata de uscat a Statelor Unite. Câteva
baterii de artilerie au fost mutate pe noi poziţii, de pe care puteau întări focul
singurului divizion care până atunci sprijinise direct sectorul de sud. În vreme ce
253
Ibidem.
254
Ibidem.
255
Ibidem
soarele arămiu îşi îndrepta razele spre pământ, miasma groaznică a morţii a
cuprins înălţimile înverzite pe care infanteriştii marini şi soldaţii se pregăteau
pentru o nouă rezistenţă.
Vandegrift aprecia totalul inamicilor ucişi la „cel puţin 2.000“ şi adăuga că
trupurile îngrămădite în faţa liniilor sale reprezentau o „serioasă problemă ce
trebuia rezolvată”. El a raportat că propriile sale pierderi din cursul ultimelor
câteva zile se cifrau la 86 de morţi şi 119 răniţi 256.

256
„First MarDiv Final Report”.
 13. „ATACAŢI, REPET, ATACAŢI!“

În zorii acelei zile ce avea să fie cunoscută ca „Duminica adăposturilor”,

obuzierele de 6 inch ale generalului Sumuyoshi şi-au reluat focul de hărţuire
asupra Hendersonului. În acest timp piloţii, gata de zbor, aşteptau, cu emoţie, ca
pista „Fighter One“ să se usuce suficient pentru a le permite o decolare lină.
Avioanele de vânătoare de la Rabaul, zburând la mare altitudine, fără teamă, au
comunicat imediat, la bază, că aparatele americane erau blocate la sol. Câteva
minute mai târziu primul lot de avioane Zero a rulat pe pista de la Buin încercând
să profite de ocazia mult aşteptată: să-i izbească pe americani fără teama de a fi
doborâte de avioanele construite de firma Grumman, care atacau în picaj din
înaltul cerurilor.
Pe măsură ce soarele arzător urca pe cer, infanteria marină a lui Puller şi
soldaţii lui Hall săpau adăposturi şi întindeau în tăcere sârmă ghimpată. La
Centipede-Shaped Heights, Maruyama pregătea ordinul pentru un nou atac de
noapte. În portul Tulagi, distrugătoarele cu punte continuă din primul război
mondial, Trever şi Zane (sub comanda locotenent-comandorilor Dwight M. Agnew
şi Peyton L. Wirtz) încheiau în linişte livrarea torpilelor, a benzinei superioare, a
uleiului şi a muniţiilor pentru cele 4 vedete torpiloare (M.T.B.) pe care le aduseseră
la remorcă cu o noapte înainte. Vedeta de patrulare YP (Yippie) 284 şi remorcherul
Seminole au părăsit Tulagi îndreptându-se către Kukum într-o cursă de rutină cu
pasageri şi încărcătură. Dar această neobişnuită linişte avea curând să fie
întreruptă.
La 9,52 a.m. observatorii din gabia lui Trever au comunicat că 3 distrugătoare
japoneze rapide depăşesc în mare viteză insula Savo şi se îndreaptă către Sealark
Channel. Aceste nave transportau Detaşamentul Koli al lui Hyakutake la destinaţie,
la est de perimetrul bazei257. Viceamiralul Mikawa plănuise cu grijă această acţiune
şi dăduse semnalul „BANZAI”, în cursul nopţii precedente, la numai câteva
momente după ce primise de la Hyakutake informaţia inexactă că aerodromul se
afla în mâna japonezilor.
Agnew, de pe Trever, n-a mai avut timp să discute cu colegul lui de pe Zane,
locotenent-comandor Wirtz, măsurile ce trebuiau adoptate în vederea acţiunii. Nu
exista decât o singură soluţie: să iasă din portul Tulagi şi asta cât mai repede

257
Distrugătoarele Akatsuki, Ikazuchi şi Shiratsuyu.
posibil. Altfel, tunurile de 5 inch ale japonezilor aveau să turtească micile nave
americane dacă le găseau în port.
La 10,04, în frunte cu Trever ce-şi sporise viteza la 26 de noduri, cele două
„tinichele” s-au îndreptat spre Sealark Channel, „luând-o cât mai drept posibil”.
Din motive greu de explicat – probabil fiindcă toate privirile le erau aţintite, cu
îngrijorare, spre cer – japonezii nu le-au observat timp de aproape 15 minute.
Când le-a zărit, comandantul distrugătorului japonez din frunte a dat semnalul de
atac şi, ordonând viteză maximă, a luat repede un drum de coliziune. Apropiindu-
se cu rapiditate la ora 10,33 primele salve ale distrugătoarelor japoneze au
încadrat navele americane care fugeau şi ale căror puşcoace de 3 inch nu puteau
să bată până la urmăritori. Un proiectil a explodat pe tunul de la pupa lui Trever,
avariindu-l împreună cu cambuza, omorând 3 marinari şi rănind 9. „În acest
moment, scăparea părea imposibilă”, însă Agnew a întors imediat, brusc, la stânga
şi din nou brusc la dreapta şi a intrat în Nggela Channel, o strâmtoare presărată cu
stânci de corali. Trever şi Zane mergeau cu 29 de noduri, viteză la care cămaşa
căldării numărul 2 de pe Trever s-a ars. În acest moment, 3 Wildcat-uri care tocmai
au reuşit să decoleze de bine de rău de pe „Fighter One”, au atacat cu soarele în
spate obligându-i pe japonezi să întoarcă spre vest258.
Urmărite de aparatele de vânătoare care le dădeau roată şi prinse într-o
furtună de gloanţe perforante şi incendiare, distrugătoarele japoneze au pintenat
remorcherul Seminole şi vedeta Yippie 284. Cei doi inocenţi tocmai sosiseră în radă
la Kukum când i-au văzut pe japonezi. Ambele au întors şi s-au îndreptat greoi
înapoi spre Tulagi. Distrugătoarele rapide japoneze au ripostat imediat cu toate
gurile de foc. Yippie 284 s-a scufundat în mai puţin de 2 minute iar Seminole,
încărcat cu benzină de aviaţie, s-a aprins instantaneu, de la prova la pupa. Tunurile
de 5 inch ale colonelului Pepper, amplasate lângă Lunga Point au intervenit şi au
găurit primul dintre „răufăcători”. O formaţie hibridă, de avioane Wildcat şi
bombardiere în picaj SBD, s-a ridicat între timp în aer pentru a-i bombarda şi
mitralia pe japonezi. Bombardierele în picaj au izbutit două lovituri directe şi
inamicul a plecat, cu punţile însângerate, în direcţia Savo.
Sprijinirea cu foc a debarcării Detaşamentului Koli, acţiune născută moartă,
trebuia să fie asigurată de crucişătorul uşor Yura şi de alte 5 distrugătoare. Înainte
de a ajunge la Savo, aceste 6 nave au luat-o drept spre nord-est pentru a putea
urma coasta de nord a insulei Florida. După ce au depăşit extremitatea de est a
insulei au cotit spre sud şi, cu cea mai mare viteză, au luat-o către Indispensable
Strait. Pe când navele „goneau” de-a lungul Floridei, un avion neînarmat de
recunoaştere l-a văzut pe Yura şi pe „puradeii” ce-l însoţeau, a raportat imediat, şi
258
. O dare de seamă detaliată despre acţiunile navelor americane (USS) Trever şi Zane în.. Combat Narratives,
Miscellaneous Actions in the South Pacific, 8 August 1942—22 January 1943“. ONRL, document nr. 2533.
s-a întors la bază. Înregistrat la biroul de operaţii aeriene, grupul inamic va fi
interceptat imediat ce avioanele SBD puteau decola cu plinul de bombe făcut.
Piloţii lui Geiger l-au atacat pe Yura la 12,55, când locotenent-comandorul
Eldridge, în fruntea primului val de atac, a pătruns prin focul dens al antiaerienei
pentru a planta o bombă de 500 de livre pe teuga crucişătorului. Bomba a
străpuns puntea şi a aruncat o bucată din ea peste extremitatea provei. Yura a
întors anevoie îndreptându-se în larg, spre nord de Santa Isabel. În cursul după-
amiezii crucişătorul a fost din nou atacat de trei patrule de avioane, din care
ultima, condusă tot de Eldridge, l-a lăsat în flăcări şi aplecat într-o parte.
Distrugătorul Akizuke a fost şi el avariat. În amurg, câteva avioane B-17 de la
Espiritu şi un alt grup de avioane de bombardament în picaj SBD cu baza la
Henderson au lovit din nou crucişătorul obligându-l pe comandantul acestuia să
ceară permisiunea de a eşua nava pe ţărm. Dar Yura se scufunda şi echipajul a
părăsit nava ajunsă o epavă259; în cele din urmă, l-a torpilat distrugătorul Yudachi.
Submarinul Amberjack a observat, prin periscop, toate aceste imagini
caleidoscopice. Prezenţa lui în regiune sublinia, încă o dată, dramatismul lipsei de
combustibil. Transformat în grabă la Espiritu Santo în vederea transportării a 9.000
galoane de benzină de avion, Amberjack avea tancurile pline cu această preţioasă
încărcătură, plus 200 de bombe de 100 de livre stocate în compartimentele din
prova pentru torpile. A rămas nemişcat, chiar imediat sub suprafaţa apei în Sealark
Channel, aşteptând răbdător ca lucrurile să se potolească. A aşteptat timp de 24
de ore.
În vreme ce apele din jurul Guadalcanalului erau în plină agitaţie, sus, pe cer,
furtuna era la intensitatea maximă. În primele ore ale după-amiezii au sosit 16
bombardiere Betty şi 27 avioane Zero. 17 Zero-uri au fost doborâte dintre care 4
de către maiorul Foss, care-și egalase scorul zilei precedente. Doi dintre piloţii de
pe aparatele Grumman au sărit cu paraşutele şi au fost culeşi din apă. Patru dintre
Wildcat-uri au aterizat forţat, pe burtă, ca buştenii. Alte 6 s-au sfărâmat încercând
să decoleze de pe solul încă înşelător. Patru avioane bimotoare Betty au căzut în
flăcări în Sealark Channel; un altul s-a zdrobit de pământ la mai puţin de o milă de
Henderson. O oră mai târziu, 9 bombardiere Aichi escortate și-au irosit bombele în
cimitirul de vechituri al lui Geiger.
După această „aversă”, „Alarma roşie”, care fusese în vigoare încă din zorii
dimineţii, a fost, în sfârşit, ridicată şi cei care erau în stare s-o facă au fugit să vadă
epava bombardierului Betty doborât. În seara zilei de duminică, bombardierul
arăta ca o pasăre jumulită de pene.

259
Sherrod, op. cit., p. 104 şi SE Arca Naval Opns., op. cit, p. 41.
 La Rabaul, viceamiralul Mikawa, pe bună dreptate tulburat de evenimentele
zilei şi „având în vedere circumstanţele”, a decis să-şi retragă forţele în ape mai
sigure „până când recapturarea aerodromului de la Guadalcanal avea să fie
anunţată în mod cert”260.

Raidurile şi încăierările aeriene care au punctat „Duminica adăposturilor” au

servit de minune scopului urmărit de Maruyama. El a fost lăsat în pace şi şi-a
petrecut ziua reorganizându-şi cele două aripi în vederea unui „atac de noapte
hotărâtor, sfidând moartea”. Acest asalt, început după căderea întunericului, s-a
soldat cu un nou măcel. În timpul asaltului, generalul maior Nasu, colonelul
Hiroyasu şi patru comandanţi de batalion au fost ucişi. În această încleştare au fost
ucişi sau grav răniţi jumătate din ofiţerii Diviziei Sendai.

„Comandantul diviziei nu a păstrat nicio rezervă; nu mai era niciun fel de hrană
şi nici nu mai era de aşteptat alta… chiar dacă ar fi murit toţi luptând, ar fi fost
imposibil să străpungă poziţiile inamicului. Nu mai era nicio speranţă” 261.

Maruyama i-a dat ordin lui Shoji să-şi deschidă drum către est, spre Taivu. În
fruntea rămăşiţelor diviziei sale, generalul a făcut cale întoarsă pe acelaşi drum
căruia, cu optimism, îi dăduse, la 15 octombrie, propriul nume. I-a raportat apoi
generalului-locotenent Hyakutake intenţia sa de a constitui o bază puternică, pe
cursul superior al râului Lunga, pentru pregătirea viitoarelor operaţii ofensive.
Ce a făcut colonelul Oka, la 24 octombrie, în timpul atacului lui Maruyama cu
care ar fi trebuit să-şi coordoneze acţiunile? Oka, deplasându-se spre poziţia de
pornire la atac, a avut surpriza de a intra într-un teren impracticabil, deşi avusese
posibilitatea să efectueze o recunoaştere a zonei, măsură de prevedere firească pe
care a neglijat-o. Oamenii săi au fost obligaţi să defrişeze fiecare metru de drum,
astfel că i-au fost necesare două zile pentru a parcurge mai puţin de două mile. El
şi-a lansat atacul cu întârziere, în zorii dimineţii de 26 octombrie, într-un moment
în care gâsca lui Maruyama era complet prăjită. În aceste condiţii şi unităţile lui
Oka au fost respinse, suferind mari pierderi. După ce a întreprins un atac violent
asupra poziţiilor lui Hanneken, reuşind să pătrundă în acestea, contraatacat de un
detaşament constituit ad-hoc din rândul bucătarilor, muzicanţilor din fanfară şi
curierilor a fost obligat să se retragă. Momentul culminant a fost atins şi depăşit în
260
Southeast Area Naval Operations, p. 41.
261
Seventeenth Army Operations. P. 98.
cele câteva minute crâncene în care s-a desfăşurat contraatacul menţionat, soldat
cu 25 de morţi şi 14 răniţi dintre infanteriştii marini 262. S-a răspândit curând chiar
zvonul că unul din bucătari a doborât, cu o tigaie, un ofiţer japonez.

Ofensiva terestră japoneză de la sfârşitul lui octombrie a eşuat nu numai

datorită mobilităţii artileriei americane şi a focului ei precis, sau fiindcă infanteria
marină şi unităţile armatei de uscat au luptat cu îndemânare şi hotărâre. Aceştia
au fost într-adevăr factorii hotărâtori. Dar, pe lângă ei, concepţia japoneză asupra
operaţiunilor a contribuit la rândul său la înregistrarea eşecului. Din nou, acelaşi,
model tactic a capotat datorită complexităţii operaţiei, a întreruperii
transmisiunilor, a sprijinului necorespunzător cu foc şi a lipsei de coordonare în
timp şi spaţiu.
Dezastrul suferit mai înainte de Kawaguchi ar fi trebuit să constituie un
avertisment pentru generalul-locotenent Hyakutake. Pentru a avea şanse de
victorie, ar fi fost necesar ca japonezii să adopte un plan relativ simplu, care nu
numai să excludă deplasarea de mari efective, la mari distanţe prin junglă, dar
care, de asemenea, să permită artileriei, aruncătoarelor de mine şi tunurilor
antitanc cu tragere directă să sprijine acţiunile infanteriei. Impetuozitatea
inamicului, aroganţa şi inflexibilitatea lui tactică s-au transformat în avantaje
pentru Vandegrift, care a profitat de ele, în trei ocazii.
Poziţiile – pe care japonezii au încercat, în zadar, să le străpungă – au fost
apărate cu bravură de către batalionul de infanterie marină comandat de Puller, în
sprijinul căruia au intervenit şi subunităţi dintr-un regiment al armatei de uscat.
Mărşăluind prin întuneric şi prin ploaia torenţială, infanteriştii şi-au ocupat
poziţiile într-un moment critic şi, împreună cu infanteriştii marini, au salvat
aerodromul Henderson, aşa cum acesta fusese salvat, înainte cu 6 săptămâni, la
Edson’s Ridge.
Acţionând în prima sa luptă, Regimentul 164 infanterie şi-a câştigat tot
respectul infanteriei marine. Înainte de miezul nopţii de 24 octombrie, cuvântul
„doggie“ era folosit de infanteriştii marinei în sens peiorativ, atunci când se
refereau la cei din armata de uscat a S.U.A. După lupta cu Divizia Sendai însă,
oamenilor colonelului Bryant Moore li s-a conferit, cu deplin respect, apelativul de
„soldat”. Îl câştigaseră cinstit. La câteva zile de la „Duminica adăposturilor"

262
Colonelul Oka a fost supărător de bârfit în istoriile americane. Superiorii săi îl considerau însă un ofiţer
capabil şi viteaz.
colonelul Clifton Bledsoe Cates, comandantul Regimentului 1 infanterie marină, îi
scria lui Moore:

„Ofiţerii şi soldaţii Regimentului 1 infanterie marină vă salută pentru cea mai

minunată izbândă… Transmiteţi, vă rog, sincerele noastre felicitări tuturor celor în
cauză. Suntem onoraţi de a ne face datoria alături de o unitate ca aceea a
dumneavoastră"263!

Pierderile înregistrate de americani în cursul acţiunilor terestre de la sfârşitul lui

octombrie au fost uşoare în comparaţie cu cele suferite de japonezi: mai puţin de
200 soldaţi din trupele de uscat şi infanterişti marini ucişi; alţi 200 au fost răniţi.
Câţi dintre membrii Diviziei Sendai au murit în timpul retragerii spre cursul
superior al râului Lunga nu se va şti niciodată, – însă ei s-au numărat cu sutele,
fiindcă în ultimele zile ale lui octombrie coloana pusă pe fugă a lui Maruyama
suferise tot atât de mult ca şi subunităţile lui Kawaguchi cu vreo 6 săptămâni mai
înainte. Din nou, soldaţii japonezi au mâncat scoarţă de copac sau rădăcini, au
băut din băltoace stătute şi şi-au ros curelele puştilor. Dar au putut să suporte – şi
mulţi vor mai suporta încă multe greutăţi pentru a lupta din nou.

Deşi apogeul ofensivei din octombrie s-a consumat la sud de Henderson Field,
pe culmile arse de căldură şi în junglă, mai rămânea totuşi un ultim act din această
dramă aparte. Scena lui a constituit-o marea şi cerul de deasupra, la mai mult de
300 mile est de Guadalcanal. Yamamoto îşi trimisese în această regiune „Forţa de
Sprijin Guadalcanal” – constituită din flotele 2 şi 3. Misiunea ce le-a fost
încredinţată consta în interceptarea convoaielor care aduceau întăriri sau, aşa cum
gândea Yamamoto că era mai probabil, să lichideze încercările americanilor de a
fugi de „baionetele mântuitoare“ ale victorioasei armate imperiale. Ofiţerul
comandant al grupului de flote (OTC )264 era viceamiralul Nagumo.

FLOTA 3
(viceamiral Chuichi Nagumo)
Portavioane grele: Shokaku, Zuikaku
Portavion uşor: Zuiho
263
National Archives, Alexandria, Va. „Unit History, 164th Infantry, Americal Division, 300 inf“ (164) 02 (2342).
264
Morison, op. cit., p. 206, îl indică pe Kondo la comandă, dar USSBS nr. 75, „Interogatorii”, din care este
extrasă Ordinea de bătaie japoneză, îl numeşte pe Nagumo. / O.T.C. — Officer în Tactical Command – ofiţer cu
comanda tactică – comandant al unui grup tactic naval (n. tr.).
 Nave de linie: Hiei, Krrishima
Crucişătoare grele: Suzuya, Kumano, Tone, Chikuma
Crucişător uşor: Nagara
Distrugătoare: 12

FLOTA 2
(viceamiral Nobutake Kondo)
Portavion greu: Junyo
Nave de linie: Kongo, Haruna
Crucişătoare grele: Atago, Takao, Chokai, Maya, Miyako, Haguro
Crucişător uşor: Jintsu
Distrugătoare: 12

Pentru a înfrunta puternicele flote ale lui Yamamoto, Halsey avea la dispoziţie
Marea unitate operativă (Task Force) 61 (contraamiralul Thomas C. Kinkaid), care
era aşteptată să ajungă în regiune, venind de la Pearl Harbor, la 24 octombrie. El i-
a ordonat lui Kinkaid să se întâlnească, la data menţionată, la nord de arhipelagul
Noile Hebride cu Marea unitate operativă (Task Force) 17 a contraamiralului
George D. Murray şi să preia comanda tactică. În acelaşi timp, din ordinul lui
Halsey, contraamiralul Willis Augustus Lee acţiona separat, cu Marea sa unitate
operativă (Task Force) 64 (nava de linie Washington, trei crucişătoare şi şase
distrugătoare).

MAREA UNITATE OPERATIVA (TASK FORCE) 61

(contraamiral Thomas C. Kinkaid, OTC)
Portavion greu: Enterprise
Navă de linie: South Dakota
Crucişătoare: Portland, San Juan
Distrugătoare: 3

MAREA UNITATE OPERATIVA (TASK FORCE) 17

(contraamiral George D. Murray)
Portavion greu: Hornet
Crucişătoare: Horthampton, Pensacola, San Diego, Juneau
Distrugătoare: 6

Nagumo comanda deci o forţă capabilă, dacă era manevrată cu îndemânare, să

obţină victoria decisivă urmărită în zadar de Yamamoto încă de la 7 decembrie
1941. Japonezii au concentrat 4 portavioane cu 212 avioane, americanii aveau
două, cu 171 avioane; patru nave de linie japoneze – una americană; 12
crucişătoare japoneze – 6 americane; 24 de distrugătoare japoneze – 14
americane. Nagumo avea toate motivele să fie optimist. La 25 octombrie şi-a
realimentat navele, la 450 mile nord de insulele Santa Cruz, şi s-a îndreptat către
sud. Echipajele de întreţinere ale aparatelor de zbor desfăşurau o intensă
activitate pentru ca acestea să fie gata să lovească imediat navele americane pe
care avioanele de recunoaştere le-ar fi descoperit.
Între timp, forţele lui Kinkaid, mult inferioare ca număr şi în ansamblu mai
slabe, înaintau către nord. Aşa cum se întâmplase şi altădată, fiecare amiral era
convins că portavioanele inamice erau, sau aveau să fie curând, la o distanţă fatală
de ale sale. Problema care îi preocupa era aceeaşi: să-l descopere pe inamic şi să-i
lovească punţile de decolare, de dorit înainte ca acesta să-şi ridice aparatele în
zbor. La 11 minute după miezul nopţii, pe 25 octombrie, un hidroavion de
cercetare Catalina, din forţele aeriene, cu baza la sol, aparţinând contraamiralului
Aubrey Fitch, a dat americanilor răspunsul la întrebări. Sunase, astfel, gongul
primei runde a „Bătăliei din insulele Santa Cruz“265.
Pilotul care a reperat marea unitate operativă inamică a iluminat-o cu rachete
de semnalizare, a raportat cu privire la compunerea şi poziţia aproximativă a
japonezilor şi a lansat apoi o bombă pe direcţia lui Zuikaku. Japonezii au schimbat
direcţia întorcându-se spre nord. Pilotul hidroavionului (PBY) i-a urmărit îndeajuns
pentru a avea timpul necesar să transmită prin radio aceste informaţii, dispărând
apoi în noapte266.
Câteva ore mai târziu, Halsey a transmis comandanţilor din subordinea sa un
mesaj din trei cuvinte.

„ATACAŢI, REPET, ATACAŢI!”267

Această comunicare imperativă şi-a făcut efectul. Înainte de ivirea zorilor,

aparatele americane de bombardament în picaj şi avioanele torpiloare s-au ridicat
de pe punţi pentru a descoperi şi lovi portavioanele lui Nagumo. Prima lor victimă
a fost Zuiho. Un pilot american i-a plasat cu precizie o bombă pe puntea de zbor.
Câteva minute mai târziu, portavionul era în flăcări şi comandantul lui raporta că
nava sa „nu este în stare să primească sau să trimită avioane”.

265
Contraamiralul Aubrey Fitch îl înlocuise la 20 septembrie 1942, pe McCain, care era bolnav, în funcţia de
comandant al Aviaţiei Pacificului de Sud, ComAirSoPac.
266
Eu nu am fost în măsură să stabilesc dacă pilotul hidroavionului PBY sau unul dintre colegii săi a fost acela
care a trimis clasicul mesaj: „Văzut o mare unitate operativă de portavioane inamică în punctul cu latitudinea
„a“, longitudinea „b", în drum „c“, cu viteza „d”, în formaţie de marş. Rog anunţaţi rudele apropiate”.
267
„Mesajul lui Halsey către toate marile unităţi operative din Pacificul ele Sud“, 25 octombrie 1942.
 Din acest moment, marile portavioane au început să se lovească reciproc. La
ora 7,27 a.m., SBD-urile americane i-au aruncat un pachet de bombe de 1.000 de
livre lui Shokaku. Şapte din ele i-au perforat puntea de zbor, au explodat în
hangare, distrugând lifturile, conductele de alimentare şi cablurile. 100 de oameni
din echipaj erau morţi sau răniţi. 20 de avioane în picaj s-au aruncat asupra
crucişătorului Chikuma, care, după 5 lovituri în plin, a încetinit s-a întors către nord
şi s-a îndepărtat cu greu, înclinat pe o parte. Kinkaid lovise în plin 2 portavioane şi
un crucişător greu ale inamicului268.
Două ore și jumătate mai târziu, Nagumo a avut plăcerea să lovească şi el un
portavion american. Acesta era Hornet. Între 10,10 şi 10,20 a.m. nava a încasat pe
puntea de zbor 2 bombe de 500 de livre. Două bombe, căzute foarte aproape, au
străpuns blindajele laterale ale navei, un avion torpilor fără încărcătură i s-a
prăbuşit pe punte, explodind, iar două torpile i-au perforat coca. Un bombardier în
picaj probabil primul kamikaze înregistrat s-a zdrobit de suprastructură. În mai
puţin de 10 minute Hornet a fost lovit de două bombe, două torpile și două
avioane.
Portavionul era în derivă, dar ofiţerii şi echipajul au încercat cu curaj să-şi
salveze nava. În timp ce echipele de înlăturare a avariilor şi pompierii se străduiau
să pună în funcţiune motoarele şi să localizeze incendiile, doctorii şi echipele
sanitare îi adunau pe cei arşi, pe răniţi şi pe muribunzi, începând bătălia lor pentru
salvarea vieţilor. Crucişătorul Northampton s-a apropiat de portavion, a dat
parâme de remorcare şi a început să-l tragă după el. În timpul acestei zgomotoase
agitaţii, submarinul japonez I-21 a scufundat distrugătorul Porter. 15 marinari au
fost prinşi în compartimentul căldărilor şi s-au dus la fund împreună cu nava lor.
Nagumo nu era încă sigur dacă în regiune se afla şi un al doilea portavion
american. În câteva minute însă, interceptarea unor indiscrete transmisii în clar i-a
risipit îndoielile şi la 10,30 a.m., amiralul japonez a ordonat lansarea unei formaţii
de cercetare şi atac de la bordul lui Zuikaku. 40 de minute mai târziu, aceste
aparate l-au descoperit pe Enterprise şi apoi, timp de o oră şi jumătate, „Marele E”
a luptat să respingă repetate atacuri. Primul val format din 14 bombardiere în
picaj, s-a repezit asupra lui din norii ce se împrăştiau; portavionul a încasat trei
lovituri. O bombă a căzut neliniştitor de aproape. Din fericire, niciuna din aceste
trei bombe nu a afectat motoarele sau cârma. Foarte curând şi-au făcut apoi
apariţia şi 17 avioane torpiloare. Nouă dintre atacatori s-au apropiat de portavion,
cinci dinspre tribord, patru dinspre babord. Căpitanul Osborne B. Hardison a
întreprins o acţiune de evitare în mare viteză şi tunurile lui antiaeriene au avut
grijă de restul. Cele nouă avioane au fost doborâte.

268
Lovituri date navelor japoneze, așa cum sunt redate în USSBS nr. 75.
 Până în acel moment, Kinkaid nu se întâlnise cu portavionul Junyo, dar
avioanele acestuia au început, în curând, să-i dea de furcă 269. Cu câteva minute
înaintea prânzului, patrulele de bombardiere în picaj de pe portavionul japonez au
tăbărât asupra navei de linie South Dakota şi a distrugătorului Hughes. Un avion
torpilor s-a prăbuşit pe puntea distrugătorului Smith. Zece avioane au fost ciuruite
de antiaeriana navelor.
Americanii ar fi putut spune că erau chit, dar nu şi Nagumo. El a lansat o altă
serie de lovituri. Între orele 12,20 şi 12,45, 20 de bombardiere au întreprins atacuri
prin planare asupra portavionului Enterprise şi 24 de avioane au lovit crucişătorul
San Juan. Crucişătorul a încasat o lovitură directă şi a fost zguduit de 5 lovituri
căzute foarte aproape. La 4,20 a.m. Avioanele lui Nagumo au lovit, din nou,
portavionul Hornet. Toate atacurile au fost dirijate, cu hotărâre, asupra ţintei 270.
În vreme ce Northampton dezlega cablurile de remorcare, căpitanul Charles P.
Mason a dat ordinul de abandonare a lui Hornet. Membrii echipajului au părăsit,
cu inima îndoită, nava lovită. Era pe moarte dar nu voia să piară. Aşa cum făcuse şi
Wasp, se agăţa de viaţă. Apa mişuna de submarine inamice şi Kinkaid a decis, cu
înţelepciune, că Enterprise, singurul portavion american rămas în Pacificul de Sud,
nu mai putea fi pus în primejdie. Ca urmare, a dat ordin distrugătoarelor Mustin şi
Anderson să scufunde portavionul Hornet. Aşa cum rezistase bombelor japoneze,
această navă robustă, a şaptea în marina Statelor Unite purtând numele de
Hornet, a rezistat acum cu aceeaşi încăpăţânare proiectilelor şi torpilelor plasate în
bordajele ei sfâşiate271. În cele din urmă, Kinkaid a ordonat lui Mustin şi Anderson
să se retragă. Din cei peste 200 de oameni morţi şi răniţi, 108 răniţi au fost salvaţi.
269
Nava Junyo era afectată „Forţei de avangardă” a lui Kondo, dar grupul său de aviaţie era sub comanda
operativă a lui Nagumo. Acest grup de aviaţie consta din 24 de avioane de vânătoare, 21 bombardiere şi 10
avioane torpiloare.
Avioane disponibile la Santa Cruz: Avioane de vânătoare 70-SUA, 87-Jap; Bombardiere în picaj 72-SUA, 68-Jap;
Avioane torpiloare 29-SUA, 57-Jap; Total 171-SUA, 212-Jap.
270
Amănunte privitoare la atacurile aeriene japoneze, aşa cum rezultă din „Narrative of Japanese Anti-
Shipping Attacks, 1941 - 43“, AID nr. 3 – Part II, august 1943. Air Information Division, Office of the Chief of
Naval Operations.
271
Trista istorie a torpilei americane Mark 14 cu aparatul de aprindere Mark 6 („un arhi-recidivist în
melodrama proastei funcţionări”) a fost relatată în amănunt de către Theodore Roscoe în semioficialul United
States Submarine Operations în World War II, United States Naval Institute, Annapolis, Md „1949. Pe scurt,
această torpilă de 21 de inch, cu un con de război ce transporta o încărcătură de 507 livre de TNT
(trinitrotoluen) (torpila japoneză de 24 de inch transporta circa 1.000 de livre), era aproape în totalitate lipsită
de siguranţă în funcţionare. Mecanismul de fixare a imersiunii era imprecis şi torpila se deplasa prea adânc, cu
valori cuprinse între 10 până la 15 picioare. De exemplu, o torpilă reglată pentru o imersiune de 15 picioare
trecea pe sub o ţintă cu pescajul de 25 de picioare. Aparatul de aprindere prin influenţă, conceput să
funcţioneze prin inducţie când torpila trecea prin câmpul magnetic generat de o navă, nu funcţiona de cele
mai multe ori. Aparatul de aprindere cu acţiune la impact funcţiona doar când capul torpilei lovea ţinta sa într-
un unghi ascuţit. Mai departe, datorită unei alte particularităţi de construcţie, existau multe explozii
„premature”, adică torpila exploda înainte să lovească ţinta.
Hornet a fost găsit şi scufundat, în zorii zilei următoare, de distrugătoarele
japoneze.
Între timp, Enterprise şi-a recuperat propriile avioane şi majoritatea celor de pe
Hornet. Dar cum puntea de zbor îi era aglomerată, portavionul n-a mai putut oferi
adăpost ultimei serii de 13 bombardiere în picaj. Interzicându-le apuntarea, le-a
ordonat să se îndrepte spre Espiritu Santo. Acolo au aterizat în siguranţă, cu o
rezervă de benzină care le mai permitea doar un zbor de cinci minute.
Din punct de vedere tactic, la Santa Cruz a fost o confruntare nedecisă. Flota
combinată japoneză s-a întors la Truk iar americanii la bazele lor din Noile Hebride
şi Nouméa. Bătălia aceasta a avut însă un rol însemnat în lupta pentru stăpânirea
aerodromului Henderson. Ea a contribuit foarte mult la slăbirea forţei aeriene a
marinei japoneze. După episodul de la Santa Cruz, 69 de piloţi experimentaţi nu s-
au mai întors pe punţile lor de zbor. Într-un interval de 10 zile, care culminase cu
această încleştare, japonezii au pierdut 200 de avioane. Fie că au căzut în apă sau
în junglă, aceste aparate au antrenat în căderea lor piloţi, ochitori, mitraliori,
navigatori şi transmisionişti. Începând cu ultima săptămână a lui august, Forţele
Aeriene Navale Japoneze au pierdut aproape 500 de avioane în luptele din
Pacificul de Sud şi ca rezultat direct al lipsei de experienţă a noilor piloţi.
Nicio informaţie asupra adevăratei situaţii nu a străbătut până la publicul
japonez. Flota, care-şi ţinea ca de obicei gura, a lăsat chiar şi armata de uscat să
bănuiască doar situaţia. Emisiunile radio în chineză, japoneză, franceză şi engleză
au anunţat că la Santa Cruz „Flota invincibilă”, din nou „a obţinut strălucite
rezultate în luptă”, care marcau „noi recorduri în analele războiului naval” 272. Într-o
expunere, rezumativă, din 28 octombrie, purtătorul de cuvânt al flotei anunţa că
de la începutul ostilităţilor au fost scufundate 609 nave inamice de luptă şi de
transport, 131 au fost avariate şi 9 capturate… El a putut furniza de asemenea o

Abia după opt luni de la Pearl Harbor şi atunci doar ca rezultat al intervenţiei energice a amiralului Ning, au
putut ofiţerii grupului de submarine operative să forţeze Direcţia de Armament să admită că torpila Mark 14
mergea prea adânc. În cele din urmă, un an mai târziu, comandanţii care lucrau pe submarine au reuşit să
convingă Direcţia de Armament că trebuiau luate măsuri drastice pentru a realiza o torpilă sigură în
funcţionare.
Faptul că, în ciuda acestei arme, ce funcţiona cu defecţiuni, submarinele americane au obţinut rezultate bune
în primul an şi jumătate al celui de-al doilea război mondial, este o dovada de netăgăduit a priceperii şi
tenacităţii ofiţerilor şi marinarilor din flota de submarine. Recunoaşterea şi rectificarea în cele din urmă a
greşelilor de proiectare au constituit un omagiu adus hotărârii nestrămutate a contraamiralilor Robert H.
English (ComSubsPac = comandantul submarinelor din Pacific) şi Charles A. Lockwood Jr. (pe atunci
comandant al submarinelor din Pacificul de Sud-Vest, ComSubsSouWesPac). Aceştia, „după sute de ore irosite
în cercetări infructuoase şi după ce multe mii de dolari au fost aruncaţi la canal" (Roscoe, op. cit., p. 146), au
obţinut în final o torpilă care avea să facă ceea ce torpilele se presupunea că fac: să scufunde navele inamice.
Dacă astfel de torpile ar fi fost disponibile în toamna lui 1942, „Expresul de Tokyo" care mergea spre
Guadalcanal ar fi fost în permanenţă deraiat.
272
Monitored Japanese Broadcasts, op. cit.
cifră privitoare la avioanele aliaţilor, doborâte sau distruse până în acel moment, şi
anume: 3.702.
Statul Major General Imperial Japonez n-a fost, totuşi, pe deplin înşelat de cele
declarate de propriul său serviciu de informare publică. Continua epuizare a
forţelor sale pe uscat, pe mare şi în aer l-a forţat să întreprindă o reevaluare a
situaţiei. Optimismul caracteristic aprecierilor anterioare ale Tokyo-ului nu se
evaporase în întregime; chiar după evenimentele acestei ultime săptămâni a lui
octombrie, secţiile armatei de uscat şi flotei nu au putut să privească în faţă, cu
obiectivitate, întâmplările dezagreabile. Faptul că armata invincibilă a împăratului
încasase o serie de bătăi, că „vulturii ei de mare“ au fost incapabili să-și impună
superioritatea aeriană asupra Guadalcanalului şi că flota nu a putut sprijini eficient
operaţiile armatei de uscat, nu erau considerate subiecte nimerite de discuţie în
cadrul statului major general.
În realitate, Statul Major General Imperial era din nou dezinformat de
rapoartele comandanţilor marilor unităţi operative ale flotei. Aşa cum la Midway,
aceştia ţinuseră în secret propriile pierderi şi le umflaseră pe acelea ale
americanilor, şi după Santa Cruz şi-au înşelat din nou superiorii din Tokyo. Santa
Cruz, spuneau ei, îi costase pe americani două nave de linie şi trei portavioane
scufundate, împreună cu alte nave grav avariate 273.
În consecinţă, armata de uscat a socotit posibilă continuarea ofensivei printr-o
„sistematică concentrare a forţelor de luptă“ al căror atac să fie sprijinit de
tunurile navelor, de bombardamentul aerian şi de focul artileriei terestre. Politica
„atacurilor prin surprindere executate din apropiere” a trebuit să fie abandonată
în favoarea unei acţiuni masive, directe274. Potrivit cu această decizie, Statul Major
General Imperial a desemnat Brigada mixtă independentă 21 (mai puţin un
batalion cu garnizoana în insula Wake) să intre în compunerea Armatei 17 şi a
ordonat Diviziei 51 să plece la Rabaul. Colonelul Takushiro Hattori, şeful Direcţiei
operaţii din Statul Major General (GHQ) a fost numit ofiţer de legătură pe lângă
comandamentul lui Hyakutake. Noile planuri prevedeau concentrarea tuturor
forţelor pe Lunga de sus şi la vest de Matanikau. Colonelul Shoji, care se afla lângă
Koli Point cu cei peste 2.000 de oameni din aripa dreaptă a lui Maruyama, care

273
În Seventeeth Army Operations, p. 100, se afirmă că aceste cifre asupra pierderilor americane au fost date
în emisiunile posturilor de radio americane. Afirmaţia este greşită, iar dacă ar fi fost corectă ar fi constituit o
justificare uluitoare pentru optimismul continuu al armatei imperiale. În realitate, lucrurile trebuie să se fi
întâmplat astfel: puţin după revărsarea zorilor, la 26 octombrie, un avion de cercetare de pe crucişătorul Tone
a raportat reperarea unei forţe americane formată din trei portavioane, două nave de linie, cinci crucişătoare
şi douăsprezece distrugătoare. Această informaţie a fost desigur transmisă lui Yamamoto. „Obrazul” lui
Nagumo cerea ca după bătălie să raporteze că toate navele principale ale inamicului au fost scufundate. De
aici ficţiunea care a indus în eroare pe planificatorii armatei de uscat.
274
Ibidem
fuseseră salvaţi, a primit ordin, la 3 noiembrie, să înceapă un marş împrejurul
bazei.
Dar un număr de ofiţeri japonezi, aflaţi pe front, au început să aibă îndoieli
crescânde în succesul oricărui plan care nu prevedea neutralizarea forţei aeriene
americane din raionul obiectivului. Ei erau convinşi că atacurile de bombardament
repetate şi masive, cu o puternică acoperire în avioane de vânătoare, erau
singurele mijloace de a pune capăt rezistenţei americane. Aceste opinii au fost
acum înaintate Statului Major General Imperial. Modalitatea de a se acţiona,
susţinută fără succes de amiralul Mikawa, consta în suspendarea oricăror întăriri,
până când nu se constituia la Rabaul o mare grupare de bombardiere, şi nu era
trimis la Buin un număr de avioane de vânătoare Zero. „Spre regretul nostru,
totuşi, Comandamentul Suprem a insistat, cu stăruinţă, să trimită întăriri la
Guadalcanal… “275.

Flota îi dăduse lui Halsey tot ce a putut şi cu toate acestea, la Guadalcanal,

situaţia aviaţiei de vânătoare era încă precară. Marshall şi Arnold ezitau să
contribuie cu şi mai multe avioane. Amândoi erau angajaţi în acţiunile de
concentrare a forţelor în Marea Britanie (BOLERO) 276 şi cu pregătirea iminentei
operaţii TORCH277. Hotărârile privind transferarea unor forţe americane în insulele
britanice şi invadarea Africii de nord fuseseră luate de preşedinte şi de primul
ministru britanic, în concordantă cu strategia adoptată, conform căreia se
prevăzuse lichidarea Axei europene înaintea organizării unei ofensive majore în
Pacific. Marshall şi Arnold erau puşi în cea mai neplăcută situaţie 278. De o parte se
afla insistentul amiral King, iar de cealaltă Roosevelt şi Churchill, sprijiniţi în
întregime de şefii statului major britanic279.

275
Tanaka, op. cit., p. 818.
276
Bolero – Denumirea codificată a acţiunilor pregătitoare pentru deschiderea frontului în Europa. (n. tr.)
277
Torch – operaţia de debarcare a trupelor anglo-americane în Africa de nord franceză. (n. tr.)
278
Chiar şi astăzi, infanteriştii marini pot să exagereze în legătură cu ceea ce unii numesc „trădarea” de la
Guadalcanal. Primii vinovaţi, după cum demonstrează cei care susţin acest punct de vedere (de obicei fără
temei), erau MacArthur, Arnold şi Marshall. Dar şi Halsey avea autoritate deplină să scoată avioanele de
vânătoare din zonele din spate, ceea ce el nu a făcut. O problemă de bază, de obicei trecută cu vederea, era
capacitatea existentă a aerodromurilor de la Guadalcanal de a primi avioane suplimentare. Aceasta ar fi putut
fi rezolvată prin realizarea unor poduri aeriene pentru transportul materialului şi personalului din din Noua
Caledonie. Dar din nou se punea problema asigurării avioanelor navetă de transport cu baza acolo. Proviziile
de combustibil de pe insulă erau limitate, iar condiţiile de lucru relativ primitive
279
Şefii britanici nu erau în acel moment decât vag interesaţi în Pacific. Ei îl considerau pe Hitler inamicul care
trebuia eliminat în primul rând.
 În cursul lungilor săptămâni ale lui octombrie, Roosevelt urmărise evoluţia
situaţiei din insulele Solomon cu o preocupare crescândă; în cele din urmă
îngrijorat de opoziţia Comitetului întrunit al şefilor de State Majore de a aloca
mijloacele necesare asigurării acestei importante poziţii, el i-a adresat, la 24
octombrie, următoarea instrucţiune:

„Privitor la Pacificul de Sud sunt preocupat ca tot armamentul disponibil să

ajungă în această regiune pentru a păstra Guadalcanalul şi, o dată menţinut,
doresc să fiu sigur că muniţiile, avioanele şi echipajele vor fi expediate pentru a
putea profita de succesul nostru“280.

Statul Major General Imperial Japonez îşi dăduse seama, ca şi Washington-ul de

altfel, că valoarea Guadalcanalului depăşea pe aceea a unei poziţii strategice, în
accepţia dată acestui termen în limbajul militar comun. În ambele capitale, insula
devenise un simbol, iar stăpânirea ei o chestiune de prestigiu naţional.
Marţi 27 octombrie 1942, „New York Times” informa că nimeni dintre cei cu
autoritate la Washington „nu s-ar aventura să speculeze asupra rezultatului
bătăliei în curs de desfăşurare”, dar că toţi sunt de acord că va trebui dusă „până
la un deznodământ clar”, aici decizându-se, probabil, cursul „războiului în Pacificul
de Sud-Est în anul viitor” Knox a refuzat să comenteze, iar King, care-i detesta pe
ziarişti cu aceeaşi patimă arătată de generalul William Tecumseh Sherman în
timpul războiului civil american, a păstrat obişnuita sa tăcere de gheaţă. La Pearl
Harbour, Nimitz s-a mulţumit, în remarcile sale, să arate că nu se ajunsese încă la o
situaţie de criză.
O atitudine mai puţin pesimistă era însă evidentă în Guadalcanal. Serviciul de
operaţii al diviziei întocmea planuri pentru împingerea japonezilor la vest de râul
Poha şi pentru stabilirea unei poziţii înaintate de luptă la Kokumbona.

280
Sherwood, op. cit., p. 622—623.
 14. „CÂT TIMP O MAI POT ŢINE AŞA?“

Au fost luate unele măsuri pentru întărirea poziţiilor americane din Pacific chiar
înainte de instrucţiunea adresată de Roosevelt, la 24 octombrie, Comitetului
întrunit al Şefilor de State Majore. La 19 octombrie generalul Marshall a alertat
Divizia 25, comandată de generalul-maior J. Lawton Collins, care avea în mod
obişnuit garnizoana în Hawaii, ordonându-i să fie în măsură să se îndrepte, la
ordin, fie către zona lui Halsey, fie către cea a lui MacArthur. În ziua următoare,
Halsey a anulat operaţia Ndeni şi a ordonat Regimentului 147 infanterie, detaşat
anterior din Divizia 37 şi desemnat drept forţă de ocupaţie, să fie gata să plece mai
departe.
Un eşalon înaintat al Diviziei 43 a armatei de uscat, aflat şi el în curs de mutare,
a fost reţinut pe drum. La 26 octombrie, Preşedintele Coolidge, un transatlantic de
pasageri, transformat, care transporta unul din regimentele diviziei la Espiritu
Santo, s-a lovit de două mine americane şi s-a scufundat chiar la intrarea în port.
Au fost puţine pierderi de vieţi omeneşti, dar toată tehnica regimentului s-a dus la
fund o dată cu nava.
Această nenorocire a fost, însă, fără urmări grave. Alte trupe se îndreptau spre
insulă, între acestea şi Regimentul 8 infanterie marină întărit (al colonelului
Richard H. Jeschke) din Samoa, subunităţi de artilerie, geniu marină (Seabee) şi
Batalionul 2 raideri al infanteriei marine, comandat de locotenent-colonelul Evens
F. Carlson. Avioanele şi piloţii de înlocuire aveau să sosească în curând. În
împrejurările existente, piloţii şi avioanele erau mai necesare decât trupele de
uscat, deoarece, la 26 octombrie, forţele lui Geiger constau din 29 de avioane de
luptă: 12 avioane Wildcat, 11 bombardiere în picaj SBD, 3 avioane P-400 şi 3
avioane P-39281. Cele mai multe dintre acestea necesitau reparaţii.

În timp ce coloana decimată a lui Maruyama se târa prin jungla neîndurătoare

către sud de Mount Austen, iar colonelul Shoji se lupta să o străbată la est, către
Koli Point, Vandegrift făcea planuri pentru încă un atac peste Matanikau.
Regimentul 2 infanterie marină întărit, al colonelului John M. Arthur (mai puţin un

281
Sherrod, op. cit., p. 110.
batalion de infanterie) a fost transportat, pe apă, de la Tulagi, pentru a participa la
această străpungere către Poha, cam la o milă şi jumătate vest de Kokumbona.
Regimentul 5 infanterie marină şi Batalionul 3 întărit din Regimentul 7 – „grupul
Whaling“ – au fost puse în stare de alarmă. Atacul, programat să pornească în zorii
zilei de 1 noiembrie, urma să fie sprijinit de concentrări de artilerie, de
bombardiere în picaj şi de focul de pe nave.
De data aceasta nu se mai încerca din nou o trecere sângeroasă a Matanika-ului
pe la bariera de nisip. În loc de a forţa prin acel punct, Regimentul 5 infanterie
marină avea să treacă apa în amonte pe poduri pentru infanterie construite de
genişti din panouri întinse pe butoaie de combustibil goale. Grupul Whaling urma
să treacă prin vad, la ramificaţia râului, să atace către vest şi să protejeze flancul
stâng al Regimentului 5. Acţiunea avea să o comande colonelul Edson, care-şi
trăise o bună perioadă de timp în aceste neplăcute vecinătăţi.
Un plan mai imaginativ ar fi impus ca Regimentul 2 infanterie marină (sprijinit
de un batalion al Regimentului 164) şi Grupul Whaling, manevrând în flancul
dinspre uscat al lui Arthur, să pătrundă de-a lungul drumului de coastă, în vreme
ce încercatul Regiment 5 al lui Edson adus pe mare, să se fixeze în regiunea vitală
pentru japonezi, dintre Kokumbona şi Tassafaronga. Această schemă, sau una
similară ei, a fost într-adevăr luată în consideraţie, dar diferiţi factori au intervenit
împotriva adoptării ei.
Mai întâi, lui Vandegrift şi celor pe judecata cărora el se baza cel mai mult –
Thomas, Twining, Cates, del Valle şi Edson – le era clar că trebuia profitat cât mai
repede posibil de înfrângerea lui Maruyama. O acţiune de fixare pretindea o
cercetare prealabilă, detaliată, a regiunii de coastă către vest până la Doma Cove.
La sfârşitul lui septembrie, tocmai din cauza necunoaşterii situaţiei adversarului şi
a terenului, puţin lipsise ca Vandegrifl să bage batalionul lui Puller în gura leului,
exact printr-o manevră de acest gen. Acum nu mai avea de gând să repete
greşeala anterioară.
În al doilea rând, acest atac introducea în luptă unitatea lui Arthur şi câtă vreme
o unitate, indiferent care, nu a trecut prin foc măcar o dată, evaluarea adevăratei
ei eficienţe este greu de făcut. Avea să fie comandantul ei excesiv de precaut,
ezitant, oscilant? Ori avea să fie, dimpotrivă, pripit, nechibzuit, fără grija flancurilor
sale? Aceste întrebări şi altele asemănătoare au condus la ideea ca Regimentul 2
infanterie marină să intre în luptă, pentru prima oară, sub protecţia Regimentului
5.
Şi, în sfârşit, putea o acţiune de fixare să fie sprijinită continuu de pe mare şi din
aer? Aceasta era cheia problemei. Iar hotărârea la care s-a ajuns, bazată pe
situaţia la zi a flotei şi pe inventarul aparatelor de zbor, era cea mai justă.
Împrejurările impuneau un atac direct.
 Ca urmare, sâmbătă 31 octombrie, la miezul nopţii, geniştii au început să
amenajeze 3 punţi de trecere peste Matanikau. Spre zori ei îşi îndepliniseră
misiunea şi cinci minute mai târziu tunurile lui del Valle au deschis prima pregătire
de artilerie plănuită în zona de acţiune a Regimeritului 5 infanterie marină. SBD-
urile şi P-urile 39 zburau de-a lungul drumului de coastă. 19 aparate B-17 de la
Espiritu Santo au lansat 350 bombe de 100 livre asupra Kokumbonei, iar
crucişătoarele San Francisco şi Helena şi distrugătorul Sterrett, care în timpul nopţii
împiedicaseră trecerea pe şoseaua de coastă, s-au apropiat de Point Cruz pentru
a-l supune unui foc de distrugere de la mică distanţă.
Trecerea râului s-a desfăşurat conform planului şi atacul a început la ora 7 a.m.
Japonezii erau însă bine adăpostiţi în tranşee. De-a lungul coastei, Batalionul 1 din
Regimentul 5 a întâmpinat o rezistenţă îndârjită. La stânga lui, Batalionul 2 al
maiorului Lewis W. Walt înainta în ritm crescut, în timp ce, mai adânc, în interiorul
insulei, Grupul Whaling a întâlnit numai grupuri izolate de japonezi. În urma
Regimentului 5 infanterie marină, geniştii au amenajat peste râu un pod pentru
vehicule de până la 10 t. Înainte de a se întuneca, la 1 noiembrie, Edson s-a oprit
foarte aproape de Point Cruz, luând măsuri pentru cantonamentul de noapte.
Subunităţile lui dispuneau de o bună poziţie în vederea declanşării atacului plănuit
pentru ziua următoare.
În zori, Edson i-a ordonat lui Walt, unul dintre cei mai agresivi comandanţi de
batalion pe care-i dăduse campania din Guadalcanal, să-şi întoarcă batalionul cu
90 de grade la dreapta şi să atace în direcţia mării. Spre mijlocul dimineţii,
companiile de asalt ale lui Walt au ajuns la coastă, la vest de Point Cruz. Japonezii,
estimaţi cam la un batalion, erau acum prinşi în cursă. Edson a trimis imediat
înainte Regimentul 2 infanterie marină al lui Arthur. În coloană de batalioane ei au
ocolit Regimentul 5 şi au ajuns la drumul ce ducea spre vest. Edson angajase în
luptă toate forţele de care dispunea, dar ar fi avut nevoie de şi mai multe ca să
obţină, repede, rezultatele pe care le spera. Divizia i-a mai pus la dispoziţie
Batalionul 1 din Regimentul 164 infanterie de sub comanda locotenent-colonelului
Frank C. Richards, o subunitate din care Edson şi-a constituit rezerva.
În ziua de marţi, 3 noiembrie, Regimentul 5 a lichidat încercuirea de la Point
Cruz: au fost număraţi peste 300 de japonezi ucişi şi s-au capturat 12 tunuri
antitanc, un obuzier şi 34 de mitraliere. Conform ordinului diviziei, după
îndeplinirea misiunii, Edson a trecut comanda lui Arthur, iar Regimentul 5 s-a
întors în perimetru.
Japonezii au făcut eforturi disperate pentru a opri înaintarea spre vest.
Maruyama era „departe, pe cursul superior al râului Lunga“ şi niciun ajutor nu
putea fi aşteptat din acea direcţie. Hyakutake umplea golurile în linia de luptă cu
personalul comandamentelor, cu bolnavi, răniţi, oameni din serviciile armatei;
oricine era în stare să se ţină pe picioare, dintre cei din spatele frontului, a fost
trimis în grabă să lupte282.
Către seara celei de a treia zi a atacului, americanii au reuşit să împingă forţele
inamice pe o poziţie situată cam la o milă vest de Point Cruz. Hyakutake a cerut
imediat ajutoare. În insulele Shortland, generalul maior Takeo Ito, aflat la comanda
Grupului de infanterie al Diviziei 38, anticipase deja acest ordin şi a început
îmbarcarea comandamentului său şi a Regimentului 228 infanterie (fără Batalionul
3) la câteva minute după ce primise comunicarea. În cursul nopţii, 17 distrugătoare
i-au transportat trupele, în deplină siguranţă, la Kamimbo şi Tassafaronga. Ito n-a
pierdut niciun moment; imediat ce debarcau, oamenii lui intrau în formaţii de
marş şi porneau către est.
În timp ce la vest de Matanikau atacul continua, se crease o nouă situaţie la
Tetere, la 12 mile est de perimetru, unde colonelul Shoji sosise cu o grupare de
aproximativ 2.500 de ofiţeri şi soldaţi, aparţinători ai aripii drepte, care
supravieţuiseră atacurilor de noapte din ultimele zile ale lui octombrie. La Tetere,
Shoji găsise 131 de răniţi rătăciţi. Îi lipseau personalul medical şi proviziile, dar a
putut acorda răniţilor o îngrijire sumară. Când colonelul s-a pus în mişcare către
ţărm, i s-a spus să aştepte ajutoarele ce aveau să debarce lângă Koli cam la miezul
nopţii lui 3 noiembrie. În noaptea lui 2 noiembrie Shoji a distribuit oamenilor săi
înfometaţi o porţie dublă de orez283.
În aceeaşi zi, secţia cercetare a amiralului Halsey i-a comunicat lui Vandegrift că
„Expresul” va sosi în noaptea următoare şi va descărca la est de Koli 284. Divizia a
scos din dispozitiv batalionul lui Hanneken, cu experienţă de luptă dar obosit, şi i-a
ordonat să se îndrepte către est. Târziu, în după-amiaza lui 3 noiembrie, după 12
ore de marş, Hanneken a trecut prin vad Metapona, cam la 3 mile est de Koli Pont,
şi a organizat primirea „oaspeţilor” ce veneau de pe mare. La mai puţin de 1 milă
către est, la Gavaga Creek, Shoji se pregătea şi el să salute sosirea trupelor
proaspete, a orezului şi a muniţiilor. Niciunul din cei doi comandanţi nu ştia de
prezenţa celuilalt.
Aproape de miezul nopţii, infanteriştii marini americani puşi ca observatori pe
ţărm au distins siluetele a 5 nave pe care le-au identificat corect a fi un
transportor, un crucişător şi 3 distrugătoare 285. Navele au ancorat şi au început să
descarce, însă la Gavaga. Era o noapte fără lună şi Hanneken nu a putut interveni.
282
„Corespondentă Miyazaki“.
283
„Corespondenţă General-maior Toshinaro Shoji“.
284
Mesajele operative japoneze erau în mod frecvent interceptate şi decriptate la Pearl Harbor şi Washington.
285
Potrivit lucrării Seventeenth Army Operations, p. 101-102, aceste nave japoneze au adus la Gavaga Creek o
companie de infanterie, două tunuri de câmp şi un detaşament de transmisiuni, plus muniţia, provizii diverse
şi raţii necesare pentru 2.000 de oameni pe timp de 10 zile. Proviziile erau destinate să asigure coloana lui
Shoji în timpul marşului spre Lunga superioară, unde el urma să înceapă acţiunile de îndată ce va sosi.
El n-a putut nici să confirme diviziei această situaţie ce fusese anticipată, fiindcă
staţiile sale de radio, udate de ploaie şi de numeroasele treceri prin bălţile de
maree şi râurile ce le traversase cu batalionul său, nu mai puteau face legătura cu
comandamentul. Cu toate acestea, el a hotărât să atace în zori. În momentul în
care companiile lui de asalt au dat să pornească atacul, ele s-au izbit de un grup de
japonezi în marş către Koli.
Ambele părţi şi-au revenit din surpriza iniţială, dar japonezii au reacţionat primii
şi în câteva minute infanteriştii marini erau prinşi sub focul obuzierelor uşoare şi al
aruncătoarelor de 90 mm. Pe măsură ce lupta se înteţea, batalionul lui Hanneken a
fost lovit prin surprindere din spate şi obligat să se retragă. În cursul următoarelor
6 ore Hanneken a condus, cu succes, acţiunea de retragere. După-amiaza, târziu,
batalionul lui a ajuns pe malul de vest al râului Nalimbiu şi, în sfârşit, operatorii
radio au comunicat că legătura cu divizia a fost stabilită.
Vandegrift a acţionat imediat pentru soluţionarea situaţiei. Aviaţia a fost trimisă
să bombardeze şi să mitralieze zona de coastă de la est de Nalimbiu, iar
crucişătoarele şi distrugătoarele, care cu câteva zile mai înainte bombardaseră
Point Cruzul, au pornit acum, cu viteză maximă, spre est. Că avioanele nu au făcut
în ziua aceea o treabă prea bună ne-o sugerează următoarea serie de mesaje
trecute în jurnalul de operaţii al diviziei:

„17,17. Avioanele noastre mitraliază şi bombardează.

17,35. Avioanele ne bombardează pe noi. Opriţi-le.
17,55. Cerem ca toate avioanele să înceteze bombardarea până când lucrurile
se limpezesc”.

În timp ce avioanele americane omorau şi răneau soldaţi americani, batalionul

lui Puller s-a îmbarcat în şalupe de debarcare, la Kukum, iar Regimentul 164
infanterie al lui Moore (mai puţin batalionul lui Richard, angajat în flancul de vest)
a ieşit din perimetru pentru învăluirea inamicului dinspre sud.

În timp ce unele subunităţi de infanterie marină şi din trupele de uscat curăţau

terenul de prezenţa inamicului, la vest de Point Cruz, iar altele luptau de-a lungul
lui Nalimbiu, la Aola Bay, cam 30 mile est de Koli, Kelly Turner ducea una dintre
Generalul-maior Takeo Ito, comandantul infanteriei Diviziei 38, a declarat mai târziu că în această perioadă nu
au fost debarcate trupe. Miller, op. cit., p. 198, Hough, Ludwig, Shaw, op. cit., spun (p. 347) că au fost
debarcate trupe însumând 1.500 de oameni dar citează, de asemenea, nota lui Miller. Eu mă bazez în primul
rând aici pe informaţiile pe care mi le-a furnizat cu multă amabilitate fostul general-maior Toshinaro Shoji.
cele mai stupide acţiuni din întreg războiul Pacificului. De vreo două luni, Turner
era preocupat să stabilească la Aola o poziţie de „rezervă”, care să aibă un
aerodrom. Vandegrift, Geiger, Woods, McCain şi Fitch au privit acest proiect cu
unanimă dezaprobare, dar Turner, la fel de persuasiv pe cât era de încăpăţânat,
reuşise să-i plaseze ideea mai întâi lui Ghormley, iar apoi şi lui Halsey.
În consecinţă, la 4 noiembrie, când a adus Regimentul 8 infanterie marină la
Lunga, Turner a lăsat la Aola Batalionul 2 raideri al lui Carlson, Batalionul 1 din
Regimentul 147 infanterie, 500 militari de geniu marină (Seabee) (de care era
mare nevoie la piste şi la alte construcţii în interiorul perimetrului), subunităţi de
artilerie antiaeriană şi de coastă din rândul trupelor de infanterie marină şi o
baterie de artilerie a Diviziei Americal cu ordinul de a amenaja o pistă. Militarii de
geniu marină s-au apucat de lucru cu îndemânare, dar solul mlăştinos pe care i-a
debarcat Turner era cu totul impropriu construirii unui aerodrom. La aceeaşi
concluzie ajunsese anterior şi o echipă de cercetare a geniştilor infanteriei marine
care studiase zona.
Abia o lună mai târziu şi doar ca urmare a altor proteste venind din partea lui
Vandegrift, Harmon, Geiger şi Fitch, Halsey a anulat această operaţie născută
moartă. Între timp, trupele care ar fi putut fi utilizate cu mult folos în altă parte, au
pierdut câteva săptămâni aşteptând să fie scoase din acel loc mizerabil. De fiecare
dată când Turner a pus deoparte sextantul pentru a lua, în schimb, în mână,
bastonul de general a făcut o remarcabilă greşeală, iar Aola n-a fost o excepţie de
la această regulă.

Dezamăgit de ritmul acţiunii din vest şi exasperat de aventura lui Turner de la

Aola, Vandegrift s-a decis să-i lichideze, cel puţin, pe japonezii de la est. La 4
noiembrie, el a suspendat, temporar, acţiunea de la Point Cruz şi a ordonat lui
Rupertus, de la Tulagi, să preia comanda la Koli. După ce a ascultat rapoartele lui
Hanneken şi a prelucrat informaţiile primite de la cercetaşii băştinaşi,
comandantul diviziei a tras concluzia că în vecinătate erau mai mulţi japonezi
decât anticipase. Înainte de a-şi lansa atacul s-a decis să aştepte lângă Koli venirea
lui Moore.
Pe când soldaţii treceau râul la aproximativ 3.000 de yarzi de la vărsare şi
înaintau spre nord, prin junglă, colonelul Shoji a primit ordinul să se retragă către
regiunea superioară a râului Lunga 286. A luat-o deci înapoi, către Tetere şi a lăsat
înapoia sa o ariergardă cam de 500 de oameni ca să-i „distreze” pe americani la
286
„Corespondenţa Shoji“.
Gavaga Creek, în timp ce el se deplasa spre sud. Pierderile sale în acţiunea de la
Nalimbiu fuseseră uşoare. Între timp, divizia i-a ordonat lui Carlson (aşa cum avea
să se dovedească, cu întârziere) să pornească pe drumul de la Aola şi să-i atace,
din spate, pe japonezi.
Sâmbătă 7 noiembrie, după ce au întâlnit în cale doar o mână de japonezi, şi
după ce a avut cu ei o ciocnire nedecisă, de noapte, fără vărsări de sânge, dar în
schimb zgomotoasă, cele două batalioane ale lui Moore au atins ţărmul mării. De
aici, această forţă combinată a început o înaintare precaută către Metapona 287.
Când a căzut noaptea, subunităţile s-au îngropat în tranşee pentru respingerea
unei posibile debarcări, care însă nu s-a produs. În ziua următoare, forţele lui
Moore au încercuit poziţia de la Gavaga şi au declanşat lupte crâncene, purtate la
mică distanţă. În acest stadiu al lucrurilor, Rupertus a căzut bolnav de friguri şi
generalul de brigadă Edmund B. Sebree din cadrele armatei de uscat, care l-a
însoţit pe Moore ca observator, a preluat comanda 288.
Amiralul Halsey şi-a petrecut ziua de duminică pe Guadalcanal. El dorise să
viziteze insula încă de la numirea sa în funcţia de comandant al ComSoPacu-lui însă
a fost în mai multe rânduri obligat să-şi amâne călătoria. Evident, Halsey a folosit
fiecare minut, sau aproape fiecare minut, al scurtei sale şederi aici. L-a însoţit
Vandegrift, într-un jeep, la „Tenaru”, la Ridge, la Henderson şi la Matanikau, adică
în locurile care aveau o semnificaţie deosebită pentru general, cum de fapt aveau
pentru fiecare om din subordinea sa.
În timpul nopţii „Maşina de spălat Charlie“ a impus o alarmă de rutină, iar
distrugătoarele au bombardat Hendersonul. Imediat ce Halsey şi Vandegrift au
intrat în adăpostul generalului, a coborât o încărcătură iluminantă. Proiectoarele
lui Pepper şi-au început căutările lor încrucişate, tunurile antiaerienei au început
să bubuie şi „Charlie“ şi-a oprit motorul. Au urmat câteva interminabile secunde,
iar apoi o bombă de 250 de livre a explodat înăbuşit.
„Trainică construcţie ai tu aici, n-am ce zice, Archie”, a remarcat Halsey în timp
ce bătea cu mâna lui păroasă unul din sacii de protecţie umpluţi cu nisip. Nisipul a
început să curgă încet pe sol; o altă încărcătură iluminantă a înflorit pe cer, o altă
bombă a explodat. „Charlie” a luat-o bâzâind leneş către vest. Apoi a sunat
încetarea alarmei. În timp ce Halsey se strecura afară din adăpost, sacul putred cu
nisip a plesnit. Profeţii diviziei, nu mai puţini de 15.000 la număr, l-au considerat
un semn bun.

287
Miller, op. cit., p. 198.
288
Sebree, locţiitorul comandantului Diviziei „Americal”, l-a însoţit pe Moore, aşa cum spunea el mai târziu,
„ca să observe şi să înveţe”. Sebree sosise recent la Guadalcanal pentru a pregăti drumul pentru restul Diviziei
„Americal”.
 În dimineaţa următoare, înaintea micului dejun, Halsey a înmânat câteva zeci
de decoraţii şi a ţinut o scurtă conferinţă de presă. Un corespondent nerod l-a
întrebat pe amiral cât timp crede că va mai dura războiul. „Tu cât crezi că o mai
pot ţine aşa?“ i-a replicat sec Halsey289.
Un alt reporter l-a întrebat pe amiral cum îşi propune să câştige campania în
Pacificul de Sud, la care Halsey a răspuns: „Să omor japonezi, apoi să omor
japonezi, şi s-o ţin tot aşa mereu omorând japonezi".
Înainte de a se întoarce la Nouméa, comandantul ComSoPac-ului i-a spus lui
Vandegrift că pe Guadalcanal întâlnise „cea mai superbă gaşcă” pe care „o
cunoscuse vreodată”.
La 8 noiembrie, un nou comandant, cel al forţelor aeriene, generalul de brigadă
Louis Woods, din infanteria marină, s-a prezentat la raport înaintea lui Halsey.
Woods îl înlocuise pe Geiger şi moştenise de la el, numai cu o zi mai înainte, titlul
neoficial de „ComairCACTUS“290. În cursul săptămânii ce a precedat preluarea
comenzii, Brigada 1 de aviaţie primise întăriri importante. Spre sfârşitul lui
octombrie Grupul 2 aviaţie al infanteriei marine (aflat sub comanda locotenent-
colonelului William O. Brice) sosise în Noua Caledonie. Comandantul grupului
începuse, deja, să-şi trimită piloţii şi aparatele în zonă. În prima zi a lui noiembrie,
maiorul Joseph Sailer jr., care avea să devină unul dintre cei mai aprigi piloţi de
bombardament în picaj ai celui de-al doilea război mondial, a sosit cu Escadrila
132; la 2 noiembrie, maiorul Paul Fontana a venit în zbor cu 9 din piloţii de
vânătoare ai escadrilei (VMF) 112. Mult aşteptatele avioane de vânătoare
Lightning nu ajunseseră încă, dar sosise o escadrilă de avioane torpiloare ale
infanteriei marine comandată de locotenent-colonelul Paul Moret.
Două avioane de cercetare foto pilotate de experţi au completat ridicarea
cartografică a întregii jumătăţi de vest a Guadalcanalului. La o săptămână după ce
piloţii şi-au terminat treaba, hărţi exacte ale acestei porţiuni a insulei erau, în
sfârşit, disponibile. Iar la începutul lui noiembrie, subunităţile de geniu marină au
amenajat o nouă pistă de decolare – „Fighter Two“ – smulsă junglei de la vest de
Kukum.
Prin sosirea celor două baterii de tunuri de 155 mm, artileria putea şi ea să
tragă în adâncimea dispozitivului japonez. Alte tunuri şi obuziere au fost, de
asemenea, debarcate şi del Valle, acum general de brigadă, avea, în sfârşit, la
dispoziţia sa, o grupare de artilerie suplă şi multifuncţională.
În timpul acestei perioade, japonezii urzeau în tăcere. La 2, 5, 7, 8, 9 şi 10
noiembrie, două crucişătoare şi 65 de distrugătoare aduseseră pe insulă trupe şi

289
Halsey, interviu de presă la Guadalcanal, 9 noiembrie 1942.
290
Comandantul grupării de aviaţie din zona Guadalcanal (zonă denumită codificat CACTUS) (n. tr.).
provizii291. La 7 noiembrie, 11 dintre distrugătoarele lui Tanaka au debarcat, la
Tassafaronga, peste 1.300 de ofiţeri şi soldaţi ai eşalonului înaintat al Diviziei 38;
două nopţi mai târziu, „Expresul” a adus cu bine pe comandantul diviziei, generalul
locotenent Tadayoshi Sano, pe cei din statul său major şi personalul
comandamentului împreună cu peste 600 de soldaţi 292. Aviaţia de la Henderson a
atacat ambele grupuri în timp ce se apropiau de insulele Russell, dar fără
consecinţe importante pentru ele.
Hora era în toi.

291
Southeast Area Naval Operations, p. 45.
292
Tanaka, op. cit., p. 829.
 15. „NECRUŢĂTOARE, SÂNGEROASĂ ŞI DEFINITIVĂ”293

În timp ce japonezii erau încercuiţi la Gavaga, divizia a ordonat lui Arthur să reia
înaintarea cu Regimentul 3 infanterie marină către Poha. Regimentul lui Jeschke
(mai puţin un batalion), care tocmai sosise, i s-a alăturat ieşind din perimetru, luni,
9 noiembrie. În ziua aceea, ploaia a căzut fără încetare, iar atacul lui Arthur
progresa în pas de melc294.
Marţi, soarele strălucea cu o intensitate neobişnuită pentru ofiţerii şi trupa
Regimentului 8 infanterie marina, dar batalioanele proaspete ale lui Jeschke, care
trecuseră deja linia frontului, în cursul dimineţii, nu au mai reuşit să înainteze. În
văile lipsite de aer, soldaţii supraîncărcaţi îşi trăgeau cu greu sufletul. Înaintau
încet, târându-se peste creste acoperite cu iarbă de kunai, ducând, o dată cu ei,
mitralierele şi aruncătoarele de mine. În acest timp soarele arzător le încingea,
până la incandescenţă, căştile de oţel şi ţevile armelor. În ziua următoare, arşiţa a
fost şi mai puternică. Regimentul nu înaintase decât 400 de yarzi 295.
„Programul de sărbători” nu s-a simţit deloc pe Guadalcanal. În ziua de 11
noiembrie, când se aniversa armistiţiul ce pusese capăt ostilităţilor din primul
război mondial, au avut loc două raiduri, japonezii scăpând cu pierderi puţin mai
mari decât cele pe care le-au produs – 11 avioane Zero, faţă de 7 Wildcat. „Vulturii
mărilor" îşi pierduseră acum mult din entuziasmul afişat pe timpul pregătirii în

293
O frază folosită mai demult într-un editorial al ziarului „New York Times”, la fel de potrivită şi aici.
294
National Archives, Alexandria, Va., „Report of First (sic) Matanikau Engagement” 164th Infantry, Dosar 300-
Inf. (164) - 0323808. În realitate, aceasta era a 5-a luptă de la Matanikau. Deşi, în mod ciudat, „First Mardiv
Final Report“ menţionează (p. 31) că această acţiune a fost reluată la 10 noiembrie, totuşi, În conformitate cu
jurnalul de război al ComSoPac (Com Gen 1st MarDiv to ComSoPac 082245 and 092235), atacul a fost
declanşat la 9 noiembrie.
295
Împrejurările în care acest regiment a fost angajat în luptă pentru prima dată reflectă improvizaţia
operativă, caracteristică a întregii campanii. Jeschke nu a primit niciun ordin de avertizare; lui nu i s-a dat
posibilitatea să facă o cercetare proprie; nu i s-au dat fotografiile aeriene detaliate, care erau atunci
disponibile. Plângerile comandantului de regiment erau justificate. În plus, statul major al diviziei era foarte
nehotărât, iar situaţia cerea o acţiune rapidă.
Regimentul lui Jeschke era insuficient informat şi instruit asupra condiţiilor din junglă şi a luptei în junglă,
deoarece „nicio informaţie nu fusese primită cu privire la învăţămintele trase de alte unităţi de infanterie
marină în acţiunile de pe Guadalcanal, în timpul ultimelor trei luni până la debarcarea Regimentului 8
infanterie marină” (8th Marines), „Report of Operations, Guadalcanal”. Historical Branch, G—3, Hq „USMC,
document A24—I.
Statul major al Corpului de Infanterie Marină a fost deosebit de neglijent în perioada primelor şase luni ale
celui de-al doilea război mondial în ceea ce priveşte obligaţia sa de a furniza, oportun, unităţilor din spatele
frontului „Rapoarte de acţiune” şi dări de seamă cu privire la învăţămintele trase.
vederea executării raidurilor asupra Guadalcanalului. Atitudinea echipajelor de pe
Betty-uri, mai ales a celor care zburau la marginea formaţiei (întotdeauna primele
„înjunghiate" de avioanele de vânătoare Wildcat, ce veneau în picaj) era una de
stoică aşteptare a unui sfârşit amânat mereu cu 24 de ore.
Ritmul acţiunilor de la vest de Cruz, cât şi informaţiile cu privire la deplasarea
navelor în „The Slot”, îl îngrijorau pe Vandegrift. Ca urmare, îndată ce a primit o
sinteză informativă pregătită de statul major al lui Halsey, s-a decis să-şi retragă
trupele de la vest de Matanikau, ca să-şi întărească linia frontului şi să se
pregătească pentru măcelul ce părea inevitabil. În după-amiaza lui 11 noiembrie,
el i-a ordonat lui Arthur să se retragă. Infanteriştii marini au adus cu ei 11 obuziere
şi tunuri antitanc, 32 de mitraliere şi 23 de aruncătoare de mine capturate de la
inamic. Trupele ce fuseseră angajate în luptă au avut 65 de morţi şi 125 de
răniţi296. Pierderile japonezilor, în cursul ultimei faze a acestui atac, nu au fost
niciodată stabilite.
Către est, japonezii de la Gavaga au întreprins încercări repetate de a ieşi din
încercuire. Unii au reuşit să o facă. Însă grosul forţei era întâmpinat cu foc din sud,
din est şi din vest, iar spre nord erau apele mării. Pentru ei viața se socotea acum
în ore şi minute, şi la 12 noiembrie, ultimii apărători îndârjiţi au căzut în luptă ori s-
au sinucis. 450 japonezi zăceau neîngropaţi în locul în care luptaseră, însă
sacrificiul lor i-a permis lui Shoji, cu cei 2.000 de oameni ai săi, să se retragă spre
sud şi vest. Cercetaşii lui Clemens au raportat despre această deplasare şi Carlson,
grăbindu-se spre vest, către Tetere, a primit ordin să treacă prin junglă şi să-l
intercepteze pe Shoji. El a înaintat deci către cursul superior al râului Balesuna.
Pierderile americanilor la Gavaga au fost de 40 de morţi, iar 120 de ofiţeri şi
soldaţi, inclusiv puternicul Puller, erau răniţi. Captura includea o mare cantitate de
orez, două obuziere, aruncătoare de mine, mitraliere, arme automate şi 50 de
bărci de debarcare pliante. Sebree a primit ordin să distrugă imediat toată hrana şi
materialele capturate şi să se întoarcă la bază297.
Cu cei 71 de morţi şi dispăruţi, 193 de răniţi înregistraţi în luptele din vest şi 160
de morţi şi răniţi la Nalimbiu şi Gavaga, pierderile primelor zece zile din noiembrie
depăşeau cifra de 400. Acesta era un preţ relativ ridicat, deoarece în vest nu
fusese realizat niciun obiectiv durabil. Pe de altă parte, acţiunile din flancul de est
eliminaseră posibilitatea oricărei primejdii imediate din această direcţie.
Când s-a privit retrospectiv asupra primelor 11 zile ale lui noiembrie, unii dintre
cei care trecuseră prin ele au descris insula lor drept „liniştită”. Aşa a fost, în

296
„First MarDiv Final Report”, faza V, p. 30.
297
Ibidem.
comparaţie cu agitatele zile şi nopţi ale lui septembrie şi octombrie, sau cu cele
care aveau să vină în curând.

Când Halsey s-a întors la Nouméa, la 9 noiembrie, şeful său de stat major l-a
primit anunţându-i vestea că elemente ale Flotei Combinate au plecat de la Truk,
că alte nave de luptă se adunau la Rabaul, că transportoarele se strângeau în
Simpson Harbor şi că se semnala o activitate neobişnuită în insulele Shortland.
Rapoartele coastwatcherilor cât şi cele ale observatorilor de pe submarine şi
avioane de cercetare confirmau mesajele decodificate ale japonezilor. Nu mai era
nicio îndoială că această concentrare de trupe anunţa o acţiune de o amploare pe
lângă care ofensiva de la sfârşitul lui octombrie putea fi socotită minoră. 298
Noul plan japonez era mai simplu decât fuseseră cele anterioare. La 12
noiembrie, la miezul nopţii, o parte din Flota 2 a lui Kondo, comandată de
viceamiralul Hiroaki Abe, avea să se apropie de coasta de nord a Guadalcanalului şi
să facă ţăndări Hendersonul, avioanele parcate în jur şi instalaţiile adiacente.
Gruparea lui Abe era formată din navele de linie Hiei şi Kirishima, crucişătorul
Nagara şi 14 distrugătoare.299 Ca şi mai înainte, puternicele nave de luptă urmau
să folosească artileria de mare calibru şi avea să fie folosită pentru prima dată
pulberea fără flacără, pe care japonezii o şi inventaseră.
Restul flotei lui Kondo urma să patruleze cam la 150 de mile nord de Savo, ca
grupare de acoperire îndepărtată300. Aceasta cuprindea portavioanele Junyo şi
Hiyo, cu aproape 100 de avioane de vânătoare, bombardiere, în picaj şi avioane
torpiloare, navele de linie Kongo şi Haruna, 4 crucişătoare şi 19 distrugătoare301.
Comandantul-şef al Flotei 8, viceamiralul Mikawa, avea să asigure sprijinul
apropiat al debarcării Diviziei 33 a generalului-locotenent Sano, lângă
Tassafaronga. Mikawa avea disponibile şase crucişătoare şi un număr egal de
distrugătoare302, Mikawa a pus trei crucişătoare şi patru distrugătoare sub
comanda contraamiralului Shoji Nishimura şi i-a comunicat să bombardeze, la
ordin, litoralul.
Contraamiralului Tanaka, care îşi reluase postul de comandant al Forţei de
întărire, i s-au încredinţat 12 distrugătoare. Ele vor escorta un convoi de 11
298
Halsey, op. cit., p. 124.
299
Southeast Arca Naval Operations, p, 46.
300
Flota 3 a lui Naguma s-a reîntors în imperiu după bătălia de la Santa Cruz, pentru reparaţii şi pentru a primi
noi escadrile de avioane.
301
Morison, op. cit. p. 233-34, 234, n. 7. 8.
302
Crucişătoarele grele Chokai, Kinugasa, Stizuya, Maya şi crucişătoarele uşoare lsuru, Tenryu.
transportoare pe care era îmbarcat grosul diviziei veterane a lui Sano. O forţă
navală combinată de debarcare, special constituită din aproape 3.000 de ofiţeri şi
soldaţi, trebuia să debarce, simultan, pe litoral. O acoperire aeriană efectuată cu
aviaţia de vânătoare de la bazele terestre şi de pe portavioane avea să asigure că
aceşti marinari, plus cei 11.000 din trupele lui Sano împreună cu tehnica de luptă
din dotare, vor ajunge pe plajă fără a fi prea mult deranjaţi de avioanele
americane. De data aceasta, nu se presupunea nicio ameninţare din partea
Hendersonului şi a celor două piste satelite ale lui; aceste aerodromuri şi avioanele
de pe ele aveau să fie neutralizate de focul tunurilor navelor de linie ale lui Abe.
„Ora Zero“, pentru debarcare, a fost fixată pentru 13 noiembrie la 10,00 p.m. În
timpul debarcării, crucişătoarele şi distrugătoarele lui Mikawa aveau să
desăvârşească distrugerea tuturor instalaţiilor aeriene americane de pe
Guadalcanal. Toate avioanele americane de vânătoare care ar fi supravieţuit
bombardamentelor distrugătoare aveau să fie, în grabă, lichidate de „Vulturii
mărilor”.
Trei ore după miezul nopţii lui 12 noiembrie, Kondo s-a separat de grupul lui
Abe, care s-a îndreptat spre Savo. La ora 6 în acea seară, Tanaka, aflat pe nava
comandant – distrugătorul Hayashio („Valul care goneşte repede”) – şi-a condus
transportoarele de trupe şi escortele lor în largul portului din Insulele Shortland.
Amiralul nu era prea bucuros; nu era sigur în ce direcţie avea să meargă valul şi se
întreba câte dintre navele lui aveau să supravieţuiască. 303
Aşa cum propusese amiralul Mikawa în memorandumul său de la sfârşitul lui
august, o forţă importantă, o forţă capabilă să-i distrugă pe americani era în sfârşit
pornită la drum „toată deodată, cu nave mari”. Au fost alocate suficiente avioane
pentru a cuceri şi păstra supremaţia aeriană deasupra navelor de debarcare şi
zonelor de plajă unde aveau să fie debarcate trupele şi materialele.

Secţia cercetare a lui Halsey făcuse o evaluare uluitor de exactă a forţei şi

posibilităţilor inamice; ComSoPac-ul ştia că el, Halsey, trebuie să pună la bătaie tot
ce avea, de la singurul lui portavion până la bărcile de la Tulagi, pentru a-i stăvili pe
japonezi. De la portavion la MTB-uri (vedetele torpiloare), forţele aflate la
dispoziţia lui Halsey erau slabe şi dispersate.
Marea unitate operativă (Task Force) 61 aflată sub comanda lui Kinkaid
(Enterprise, două nave de linie, două crucişătoare şi 8 distrugătoare) se afla la
Nouméa, unde electricienii, sudorii şi mecanicii roiau pe portavion, reparând
303
Tanaka, op. cit., II, p. 820.
distrugerile suferite la Santa Cruz. În ciuda tuturor strădaniilor lor, liftul din prova
continua, cu încăpăţânare, să rămână blocat în poziţia „Sus“, ceea ce însemna că
toate avioanele trebuiau aduse pe punte din hangar şi coborâte dedesubt cu liftul
de la pupa. Din cele două nave de linie, una (South Dakota) era, în parte,
schilodită.
Grupul operativ (Task Group) 62.4 al contraamiralului Norman Scott
(crucişătorul Atlanta şi 4 distrugătoare), care sosise în radă la Lunga cu o zi înainte
se mai afla încă acolo. Kelly Turner, cu cea mai importantă grupare a forţelor
combatante ale Regimentului 182 infanterie din Divizia Americal, sub comanda
colonelului Daniel W. Hogan, îmbarcat pe 4 nave de transport, era pe drum de la
Nouméa către Guadalcanal, sub escorta lui Portland şi a 4 distrugătoare. În cursul
după-amiezii, el s-a întâlnit la sud de San Cristobal cu Grupul operativ (Task Group)
67.4, „Grupul de sprijin” al contraamiralului Daniel J. Callaghan: două crucişătoare
grele, unul uşor şi 6 distrugătoare.
Când Turner a ancorat în dimineaţa următoare în radă la Kukum, soldaţii din
armata de uscat şi întăririle infanteriei marine s-au grăbit să debarce şi primul
dintr-un şir de mesaje de avertisment provenind de la aviaţia şi submarinele
proprii a sosit la punctul de comandă de pe „Wacky Mac”. După-amiază, Turner
avea deja o imagine destul de precisă, deşi parţială, a situaţiei inamicului.
Gruparea lui Abe fusese reperată spre jumătatea dimineţii, cu puţin peste 300 de
mile la nord de Guadalcanal, iar compunerea ei fusese corect raportată. 304 De data
aceasta, Turner nu credea că planul inamicului era să stabilească o bază de
hidroavioane. El aprecia, în mod corect, că Abe intenţiona să bombardeze
aerodromul şi i-a ordonat lui Callaghan să-l împiedice să facă acest lucru.
Pentru a-l întări pe Callaghan, Turner i-a afectat gruparea lui Scott, mai puţin un
distrugător. Totodată, el i-a luat lui Callaghan două distrugătoare care duceau lipsă
de combustibil. Această schimbare a asigurat Grupului operativ (Task Group) 67.4
un potenţial mai mare în privinţa tunurilor şi a torpilelor. Dar dacă forţa de foc
suplimentară a adăugat şi eficienţă combativă reală grupării lui Callaghan, este o
chestiune îndoielnică. Aici, încă o dată, împrejurările au obligat la improvizaţie şi,
cum s-a mai întâmplat mai înainte (şi avea să se mai întâmple), nave care niciodată
nu acţionaseră una cu cealaltă aveau să lupte împreună într-o bătălie de noapte.
Echipajele tuturor acestor nave erau obosite. Se bucuraseră, într-adevăr, de
desfătări ce nu erau la îndemâna celor pe care aveau misiunea să-i asalteze;
singura lor raţiune de a fi era de a se găsi acolo unde se aflau. Ei nu asudau şi nici
nu tremurau rând pe rând, din cauza malariei şi nici nu-şi petreceau ore nesfârşite
în tranşeele noroioase. Însă cei mai mulţi dintre ei se aflau acum pe mare de luni
304
Hiei şi Kirishima au fost considerate „două nave de linie sau două crucişătoare grele". Aprecierea lui Turner
(comunicată lui Callaghan). Menţionează două nave pe linie japoneze.
întregi. Unele nave aveau personal atât de puţin încât ofiţerii şi marinarii făceau în
mod obişnuit „cart după cart“; patru ore de serviciu, patru libere. Iar „alarma
generală”, în vigoare cel puţin o jumătate din timpul de când o navă ieşea din
Noile Hebride şi până când se reîntorcea acolo, lăsa echipajelor puţin timp liber
pentru a se bucura de somn, de baie şi de hrana caldă, pe care infanteriştii marini
şi soldaţii din trupele de uscat le râvneau aşa de mult. Continua încordare psihică
lăsa urme. Numai în trei luni, Turner îmbătrânise vizibil, iar unii de sub comanda
lui, îndeosebi transmisioniştii, aproape că nu se mai ţineau pe picioare.
Callaghan nu constituia nici el o excepţie. Cu două săptămâni mai înainte fusese
înlocuit în funcţia de şef al statului major al lui Halsey de către căpitanul Miles
Browning, şi de atunci, de când a preluat comanda grupului operativ, „el n-a mai
avut aproape niciun fel de odihnă. Amiralul era într-o avansată stare de epuizare
fizică”305.
La bordul navelor, după-amiaza zilei de 12 noiembrie nu a fost chiar liniştită.
Marinarii erau încă la masa de prânz, când a fost anunţată „situaţia galbenă“
(aviaţie inamică) şi s-a dat „alarma generală”. La patruzeci de minute după aceea,
soseau japonezii: 25 de bombardiere torpiloare, însoţite de 9 avioane de
vânătoare Zero, care le asigurau acoperirea. Piloţii infanteriei marine şi ai armatei
terestre au atacat această formaţie, iar navele lui Turner au umplut văzduhul cu
oţel. Aviaţia de vânătoare a doborât 16 bombardiere Betty, iar artileria
antiaeriană, 4. Un alt bombardier s-a prăbuşit pe puntea de comandă de la pupa a
crucişătorului San Francisco, ucigând 30 de oameni şi rănind alte peste două
duzini. În acest timp, avioanele Zero mitraliau, la joasă altitudine, aerodromul
Henderson.
În seara aceea, Callaghan a escortat navele de transport acum goale ale lui
Turner prin canalul Lengo, în drumul lor către Noile Hebride. La ora 10 p.m., el îi
urează în clar, prin radio, lui Turner „drum bun“ şi, împreună cu cele 5 crucişătoare
şi 8 distrugătoare, se înapoiază spre apele întunecate care spală în tăcere
ţărmurile insulei Savo.
Contraamiralul Dan Callaghan ştia că merge împotriva a două nave de linie
inamice dotate cu tunuri de 14 inch. Trebuia să-l surprindă pe inamic şi să-şi
folosească torpilele şi salvele artileriei principale mai înainte ca uriaşele nave ale
lui Abe să-l fi descoperit, iar tunurile acestora să-i fi distrus, în tihnă,
crucişătoarele. Singura lui şansă era să se apropie, în ascuns, cu rapiditate şi să
deschidă focul mai înainte ca inamicul să-i bănuiască măcar prezenţa. „Noi le vrem
pe cele mari“, l-a conjurat pe ofiţerul cu artileria de pe nava-amiral San Francisco.
Dar era oare suficientă atitudinea hotărâtă a acestui amiral curajos?
305
„Corespondenţă” contraamiral (în retragere) William W. Wilbourne, USN. Wilbourne, pe atunci locotenent-
comandor, era ofiţer cu artileria pe nava-comandant San Francisco.
 Formaţia de marş ordonată de Callaghan, pentru lupta de noapte la care îşi
conducea navele, scoate în evidenţă faptul că el nu analizase cu grijă experienţa
amiralului Scott, din luna trecută, în timpul luptei de la miezul nopţii cu Goto. Aşa
cum a făcut şi Scott, Callaghan şi-a dispus navele în formaţie de şir (coloană) şi şi-a
împărţit distrugătoarele, plasând patru în avangarda celor cinci crucişătoare şi
patru în ariergardă. Dar aceasta nu era cea mai bună formaţie de adaptat pentru
condiţiile situaţiei cu care avea să se confrunte. Prin aceasta şi-a privat în mod
automat distrugătoarele de orice posibilitate de a efectua un atac prin
surprindere, coordonat de la mică distanţă, cu torpile.306
El, ca şi Crutchley, nu a dat instrucţiuni specifice luptei de noapte. Nici nu a
definit rolul pe care dorea să-l joace distrugătoarele sale. Într-adevăr, căpitanul
Robert G. Tobin, comandantul celor patru distrugătoare din ariergardă, n-a primit
niciun ordin de la amiral. Callaghan era astfel pe punctul de a-şi arunca forţele
împotriva unui duşman superior, fără a-şi fi luat cele mai elementare măsuri ca să-
şi asigure un minimum de control. Este posibil ca el să fi considerat acele
instrucţiuni ca superflue, că lupta de la mică distanţă navă contra navă era
inevitabilă. Chinezii au, pentru astfel de situaţii, un proverb: „trebuie să mergi în
bârlogul tigrului pentru a-i prinde puii”. Unii dau buzna, alţii sunt mai vicleni.
Circumstanţele s-au combinat astfel, încât l-au forţat pe acest amiral să se arunce
direct „în bârlogul tigrului”.
Formaţia stabilită de Callaghan i-a sporit dificultăţile: aşezându-şi navele într-o
coloană lungă, el n-a dat nicio atenţie posibilităţilor radiolocaţiei de a cerceta
suprafaţa mării. Şi-a dat el oare seama că aceste radiolocatoare erau principala
garanţie a asigurării surprinderii la care se gândea? Evident, nu. Dar cu o lună mai
înainte, căpitanul Hoover, de pe Helena, i-a acordat radarului toată încrederea,
spre totala zăpăceală a japonezilor. Dintre distrugătoarele din avangardă, numai
O’Bannon avea ultimul tip de radiolocator de cercetare. Era al patrulea în coloană.
Din cele cinci crucişătoare, Helena avea cea mai modernă instalaţie de radar, dar el
era al patrulea crucişător din coloana care era condusă de Atlanta, navă cu un
radiolocator primitiv. San Francisco urma după Atlanta. El era orb. Alegerea
crucişătorului San Francisco drept navă-amiral nu a fost înţeleaptă. Deşi avea
artileria principală şi artileria antiaeriană dirijate prin radar, nu avea radiolocator
pentru cercetarea de suprafaţă307.

306
În marina militară a S.U.A., concepţia privind utilizarea în luptă a distrugătorului era bine conturată în acel
timp, dar torpilele disponibile erau scandalos de imprecise şi de lipsite de siguranţă în funcţionare. Cele mai
multe dintre ele mergeau prea adânc şi se poate argumenta că, chiar dacă Callaghan şi-ar fi postat
distrugătoarele în avangardă şi le-ar fi permis să execute un atac prin surprindere şi o retragere imediată
(conform concepţiei oficiale) rezultatele ar fi fost neglijabile. Se poate presupune, totuşi, că s-ar fi putut ca ele
să aibă norocul să lovească navele inamice cu câteva torpile care să explodeze.
 La puţin timp după ce distrugătoarele de avangardă ale lui Callaghan au dublat
Lunga Point, pe ecranele radarului crucişătorului Helena au apărut nişte „puncte”
identificate ca fiind ale inamicului. Helena le-a raportat imediat. După şase minute,
la ora 1,24 a.m., Helena a anunţat toate navele că inamicul se află în prova-
babord, la distanţă de 14.500 yarzi, navigând cu viteza de 23 de noduri, în drum
105°.308 Semnalele de pe ecranele lui Helena indicau că cele două forţe se apropiau
cu aproximativ 1.000 yarzi pe minut. De pe nava-amiral nu venea încă niciun
cuvânt. Într-adevăr, de pe nava-amiral nu a venit, încă multe alte minute, niciun
cuvânt.
La 1,41 a.m., distrugătorul Cushing, conducătorul coloanei americane, a
executat o întoarcere bruscă de 90° la stânga, pentru a evita ciocnirea cu Yudachi,
distrugătorul din fruntea coloanei japoneze comandate de amiralul Abe. În sfârşit,
Callaghan a spus ceva. Dar când a vorbit, n-a fost pentru a da întârziatul ordin de
deschidere a focului.
„Ce faceţi voi?“ l-a întrebat în clar, prin radio, pe comandantul lui Cushing.309
Acum, cu fiecare secundă trecută, amiralul american îşi permitea să risipească
imensul avantaj al surprinderii pe care o realizase. Avantajul ei se risipea
asemenea nisipului scurs printre degetele larg răsfirate. Secundele treceau
pulsând, una câte una, pe ceasul din punctul de comandă blindat al crucişătorului
San Francisco. În sfârşit, la 24 de minute după ce Helena a reperat, cu exactitate,
navele inamice care se apropiau, Callaghan a dat un ordin:

„Atenţie, fiţi gata să deschideţi focul!“310

Era prea târziu. Observatorii japonezi îi văzuseră pe americani. Atlanta, nava-

amiral a contraamiralului Norman Scott, a fost prima lovită de proiectile şi torpile,
şi înainte chiar ca amiralul Callaghan să fi dat ordinul de deschidere a focului,
carena i-a fost perforată de cel puţin o torpilă. Forţa exploziei „i-a ridicat din apă
corpul care apoi a căzut avariat, vibrând din toate încheieturile”.311

307
Pentru apărarea amiralului Callaghan, ar pleda faptul că cea mai mare parte a ofiţerilor superiori din
marină nu erau conştienţi, în acele zile de început, de avantajul extraordinar pe care-l conferea radiolocaţia
părţii care-o poseda. Această lacună s-a datorat nu doar amiralilor din zona luptelor. Ministerul a categorisit
atunci datele despre radiolocaţie şi a ţinut informaţiile referitoare la radiolocatoarele de cercetare navală şi
conducerea tragerii tot atât de secret ca datele despre fuziunea nucleară, că mulţi dintre aceia care ar fi
trebuit să fi fost informaţi complet asupra posibilităţilor şi servituților lor aveau doar o idee vagă, despre
problema respectivă.
308
Morison, op. cit., p. 239.
309
Ibidem, p. 242.
310
Ibidem, Ordinul „Atenţie” a fost dat la 1: 45 a.m.
311
Ibidem, p. 243.
 În următoarele şase-şapte minute, două distrugătoare americane, Cushing şi
Laffey, au atacat nava de linie Hiei. Pe când nava de linie japoneză a schimbat de
drum ca să ocolească torpilele lor, le-a trimis în schimb o salvă de proiectile
explozive de 14 inch. Laffey a pornit către fundul lui Ironbottom Bay312.
Următoarele două distrugătoare din coloană, Sterrett şi Q’Bannan, l-au atacat
pe Hiei cu torpile şi foc de artilerie. Torpilele lor au mers, probabil, prea adânc sau,
dacă au lovit, n-au explodat. Distrugătoarele americane, asaltând mijlocul
formaţiei lui Abe, au trecut atât de aproape de Hiei, încât au fost gata să-l
abordeze. Acest atac susţinut l-a speriat pe amiralul japonez. El a ordonat navelor
de linie să se retragă.
Callaghan era încurcat, dar nu şi-a pierdut sângele rece şi nici nu avea intenţia
să se retragă. Şi-a dat totuşi seama că, în învălmăşeală, turnurile americane
trăgeau în navele americane. (Aşa şi era!), Amiralul a ordonat prin radio, în clar:
„Opriţi bombardarea navelor proprii!“313 Într-o acalmie subită, tunarii americani
stăteau în aşteptare. La fel şi cei japonezi. După o pauză de câteva minute, care a
părut cât un secol, un tun de 5 inch a tras. Japonezii au îndreptat imediat
reflectoarele spre San Francisco. În mai puţin de 2 minute, câteva salve, bine
ţintite, au distrus puntea de comandă a Iui San Francisco, ucigând pe loc pe
Callaghan şi alţi trei membri ai statului său major şi rănind mortal pe căpitanul
Cassin Young, comandantul navei. San Francisco era condus acum de timonierul de
cl. A III-a Floyd A. Rogers. Toate mijloacele de transmisiuni erau distruse, iar
ofiţerul cu artileria, locotenent-comandorul Wilbourne, „s-a îndreptat imediat spre
puntea de comandă, trecând printre dărâmături, cadavre, sânge şi incendii
provocate de scurt-circuite. Din conductele de incendiu sparte ţâşnea apă…“ 314
Portland şi Helena, următoarele două crucişătoare din coloană, s-au alăturat
sângeroasei ciocniri, dar Portland nu avea să mai fie, curând, capabil de luptă.
Bateria sa principală avea o ţintă, dar comandantul unui distrugător japonez a

312
Ironbottom Bay sau Fond de Feraille – poreclă dată zonei cuprinse între insulele Guadalcanal, Savo şi
Florida, unde în cursul luptelor navale dintre japonezi şi americani s-au înregistrat numeroase nave scufundate
(n. tr.).
313
Ibidem, p. 246.
314
Sunt îndatorat contraamiralului (în retragere) William W. Wilbourne din Marina Militară a Statelor Unite,
pentru o relatare a întâmplărilor trăite de el în timpul acestei bătălii. Singura relatare competentă publicată de
un participant este The San Francisco Story, de contraamiralul (în retragere) Bruce McCandless din Marina
Militară a Statelor Unite. Acest articol a apărut în „US Naval Institute Proceedings”, Annapolis, Md., noiembrie
1958. Articolul conţine un relevant tabel statistic al daunelor suferite de către navă şi echipajul său. a. Nava a
„încasat” 45 de lovituri de la tunurile japoneze (de la 5 inch la 14 inch).
b. Echipajul a luptat cu 22 de incendii mari, pe care le-a pus sub control şi în cele din urmă le-a stins.
c. 86 de ofiţeri şi marinari au fost ucişi şi 106 răniţi grav, dintr-un număr de 1.050 îmbarcaţi la bord.
Daca la aceste cifre sunt adăugate pierderile suferite în timpul atacului aerian de la 12 noiembrie, se ajunge la
110 morţi şi 151 răniţi, sau 25% din efectivul aflat la bord.
prins crucişătorul în aparatul director pentru lansarea torpilelor. Nava japoneză a
lansat către crucişătorul american patru torpile. Doar una a lovit pupa. A fost
suficient. Explozia a distrus cea mai mare parte din pupa lui Portland şi două dintre
cele patru elice. Nava n-a mai putut cârmi şi a început să se rotească nebuneşte.
Helena a avut mai mult noroc. Comandantul său, Gilbert C. Hoover, şi-a condus
nava prin învălmăşeală într-un mod excepţional şi principala sa baterie a dat
lovituri succesive şi eficiente navelor inamice. În pupa lui Helena, tunurile de pe
Juneau au început să fulgere. După câteva momente, a fost lovit de o torpilă, care
a explodat în compartimentul căldări nr. 1. A început să ia apă, şi-a pierdut direcţia
şi a continuat să înainteze în virtutea inerţiei până s-a oprit.
Cele patru distrugătoare ale căpitanului Robert G. Tobin – Escadra 12
Distrugătoare – (Desron 12) nu erau încă angajate în luptă. După cum am văzut,
Callaghan nu-i dăduse ordine de luptă lui Tobin, iar nava sa comandant, Aaron
Ward, avea radiolocatoare de cercetare învechite. Tobin era, din mai multe puncte
de vedere, în întuneric, dar Aaron Ward a deschis focul, de la distanţa de 7.000 de
yarzi, asupra navelor identificate de el ca fiind inamice. În pupa lui, Barton a lansat
patru torpile contra unei ţinte aflate în travers la babord, dar a fost lovit
numaidecât de două. La câteva secunde s-a rupt în două, luând cu el 90% din
echipaj. Monssen a rezistat doar câteva minute mai mult. Ultimul dintre
distrugătoarele lui Tobin, Fletcher, s-a descurcat mai bine, poate din cauză că avea
radiolocatoare noi, sau poate pentru că comandantul său era familiarizat cu
acestea şi se baza pe ele. Oricum ar fi fost, comandantul, comandorul William M.
Cole, şi-a condus nava cu încredere şi siguranţă prin tot acest măcel. 315
„Pentru că vizibilitatea era slabă, bătălia s-a transformat în dueluri din
apropiere şi încăierări feroce, fiecare navă acţionând independent”. Aşa sună
raportul japonez.316

În zori piloţii care executau cercetarea au zburat de pe Henderson către tăcuta

Savo, deasupra unei mări liniştite pe care, ca şi după victoria lui Mikawa, se aflau
împrăştiate lăzi de portocale, scânduri şi plute de salvare, şi pe care aproape 1.000
de oameni epuizaţi, mulţi arşi şi răniţi, se întrebau cât timp jachetele de salvare de
un galben cenuşiu, cărora le încredinţaseră viaţa, vor continua să-i ţină deasupra.
Sub aviatori se aflau opt nave, trei japoneze şi cinci americane. La o milă nord-vest
315
Relatarea lui Morison asupra acestei bătălii este singura demna de încredere. Sursele japoneze sunt sărace
şi incoerente. Versiunea dată aici este doar o reflecţie palidă a descrierii detaliate şi pline de măiestrie făcută
de amiralul Morison acestei îngrozitoare bătălii navale.
316
Sontheast Area Naval Operations, p. 47.
de Savo se târa gigantul Hiei însoţit de credinciosul distrugător Yukikaze. Yudachi,
veteran al altor lupte, stătea nemişcat pe apă. Akatsuki, ceva mai devreme, se
scufundase ducând cu el cea mai mare parte din echipaj. Amatsukaze şi lkazuchi s-
au retras avariate.
La ivirea zorilor, Wilbourne s-a dus din nou la punctul de comandă distrus al
crucişătorului San Francisco. O căldare producea abur şi crucişătorul a putut
înainta încet către Lunga Point. Wilbourne a găsit cadavrul amiralului Callaghan în
partea dinspre tribord a punţii de comandă.

„O dâră de ţigarete Philip Morris ducea, dintr-un pachet deschis, din mâna sa
către adăpost. După câte se părea, când o singură lovitură a fost trasă, el a ţâşnit
din cabina sa…“317

În acel moment începuse măcelul.

Această victorie a fost asemănată cu cea a lui Pirus; marina americană nu-şi mai
putea permite o alta. Atlanta, Cushing, Laffey, Barton şi Monssen se scufundaseră
sau erau pe punctul de a se scufunda; San Francisco, Juneau, Portland, Helena,
Sterrett, O’Bannon şi Aaron Ward erau avariate. Numai Fletcher a scăpat fără o
zgârietură. Cel puţin 700 de ofiţeri şi marinari care au mers la bătălie, sub
comanda lui Callaghan şi Scott, nu au mai trăit să vadă răsăritul soarelui zilei de 13
noiembrie.318 În ceea ce priveşte pierderile în vieţi şi nave, cele americane
depăşeau cu mult pe cele japoneze. Din nou flota Statelor Unite încasase o bătaie
teribilă. Dar ea a câştigat, totuşi, această bătălie necruţătoare şi sângeroasă,
caracterizată de amiralul King ca „una dintre cele mai furioase bătălii navale care a
fost purtată vreodată”319, pentru că Abe a fugit şi nu a bombardat Hendersonul.
În timp ce căpitanul Hoover, la bordul crucişătorului Helena, aduna rămăşiţele
Grupului Operativ (Task Group) 67.4 al lui Callaghan care mai erau încă în stare de
navigaţie, crucişătorul Portland era ajutat, tras şi împins către portul Tulagi, unde
vă sta în doc, în apa adâncă de lângă Florida, pentru a i se face reparaţii. Hoover a
trecut prin canalul Lengo cu Juneau, San Francisco, O’Bannon, Sterret şi Fletcher. În
spatele lui, zeci de mici bărci, trimise de la Lunga şi Tulagi, navigau încet, culegând
oameni din apa uleioasă. Ca şi înainte, practic toţi supravieţuitorii japonezi au
preferat să moară şi celor mai mulţi li s-a permis să facă acest lucru. După ce s-au

317
„Corespondenţă Wilbourne”.
318
„Corespondenţă, Direcţia de Medicină şi Chirurgie”, Departamentul Marinei, Washington, DC, nu susţine
această cifră. Dar documentele acestei direcţii sunt atât incomplete, cât şi incorecte. Vezi nota 28 de mai jos.
319
General de armată George C. Marshall, general H.H. Arnold, amiral de flotă Ernest J. King, „War Reports”, p.
537
luptat pentru a evita salvarea, treizeci şi ceva au fost aduşi cu forţa în bărci pentru
a fi interogaţi.
Între timp, grupul lui Hoover a continuat retragerea către est. Cu puţin timp
înainte de ora 11, navele lui au fost reperate de submarinul japonez I-26. La 10,59
el a lansat torpilele de la prova şi la 11,01 o torpilă a lovit pe Juneau. Crucişătorul
s-a dezintegrat. În mai, puţin de două minute el a dispărut.
Hoover trebuia să facă faţă unei hotărâri înspăimântătoare. Putea el să rişte cu
o navă – poate chiar două – pentru a culege supravieţuitorii, dacă ar mai exista
vreunul? A optat şi a transmis acest mesaj unei „fortăreţe” care tocmai îl survola.

Juneau torpilat şi dispărut în punctul Lat. 10°32’5", Long 161°2’ E la 1109.

Supravieţuitori în apă. Raportaţi ComSoPac 320.

Mesajul nu a ajuns niciodată la Halsey. Din 100 de oamenii care au supravieţuit,

într-un mod sau altul, exploziei, numai 10 au trăit pentru a povesti despre ea.
Aproximativ 700 au pierit.321

320
Mesajul lui Hoover, aşa cum este dat de Morison, op. cit., p. 258. Halsey la înlăturat pe Hoover de la
comandă. Mai târziu, el a revizuit cu multă grijă cazul, schimbând judecata anterioară. În Admiral Hlalsey’s
Story, p. 133-134, amiralul recunoaşte că a făcut „o greşeală dureroasă”; acţiunile de salvare ar fi invitat
„aproape cu siguranţă” la un al doilea atac cu torpile. Şi „în acel moment critic, pierderea unei alte nave – şi
poate a mai multora – ar fi putut pune în pericol întreaga campanie”.
Contraamiralul McCandless în The San Francisco Story povesteşte, ca martor de pe puntea crucişătorului San
Francisco, dezintegrarea lui Juneau. Crucişătorul „nu s-a scufundat – el a explodat cu toată furia unui vulcan
care erupe. A fost o teribilă lovitură de trăsnet şi un jet de apă albă care a fost ascunsă de o emisferă uriaşă
cafenie de o mie de yarzi diametru, de unde au venit sunetele a mai multor explozii… Când norul întunecat s-a
ridicat din apă, după un minut sau mai multe, noi nu am mai putut vedea nimic din acest crucişător de 6.000
de tone sau din cei 700 de oameni pe care-i avea la bord” (p. 51).
321
Şeful Direcţiei de Medicină şi Chirurgie a declarat („Corespondenţă”, iunie, 1962) că documentele indică o
pierdere de 377 de oameni. Aşa cum a subliniat Morison (op. cit., p. 258, nota 2) efectivul complet al
crucişătorului Juneau era de peste 700 oameni. O astfel de greşeală evidentă, pe care Direcţia nu a corectat-o
niciodată, aruncă îndoieli în legătură cu exactitatea tuturor cifrelor referitoare la pierderi date de Direcţia de
Medicină şi Chirurgie.
Contraamiralul F. P. Gilmore, înlocuitorul chirurgului general al marinei, scria („Corespondenţă personală”, 28
iunie 1962) că datele privind pierderile nu au fost înregistrate ca date precise de către Direcţia de Medicină şi
Chirurgie şi de aceea „cifrele pentru atacul din noaptea din 12-13 noiembrie nu sunt disponibile”.
Direcţia Personalului Naval nu a adunat cifre privitor la bătăliile din cel de-al doilea război mondial.
 16. „LE-AM TRAS O MAMĂ DE BĂTAIE TICĂLOŞILOR!“

În timp ce Callaghan naviga, pe o noapte fără lună, spre întâlnirea ce avea să-i
fie fatală, Flota Combinată i-a ordonat lui Tanaka să se întoarcă şi să-şi conducă
transportoarele în apele sigure ale insulelor Shortland. La amiaza zilei de 13
noiembrie se afla deja în zona ordonată. La o oră după aceea, i s-a comunicat să
pornească din nou spre Guadalcanal. Comandantul forţei de întărire „a avut
presimţirea că îi aşteaptă o soartă nenorocită“ 322. Americanii erau hotărâţi să
adeverească presimţirile lui Tanaka.
Enterprise brăzda marea către nord cu o viteză de 26 de noduri, cu ascensorul
din faţă încă blocat în poziţia „sus“ (nici Halsey însuşi n-ar fi îndrăznit să apese pe
butonul „jos“). La bord, echipele de reparaţii încă mai lucrau, cu frenezie, pentru a
pregăti marele portavion în vederea acţiunilor aeriene de luptă. Marea unitate
operativă (Task Force) 64 a lui Willis Augustus Lee, formată din navele de linie
rapide Washington, South Dakota şi patru distrugătoare, îl însoţea.
Între timp, piloţi de pe Henderson şi bombardiere B-17 de pe insula Espiritu
Santo îl bombardau, în reprize, pe Hiei. Primii piloţi torpilori ai aviaţiei infanteriei
marine din Pacificul de sud (din Escadrila VMSB-131 a locotenentului-colonel Paul
Moret) au exersat îndelung în acea zi. Dar tunurile antiaeriene de pe Hiei încă mai
trăgeau. Cinci distrugătoare, navigând în jurul lui, lansau perdele groase de fum
negru şi aruncau o grindina de oţel asupra fiecărui atacant care îndrăznea să se
apropie. 8 avioane Zero, trimise să acopere operaţiunile de salvare, au fost repede
doborâte. Dar piloţii americani erau perseverenţi: voiau să scufunde cu orice preţ
pe Hiei. Târziu după-amiază, imensa navă care încasase tot ce se putea, chiar
înainte de a apune soarele, cu pavilioanele de luptă fâlfâind, a început să se
scufunde de la pupa.
Pe când la nord-vest de insula Savo apele spălau puntea principală a lui Hiei,
amiralului Halsey, aflat în Nouméa, i-a ajuns ştirea că forţele lui Tanaka erau iarăşi
la drum. Se estima în mod corect că nave mai mari vor acoperi intrarea lui în
Ironbottom Bay. ComSoPac-ul a dat ordin lui Kinkaid să trimită grupul lui Lee
înainte, spre Capul Esperance, şi să le intercepteze. Dar vânturi contrare au
amânat şi mai mult acţiunile aeriene de rutină, dependente încă de un singur
ascensor. Kinkaid n-a putut efectua drumul plănuit şi navele lui Lee n-au putut
atinge obiectivul la miezul nopţii.
322
Tanaka, op. cit., II, p. 321.
 Mai devreme, Kinkaid lansase opt bombardiere în picaj, cu o escortă de şase
avioane de vânătoare, comandantul formaţiei având ordinul de a se alătura
piloţilor lui Woods, pentru a-l ataca pe Hiei şi de a ateriza apoi pe aerodromul
Henderson. Au mai sosit şi alte avioane pentru a întări capacitatea de apărare şi de
atac a lui Woods. Dale Brannon. Avansat maior, a condus prima patrulă a mult
aşteptatelor avioane Lightning; curând, după aterizarea lor, au mai sosit încă alte
opt avioane de acelaşi tip, venind din zona lui MacArthur. Harmon a mutat două
escadrile de bombardiere B-26 din Noua Caledonie la Espiritu Santo. La 13
noiembrie, când întunericul s-a lăsat pe pistele de aterizare, generalul Woods a
numărat 53 avioane de vânătoare de mare altitudine, 30 SBD-uri, 19 avioane
torpiloare şi 2 P-400323. Pe Guadalcanal, pentru prima oară în istoria agitată a
insulei, se aflau peste 100 de avioane de luptă în stare operativă. Dar starea
aceasta fericită de lucruri nu avea să dureze mai mult de 7 ore.
Pentru că misiunea contraamiralului Shoji Nishimura era, în această noapte, să
neutralizeze puterea aeriană americană, adică să facă ceea ce Abe nu reuşise cu o
noapte înainte. La câteva minute după miezul nopţii, crucişătoarele lui, Maya şi
Suzuya, cu tunuri de 8 inch, au ajuns în apele care, de la 8 august înainte, s-au
deschis ca să înghită atât de multe nave îndrăzneţe. Crucişătoarele lui Nishimura
n-au întâlnit însă niciun inamic – cel puţin în primele 50 de minute. În acest timp,
ele au lansat, pe îndelete, aproape 1.000 de proiectile peste Henderson, pe pistele
„Fighter One“ şi „Fighter Two“.
„Louie the Louse“ a lansat din nou, metodic, materialul ce părea inepuizabil,
cerut pentru furnizarea luminii necesare. Erau lansate foarte des 3-4 bombe
luminoase şi când se stingea o lumină, era aprinsă alta. Spre cer ţâşneau din nou
flăcări, şi din nou bubuiturile tunurilor de 90 mm care spărgeau urechile punctau
melodia sumbră cântată de explozia obuzelor de pe crucişătoarele lui Nishimura.
În timpul scurtelor acalmii, uruitul motoarelor-jucărie ale „maşinii de spălat a lui
Charlie”, reamintea infanteriştilor marini, soldaţilor din trupele de uscat şi celor
peste 700 de marinari salvaţi în cursul zilei, ca nu cumva să slăbească contactul cu
noroiul în care zăceau, aşteptând cu ochii larg deschişi. Oamenii tremurau în
această noapte, chiar dacă aerul nu era rece.
Tot atât de brusc cum s-a dezlănţuit, tirul s-a oprit; cu excepţia trosnetului făcut
de focul care cuprindea corturile, latrinele şi barăcile din apropierea pistelor, totul
era tăcut. Nishimura, atacat de vedete torpiloare (MTB), s-a retras. Distrusese 18
avioane324. Pistele de aterizare nu au suferit decât stricăciuni superficiale.

323
The Army Air Forces în World War II, vol. IV, p. 59.
324
Sherrod, op. cit, p. 115. Cifrele lui Morison, care sunt cu mult mai mari, sunt incorecte. Morison, op. cit., p.
263.
 Chiar înainte de revărsatul zorilor zilei de 14 noiembrie, în timp ce flăcările
mistuiau depozitele detonând muniţia încinsă, piloţii avioanelor de vânătoare şi de
bombardament în picaj au alergat la avioanele pregătite de zbor. Cea mai mare
flotă de debarcare japoneză, „expresul de Tokyo“, se afla în strâmtoarea „The
Slot“, îndreptându-se spre sud-est.

Când au sosit primele informaţii la comandamentul acţiunilor aeriene, Tanaka

se afla la 150 mile nord-vest de Esperance, deplasându-se spre Guadalcanal cu o
viteză de 11 noduri şi cu o acoperire asigurată de o duzină de avioane Zero. Cele
11 transportoare ale sale înaintau pe patru coloane. Distrugătoarele, dispuse în
forma unui vast „V“, asigurau apărarea antisubmarină pe direcţia de marş şi pe
flancuri. Amiralul nutrea însă certitudinea că principalul pericol nu va veni de la
submarine. Avea dreptate.
În jurul orei 8,30 a.m., formaţia a fost ţinta a două mici atacuri; avioanele Zero
revendicau cinci atacanţi doborâţi325. Următorul val de avioane a trecut mult mai la
sud şi mai la vest de transportoare. Ţinta acestei „mari formaţii”, pe care Tanaka a
văzut-o pe la ora 9,45 a.m., erau forţele care se retrăgeau în grabă ale lui Mikawa,
aflate acum la sud de Noua Georgie şi îndreptându-se spre vest. Grupul de atac al
locotenent-comandorului James R. („Bucky”) Lee, de pe portavionul Enterprise,
avansa direct spre crucişătoarele care le scăpau. Avea destul timp ca să se ocupe şi
de Tanaka.
Kinugusa fusese deja găurit de două ori de avioanele torpiloare cu baza pe
Henderson, iar Lee l-a mai atacat o dată 326. Piloţii s-au năpustit acum asupra lui
Chokai, Maya şi Isuzu şi le-au avariat pe toate trei, înainte de a termina bombele.
Grupul de atac al lui Lee a zburat spre sud-vest şi Mikawa a profitat de întrerupere
pentru a se reorganiza, zbătându-se să ajungă la insulele Shortland.
Cu excepţia câtorva ineficace avioane de vânătoare de tip Zero, Tanaka era
lipsit de acoperire aeriană. Navigând la numai 150 de mile mai încolo, Kondo era
într-o vizibilă stare de agitaţie. Avioanele pe care le trimisese în formaţii mici ca să
acopere transportoarele au fost doborâte, iar grupele de atac reunite ale marinei
şi infanteriei marine de pe Enterprise și Guadalcanal au declanşat asalturi aproape
fără împotrivire asupra nenorocitei turme a lui Tanaka. Atacurile au fost
325
Tanaka, op. cit., p. 821, indică cifra cinci. Morison a spus că nu au fost înregistrate pierderi în aceste atacuri
desfăşurate la începutul dimineţii, dar că cinci avioane americane au fost doborâte în timpul zilei.
326
Este imposibil să reconciliezi cifrele revendicate de piloţi pentru luptele din acea zi. Morison, op. cit., este
înclinat să dea piloţilor de pe portavionul Enterprise un credit prea mare. Rămâne cert faptul că au fost
suficiente ţinte lovite pentru toţi participanţii.
ucigătoare. Americanii au lovit la 11,50, 12,45 a.m. 2,00, 3,40 p.m. și la apusul
soarelui. De la Espiritu Santo au zburat bombardiere B-17, ca să se alăture
măcelului. Pentru că, în realitate, măcel a fost. Au fost scufundate şase
transportoare; un al şaptelea, avariat, Sado Maru, s-a târât înapoi, spre insulele
Shortland, escortat de distrugătoare.

„În această zi, în şase atacuri,… inamicul a scufundat şase transportoare…

Echipajele erau aproape epuizate… Transportoarele care au mai rămas şi-au
petrecut cea mai mare parte a zilei în acţiuni de evitare, mergând în zigzag, cu
maximum de viteză, şi acum erau dispersate în toate direcţiile" 327.

Tanaka şi-a adunat însă navele de transport dispersate şi a înaintat cu

îndărătnicie spre Tassafaronga. Trei distrugătoare escortau acum patru
transportoare. Binevenita noapte a învăluit, în cele din urmă, „jalnicele rămăşiţe”
ale forţei care plecase din Shortland328.

Acelaşi întuneric care a ascuns „rămăşiţele jalnice” ale contraamiralului Tanaka

l-a luat sub scutul său şi pe Kondo, care venea din nord cu nava de linie Kirishima,
crucişătoarele Atago, Takao, Sendai şi Nagara, precum şi cu 9 distrugătoare.
Kondo, care era hotărât să răzbune pagubele aduse lui Abe, Mikawa şi Tanaka, se
aştepta la rezistenţă. Era gata să-i facă faţă. „Situaţia ajunsese la un asemenea
stadiu, încât nu se mai putea amâna bombardarea Guadalcanalului şi sprijinirea
convoaielor… aşa că Flota lui Kondo… a înaintat cu hotărâre spre sud” 329. Cu
aceeaşi hotărâre, contraamiralul Lee, la bordul navei de linie Washington, cu nava
de linie South Dakota în pupa, şi însoţit de patru distrugătoare, a înaintat spre
nord. O coliziune gigantică părea iminentă.
Primul care a ajuns la Ironbottom Bay a fost Lee. Radiolocatoarele sale de
cercetare nu au indicat nimic până la 11,15 p.m., când au semnalat, deodată, trei
„siluete”, identificate ca o posibilă navă de linie şi două crucişătoare, aflate la
aproximativ 19.000 de yarzi. Radiolocatoarele de artilerie de pe navele lui Lee s-au
fixat asupra ţintelor. Turelele au fost orientate spre azimutul indicat, ţevile
tunurilor au fost înălţate. La punctele de comandă de artilerie, ofiţerii au apăsat
cheile de dare a focului. Marile tunuri din turelă au vorbit. Prima salvă a încadrat

327
Tanaka, op. cit., p. 822.
328
Ibidem.
329
Southeast Area Naval Operations, p. 49.
inamicul; radiolocatoarele l-au arătat întorcându-se şi retrăgându-se. La 11,21
p.m., după şase minute de la declanşarea focului, navele de linie au încetat focul.
Tunurile lor de 16 inch au dispersat perdeaua formată din crucişătoarele lui
Kondo.
Lee a luat acum un drum de 300° (adică vest-nord-vest) pentru a trece la sud de
insula Savo, care se zărea, întunecată, la tribordul său. De îndată ce formaţia a luat
acest nou drum, distrugătoarele sale din avangardă au reperat ţinte, la 5.000 yarzi
în faţă. O a doua formaţie inamică, de data aceasta de distrugătoare – cădea peste
americani. Cele patru distrugătoare ale lui Lee au deschis focul. Japonezii au fost
surprinşi şi buimăciţi, dar numai preţ de o clipă, căci, în câteva secunde, apa era
plină de torpilele lor şi, ca de obicei, multe şi-au atins ţinta. În minutul următor,
artileria a deschis focul. Toate cele patru distrugătoare americane au fost lovite de
proiectile japoneze; o torpilă a lovit şi a spulberat teuga lui Walke până la puntea
de comandă. L-au cuprins flăcările şi şi-a început călătoria către adâncuri. La 11,34
p.m., Preston s-a scufundat. Lee le-a ordonat lui Gwin şi Benham, avariate, să se
retragă. Voia câmp liber, pentru a treia rundă.
Când ceasurile de pe puntea de comandă indicau exact miezul nopţii, cele două
nave de linie americane se apropiaseră, cu o viteză de 26 noduri, de principala
forţă a lui Kondo – alcătuită din trei crucişătoare, urmate de nava de linie
Kirishima. La 8.500 yarzi, Washington a deschis focul cu bateria principală asupra
navei de linie japoneze. Primele salve au lovit ţinta. Un crucişător japonez, apoi
altul şi apoi al treilea, au iluminat nava de linie South Dakota. Bateriile sale
secundare au distrus reflectoarele, dar nu înainte ca suprastructura navei de linie
să fie ciuruită de un uragan de proiectile care a distrus radiolocatoarele de
cercetare şi pe cele de conducere a tragerii, cu excepţia unuia. Antenele radio au
fost distruse. South Dakota, surdă, mută şi oarbă, nu mai era activă, ci doar un
spectator pasiv şi, la 12,10 a.m., comandantul său „a decis, în mod înţelept, să se
retragă, spre marea uşurare a comandantului Marii unităţi operative” 330. Kondo s-a
retras spre nord cu nava de linie Kirishima avariată, lăsându-l pe Lee stăpân pe
câmpul de luptă, la bordul maiestuoasei nave de linie Washington.
Amiralul american s-a hotărât acum să pornească în căutarea celorlalte nave de
transport ale lui Tanaka. În momentul respectiv, acestea tocmai trecuseră prin
dreptul insulelor Russell, cam la 60 de mile vest de Esperance. Prin urmare,
căutarea s-a dovedit fără folos. Contraamiralul Lee, convins că zdrobise planurile
lui Kondo pentru noaptea aceea şi că vestea va ajunge la cunoştinţa lui Tanaka în
cursul dimineţii următoare, s-a deplasat Către sudul Guadalcanalului.
330
„Report of Night Actions, Task Force 64“, ONRL, Dosar 47371. Relatarea este bazată în primul rând pe
excelentul raport narativ al contraamiralului Lee. Din cele patru distrugătoare angajate doar Gwin a ajuns în
port. Benham a fost abandonat şi scufundat puţin înainte de asfinţit, la 15 noiembrie.
 Modest, comandantul Marii unităţi operative (Task Force) 64, a atribuit meritul
acestei victorii decisive tuturor, cu excepţia lui însuşi. N-a neglijat, de asemenea,
să amintească despre calităţile de luptă demonstrate de japonezi:

„Au intrat în această acţiune încrezători că vor putea lovi mai bine ca inamicul.
Din momentul în care ei s-au retras după primele noastre salve, am ştiut că soarta
japonezilor fusese pecetluită. Ne-am dat atunci seama, şi nu trebuie să uităm nici
acum, că ceea ce ne-a asigurat o marjă de superioritate s-a datorat aproape în
întregime radarului. Desigur, nu-i întrecem pe japonezi în experienţă, îndemânare,
antrenament şi capacitatea personalului”331.

Când a aflat de fuga dezordonată a lui Kondo, Tanaka, comandantul forţei de

întărire, a înţeles că era la ananghie. El n-ar fi putut ajunge la Tassafaronga cu mult
înainte de a se face lumină, în ziua de 15 noiembrie, şi i-a cerut, prin radio, lui
Mikawa, permisiunea de a-şi pune pe uscat navele de transport de îndată ce va
sosi. Mikawa a telegrafiat concis: „NU!“. Kondo a trecut însă peste ordinul lui
Mikawa:

„Pune navele pe uscat şi debarcă trupele”.

Această „aprobare hotărâtă” a unei cereri fără precedent până atunci a fost
„primită cu recunoştinţă” şi, în zori, patru nave transportoare se îndreptau spre
plajă.332
Piloţii lui Woods, în zbor încă de când mijiseră zorii, aveau de zburat doar 15
mile până la locul sângeroaselor acţiuni din acea zi, la care participau avioane ale
armatei de uscat, ale marinei şi ale infanteriei marine. Del Valle şi-a deplasat, în
grabă, cele 8 tunuri de 155 mm la Matanikau, pentru a bombarda navele eşuate
pe plajă, în timpul scurtelor intervale dintre valurile atacurilor aeriene. Dintre
avioane, unele lansau bombe brizante şi incendiare asupra navelor neajutorate,
punţile lor fiind roşii de sânge; altele atacau la mică altitudine, pentru a mitralia.
Pe la ora 9,00 a.m., carenele celor patru nave erau distruse, iar suprastructurile
ardeau în vâlvătăi. Atacurile continuau însă. În ciuda grindinii de proiectile și de
gloanțe și a focului de care erau cuprinse navele, 2.000 de soldați japonezi au
ajuns cu bine la ţărm. Ei au reușit să transporte 260 de lăzi de muniţie și 1.500 de
saci de orez333. Pe la mijlocul dimineţii, distrugătorul Meade a ieșit din portul Tulagi
331
Ibidem. Comentarii, paragraful 7.
332
Tanaka. op. cit., p. 824. Aproximativ în acel timp, comandantul navei Kirishima a dat ordinul de sabordare.
Cu cârma rupta, Kirishima era la fel de neajutorată, aşa cum fusese şi Hiei.
333
Southeast Avea Naval Operations, p. 49.
ca să dea „lovitura de grație” navelor eșuate, lucru pe care l-a făcut cu uşurință:
apoi, înaintând încet, distrugătorul a adunat 264 ofiţeri şi marinari de pe Walke şi
Preston, care petrecuseră aproape 12 ore în apă.334

Primele rapoarte fragmentare despre această serie de acţiuni îndârjite de

noapte, care au culminat pe 15 noiembrie cu distrugerea ultimelor rămăşiţe ale
transportoarelor lui Tanaka şi sabordarea navei Kirishima de către comandantul ei,
au fost primite cu oarecare rezervă la Washington. Dar pe măsură ce confirmările
erau primite, starea de spirit s-a transformat într-un optimism încrezător.
La Tokyo, Statul Major General Imperial a anunţat o altă mare victorie. Sub
protecţia marinei, armata de uscat imperială „afluia” pe ţărmul Guadalcanalului;
nenumărate nave americane au fost trimise la fund; altele, „învăluite în flăcări“,
pluteau fără ţintă în apele aflate în stăpânirea „eroicei” flote a lui Kondo. Victoria
finală era aşteptată dintr-o clipă în alta. 335 Era, cu toate acestea, o mică problemă:
americanii erau încă acolo, ei încă mai aveau în mod inexplicabil nave şi avioane.
Şi, lucrul cel mai straniu dintre toate, ei păreau încă dornici să lupte! Dar spiritul
impetuos care-i anima pe soldaţii, marinarii şi piloţii japonezi va învinge cu
siguranţă. Americanii, popor ce se baza în întregime pe maşinile lor de război, vor
fi curând îngropaţi în noroiul „insulei fără importanţă, locuită numai de băştinaşi”.
Japonezii care ştiau adevărul erau înspăimântaţi. Amiralul Tanaka scria mai târziu:
„Îngrijorarea şi frământarea mea în legătură cu această aventură s-au dovedit pe
deplin motivate”336.
Luni, 16 noiembrie, când rapoartele finale fuseseră primite, ministrul Knox era
aproape jovial. Pentru prima oară de luni de zile. Declaraţiile făcute de el presei au
fost concise: „Îi putem ciomăgi. Eu nu am nicio rezervă în această privinţă. Îi vom
înfrânge”337. Vandegrift i-a comunicat lui Halsey că oamenii de pe Guadalcanal şi-
au „scos căştile lovite”, „în semn de adânc omagiu pentru jertfa contraamiralilor

334
Morison, op. cit., acordă credit celor 17 avioane de pe Enterprise pentru distrugerea navelor transportoare
eşuate pe ţărm şi continuă să declare că rolul de „stea a spectacolului” din acea zi a fost jucat de distrugătorul
Meade, care „a ţâşnit din portul Tulagi" pentru a deschide focul „de la o distanţă de 12.500 yarzi“ (!)
Meade ar fi fost însă mai bine folosit dacă s-ar fi apucat imediat de culegerea oamenilor care pluteau pe apă,
mulţi dintre ei fiind răniţi şi arşi. Ofiţerii şi echipajul de pe Meade merită toată lauda pentru munca de salvare,
dar, în ceea ce priveşte distrugerea transportoarelor, contribuţia sa a fost redusă.
335
Extrasele citate sunt după înregistrările ascultărilor emisiunilor de radio în limbă japoneză. (National
Archives, Washington, D.C.)
336
Tanaka, op. cit., p. 824.
337
„New York Times marţi 17 noiembrie 1942.
Callaghan, Scott, Lee, Kinkaid şi forţelor acestora” 338. Hanson Baldwin, expert
militar al ziarului New-York Times, scria: „Stă în puterea noastră să ne făurim
viitorul”339.
În Nouméa, Halsey citind telegramele, s-a întors către statul său major, rânjind
cu gura până la urechi: „Le-am tras o mamă de bătaie ticăloşilor!“340.
Dacă se compară doar pierderile în nave de luptă, aşa cum o făcea Radio Tokyo,
bătăliile navale de la mijlocul lui noiembrie ar putea fi considerate ca favorabile
japonezilor. Dar nicio bătălie nu poate fi judecată cu o unitate de măsură atât de
limitată. Pentru că, în afara celor două nave de linie, a unui crucişător şi a trei
distrugătoare, flota japoneză pierduse cea mai mare parte a celor 3.000 de soldaţi
ai Forţei Navale de Debarcare şi zece preţioase transportoare. Armata de uscat
pierduse cel puţin jumătate din Divizia 38 infanterie, cu tot armamentul greu şi
toată tehnica din dotare.
Mai important chiar, cei doi amirali japonezi, Mikawa şi Kondo, îşi pierduseră
definitiv ceva din superioritatea şi elanul lor. Cum altfel s-ar putea explica faptul că
amiralul Kondo nu şi-a angajat aviaţia de vânătoare în zilele de 13, 14 şi 15
noiembrie? Cum altfel se poate explica părăsirea în grabă de către Mikawa a
teatrului de luptă? Şi mai rămâneau şi alte întrebări. De ce nu a ordonat Kondo o
retragere generală, în afara zonei de acțiune, a aviaţiei cu baza la Henderson, mai
devreme, la 14 noiembrie, înainte ca cea mai mare parte a convoiului lui Tanaka şi
preţioasa lui încărcătură să fie distruse? De ce n-a luat Tanaka iniţiativa şi n-a
recomandat retragerea în vederea reorganizări? Primele atacuri aeriene care i-au
lovit convoiul, pe 14 noiembrie, ar fi trebuit să-i spună tot ceea ce avea nevoie să
ştie: că bombardamentul lui Nishimura din noaptea precedentă eşuase în
încercarea de a neutraliza Hendersonul.
Însă comandanţii japonezi au preferat din nou, aşa cum o făcuseră şi la Tenaru,
la Edson’s Ridge şi în atacurile din octombrie, să insiste cu încăpăţânare într-o
direcţie ce-şi dovedise deja ineficacitatea.

338
Ibidem, miercuri 18 noiembrie 1942.
339
Ibidem.
340
Halsey, op. cit., p. 130.
CARTEA A PATRA
 17. IMPAS

În tot cursul zilei de 16 noiembrie, „Patrulele de asalt” de la Henderson au lovit

epavele navelor pe care le „închiriaseră” cu o zi înainte. Pe epavele eşuate, flăcări
pâlpâind ardeau pereţii de metal, iar din magazii se’ scurgea un fum gros, uleios.
Din când în când, de-a lungul drumului de coastă, aflat la vest de Tassafaronga,
explozii violente marcau distrugerea muniţiei şi a carburantului aflat în butoaie
debarcate cu un preţ atât de ridicat în vieţi omeneşti şi nave. Vandegrift a hotărât
că acesta era momentul propice să organizeze o nouă acţiune spre apus pentru a
ajunge la Poha şi a lichida ceea ce mai rămăsese din Armata 17 a lui Hyakutake,
care, după câte se părea, abia îşi mai trăgea sufletul. Divizia a constituit o
puternică grupare de atac pentru comandantul sectorului de vest, generalul de
brigadă Sebree: Regimentul 182 infanterie comandat de Hogan (mai puţin un
batalion); Regimentul 164 comandat de Moore; Regimentul 8 infanterie marină
comandat de Jeschke. În rezerva sectorului era dispus Regimentul 1 infanterie
marină comandat de Cates. Del Valle şi-a organizat astfel artileria încât să poată
asigura un sprijin cu foc direct şi general.
Sebree şi-a propus să traverseze râul Matanikau în zorii zilei de 18 noiembrie.
Avea să ocupe, în aceeaşi zi, o linie de plecare întinzându-se spre sud de la Point
Cruz la Cota 66 (circa 2.500 yarzi în interior) şi să înceapă atacul în ziua următoare.
EI propunea ca apoi să înainteze spre vest pe un front larg, să-i scoată pe japonezi
din sistemul muntos dominant şi să asigure linia din zona Poha. În cursul celei, de-
a doua săptămâni din noiembrie, o jumătate de duzină de patrule de cercetare
(una dintre ele condusă personal de Sebree) nu au întâlnit prezenţe inamice în
zona dintre Matanikau şi Point Cruz. Sebree anticipa că vor fi; puţine dificultăţi în
ocuparea poziţiei de pregătire a atacului. Dar Hyakutake avea propriile sale păreri.
Acestea nu includeau retragerea pe linia râului care era obiectivul lui Vandegrift.
Ministrul Knox. Şi amiralul Halsey „neglijaseră” să-I informeze pe comandantul
Armatei 17 că el şi luptătorii săi înfometaţi erau înfrânţi.
Membrii secţiunilor armatei de uscat şi marinei din Statul Major General, spre
deosebire de general, erau mai optimişti în ceea ce priveşte refacerea avantajului
în favoarea Japoniei. Mai mult, succesiunea luptelor costisitoare care au culminat
eu sabordarea lui Kirishima, a forţat Statul Major General Imperial Japonez să
reevalueze situaţia critică a desfăşurării evenimentelor din insulele sudice ale
arhipelagului Solomon. Concluzia Ia care au ajuns experţii din Tokio a fost aceea că
„era indispensabil pentru instaurarea unei situaţii favorabile în Asia de răsărit să,
se zdrobească contraatacul Statelor Unite… şi să se menţină sub control
importantele zone ale insulelor Solomon şi Noii Guinei“341.
În scopul realizării acestui obiectiv, Maiestatea Sa Imperială l-a înlocuit „la 16
noiembrie, pe viceamiralul Nagumo de la comanda Flotei 3 şi l-a numit în acest
post pe viceamiralul Jisaburo Ozawa. Simultan, Statul Major General a creat
Armata 8 Zonală cu sediul la Rabaul şi l-a numit pe generalul locotenent Hitoshi
Imamura în funcţii de comandant al acesteia 342. În aceeaşi zi, Secţia armatei de
uscat din Statul Major General a creat Armata 18 şi desemnat la comanda ei pe
generalul locotenent Hatazo Adachi, aflat în subordinea lui Imamura. Misiunea lui
Adachi era de a înviora şi a scoate din lâncezeală operaţia din Noua Guinee, fără ca
să i se repartizeze însă, în această perioadă, trupe proaspete.
Hyakutake, subordonat şi el lui Imamura, continua în noua organizare, să deţină
comanda Armatei 17. Misiunea sa era de a recuceri Guadalcanalul. Începând cu
ultima perioadă a lunii august, acest efort a absorbit atenţia generalului şi a
înghiţit cel puţin 75 la sută din resursele disponibile din zona de sud-est. Din
punctul său de comandă din junglă, aflat în apropiere de Kokumbona, Hyakutake
nu putea controla evenimentele din Noua Guinee, unde poziţia japonezilor
cunoştea de la un timp o tendinţă uşoară, dar constantă, de deteriorare sub
presiunea crescândă a Aliaţilor. Crearea unui cartier general de zonă şi a unei
armate însărcinate în mod special cu operaţiile de acolo, ar fi permis, fără îndoială,
comandantului Armatei 17 să restabilească situaţia pe insula „Ka“ 343. Dar noile
măsuri, oricât erau de dorit din punctul de vedere al lui Hyakutake, nu au
satisfăcut nevoia imperioasă de unificare a direcţiei efortului la nivelul zonei,
pentru că Imamura şi Yamamoto vor funcţiona în calitate de comandanţi de
acelaşi grad, având misiuni de coordonare.
Generalul Imamura, înainte de a părăsi Tokyo, a primit aceleaşi instrucţiuni
trimise şi amiralului Yamamoto 344. Acestea prevedeau că armata de uscat şi marina
vor coopera pentru a grăbi construirea unor noi baze aeriene în insulele Solomon
şi a consolida instalaţiile aeriene existente acolo. Această măsură a fost, în mod
341
„Southeast Area Operations Record“, partea a IV-a (revizuită). Eighth Area Army Opus, OCHM 8-5.1 AC 127,
p. 3, 4.
342
Imamura nu a preluat comanda la Rabaul decât la 26 noiembrie. Anterior acestei date, „generalul
comandant al Armatei 8 Zonale a primit ordine la Statul Major General Imperial din Tokyo, unde a făcut
pregătirile necesare; a părăsit Tokyo la 20 noiembrie şi a sosit cu avionul la Rabaul la 22 noiembrie. Tn drum
spre Rabaul, el l-a întâlnit pe amiralul Yamamoto, comandantul Flotei Combinate, pe insula Truk“.
(„Corespondenţa Miyazaki“).
343
Titlul prescurtat pentru Guadalcanal, „KA“, este pronunţat în japoneză exact ca ideograma „KA“
„însemnând „foame". Această coincidenţă nu a scăpat la acel timp generalilor Hyakutake, Kawaguchi şi
Miyazaki şi, într-adevăr, miilor de alţi japonezi care au luptat acolo.
344
Daikaishi Dai Hyakugojikyo-go, Imperial GHQ, „Directiva Marinei Nr. 159“ din 18 noiembrie 1942.
evident, mult întârziată. De la începutul lui septembrie, câţiva ofiţeri japonezi cu
funcţii relativ înalte în forţele aeriene navale au încercat, cu puţin succes, să
lămurească Statul Major General Imperial că stăpânirea spaţiului aerian de
deasupra Guadalcanalului şi a apelor din împrejurimi era vitală. În ciuda
înfrângerilor din septembrie, octombrie şi de la jumătatea lui noiembrie, armata
de uscat a refuzat să vadă adevărul. Întreaga răspundere pentru acţiunile aeriene
în zona de sud-est aparţinuse flotei. Forţele aeriene ale armatei de uscat japoneze
au fost angajate pe continentul asiatic, în Indonezia şi în Malaya. Armata de uscat
nu contribuise nici măcar cu un singur avion pentru campania din Guadalcanal. Dar
acum, în sfârşit, Statul Major General a capitulat sub presiunea insistentă a flotei.
Forţele aeriene ale armatei de uscat vor coopera.
În timp ce forţele aeriene erau în curs de concentrare, Armata 17 avea misiunea
de a asigura poziţiile cheie pentru operaţiile ofensive viitoare, iar flota de a folosi
„toate mijloacele” pentru a împiedica întărirea inamicului şi de a-l sprijini pe
Hyakutake. După ce puterea aeriană americană va fi fost neutralizată, flota urma
să transporte întăririle. Ulterior, la o dată neprecizată de Statul Major General
Imperial, armata de uscat şi flota urmau să organizeze un efort unit pentru a
recuceri aerodromurile de pe Guadalcanal şi a nimici pe apărătorii acestora.
Trupe terestre, proaspete, pentru armata zonală au fost desemnate imediat în
vederea unei deplasări grabnice către Rabaul. Acestea includeau pe lângă unităţi
de artilerie, tancuri, transport şi geniu, diviziile 51 şi 6 infanterie şi Brigada 21
mixtă345. Adăugiri substanţiale pentru forţele sale aeriene au fost de asemenea
promise lui Imamura, dar Divizia 6 aeriană (a armatei de uscat) rămânea să fie
constituită şi desfăşurată346.
Imamura a estimat că toate pregătirile preliminare pot fi încheiate, eu succes,
pe la începutul lui ianuarie şi a stabilit data de 15 a acestei luni pentru reluarea
ofensivei generale menită să scoată pe americani din Guadalcanal şi să captureze
oraşul Port Moresby. În fixarea acestei date, Imamura a neglijat, în mod vizibil, să
consulte flota. Cea mai mare parte a unităţilor trecute în ordinea de bătaie a
Armatei 8 erau la o distanţă apreciabilă faţă de Rabaul: în imperiu, în Coreea,
Manciuria şi China de Nord. Iar ceea ce Statul Major General şi comandantul
Armatei 8 Zonale anticipau (sau se temeau) că americanii ar putea să facă pentru

345
În realitate, Brigada 21 mixtă independentă (generalul-maior Tsuyuo Yamagata) a fost inclusă în ordinea de
bătaie a Armatei 17 la 28 octombrie. Divizia 51 (din sudul Chinei) fusese repartizată cu o săptămână mai
devreme, dar generalul-locotenent Hidemitsu Nakano nu primise încă nave pentru transportarea unităţilor
sale.
346
Avea să fie înfiinţată la Rabaul, la 27 noiembrie, sub comanda generalului-locotenent Giichi Itahana, având
în înzestrare 54 de bombardiere uşoare, 84 avioane de vânătoare şi 9 avioane de cercetare. Grupurile aeriene
alocate erau în acel timp în Indiile Olandeze, Malaya şi sudul Chinei.
a-şi îmbunătăţi propriile lor poziţii în decursul acestor 8-9 săptămâni, nu era
nicăieri menţionat, nici chiar în termeni generali.

În timp ce unităţile lui Sebree stăteau la coadă, în cadrul perimetrului, pentru a

primi relaţiile de luptă, muniţia suplimentară, tabletele de sare şi atebrină, un
batalion al infanteriei marine continua să opereze în afara limitelor acestuia. Era
Batalionul 2 raideri (comandat de Evans Carlson), a cărui deviză „Gung Ho“ („Să
muncim împreună”) avea să devină, în curând, fraza etalon în vocabularul neoficial
al Corpului de infanterie marină347. Desprins din Forţa Aola, cu aproape două
săptămâni mai înainte, cu ordinul de a merge spre Koli şi a ataca forţele de sub
comanda lui Shoji din spate, Carlson fusese apoi trimis să intercepteze coloana
japoneză care se retrăgea. El şi-a tăiat imediat drum spre interior în direcţia
cursului superior al râului Balesuna. Pe data de 10 noiembrie a stabilit o bază în
satul, părăsit Biniu. Aici el a fost atacat de două companii ale ariergărzii lui Shoji şi
în următoarele 48 de ore cei 400 de raideri ai săi au făcut faţă la o avalanşă de
atacuri japoneze. La puţin timp după ce ultimul dintre aceste atacuri a fost respins,
sergentul major Vouza, în fruntea unui grup de cercetaşi autohtoni selecţionaţi şi a
unui detaşament de cărăuşi, s-a alăturat lui Carlson.
Vouza, refăcut acum complet de pe urma rănilor căpătate la sfârşitul lunii
august şi purtând cu mândrie medalia „Steaua de Argint“ pe care Vandegrift i-o
decernase personal pentru vitejia de care dăduse dovadă în lupta contra
duşmanului comun, era gata de plecare. Gata erau şi raiderii. La 12 noiembrie,
Vouza a condus detaşamentul de-a lungul îngustelor poteci naturale, prin junglă,
spre Asimana, un sat situat pe cursul superior al râului Metapona. Aici, Carlson a
înconjurat, în ascuns, o companie de japonezi neatenţi, cei mai mulţi dintre ei fiind
la baie. Masacrul a durat doar câteva minute. Nu au existat supravieţuitori şi
raiderii nu au zăbovit să îngroape pe cei 120 de morţi.
Conduşi de cercetaşii lui Vouza şi ducând cu ei raţiile grele de orez, struguri,
ceai şi slănină, ei au pornit spre pantele de sud ale muntelui Austen în urmărirea
lui Shoji. Dar colonelul japonez, de asemenea, a manevrat cu fermitate şi deşi

347
Carlson a fost, mai înainte, observator pe lângă Armata 8 a comuniştilor chinezi în timpul marelui marş şi
adoptase de la ei această expresie care însemna „munceşte în spirit de colaborare” sau „munceşte împreună”.
Tot de la ei a preluat Carlson conceptul său de „Grup de luptă" ca organizare a grupei în cadrul Corpului de
infanterie marină. În fiecare „grup" el a plasat o armă automată. Această organizare a conferit grupei o
supleţe tactică fără precedent. Aşa cum a fost modificată mai târziu în cadrul Batalionului 1 raideri, grupa a
fost mărită la trei „echipe de foc" de câte patru oameni fiecare, plus comandantul grupei. Această ultimă
organizare a devenit repede standard în Corpul de infanterie’ marină.
raiderii au localizat şi au prins în ambuscade o jumătate de duzină de grupuri
inamice rătăcite, ei nu au reuşit să prindă din urmă forţele principale aflate într-o
stare de epuizare totală348.

Rapoartele privitoare la situaţia efectivelor primite la Statul Major al Armatei

17, pe la mijlocul lui noiembrie, nu erau prea plăcute la lectură. Din aproximativ
10.000 de ofiţeri şi soldaţi ai Diviziei Sendai, debarcaţi în octombrie şi noiembrie,
Maruyama număra acum cu puţin sub 5.500 de combatanţi. Divizia 38 nu era într-
o formă mai bună, Sano pierzând jumătate din trupele sale în prăpădul nimicitor
care surprinsese cel din urmă „Expres“ al lui Tanaka. Rămăşiţele Regimentului 28
al colonelului Ichiki (două batalioane cu efectivele incomplete) şi Brigada 35 a lui
Kawaguchi au completat lista infanteriei disponibile. Cu toate acestea, la timpul
respectiv, pe ţărmul insulei Guadalcanal se aflau 30.000 de militari japonezi din
toate armele trupelor de uscat şi din marină349.
Hyakutake nu putea, totuşi, conta pe această cifră impresionantă doar la prima
vedere. Ea includea mii de oameni suferind de malnutriţie, răniţi şi bolnavi.
Serviciile medicale din armata de uscat japoneză erau nesatisfăcătoare în
comparaţie cu cele existente în vest, iar la Guadalcanal chiar şi nivelurile lor
scăzute erau de neimaginat. N-a fost făcută nicio încercare organizată de a evacua
pe răniţi în zonele din spate, cu excepţia celor în stare gravă; cei mai puţin grav
răniţi şi bolnavii se îngrijeau singuri sau erau ajutaţi de tovarăşii lor.

„Trupele de pe linia frontului erau astfel împărţite încât cei care nu puteau să
meargă datorită bolilor sau rănilor îşi asumau sarcina apărării poziţiilor; aceia care
erau capabili să meargă folosind un baston îşi asumau sarcina transportului şi
preparării hranei. În zona din spate, iar cei care erau relativ sănătoşi aveau sarcina
de a ataca inamicul din spate pentru a-l hărţui“350.

Dar trupele lui Sebree aveau să descopere, curând, că voinţa de a lupta a

inamicului era inegalabilă. Pentru că militarii de rând din această armată, care

348
Acţiunile de patrulare ale lui Carlson au redus efectivele inamicului cu circa 450 de oameni, cu pierderi
proprii ce s-au ridicat la 34 oameni (din care 17 ucişi în luptă). Povestea marşului în junglă al Batalionului 2
raideri a fost relatată, în amănunt, de căpitanul Herbert L. Merillat, USMCR în The Island, Houghton Mifflin
Co., Boston, 1944.
349
Seventeenth Army Operations, vol. II, p. 51. Include personalul naval.
350
Ibidem, vol. I, p. 122.
refuzau să accepte înfrângerea, îşi dăruiau, în aceeaşi măsură, viaţa pentru
„uşurarea grijilor” împăratului lor.
Această hotărâre era întărită de respectul relativ scăzut pe care japonezii îl
aveau faţă de luptătorii americani. Victoriile americane, continuau să creadă
japonezii, puteau fi atribuite în întregime superiorităţii materialului de război. Dar
acest avantaj material era fără consistenţă; în balanţa bătăliei, hotărâtoare trebuia
să fie, în cele din urmă, superioritatea calităţilor spirituale.
Comandanţii japonezi de pe insulă erau conştienţi – spre deosebire de
americani care încă nu înţeleseseră – că Armata 17 nu mai poseda niciun potenţial
ofensiv. Ceea ce puteau să spere, în cel mai bun caz, era să menţină o poziţie cât
mai departe posibil spre est. Ei nu disperau procedând aşa; terenul îi favoriza. În
amenajarea lucrărilor genistice japonezii nu erau doar inventivi, ci şi harnici. Ei
păreau să aibă un instinct al terenului (care lipsea aproape în întregime
americanilor). Acesta, deriva, fără îndoială din faptul că armata japoneză era în
primul rând o armată de ţărani. Aceştia erau experţi în camuflaj, calitate ce se
explică prin faptul că făceau parte dintr-un popor de artişti înnăscuţi. Jungla
furniza un teren unic şi nelimitat pentru punerea în aplicare a măiestriei
individuale şi colective.
Complexul de poziţii puternic întărite şi bine mascate de pe panta opusă, pe
care Armata 17 îl pregătea acum, la, vest de Matanikau, adăpostea mitraliere grele
şi uşoare, aruncătoare de mine, aruncătoare de grenade şi tunuri de munte de 77
mm. Aceste arme de infanterie sau de „însoţire“, la care se adăuga puţină artilerie
pentru care exista o cantitate foarte limitată de muniţie, era tot ce avea la
dispoziţia Armatei 17 pentru a ţine piept americanilor până când era organizată
noua ofensivă pusă la cale de Imamura pentru jumătatea lunii ianuarie.

La câteva minute după ivirea zorilor, în ziua de miercuri 18 noiembrie,

batalionul locotenent-colonelului Bernard R. Twombley, din Regimentul 182
infanterie, a traversat râul Matanikau pe o punte construită de genişti şi a pornit în
coloană câte unul într-un marş pe teren neamenajat pentru a străbate teritoriul
până la Cota 66, situată la extremitatea interioară a liniei de plecare ce fusese
aleasă. Acest marş pe un drum desfundat ar fi pus la încercare şi un batalion-
excelent pregătit. Iar cel al lui Twombley era departe de a fi unul din acelea.
Trupele lui, care debarcaseră numai cu şase zile mai înainte, „nu erau încă
obişnuite cu căldura umedă… Ele transportau norma completă de muniţie, apă şi
hrană. Mulţi din cei care nu au înghiţit tablete de sare erau epuizaţi…“ 351. Dar, o
dată cu înserarea, soldaţii atinseseră obiectivele fixate şi în timp ce întunericul se

351
Miller, op. cit., p. 204.
lăsa încet peste văile din împrejurimi, ei organizau cota 66 pentru apărare.
Anticipatul atac de noapte nu a avut loc.
În dimineaţa următoare, comandantul regimentului a trimis Batalionul 1 peste
râu şi, pe la amiază, companiile de asalt ale locotenent-colonelului Francis F.
MacGowan se aflau pe creste săpând la tranşee, la mai puţin de 100 de yarzi est
de Point Cruz. Între flancul stâng al lui MacGowan şi cel drept al lui Twombley
exista un spaţiu liber de aproape o milă presărat cu movile, creste abrupte şi râpe
înăbuşitoare.
Vineri, la primele licăriri ale zorilor, japonezii şi-au dovedit din nou strania
abilitate de a sesiza punctele slabe, atacând flancul stâng al poziţiei lui MacGowan.
În câteva minute, un puternic schimb de focuri a cuprins frontul său de 700 de
yarzi. În timp ce presiunea japoneză creştea, batalionul se retrăgea. În această
situaţie ce putea să devină critică, Sebree i-a ieşit în întâmpinare. Generalul a găsit
batalionul „într-o oarecare măsură zgâlţâit“, dar intervenţia sa personală,
eforturile şefului operaţiilor, locotenent-colonelul Paul A. Gavan şi îndemnurile
comandantului de batalion au fost suficiente pentru a opri retragerea. Soldaţii
repliaţi au trecut la atac şi au înaintat dincolo de liniile stabilite în cursul
dimineţii352. Artileria şi aruncătoarele japoneze au oprit însă acest nou efort353.
Sebree a angajat acum Regimentul 164 în spaţiul rămas liber între MacGowan şi
Twombley, dar japonezii erau decişi să nu-i lase pe americani să înainteze. Tot atât
de îndârjit era şi Sebree şi, în consecinţă, a chemat în ajutor Regimentul 8
infanterie marină. Concomitent, el a ordonat soldaţilor să se retragă 300 de yarzi,
iar artileria a executat timp de 30 de minute, un violent bombardament. Imediat
după încetarea focului de artilerie, batalioanele de asalt ale lui Jeschke au trecut
prin rândurile Regimentului 164. Dar infanteriştii marini nu au fost la înălţimea
optimismului afişat de general.

352
Ibidem, p. 205.
353
Aruncătorul de mine batalionar japonez de 90 mm a rost o armă extrem de precisă şi eficace, care depăşea
bătaia aruncătoarelor americane de 81 mm. Pe o rază de zece iarzi de la centrul exploziei, efectul suflului în
cazul unei mine cu perete subţire şi cu exploziv puternic era îngrozitor. Servanţii japonezi care mânuiau
aruncătoarele erau experţi; ei reuşeau de regulă să găsească poziţii bune pentru observatorii lor şi schimbau
în mod frecvent poziţiile aruncătoarelor. Aruncătoarele americane nu le puteau atinge şi când focul de
artilerie era concentrat asupra presupuselor lor amplasamente, aruncătoarele japoneze de 90 mm
răspundeau invariabil cu o concentrare precisă asupra liniilor frontului american şi apoi îşi schimbau
amplasamentele. Impresia imediată – că propria noastră artilerie trăgea prea scurt – producea cu exactitate
reacţia anticipată : apeluri disperate de genul „încetaţi focul asupra propriilor noastre trupe". Infanteriştii
marini şi soldaţii din trupele de uscat aveau să fie expuşi acestui şiretlic de multe ori înainte ca ei să-şi fi dat
seama exact de ceea ce se întâmplă.
 „Infanteriştii marini au avut o surpriză neplăcută. Ei au mers la atac încrezători,
pentru a arăta armatei de uscat cum să-şi facă datoria şi s-au întors de le sfârâiau
călcâiele“354.

Atacul a fost oprit în plină desfăşurare; la data de 23 noiembrie, Vandegrift i-a

ordonat lui Sebree să suspende operaţiile şi să sape tranşee pe aliniamentul atins.
Aceasta era linia de plecare pentru ofensiva sa spre Poha.

Joi, 26 noiembrie, generalul Imamura a preluat în mod oficial comanda Armatei

8 Zonale. În Noua Guinee şi pe insula Guadalcanal perspectivele erau destul de
îngrijorătoare; până la sosirea întăririlor promise, japonezii nu aveau o altă
alternativă decât de a se apăra cu tenacitatea lor obişnuită. Noul lor comandant îi
implora să o facă.

„CUVÂNT CĂTRE TOŢI OFIŢERII ŞI SOLDAŢII

Dând ascultare ordinului imperial, prin prezenta preiau comanda Armatei 8
Zonale.
Toţi ofiţerii şi soldaţii de sub comanda mea, care au fost angajaţi în operaţii în
zona arhipelagului Solomon şi în partea de răsărit a Noii Guinee, luptă, de la
începutul operaţiilor, în bătălii necruţătoare, înfruntând vitregia naturii şi foamea,
străbătând jungla şi munţii abrupţi, sub atacul necruţător al avioanelor inamice.
Astfel voi aţi reuşit să zădărniciţi contraofensiva forţelor americane şi australiene,
punându-le pe fugă.
Loialitatea şi vitejia voastră sunt suficiente pentru a-i face şi pe zei să verse
lacrimi. Doresc să exprim din toată inima respectul meu personal şi recunoştinţa
mea, vouă, ofiţeri şi soldaţi care luptaţi cu vitejie și, în acelaşi timp, regretul meu
sincer pentru sufletele acelora care au murit din cauza rănilor şi a bolilor.
Rezultatul războiului Marii Asii de Est care va decide soarta imperiului nostru
depinde numai de armata din această zonă.
Sunt ferm hotărât, ca de altfel voi toţi ofiţerii şi soldaţii, să înfrângem inamicul
prin depăşirea tuturor dificultăţilor, printr-un spirit de luptă arzător şi neînfricat.
Voi toţi ofiţerii şi soldaţii vă veţi da seama de responsabilitatea ce revine
armatei acestei zone şi veţi face tot ceea ce depinde de voi pentru a executa

354
Richard W. Johnson. Follow Me! The Story of the Second Marine Division in World War II, Random House,
New York, 1984. P. 1G6
obligaţiile voastre în spiritul loialităţii şi patriotismului, pentru a linişti sufletul
Maiestăţii Sale.
Acesta este cuvântul meu către toţi”.355

În aceeaşi zi de joi s-a sărbătorit Thanksgiving Day 356 pe insula Guadalcanal, şi

Halsey a avut grijă să fie din belşug carne de curcan şi sos de afine pentru toţi
oamenii. În timp ce militarii diviziei lui Vandegrift îşi molfăiau porţiile, îi aduceau
mulţumiri. Şi pe bună dreptate. Divizia 1 infanterie marină primise ordin de
plecare. Ea urma să părăsească „Insula“ pe la începutul lunii decembrie şi să
pornească spre Australia pentru odihnă şi reorganizare. Pentru a o înlocui,
generalul Marshall ordonase Diviziei 25 a armatei de uscat, aflată în zona de sub
comanda lui MacArthur, să pornească spre Guadalcanal. Acest aranjament a fost
încheiat în mod satisfăcător doar după negocieri serioase, MacArthur voia o divizie
de desant maritim: el oferise Divizia 25 în locul Diviziei 1 infanterie marină. Dar
dacă ComSouEesPac ar fi cunoscut în ce stare se găseau trupele lui Vandegrift, era
puţin probabil că ar fi luat în considerare schimbul. Pentru că Divizia 1 infanterie
marină nu mai era o forţă de luptă efectivă. Era istovită şi decimată de malarie.
Statisticile medicale nu spun întreaga poveste, dar cifrele vorbesc: în
octombrie, aproape 2.000 militari atinşi de malarie; până în ultima săptămână a lui
noiembrie, (exclusiv), încă 2.500 de cazuri. Cifrele reflectă doar cazurile tratate la
spitalele diviziei; alte sute de soldaţi înghiţeau capsule de chinină distribuite doar
pentru cazurile aflate în criză la infirmerie. Mulţi soldaţi, care în împrejurări mai
puţin presante ar fi avut un statut de „scutit de serviciu “ sau „cu sarcini uşoare”,
munceau, patrulau şi luptau357. O sută trei grade Fahrenheit (39,40C) era o
temperatură critică. Aceia a căror febră cobora sub această cifră nu erau
consideraţi bolnavi.
Ca un singur om, divizia tremura, transpira, înghiţea chinină şi aştepta.

355
Eight Area Operations, p. 14.
356
Thanksgiving Day – Ziua Recunoştinţei se sărbătoreşte în ultima joi a lunii noiembrie, în amintirea primilor
colonişti care s-au stabilit în America. Prima sărbătorire a fost în 1621 la Plymouth (n. tr.).
357
First MarDiv Final Report, anexa T (medicală), p. 5-7.
 18. TANAKA DIN TASSAFARONGA

Contraamiralul Raizo Tanaka, care nu a celebrat sărbătoarea americană, şi-a

petrecut ziua la bordul navei sale amiral în portul Shortland, întocmind ordine
pentru următorul „Expres”. Ştiri despre activităţile japonezilor au ajuns, mai
înainte, la Vandegrift, atât de la Halsey cât şi de la coastwatcheri, ceea ce l-a
determinat pe general să anuleze atacul lui Sebree. Pentru a evalua amploarea
acţiunii care, în mod evident, se punea la cale, Vandegrift a ordonat lui Woods să
menţină strâns „The Slot” sub observare permanentă. Aviatorii nu au descoperit
ţinte.
Halsey, care a primit de „Thanksgiving Day“ cea de a patra stea, avea suficiente
nave de suprafaţă pentru a face faţă oricărui atac pe care japonezii l-ar fi putut
iniţia. Necazul era că navele sale se găseau, ca de obicei, dispersate. Probabil că
atacul de la Pearl Harbor i-a învăţat pe amirali o lecţie pe care ei nu o puteau uita.
Dar, dintr-un motiv sau altul, această criză le-a găsit pe Enterprise, Washington şi
un crucişător uşor ancorate liniştit la Nouméa; la Nandi, în insulele Fiji, Saratoga
lenevea cu navele de linie North Carolina, Colorado şi Maryland; la Espiritu Santo,
sau pe cale de a ajunge curând acolo, se aflau crucişătoarele Northampton,
Pensacola, New Orleans, Minneapolis, Honolulu şi patru distrugătoare.
Halsey îi ordonase lui Kinkaid, cu câteva zile mai înainte, să zboare de la
Nouméa la Espiritu, pentru a prelua comanda acestei grupări operative de
crucişătoare adunate în grabă şi de a iniţia planuri de a opri iminenta tentativă de
întărire a trupelor japoneze. Kinkaid s-a apucat imediat de lucru. A schiţat un plan
de operaţie care prevedea o deplasare spre Ironbottom Bay şi bătălia de noapte
pe care el o considera inevitabilă. În timp ce definitiva acest plan, în ziua de 23
noiembrie a fost detaşat, din ordinul amiralului King, şi contraamiralul Carleton H.
Wright a preluat comanda.
În aceste împrejurări, Halsey putea, deplin justificat, să ceară o amânare de
câteva zile pentru detaşarea lui Kinkaid, întrucât „nu existau sarcini presante
pentru el în altă parte”358. De ce Halsey nu a procedat aşa rămâne un mister.
Kinkaid era acum veteran al luptelor din Pacificul de sud şi ştia la ce să se aştepte.
Pe când Wright era un amiral neexperimentat, prelua comanda unor nave pe care
nu le cunoştea dar pe care trebuia să le conducă în ape străine şi să le angajeze,

358
Morison, op. cit., p. 294.
acolo, probabil, într-o bătălie de noapte cu un inamic experimentat, în condiţii cu
totul potrivnice pentru amiralul american.
După ce a studiat ordinul de luptă pregătit de Kinkaid, pe care l-a adoptat – în
totalitate, cu excepţia unui detaliu vital – şi s-a sfătuit cu comandanţii din
subordine, contraamiralul Wright a catapultat hidroavioanele crucişătoarelor şi le-
a ordonat să se îndrepte către Tulagi, unde să fie gata pregătite pentru ca, la ordin,
să decoleze şi să ilumineze. În timp ce ultimele minute ale zilei de sâmbătă, 29
noiembrie, erau pe sfârşite, el a ordonat Marii unităţi operative (Task Force) 67 să
iasă în mare. Halsey îl informase în acea seară că un grup inamic, estimat la opt
distrugătoare şi şase transportoare, era aşteptat, în apropiere de capul Esperante,
pe la miezul nopţii ultimei zile a lunii.

Cu câteva ore mai înainte, amiralul Tanaka plecase din insulele Shortland. Faza
„critică” a trecut, anunţa prematur Nimitz la 22 noiembrie. Avea oare dreptate?
Dar acum, misiunea lui Tanaka nu era aceea de a debarca trupe, ci una mult mai
prozaică, de a executa o acţiune urgentă de aprovizionare. Armata imperială de pe
insula Guadalcanal era ameninţată cu dezastrul:

„…în ultima parte a lunii… toate stocurile principale fuseseră consumate.

Soldaţii erau nevoiţi să mănânce plante şi animale sălbatice. Toţi oamenii erau la
limita foametei, listele cu bolnavi creşteau şi chiar cei sănătoşi erau epuizaţi" 359.

Așa avea să scrie Tanaka mai târziu. Situaţia, destul de sumbră, nu era încă
catastrofală. Dar nişte încercări îndrăzneţe erau în mod evident necesare şi Tanaka
s-a dovedit a fi un amiral deosebit de înzestrat atât cu curaj cât şi cu ingeniozitate.
Metoda de aprovizionare pe care el s-a gândit să o inaugureze a fost, desigur,
neobişnuită. Iată cum o descria el măi târziu:

„Bidoane mari sau butoaie de metal au fost sterilizate şi apoi umplute cu

medicamente sau produse alimentare de bază, în special cereale, lăsând spaţiu
suficient pentru a le asigura flotabilitatea. Încărcate pe distrugătoare, cu destinaţia
Guadalcanal, aceste butoaie erau legate împreună cu o parâmă rezistentă. La
sosire, în timp ce distrugătorul îşi continua mersul, toate butoaiele erau împinse
peste bord. O şalupă cu motor prindea capătul parâmei prevăzut cu o baliză şi îl
aducea pe plajă, de unde trupele trăgeau butoaiele pe ţărm. Prin acest mijloc,
359
Tanaka, op. cit., II, p. 82,3.
timpul de descărcare era minim iar distrugătoarele se reîntorceau la bază, practic
fără întârziere“360.

Şase din cele opt distrugătoare ale sale aveau puntea încărcată cu aceste
butoaie; pentru a le găsi un loc adecvat, toate torpilele, în afară de una pentru
fiecare tub, erau scoase. Doar propria sa navă-amiral, Naganami, precum şi cea a
comandantului de divizion, Takanami, nu cărau butoaie.
În cursul dimineţii de 30 noiembrie, Tanaka a redus viteza la 24 de noduri
pentru a se ţine departe de raza de acţiune a bombardierelor de pe aerodromul
Henderson, dar la începutul după-amiezii el a intrat într-un front atmosferic şi a
mărit viteza la 30 de noduri. În acelaşi timp, un avion japonez de cercetare ce se
reîntorcea la Buin a raportat că o formaţie de nave de luptă şi transportoare
americane se apropiau de Guadalcanal.
Puţin înainte de ora 10 p.m. ploaia a încetat, cerul s-a luminat şi vizibilitatea s-a
îmbunătăţit de la aproape zero la patru mile. Navele lui Tanaka au trecut, 45 de
minute mai târziu, pe la sud de Savo. La bordul lor, echipajele au armat tunurile şi
lansatoarele de torpile, amiralul „îndemnându-şi“ comandanţii de nave în aceşti
termeni:

„Există o mare posibilitate de a ne întâlni cu duşmanul în această noapte. Într-o

astfel de eventualitate, este necesar să depuneţi eforturi maxime pentru a-l
distruge pe duşman fără a ţine seama de proviziile nedescărcate” 361.

În acelaşi timp, Tanaka a ordonat navelor sale să nu tragă cu tunurile de 5 inch,

ci să atace numai cu torpile. Tanaka era gata de luptă. Era oare gata şi Wright?

În întuneric, Marea unitate operativă (Task Force) 67 a depăşit Aola unde i s-au
alăturat distrugătoarele Lamson şi Larder. Contraamiralul Wright le-a îndreptat
către ariergarda coloanei sale. În avangardă, cu misiunea de a executa un atac cu
torpile pe baza datelor radiolocației, Wright a repartizat divizionul de
distrugătoare al comandorului William M. Cole, format din Flechter, Perkins,
Maury şi Drayton. Planul lui Kinkaid prevedea ca două dintre acestea să fie plasate
mult în faţă pentru a anunţa, din timp, prezenţa inamicului. Wright a neglijat
această precauţie înţeleaptă. În spatele distrugătoarelor, crucişătoarele navigau în
360
Ibidem.
361
Ibidem.
coloană: Minneapolis, New Orleans, Pensacola, Honolulu, Northampton, urmându-
le, fără niciun ordin, Lamson şi Lardner.
Cu o oră înainte de miezul nopţii, Wright intra în Ironbottom Bay; şase minute
mai târziu primele „semnale” apăreau pe ecranele radarelor, indicând inamicul la
o distantă de 23.000 de yarzi. Wright a întors puţin stânga şi s-a îndreptat spre ele.
La 11 şi 16 minute, Fletcher avea în mod clar coloana lui Tanaka pe ecranele sale şi
comandantul divizionului a cerut permisiunea de a ataca cu torpile. În timp ce
Wright întârzia să ia o decizie, coloana lui Tanaka, pe o direcţie opusă şi aproape
paralelă, îl depăşea la o distanţă de 7.000 de yarzi. Distanţa, care până în acest
moment se micşorase, acum creştea repede şi când Wright a dat lui Cole
permisiunea să lanseze torpilele era prea târziu.
În timp ce torpilele americanilor ţâşneau din tuburi şi înainte ca artileria lor să
deschidă focul, observatorii lui Tanaka au raportat şapte „distrugătoare” inamice.
Amiralul a semnalizat pe loc: „Opriţi descărcarea. La posturile de lupta”. O clipă
mai târziu, în timp ce proiectile iluminante explodau deasupra navelor sale, el a
semnalizat „Apropiaţi-vă şi atacaţi!“ Tanaka a ordonat comandantului navei amiral
să-l întoarcă pe Naganami pe un drum paralel şi să ridice viteza de 40 de noduri.
Nicio ezitare aici; nicio şovăială. Hotărâre. În câteva minute, nava amiral se deplasa
alături de americani şi când ei se aflau la travers, comandantul a lansat torpilele.
Proiectile au explodat în apă în jurul navei Naganami fără s-o atingă însă.
Detaliile acestui meci cu lovituri puternice nu pot fi reconstituite cu acurateţe.
Dar țintașii lui Tanaka au dat lovituri, în timp ce torpilele spintecau crucişătoarele
Minneapolis şi New Orleans şi aruncau în aer bucăţi întregi din prova acestora,
flăcări ţâşneau pe suprastructura navei Pensacola. Japonezii „chiuiau de
bucurie”362. Dar şi tunurile navelor lui Wright îşi găseau ţinte. Aceasta nu era greu:
trei crucişătoare americane şi un distrugător japonez ardeau. Şi astfel bătălia navă
contra navă continua cu toată furia. Northampton, crucişătorul care încheia
coloana, a fost ultima victimă. Două torpile l-au lovit şi i-au făcut o gaură cât o casă
în carenă. El a început imediat să ia apă şi s-a aplecat în mod periculos într-o parte.
Nicio măsură de lichidare a avariilor, oricât de eroică, nu putea să-l salveze: el avea
să se scufunde câteva ore mai târziu. Honolulu a scăpat de o soartă asemănătoare
doar datorită manevrei abile a ofiţerului său de cart, locotenent comandorul
George F. Davis363.
Şi acum, pe la 11,50 p.m., după o acţiune ce a durat mai puţin de 30 de minute,
amiralul japonez a ordonat distrugătoarelor sale să se retragă. Tanaka făcuse o
livrare, dar nu de orez în butoaie. În spatele său, Takanami şi patru crucişătoare

362
Ibidem.
363
Morison, op. cit., p. 30G.
americane se mişcau anevoie. Pensacola, Minneapolis şi New Orleans erau scoase
din luptă pentru aproape un an. Încă o dată, flotei Statelor Unite ale Americii i s-a
administrat o lecţie severă.
Cum de a putut să se întâmple acest prăpăd, pentru care există chiar mai puţine
scuze decât pentru cei de la Savo? Aici, americanii înzestraţi cu radiolocaţie au
realizat din nou surprinderea, dar încă o dată ei au arătat că nu ştiu ce să facă cu
ea. Wright a pus să se confrunte patru. Crucişătoare grele, al căror armament
principal îl constituiau 37 de tunuri de calibru 3 inch, contra opt distrugătoare uşor
protejate364. El ar fi trebuit să arunce în aer „Expresul” lui Tanaka. Şi de această
dată, în condiţii cu totul potrivnice lor, marinarii japonezi şi-au confirmat
superioritatea ca navigatori şi torpilori365. Aici, ca şi la Savo, curajul, singur, tiu a
fost suficient. Din această bătălie, Tanaka a ieşit în evidenţă alături de Mikawa, ca
unul dintre puţinii comandanţi de elită pe care marina japoneză i-a avut în timpul
celui de-al doilea război mondial.
Fireşte, era necesar un ţap ispăşitor căruia să i se pună în seamă critica oficială
pentru catastrofa care a înghiţit Marea unitate operativă (Task Force) 67 şi, din
fericire, un candidat potrivit era disponibil. Aşa cum probabil era de aşteptat,
acesta nu a fost contraamiralul Carleton H. Wright, U.S.N., care s-a scos pe sine
însuşi din încurcătura sângeroasă în care şi-a băgat navele, acceptând amabil
„deplina responsabilitate pentru avariile provocate de torpile“ 366. Singurul ofiţer
criticat a fost comandorul William M. Cole, care de pe nava comandant Fletcher a
condus avangarda de distrugătoare.
Victoria lui Tanaka a inaugurat ultima luptă a anului 1942, imprimându-i o notă
de amărăciune. Dar cu toate acestea, la statul major a lui Halsey nu era prea mult
pesimism. Şi, în mod sigur, nu exista aşa ceva la al lui Vandegrift. Generalul şi-a
petrecut primele zile ale lui decembrie trecând în revistă trupele şi pregătindu-se
să-şi predea atribuţiile generalului-maior Patch. Şeful său de stat major, colonelul
Thomas, şi secțiile pe care el le-a coordonat, pregăteau pe ofiţerii armatei de uscat
desemnaţi pentru a-i înlocui. Medicul şef al diviziei, căpitanul Warwich T. Brown şi
ofiţerul comandant al spitalului, comandorul Don Knowlton, ah efectuat un control
medical general al personalului marii unităţi a lui Vandegrift pentru a determina
condiţia fizică generală. Această verificare a dezvăluit că mai mult de o treime din
ofiţeri şi soldaţi erau inapţi pentru vreo misiune de luptă367.
364
Minneaipolis, New Orleans şi Northampton aveau fiecare la bord câte 9 tunuri de 8 inch; Pensacola. 10
tunuri. Honolulu avea 15 tunuri de 6 inch. Cele cinci crucişătoare dispuneau, împreună, de treizeci şi două de
tunuri de 5 inch.
365
„Precizia ochitorilor marinei în acea noapte a fost îngrozitoare". (Morison, op. cit., p. 313).
366
Ibidem,
367
La data plecării sale, cifrele pentru pierderile avute de Divizia 1 infanterie marină întărită indicau 152 de
ofiţeri şi 1.186 de soldaţi ucişi (sau dispăruţi) în luptă ori decedaţi din cauza rănilor primite. În plus, 275 de
 În ziua de 7 decembrie, un an după Pearl Harbor, Vandegrift şi-a salutat divizia
şi pe toţi acei oameni care luptaseră împreună cu ea, în aer, pe mare şi pe uscat:
„Părăsind comanda acestei zone sper să vă pot transmite într-o mică măsură
sentimentele mele de mândrie pentru minunatele dumneavoastră realizări,
mulţumirile mele pentru neţărmurita dumneavoastră credinţă, pentru spiritul de
sacrificiu fără margini şi marele curaj care au făcut posibile aceste fapte de arme.
Soldaţilor şi infanteriştilor marini, care au înfruntat inamicul în crâncenele lupte
de noapte; piloţilor din rândul forţelor aeriene ale armatei, infanteriei marine şi
flotei, ale căror fapte extraordinare au făcut din numele de „Guadalcanal” un
sinonim pentru cuvântul „moarte" şi „dezastru" în limbajul inamicului nostru;
acelora care au muncit şi au trudit din greu în interiorul liniilor la îndeplinirea a tot
felul de sarcini uriaşe şi vitale; bărbaţilor care de la bordul vedetelor torpiloare au
izbit inamicul în atacuri de noapte; micului nostru grup de aliaţi devotaţi care au
contribuit cu mult mai mult decât proporţional cu numărul lor; forţelor de
suprafaţă ale flotei care a împărtăşit cu noi marile lor triumfuri, vreau să vă spun
că întotdeauna aţi înfruntat fără să vă clintiţi ceea ce inamicul a putut să trimită
mai rău împotriva noastră.
S-ar putea foarte bine ca această operaţie modestă, începută acum patru luni,
să fi fost, prin eforturile dumneavoastră, plină de succes în zădărnicirea scopurilor
pe scară mare ale inamicului nostru în Pacific. Bătălia pentru insulele Solomon nu a
fost încă câştigată, dar „indiferent de unde ar veni valul” ştiu că dumneavoastră, ca
oameni viteji şi de bunăvoinţă, vă veţi ţine capul sus şi că veţi învinge în viitor, aşa
cum aţi învins în trecut".
(semnat) A.A. VANDEGRIFT
General-maior din Corpul infanteriei
marine al Statelor Unite368.

Două zile mai târziu, Vandegrift a păstrat câteva minute de reculegere, la.
Cimitirele unde zăceau corpurile soldaţilor ucişi în prima ofensivă americană din
cel de-al doilea război mondial. Apoi, într-o ceremonie simplă, a trecut comanda
zonei CACTUS-RINGBOLT (Guadalcanal-Tulagi) generalului-maior Alexander M.
Patch. În timpul acestor ore, Regimentul 5 infanterie marină al lui Edson mărşăluia
pentru ultima dată la Guadalcanal. Destinaţia lui, în acea zi, era Kukum şi nu
Matanikau.

ofiţeri şi 3.625 de soldaţi au fost evacuaţi, răniţi sau bolnavi. Din totalul bolnavilor, mulţi erau de malarie.
Documentele spitalelor arată că au fost înregistraţi 5 749 ele oameni atinşi de malarie. Dintre aceştia, mai
mult de 3 200 de cazuri au fost diagnosticate în noiembrie. „First Mardiv Final Report”. Anexa X, (Sumarul
numeric al pierderilor).
368
Merillat, op. cit.
 Îmbarcarea nu a fost aşa de rapidă cum anticipaseră comandanţii de nave. Unii
dintre oameni erau aşa de slăbiţi încât nu puteau să urce pe plasele cargourilor ce
se legănau şi de pe care coborâseră, într-o dimineaţă fierbinte, cu 125 de zile
înainte. În timp ce ajungeau pe punţile transportoarelor şi îşi scoteau de pe umeri
raniţele, fiecare căuta să stea liniştit, o clipă, într-un loc curat şi uscat şi să aibă o
privelişte cât mai bună asupra insulei unde el a simţit, măcar vag, că a contribuit la
făurirea istorici americane.

Ordin de zi în numele
Preşedintelui Statelor Unite
DIVIZIEI 1 INFANTERIE MARINĂ ÎNTĂRITĂ
sub comanda
generalului-maior Alexander A. Vandegrift, U.S.M.C.

Ofiţerii şi soldaţii Diviziei 1 infanterie marină întărită au demonstrat în zilele de

7-9 august 1942 o vitejie şi hotărâre remarcabile în executarea cu succes a unor
debarcări prin lupte violente împotriva puternicelor poziţii apărate de japonezi pe
insulele Tulagi, Gavutu, Tanambogo, Florida şi Guadalcanal, din Arhipelagul
britanic Solomon, înfrângând complet toate forţele inamice şi punând stăpânire pe
cea mai valoroasă bază şi pe aerodromul din cadrul zonei inamice de operaţii din
sudul Oceanului Pacific. De la data amintită şi până la 9 decembrie 1942, această
divizie întărită nu numai că a reuşit să apere importantele ei poziţii strategice, în
ciuda atacurilor hotărâte şi repetate ale japonezilor de pe mare, din aer şi de pe
uscat, dar printr-o serie de operaţii ofensive împotriva unei puternice rezistenţe
inamice a îndepărtat pe japonezi din vecinătatea aerodromului şi le-a provocat
mari pierderi prin atacuri terestre şi aeriene. Curajul şi hotărârea dovedite în
aceste operaţiuni au fost de un însufleţitor exemplu.
FRANK KNOX
Ministrul Marinei Militare369
369
Unităţile care au format, Divizia 1 infanterie marină (întărită) în zona insulelor Solomon, între 7 august şi 9
decembrie 1942. În perioada pentru care marea unitate a fost distinsă prin citare cu Ordinul de zi al
preşedintelui sunt arătate mai Jos. Lista este cea dată de Jane Blakeney, Heroes’; US Marine Corpi 1861—
7955, Armed Forces Awards, Flags, Reference Book. Washington, DC.. 1957.
Unităţi de infanterie marină
Regimentul 1 infanterie marină; Regimentul 2 infanterie marină; Regimentul 5 infanterie marină; Regimentul 7
infanterie marină; Regimentul 8 infanterie marină întărit; Regimentul 10 infanterie marină; Regimentul 11
infanterie marină; Regimentul 17 infanterie marină (geniu); Regimentul 18 infanterie marină (geniu);
Batalionul 1 geniu, clin trupele speciale ale diviziei; Batalionul 2 geniu; Batalionul de stat major al diviziei;
Batalionul 1 servicii; Batalionul 2 servicii; Batalionul 1 medical; Batalionul 2 medical; Batalionul 1 tractoare
amfibii; Batalionul 2 tractoare amfibii; Batalionul 1 arme speciale; Batalionul 1 tancuri; Batalionul 2 tancuri;
Batalionul 1 paraşutişti; Batalionul 1 raideri al infanteriei marine, IMAC (Corpul 1 de desant al infanteriei
 19. ARMATA DE USCAT PREIA CONTROLUL

După trecerea în revistă a forţelor aflate la dispoziţia sa, generalul Patch, a cărui
misiune era de a menţine aerodromurile şi de a nimici Armata 17 a lui Hyakutake,
în momentul în care ar fi avut efective suficiente atţigerii acestui obiectiv, a ajuns
la concluzia că executarea de noi atacuri trebuia amânată până la sosirea Diviziei
25. El a apreciat – corect – că forţele inamicului număralu circa 25.000 de oameni.
Forţele sale (inclusiv unităţile afectate) ar fi depăşit 35.000 de oameni, după
sosirea diviziei lui Collins. Generalul a intuit că japonezii aveau dificultăţi în

marine); Batalionul 2 raideri al infanteriei marine; Batalionul 1 geniu de aviaţie, FMF (Fleet Marine Force
Infanteria marină a flotei); Escadrila 3 baloane de baraj, IMAC Batalionul 3 apărare, FMF; Batalionul 14
apărare, FMF; Divizionul de obuziere de 155 mm; Grupul antiaerian, IMAC; Unitatea de infanterie marină nr.
290—A; Batalionul 6 geniu marină; Vedetele de patrulare Jamestown, YP 239, 346 şi 284
Unităţi ale flotei
Unitate Cub One, din Flota Statelor Unite (unitate de întreţinere a bazelor aeriene ale flotei); Escadra 2 vedete
rapide torpiloare Escadra 3 vedete rapide torpiloare
Unităţi ale armatei de uscat - Divizia „Americal”
Unităţi de aviaţie ale infanteriei marine
Escadrila de stat major FMAW – Escadrila de stat major; MAG 14 – Escadrila de întreţinere; MAG 14 –
Escadrila de stat major; MAG 23 – Escadrila de întreţinere; MAG 23 VMF – 112, Escadrila de vânătoare a-
infanteriei marine, MAGII; VMF – 121, Escadrila de vânătoare a infanteriei marine MAG 14; VMF – 122,
Escadrila de vânătoare a infanteriei marine, MAG 11; VMSB – 131, Escadrila de cercetare aeriană şi
bombardament a infanteriei marine, MAG 14; VMSB – 132, Escadrila de cercetare aeriană şi bombardament a
infanteriei marine, MAG 11; VMSB – 141, Escadrila de cercetare aeriană şi bombardament a infanteriei
marine, MAG 14; VMSB – 142, Escadrila de cercetare aeriană şi bombardament a infanteriei marine, MAG 11;
VMF – 212, Escadrila de vânătoare a infanteriei marine, MAG 23; VMF – 223, Escadrila de vânătoare a
infanteriei marine,MAG 23; VMF – 224, Escadrila de vânătoare a infanteriei marine; VMSB – 231, Escadrila de
cercetare aeriană şi bombardament a infanteriei marine, MAG 23; VMSB – 232, Escadrila de cercetare aeriana
şi bombardament a infanteriei marine, MAG 23; Escadrila de stat major, MAG 11; Escadrila de stat major,
MAG 25; Escadrila de întreţinere, MAG 25; VM.T – 152. Escadrila auxiliară a infanteriei marine, MAG 25; VMD
– 154, Escadrila de fotografiere aeriană a infanteriei marine, FMAW; VMO – 251, Escadrila de observare
aeriană a infanteriei marine; VMJ – 253, Escadrila auxiliară a infanteriei marine, MAG 25
Unităţi de aviaţie ale forţelor navale
VS – 3, Escadrila de cercetare; VS – 4 Escadrila de cercetare; VS – 5 Escadrila de cercetare; VB – 5 Escadrila de
bombardament; VF – 5; Escadrila de vânătoare; VB – 6, Escadrila de bombardament; FTU – 6, Unitatea pentru
întreţinerea torpilelor pe uscat; VT – 8, Escadrila de avioane torpiloare; VS – 10, Escadrila de cercetare; VB –
10, Escadrila de bombardament; VF – 10, Escadrila de vânătoare; VT – 10, Escadrila de avioane torpiloare; VS –
54, Escadrila de cercetare; VS – 55, Escadrila de cercetare; VS – 71, Escadrila de cercetare; VF – 72, Escadrila
de vânătoare.
Unităţi de aviaţie ale armatei de uscat
Grupul 5 bombardament (greu); Grupul 11 bombardament (greu); Escadrila 13 pentru transportul trupelor;
Escadrila 67 de vânătoare (SE); Escadrila 68 de vânătoare (SE); Escadrila 70 bombardament (mediu); Escadrila
339 de vânătoare (TE) (Task Element – element tactic); Grupul de vânătoare 347, statul major
apărarea poziţiei lor, dar nu putea afla că doar o mică parte a trupelor lui
Hyakutake era capabilă să poarte o acţiune ofensivă. El ştia că posibilităţile lor
defensive fuseseră suficiente pentru a opri ofensiva lui Sebree, din noiembrie, şi
nu a văzut nicio raţiune de a hrăni cu mai mulţi oameni maşina de tocat carne de
la vest de Matanikau până când nu va fi suficient de sigur de un succes decisiv.
Victoria obţinută de Tanaka în confruntarea cu Wright indica faptul că flota
japoneză constituia încă un factor puternic. Acţiunile „Rat“ către Kamimbo au
continuat regulat, fără ca americanii să încerce, în mod serios, să le stăvilească.
Halsey, cu un deficit minor de crucişătoare, îşi păstra navele de linie în perspectiva
unui viitor atac decisiv. Vedetele rapide torpiloare au făcut tot ce au putut pentru
a hărţui şi a distruge „Expresul”, dar cu toate acestea el a continuat să funcţioneze.
Şi Patch nu avea nicio posibilitate să descopere ce aduceau distrugătoarele.
Presupunerea sa, greşită, că erau în curs de debarcare întăriri se justifica pe deplin
prin experienţa anterioară.
Pe hârtie, Patch avea, la dispoziţie, cinci regimente de infanterie; dintre
acestea, doar trei erau experimentate. Regimentul 164, al lui Moore, era redus la
un efectiv de 2.000 de oameni faţă de numărul de 3.325 stabilit prin statul de
organizare. El a pierdut aproape 500 de oameni în lupta de la sfârşituriui
octombrie. Alţi 500 de oameni erau consideraţi prea bolnavi pentru a lupta şi
fuseseră deja evacuaţi. Printre cei rămaşi malaria făcea ravagii. Regimentul 2
infanterie marină al lui Arthur nu luptase în aceeaşi măsură ca soldaţii lui Moore,
dar oamenii săi se aflau în zonă de la 7 august. Pe lângă oboseala acumulată, acest
regiment era, de asemenea, decimat de malarie. Şi nici Regimentul 8 infanterie
marină al lui Jeschke, care a stat luni de zile în Samoa înainte de a fi trimis pe
Guadalcanal, nu era într-o condiţie fizică excelentă. Începând cu acţiunea sa de la
Matanikau, unde 103 ofiţeri şi soldaţi au fost ucişi şi răniţi, datorită patrulărilor
permanente şi în adâncime el a pierdut încă 111 oameni 370. Moralul era ridicat; toţi
infanteriştii marini erau încrezători că Regimentul 8 va face faţă în mod onorabil.
Dar în fiecare zi, nouă sau zece oameni veneau la infirmerie cu umflături dureroase

370
8th Marines, Report of Operations, Guadalcanal“, Historical Branch, G 3. Div. Hq „USMC A24—1 dă 78 ucişi
şi 140 răniţi în lupta, pentru această perioadă, în total 218. Chiar şi astăzi este imposibil să fie puse de acord
cifrele pierderilor date în diferite documente oficiale şi în surse secundare, după cât se pare, demne de
încredere. De exemplu, „First Mardiv Final Report", anexa X, lista numerica a pierderilor înregistrate de
unităţile Diviziei 1 infanterie marină întărită arată pentru Regimentul 8 infanterie marina (până la 10
decembrie inclusiv) 56 ucişi în acţiune, 11 dispăruţi în luptă (probabil morţi) şi 207 „evacuaţi". Întrucât răniţii şi
bolnavii erau puşi laolaltă în acelaşi capitol, această statistică este de mică valoare pentru analiza pierderilor.
Richard W. Johnson, într-o istorie neoficială a Diviziei 2 infanterie marină, intitulată Follow Me, dă cifre pentru
pierderile Regimentului 8 infanterie marina care diferă, nu numai de cele citate în raportul oficial al
regimentului, dar şi de acelea date în anexa X la raportul diviziei. Evidenţa mecanizată a statului major al
Corpului de infanterie marină diferă de toate cele trei surse de încredere citate mai sus.
sub braţ sau vintre. Aceste umflături erau primele semne ale lui „mumu“ –
filariasis (elephantiasis) – contractată în timpul şederii în Samoa.
Regimentul 182 infanterie era „berc“, îi lipsea un batalion întreg – aproximativ
1.000 de ofiţeri şi soldaţi – din efectiv, iar capacitatea sa de luptă nu fusese încă
serios încercată. Regimentul 132, rămas din Divizia „Americal”, sosise cu numai
două zile mai înainte pe vasele care acum navigau spre sud cu infanteriştii marini
ai lui Vandegrift. Aceşti soldaţi aveau nevoie de timp ca să se aclimatizeze. Mai
mult, trebuiau să câştige un minimum de experienţă în ceea ce priveşte acţiunile
de patrulare în junglă înainte ca ei să poată fi trimişi să lupte împotriva îndârjiţilor
japonezi. Ei nu erau pregătiţi nici psihic şi nici fizic să ducă acţiuni de luptă
prelungite.
Regimentul 147 infanterie era ocupat în întregime cu serviciul de garnizoană la
Koli, unde asigura apărarea în zonă a activităţilor subunităţilor de geniu marină
(Seabee) şi a celorlalţi genişti angajaţi în construcţia unei piste pentru
bombardiere pe câmpiile înverzite de lângă Volinavua, exact zona pe care
Vandegrift o recomandase, cu câteva luni mai înainte, lui Turner pentru
construcţia unui nou aerodrom371. Batalionul 2 raideri al lui Garlson, după eroica
acţiune în junglă, care a durat aproape 30 de zile, şi în cursul căreia a ucis 450 de
japonezi, se întorsese la bază, dar fusese programat pentru prima evacuare.
Forţele aeriene de pe Guadalcanal (Cactus Air Force) erau într-o situaţie mai
bună şi instalaţiile lor tehnice se îmbunătăţeau în mod rapid, mai ales după ce
Batalionul 1 geniu pentru aviaţie, din infanteria marină, al maiorului Thomas F.
Riley, a sosit pe teatrul de luptă. Pista „Fighter. One“, acolo unde nici Batalionul 6
geniu marină nu a putut rezolva problema drenajului, a fost abandonată. La
mijlocul lui noiembrie a fost dată în folosinţă pista „Fighter Two“. Woods număra
aproape 200 de avioane, din care 100 de avioane de vânătoare. Moralul era
ridicat, aşa cum fusese mereu.
Din Noua Caledonie, Comandamentul pentru transporturile aeriene de luptă
din Pacificul de Sud, SCAT (South Pacific Combat Air Transport Command), al
colonelului de infanterie marină Perry Smith, continua să efectueze zboruri
obişnuite de aprovizionare şi misiuni de evacuare, către şi de pe insulă 372. Până la

371
„First Mardiv Final Report”, Anexa N, Intelligence p. 16. Unele elemente ale garnizoanei Volinavua fuseseră
debarcate cu o luna mai înainte în golful Aola şi sufereau acum din cauza bolilor obişnuite, dizenteria şi
malaria.
372
O mână de piloţi selecţionaţi din Grupul 25 aerian al infanteriei marine al lui Smith au învăţat navigaţia
astronomică în primăvara lui 1942 prin eforturile căpitanului (în retragere) P.V.H. Weems, USN, pe cheltuiala
acestuia. Piloţii s-au întors, de la cursul său intensiv de la Annapolis, la San Diego pentru a-i învăţa şi pe al ţi ii
Când prima escadrilă a lui Smith a părăsit Coasta de vest pentru Noua Caledonie, în august, exista un navigator
aerian pe deplin calificat în fiecare avion de transport „Corespondenţă, generalul-locotenent în retragere Louis
Woods”. Doar un singur avion clin Comandamentul pentru transporturile aeriene de luptă din Pacificul de Sud
10 decembrie, avioanele de transport cu două motoare, Douglas DC-3, au
transportat aproximativ 3.000 de ofiţeri şi soldaţi răniţi şi bolnavi, de trei ori mai
mult decât numărul răniţilor evacuaţi pe mare 373. Aceste avioane sigure în
funcţionare şi multifuncţionale, pilotate de aviatori talentaţi ai infanteriei marine
şi forţei aeriene, operau pe orice vreme şi livrau totul, de la muniţie, butoaie cu
benzină, bombe, dulciuri şi sârmă ghimpată până la cupoanele de pânză de
bumbac cu modele extravagante din care cercetaşii lui Clemens, care mânuiau
acul şi aţa cu aceeaşi îndemânare cu care mânuiau puştile, îşi confecţionau acea
îmbrăcăminte confortabilă şi răcoroasă numită „lava-lava“ pe care ei o preferau în
mod deosebit pantalonilor din pânză grosolană”.374
Condiţiile de viaţă nu s-au îmbunătăţit, totuşi, vizibil faţă de primele zile.
Meniurile rămâneau îngrozitor de monotone: cârnaţi vienezi conservaţi, cartofi
deshidrataţi, conserve de carne, orez (care aşa cum era preparat de bucătarii şefi
ai infanteriei marine şi armatei de uscat semăna cu papul şi era groaznic la gust),
fasole verde, morcovi fără gust, prune uscate, praf de ouă. Uneori, navele lui
Turner debarcau raţii, pentru câteva zile, de mere, portocale, varză şi bucăţi
îngheţate de carne de vită sau de oaie din Australia (clasificate imediat drept „ţap
mort” şi detestate de toată lumea). Dar comandanţii şi echipajele de pe navele de
transport, fără excepţie, donau în mod generos din stocurile bordului. Nimănui nu-
i lipsea, acum, tutunul sau dulciurile. Ofiţerii cu aprovizionarea şi sergenţi isteţi de
la popotă dirijau un comerţ activ cu marinarii. Mitralierele „Nambus”, steagurile
„chifteluţă de carne”, pistoalele Luger şi săbiile samurai se schimbau pentru cartofi
adevăraţi, ouă adevărate, şuncă, slănină şi pui îngheţaţi. Unii mâncau mai bine
decât alţii, dar nimeni nu era flămând.
Aşa cum făcuseră şi predecesorii lor, soldaţii şi infanteriştii marini de sub
comanda lui Patch locuiau în corturi necorespunzătoare, erau preocupaţi fără
încetare de hrană, de noroi şi de ploaie, se lăudau cu isprăvi sexuale imaginare,
blestemau prostia comandanţilor lor, ocărau flota Statelor Unite şi pe MacArthur,
se scărpinau din cauza muşcăturilor de ţânţari, vizitau frecvent latrinele şi
nimereau în tranşeele lor noroioase în fiecare noapte când „Maşina de spălat
Charlie” le transmitea complimente 375. Trei sau patru avioane de vânătoare de

(SCAT) a fost pierdut din cauza unei greşeli de navigaţie.

373
First Mardiv Final Report, annex T („Medical”).
374
Aviatorii infanteriei marine au făcut eforturi speciale pentru a-i aproviziona pe cercetașii şi poliţiştii
autohtoni-cu modele variate de ţesături din bumbac şi pachete de tutun negru răsucit. Aceşti oameni – şi
sătenii loiali – au cules din apă zeci de aviatori ai infanteriei marine şi flotei, i-au ascuns de japonezi, i-au
îngrijit dacă’ erau răniţi sau bolnavi şi i-au dus în cele din urmă înapoi la Guadalcanal cu canoea, goeleta sau
barca cu motor. Nimeni niciodată nu a oferit autohtonilor bani ca recompensă, dar ei au acceptat cu
recunoştinţă ţesături şi tutun.
noapte ar fi eliberat cerul de această pacoste. Aceste avioane fuseseră adesea
solicitate; niciunul nu era încă disponibil376.
Mai întâi de toate, soldaţii doreau să pună capăt cât mai curând spectacolului
interminabil de la Guadalcanal şi nu au savurat hotărârea lui Patch de a aştepta
sosirea de trupe proaspete înainte de a organiza atacul final. Această hotărâre,
aprobată de Halsey, de Nimitz şi de forurile de la Washington, prevedea reluarea
operaţiilor la jumătatea lunii ianuarie. Încă o dată, planurile americane şi japoneze
păreau să fie pe fază.

Deşi Tanaka, având altă ocupaţie în noaptea de 30 noiernbrie, eşuase în a livra

proviziile, distrugătoarele sale îşi continuau eforturile de a debarca pe ţărm
butoaiele plutitoare încărcate cu hrană. Aceste butoaie n-au fost, totuşi, o soluţie
prea reuşită, iar la începutul lui decembrie flota combinată a inaugurat o formă
suplimentară de transport, având numele de cod „Mouse“. „Şoarecii” erau
submarinele flotei; „sistemul a evoluat favorabil” până când „vedetele torpiloare
rapide ale duşmanului au început să intervină… şi metoda în mod treptat a devenit
375
Alegerea de către cei care au luptat pe Guadalcanal a lui MacArthur drept ţap ispăşitor nu este de-antregul
rezonabilă. Nu a existat posibilitatea ca MacArthur să dea vreun sprijin substanţial celor de pe Guadalcanal. El
avea probleme chiar în zona sa. În ceea ce priveşte asigurarea tehnico-materială, MacArthur se afla chiar la
capătul liniei; vastul fluviu al materialului de război care urma să curgă spre el mai târziu nu reprezenta în acel
timp mai mult decât o picătură.
376
Încă din ianuarie 1942, Direcţia de Aeronautică din cadrul Departamentului Marinei a recomandat de
urgenţă un program pentru dotarea cu avioane de vânătoare de noapte a Corpului de infanterie marină. Dar
„când autorizaţia a fost emisă în martie de la cabinetul comandantului Corpului de infanterie marină…
programul pentru avioanele de vânătoare de noapte părea ceva pentru generaţiile viitoare…” (Sherrod, op.
Cât., p. 159). Datorită eforturilor maiorilor E. Colston Dyer şi Frank H. Schwable, comandantul a fost de acord
în cele din urmă să grăbească elaborarea programului. Dar a trecut aproape un an întreg (1 noiembrie 194.1)
până când un pilot al infanteriei marine să facă prima interceptare de noapte în Pacificul de Sud (vezi Sherrod,
op. Cât., capitolul 11, „Intră vânătorii de noapte”, p. 158-160).
Generalul de brigadă (în retragere) Colston Dyer, USMC, a furnizat următoarea informaţie referitoare la acest
program:
„Cu privire la avioanele de vânătoare de noapte, Sherrod este foarte precis. Eu am auzit pentru prima dată
despre vânătorii de noapte şi acţiunile lor, la o şcoală de radiolocaţie şi controlori de zbor pentru aviaţia de
vânătoare, în Anglia, în 1941. La reîntoarcerea mea acasă, am reuşit să obţin includerea câtorva escadrile în
Planul de înzestrare – 1945; a fost lucrul cel mai bun pe care am putut să-l fac, plasând totodată comenzi
pentru aparatura de conducere fie la sol.
Cândva, la începutul lui 1943, amiralul Halsey a intervenit vehement pentru avioanele de vânătoare de noapte
şi E. J. King a dorit să cunoască ceea ce făceam noi. Planul de înzestrare s-a schimbat, spre bine, rapid!…
Dar noi nu puteam să utilizăm avioanele de vânătoare de noapte până nu aveam aparatura de conducere de la
sol, aparate radio VHF (pe frecvenţă foarte înaltă) adecvate, radiolocatoare pentru interceptarea ţintelor etc.,
fără să mai menţionez oamenii antrenaţi să opereze şi să asigure întreţinerea. Era o problemă de succesiune a
priorităţilor." („Corespondenţa Dyer“).
inoperantă”377. La 9 decembrie, o vedetă torpiloare rapidă din Tulagi „a intervenit”
în aşa măsură încât a dus la scufundarea submarinului I-9 al flotei, în timp ce
acesta ieşise la suprafaţă, în largul capului Esperance, pentru a începe descărcarea.
Scufundarea a arătat în mod clar că operaţiunile „Mouse“ trebuiau să fie
suspendate.
Japonezii erau acum aproape înnebuniţi. Orice improvizaţie posibilă era
născocită pentru a livra chiar cantităţi minime de hrană, medicamente şi muniţie
pentru armamentul individual şi aruncătoarele de mine. Zburând la joasă înălţime,
avioanele Betty încercau să arunce saci cu orez şi cartuşe; când întâmplător un
avion reuşea să scape de avioanele de vânătoare, pachetele sale cădeau fie în
mare, fie adânc în junglă, astfel că şi acest program a fost repede abandonat. Nave
cu vele şi mici bărci cu motor au fost atunci rechiziţionate; acestea coborau lanţul
de insule sub acoperirea întunericului şi staţionau în timpul zilei. D. G. Kennedy, un
maior din Forţele de Apărare a Insulelor Solomon, a cărui bază era lângă Segi în
Noua Georgie, urmărea cu atenţie traficul acesta. De la statul său major din junglă,
Kennedy conducea o forţă specială de desant formată din băştinaşi care, în canoe
de luptă de 12 oameni, stăteau la pândă în golfurile, lagunele şi golfuleţele insulei
şale de la apusul până la făsăritul soarelui. Serviciul de informaţii al lui Kennedy nu
era nici plasă, dar nici chiar ciur 378; pur şi simplu foarte puţine din ambarcaţiunile
japoneze descoperite de cercetaşii săi au reuşit să scape. „Băieţii lui Kennedy”, aşa
cum îşi spuneau ei cu mândrie, luau prizonieri numai dacă erau instruiţi să facă
astfel. Ei ucideau repede şi metodic. Decapitau cadavrele inamice cu o singură
lovitură dată cu săbiile de samurai capturate, pe care mulţi le purtau atârnate de
centuri şi diagonale de ofiţeri japonezi încinse peste cămăşile „lava-lava“.
Bărbaţii care alcătuiau organizaţia coastwatcherilor din zona centrală şi de jos a
insulelor Solomon au trecut printr-o perioadă foarte agitată timp de şase
săptămâni, între prima zi a lui noiembrie şi jumătatea lui decembrie. Japonezii
descoperiseră existenţa reţelei comandorului Feldt şi în nordul şi centrul insulelor
Solomon patrulele lor făceau eforturi disperate să prindă albii care continuau să
raporteze mişcări de nave şi avioane. La Guadalcanal, Martin Clemens plecase
pentru o meritată şi necesară odihnă379. David Trench l-a schimbat380. Dick Horton
şi Henry Josselyn, care debarcaseră cu Batalionul 1 raideri la Tulagi, au rămas la
datorie, Horton ascuns pe insula Russell și Josselyn pe Vella Lavella. K. D. Hay a al

377
Southeast Area Naval Operations, p. 54.
378
Joc de cuvinte intraductibil. În limba engleză, net înseamnă atât reţea (de spionaj), cât şi plasă (n. tr.).
379
Decorat cu Legiunea Americană de Merit pentru excepţionalele sale servicii şi acum membru de onoare al
Asociaţiei Diviziei 1 infanterie marină şi al Asociaţiei Raiderilor lui Edson. După o carieră remarcabilă în
serviciul colonial, Clemens s-a pensionat (1960) pentru a deveni fermier în Australia.
380
Acum (noiembrie 1962) înalt comisar al Insulelor Solomon britanice şi stabilit pe Guadalcanal.
său din Gold Field Ridge, sus în munţi, supraveghind câmpia de la Lunga. Singurul
său tovaraş era o călugăriră în vârstă care supravieţuise unui masacru săvârşit mai
înainte de o patrulă japoneză381.

La câteva zile după ce Patch preluase comanda, Harmon zbura spre

Guadalcanal pentru a discuta planurile ofensivei din ianuarie. Harmon intenţiona
ca Mount Austen să fie cucerit la o dată cât mai apropiată. Patch considera, de
asemenea, capturarea acestei mase deluroase dominante ca o etapă preliminară,
esenţială, pentru dezvoltarea cu succes a unei operaţiuni ulterioare. Schema, de
manevră, în două faze, pe care Patch a prezentat-o superiorului său, era cea
clasică. În prima fază urma să cucerească Mount Austen, iar în a doua preconiza să
înainteze spre vest pe un front larg, cu flancul drept rezemat pe litoral. Flancul
stâng reprezenta flancul de manevră.
Câţiva ofiţeri de stat major au exprimat obiecţii discrete faţă de acest proiect,
care, din start era extrem de dificil de susţinut, costisitor şi cronofag. Terenul la
vest de Matanikau era străbătut de la nord la sud de o serie de culmi abrupte pe
care atacatorul ar fi trebuit să le ia prin asalturi succesive. Japonezii îşi orientaseră
apărarea împotriva unei înaintări dinspre est spre vest şi organizaseră pantele
opuse ale culmilor cu reţele puternice de amplasamente care se sprijineau
reciproc cu foc. Aici apărătorii erau aproape imuni la focul de artilerie. Cu excepţia
unei fâşii înguste, de-a lungul coastei, terenul era impropriu pentru tancuri sau
traficul vehiculelor pe roţi. Aprovizionarea cu alimente, muniţii şi apă pentru
flancul din interiorul insulei, precum şi evacuarea răniţilor de aici ar fi ridicat
probleme deosebit de mari.
Acestor ofiţeri le-a venit ideea că un cap de pod de desant maritim, sau o serie
de asemenea capete de pod formate în spatele japonezilor, nu numai că
preveneau dificultăţile fizice inerente ale unui atac peste coridor, dar ar fi realizat
o surprindere tactică, ar fi tăiat liniile de aprovizionare ale japonezilor de la
Kamimbo-Esperar. Ce la Kokumbona şi ar fi simplificat în mare măsură problemele
de asigurare tehnico-materială. Alţii, optând pentru o lovitură chiar mai decisivă
decât cea posibilă prin operaţii de desant maritim cu rază scurtă de acţiune, au
381
Aceasta nu este singura barbarie comisă de japonezi pe Guadalcanal. Din fericire, se pare că cei
răspunzători de asemenea crime au fost mai târziu ucişi în luptă sau au murit din cauza rănilor. Asemenea
acţiuni nu au fost ordonate nici de către generalul-locotenent Hyakutake şi nici de şeful statului său major,
generalul-locotenent Miyazaki. Amândoi erau oameni onorabili şi niciunul nu ar fi trecut cu vederea un astfel
de comportament dacă ar fi avut cunoştinţă despre aceasta. Aceşti generali au ieşit din cel de-al doilea război
mondial cu reputaţii personale complet neîntinate.
sugerat o debarcare masivă pe partea de sud a coastei care să fie imediat urmată
de un atac spre vest către Capul Esperance. Aceasta, coordonată cu un atac de-a
lungul coastei de nord, situau pe japonezi „între două focuri”. Ei susţineau că
putea fi găsit un număr suficient de nave şi avioane de luptă pentru a acoperi şi
sprijini astfel de operaţii382.
În termeni simpli, întrebarea era dacă trebuie să dărâmi o serie de ziduri de
piatră au să forţezi poarta de la grădină. Şi, aşa cum se întâmplă adesea în război,
sfaturile lipsite de imaginaţie prevalează. Motivul invocat pentru respingerea ideii
abordării indirecte în favoarea celei directe a fost lipsa de crucişătoare, de
distrugătoare şi de mijloace de debarcare. Dar rămânea aproape o lună întreagă
înaintea proiectatei zile „Z“, şi dacă ar fi fost făcut un efort concentrat aceste nave
şi micile şalupe şi echipaje ar fi putut fi adunate. Aceasta ar fi şifonat, fără îndoială,
rutina administrativă în zonele din spatele frontului, dar crea perspectiva unei
lichidări rapide a inamicului cu un preţ relativ scăzut. Probabil că spectrul
înfrângerii în lupte răzleţe domina aceste consilii, aşa cum se întâmplase în mod
frecvent cu cele ale predecesorului generalului Patch. În timpul când fusese
comandant Vandegrift au existat motive mai serioase pentru a lua acest factor în
consideraţie.

În ziua de 10 decembrie, generalul de brigadă Sebree, locţiitorul comandantului

Diviziei „Americal“, a ordonat comandantului Regimentului 132 infanterie să
trimită o companie pentru „a ocupa” Mount Austen. În timpul frecventelor lor
patrulări, raiderii lui Carlson au trecut la sud de această complicată masă
ramificată de creste şi ridicături care dominau terenul, şi de pe care inamicul
observa activitatea din perimetru. Ei au sesizat trăinicia instalaţiilor defensive
japoneze, dar acestea, după cum au raportat, nu erau apărate puternic. Sebree a
judecat superficial că o singură companie era suficientă pentru această misiune. În
schimb, a spus colonelului Leroy E. Nelson să folosească chiar „şi un batalion dacă
o singură companie s-ar dovedi insuficientă” 383. În ziua de 16 decembrie, compania
Love (L) şi-a început misiunea.
La 17 decembrie, compania L a stabilit contactul cu inamicul; în ziua următoare,
Nelson a trimis pe linia de contact restul Batalionului 3. În aceeaşi după-amiază,
generalul Sebree a făcut o recunoaştere personală în zonă şi a ajuns la concluzia că

382
O debarcare a fost în cele din urmă executată pe coasta de sud, dar nu a avut niciun rezultat tactic
important, deoarece până la data aceea ofensiva de-a lungul coastei de nord ajunsese la Capul Esperance.
383
National Archives, Alexandria, Virginia. „Unit Journal 132nd Infantry Regt“. 300—INF (132) – o.7.No. 236-23
Nelson ar putea folosi încă un batalion în scopul realizării cu succes a acţiunii; ca
urmare, a pus la dispoziţia comandantului de regiment Batalionul 1 (mai puţin o
companie). A doua zi, Batalionul 3 a raportat că 200-300 de japonezi deţineau o
poziţie bine organizată în faţa dispozitivului său 384. Timp de trei zile – pe 19, 20 şi
21 decembrie – atacuri limitate, sprijinite cu foc de artilerie şi cu bombardamente
ale avioanelor SBD, au fost oprite de către mitraliorii japonezi. Focul de artilerie a
avut un efect slab asupra cazematelor din buşteni în care se adăpostea inamicul,
iar observatorii din SBD-uri nu puteau, pur şi simplu, să-l descopere. Nereuşita
aviatorilor nu era surprinzătoare din moment ce nici soldaţii de pe pământ nu erau
capabili să-i descopere pe japonezi.
În ziua de 21 decembrie, Nelson a cerut să i se repartizeze Batalionul 2. El avea
dificultăţi privind aprovizionarea cu hrană şi apă. Trupele sale neaclimatizate încă,
aflându-se într-o stare fizică deplorabilă, nu mai erau capabile să reziste căldurii
arzătoare, aşa cum făcuseră infanteriştii marini ai lui Cates în ziua de 7 august. Dar
Batalionul 2, al său, nu era disponibil. El avea sarcina să ocupe fortificaţiile de pe
plajă. Sebree a vorbit pe şleau: „Nu mai face cereri pentru Batalionul 2. Decizie
finală”385. Nelson a înghiţit refuzul în tăcere. Totuşi, el şi comandanţii săi de
batalioane învăţaseră o lecţie: informaţia veche, aşa cum era cea a lui Carlson
acum, rămâne foarte rar veridică.
Pentru atacul din dimineaţa următoare, Nelson a cerut o pregătire de artilerie
susţinută în zona de acţiune a Batalionului 3. Cererea sa a fost aprobată şi
colonelul a ordonat imediat batalionului să se retragă cu 1.000 de yarzi 386. În
dimineaţa următoare, artileria armatei de uscat şi a infanteriei marine a executat
cel mai puternic bombardament din istoria Guadalcanalutui, iar avioanele au lovit
poziţiile presupuse ale inamicului, Când focul de artilerie a încetat şi avioanele s-au
îndepărtat, colonelul a ordonat batalionului să se reîntoarcă pe linia de plecare şi
să pornească la atac. Mişcarea către poziţia deţinută anterior a durat întreagă zi. O
mare cantitate de muniţie de artilerie şi un număr foarte mare de bombe au fost
irosite fără niciun rezultat.
În ziua de Crăciun, soldaţii de pe Mount Austeh au mâncat fasole rece. Dar
patrulele lor au crezut că au descoperit limitele poziţiei pe care japonezii o
numeau „Gifu“387. Nelson a ordonat Batalionului 1 să se deplaseze într-o nouă
zonă de adunare şi să atace, pe 27 decembrie, pentru a reduce la tăcere acest
384
Ibidem.
385
Ibidem.
386
Ibidem.
387
Relatare bazată pe „Report, 132nd Infantry (Amerlcal Division)” 300-INF (132) – 0.3, Nr. 23417. „Gifu“ a
fost numit de către japonezii de acolo după numele unei prefectura din insula Honshu. În realitate, întinderea
punctului „Gifu“ a fost în cele din urmă determinată de cercetaşii Batalionului 2 din Regimentul 35 infanterie
al Diviziei 25.
punct important al apărării inamice. Batalionul s-a desfăşurat în jungla deasă, a
înaintat către linia de plecare la atac unde a fost din nou oprit. Pe la amiaza celei
de a 14-a zi a acţiunii, care degenerase într-un eşec sângeros, Patch a pus la
dispoziţia comandantului de regiment Batalionul 2 388. Aceste trupe proaspete au
sosit pe teatrul de luptă la 31 decembrie.
Aproximativ în acelaşi timp, colonelul Nelson, bolnav de malarie, îngrijorat de
pierderi şi nemairezistând presiunii nervoase, a cerut să fie schimbat. De la 19
până la 30 decembrie, batalioanele 1 şi 3 au pierdut, în luptă, 132 de oameni. În
plus, 131 de ofiţeri şi soldaţi fuseseră evacuaţi, mulţi aşa de istoviţi de malarie sau
dizenterie, sau amândouă, că nu mai puteau să stea în picioare. Moralul era foarte
scăzut. Atacurile rău concepute şi prost executate s-au soldat doar cu o jumătate
de duzină de japonezi morţi, fără să realizeze vreo pătrundere în poziţia „Gifu“.
Aici, armata de uscat a Statelor Unite a repetat greşeala pe care o făcuseră mai
înainte atât infanteriştii marini cât şi japonezii: atac fără o cercetare preliminară
amănunţită. Aceasta ia timp şi necesită personal curajos, calificat şi experimentat.
Dacă s-ar fi alocat realizării proiectului patru sau cinci zile și fotografiile aeriene
necesare ar fi fost făcute şi analizate, „Gifu“ ar fi putut probabil să fie redusă la
tăcere, în mod economic, în câteva zile. A doua eroare a constat în angajarea unui
regiment nou sosit împotriva unei poziţii puternic amenajate. Argumentul că tăria
lui „Gifu“ nu a fost apreciată la timpul respectiv nu poate rezista; patrulele ar fi
trebuit să determine forţa şi proporţiile poziţiilor japoneze, înainte ca atacul să fi
fost declanşat. Pentru a desăvârşi aceste erori fundamentale, divizia încredinţase
misiunea unui comandant, iar apoi nu i-a mai pus la dispoziţie prompt mijloacele
necesare executării ei. În cele din urmă, marşul şi contramarşul ridicol la care
Nelson a supus batalionul poate ar fi sugerat că numirea unui comandant de
regiment, mai puţin timid, era necesară.
În timp ce operaţia foarte sângeroasă de pe Mount Austen se prelungea în
ianuarie, devenea vizibil că atât generalul-maior Patch cât şi adjunctul său la
comanda diviziei trebuiau să se dezbare de multe lucruri şi, probabil, trebuiau
chiar să înveţe şi mai mult.

388
„Unit Journal”, op. cit.
 20. IANUARIE 1943

Cam în acelaşi timp când Regimentul 132 infanterie începea acţiunile împotriva
poziţiei „Gifu“, la Statul Major General Imperial Japonez se desfăşurau consfătuiri
la fel de nehotărâte în esenţă. Pe parcursul ultimei decade a lunii noiembrie şi la
începutul lui decembrie, membri ai secţiunilor armatei de uscat cât şi ai marinei îşi
exprimaseră, în mod discret, teama crescândă că Hyakutake nu mai putea fi
sprijinit. Acest pesimism, justificat, era considerat de eşaloanele superioare ale
ierarhiei ca defetist; „Nimeni nu îndrăznea să prezinte sau să discute deschis o
astfel de opinie"389.
Ofiţerii de marină, care reprezentau categoria de forţe armate răspunzătoare
de aprovizionarea şi întărirea Armatei 17, au adoptat un punct de vedere mult mai
realist asupra situaţiei, decât au făcut-o colegii lor din Secţia armatei de uscat.
Pierderile în nave de luptă şi în special în distrugătoare au provocat o îngrijorare
crescândă forţelor navale. De o acuitate deosebită era problema înlocuirii
avioanelor, a piloţilor şi a echipajelor. Pe la jumătatea lui decembrie, chiar şi cei
mai optimişti planificatori vedeau cu puţină speranţă posibilitatea ca poziţiile
japoneze din insula „KA“ să fie întărite în mod efectiv. În consecinţă, Statul Major
General Imperial a trimis un grup de legătură pentru a sonda opiniile celor de la
Flota combinată, Armata 8 Zonală, Flota Zonei de Sud-Est şi Flota 8. „Concluzia
ultimă a fost aceea că nu existau şanse de succes” 390. Cu această apreciere
descurajantă s-au întors delegaţii Statului Major General Imperial la Tokio, unde
un studiu ulterior nu a făcut decât să confirme concluzia la care au ajuns în timpul
călătoriei.
Aprovizionarea şi redesfăşurarea forţelor larg dispersate în teritoriile cucerite
sau înnămolite în interminabila campanie din China s-au dovedit a fi griji mereu
crescânde pentru Statul Major General. „Din ce în ce mai multe nave erau
necesare… dar numărul total al navelor disponibile descreştea zilnic datorită unei
rate neaşteptat de înalte de pierderi” 391. Campania angajată de submarinele
americane împotriva liniilor de comunicaţii dintre imperiu şi „zona resurselor” din
sud-est începuse să plătească frumoase dividende, diminuarea disponibilităţilor de

389
„Corespondenţa Imoto“.
390
Ibidem
391
„Imperial GHQ Army High Command Record”, p. 76.
nave japoneze fiind astfel nu numai o consecinţă a succeselor obţinute de
americani şi aliaţii lor la Guadalcanal şi Noua Guinee.
La 31 decembrie, generalul Gen Sugiyama şi amiralul Osami Nagano, îmbrăcaţi
în uniformă de ceremonie, s-au prezentat de urgenţă la Palatul Imperial. Aici ei au
obţiţinut aprobarea Tronului pentru retragerea din Guadalcanal. Secţiunile
armatei de uscat şi ale marinei au redactat apoi obişnuitul „Acord Central” şi
ofiţerii de stat major au început să elaboreze ordine pentru comandanţii
interesaţi. În momentul acela, Comandamentul Suprem a recunoscut că hotărârea
marca „o cotitură majoră a războiului în această zonă” 392.
La 4 ianuarie, un curier special, generalul maior Ayabe, a predat generalului
locotenent Hitoshi Imamura, la statul său major din Rabaul, un exemplar
înregistrat al ordinului strict secret al armatei. Timp de câteva zile, Imamura a
ezitat situându-se la limita insubordonării. Numar când s-a lămurit că această
directivă neplăcută primise consimţământul împăratului s-a decis să o execute.
Ofiţerul comandant cel mai înalt în grad al forţelor navale la Rabaul,
viceamiralul Jinichi Kusaka, a avut obiecţii serioase la ordinele primite 393. El îşi
dădea seama că o evacuare ar fi subminat poziţia strategică a Japoniei în sud-est şi
ar fi demoralizat armata de uscat şi marina, în plus, retragerea ar fi trecut iniţiativa
în mâinile americanilor, dându-le tot mai multă încredere şi posibilitatea „să
înceapă acţiuni îndrăzneţe împotriva punctelor noastre slabe" 394. Dar, întrucât nu
exista „nicio speranţă pentru a restabili situaţia", amiralul a decis până la urmă,
fără convingere, să coopereze cu armata de uscat şi „împreună să epuizeze toate
mijloacele posibile pentru evacuarea forţelor din Guadalcanal în perioada cuprinsă
între sfârşitul lui ianuarie şi începutul lui februarie" 395.
Deşi Guadalcanal urma să fie abandonat, generalul Ayabe a explicat că
operaţiile în Noua Guinee vor fi intensificate. Bazele operative de la Lae, Salamaua,
Madang şi Wewak urmau să fie întărite pentru a susţine un nou atac asupra lui
Port Moresby396. Construcţia de aerodromuri în nordul insulelor Solomon urma să
fie accelerată iar insulele Noua Georgie şi Santa Isabel apărate cu fermitate. Acest
sumar al proiectelor de viitor nu a înflăcărat spiritele de la Rabaul şi, cu un dezgust
egal cu cel al amiralului Kusaka, comandantul Armatei 8 a abandonat „hotărârea
fermă de a nimici inamicul pe Guadalcanal” şi a trecut la pregătirea planului
pentru „o misiune pe care niciodată mai înainte armata de uscat japoneză nu a
întreprins-o “, şi anume o retragere pe mare.
392
Ibidem, p. 77.
393
„Imperial GHQ Navy Staff Section Directive No. 184’, 4 ianuarie 1943.
394
Southeast Arca Naval Operations, p. 59.
395
Ibidem.
396
Fighth Area Army Operations, p. 17.
 *

Între timp, la Guadalcanal, fuseseră făcute câteva schimbăm. Generalul-maior J.

Lawton Collins a sosit cu Divizia 25 infanterie. Regimentul 6 infanterie marină
întărit (comandant colonel Gilder T. Jackson), îşi amenaja tabăra sub arborii de
cocos desfrunziţi. Odată cu sosirea lui, Divizia 2 infanterie marină era completă.
S-a petrecut însă, o întâmplare ciudată. Cineva a descoperit că generalul-maior
John Marston, U.S.M.C., comandantul diviziei, era mai vechi în grad decât
generalul Patch. Dar Halsey îi promisese lui Patch comanda când preluase
responsabilităţile de la Vandegrift, aşa că Marston a fost schimbat de către
locţiitorul său, generalul de brigadă Alphonse de Carre 397. În timp ce se clarifica
situaţia generalului Marston, generalul Marshall crea Corpul XIV armată, iar
Harmon numea pe Patch comandant al corpului. Sebree prelua comanda Diviziei
„Americal“.
Patch avea acum pe insulă trei divizii: un efectiv total, pe hârtie, de circa 40.000
de oameni. Dar această cifră era înşelătoare; ea includea mulţi inapţi, în special în
Divizia „Americal“. Trupele lui Collins erau proaspete, aşa cum erau şi cele ale
Regimentului 6 infanterie marină. Dar nicio companie de puşcaşi din cele nouă
regimente de infanterie nu avea efectivul complet prevăzut în statele de
organizare, iar o parte dintre acestea se găseau la un nivel mult scăzut faţă de
capacitatea stabilită. Aceştia erau ofiţerii şi soldaţii care trebuiau, ca întotdeauna,
să ducă greul, să facă toate corvezile, să sape tranşee, să zacă noaptea în noroi şi
dimineaţa să deschidă drumuri. Iar ei, cei care trebuiau să asude şi să rabde de
sete, să descopere mitralierele japoneze, apoi să le reducă la tăcepe una câte una,
se aflau încă, aşa cum se întâmplă întotdeauna, la capătul liniilor de aprovizionare.
Câteva zile înainte de înfiinţarea corpului de armată, Woods a predat funcţia sa
de comandant al forţelor aeriene „Cactus” (Com AirCACTUS) generalului de
brigadă Francis P. Mulcahey, din Corpul de Infanterie Marină al Statelor Unite
(U.S.M.C.). Mulcahey a moştenit un organism în funcţiune. Hendersonul, mărit
substanţial, era acum un aerodrom cu pistele complet îmbrăcate, capabil să
permită executarea de misiuni pe orice vreme, şi de pe care avioanele B 17 plecau
să bombardeze Rabaulul. Sosiseră, de asemenea, bombardiere cu două motoare,

397
În realitate, generalul-maior C. Barney Vogel, USMC, l-a informat pe Marston că aceste aranjamente
fuseseră făcute de eşalonul superior. Vogel fusese cu câtva timp înainte desemnat să comande un nou
comandament la Nouméa, Corpul 1 desant al infanteriei marine (1MAC). Acest comandament de corp era
doar administrativ. Toate unităţile infanteriei marine din Pacificul de Sud erau sub controlul operativ al
amiralului Halsey. Acţiunea lui Vogel l-a iritat pe generalul Holcomb şi a fost de prisos să mai spunem, o mare
dezamăgire pentru generalul-maior Marston care a declarat că ar fi fericit să renunţe la toate problemele de
grad şi să servească la comanda diviziei sale sub ordinele generalului Patch.
iar pentru cercetarea îndepărtată exista o escadrilă cu echipaje din Noua Zeelandă
şi având avioane Hudson fabricate, de firma Lockheed.
Ambarcaţiuni auxiliare, de toate tipurile, se îngrămădeau în portul Tulagi, unde
aproape două duzini de vedete torpiloare erau pregătite să întrerupă acţiunile
„Rat”, „Mouse” şi „Ant” ale inamicului. La începutul lui ianuarie 1943, „The Island”
(Insula) era în plină dezvoltare398. Din când în când vizionau filme. Despre femei, nu
putea fi vorba. Surorile din forţele navale, care veneau pe avioanele DC-3 ale lui
Smith, trebuiau să îndure asalturi din toate părţile dacă simţeau nevoia să viziteze
„toaleta” („latrina”399) bine păzită pe care geniştii o construiseră, special, pentru
ele. „Mângâierea” era că scaunele fuseseră şlefuite cu o grijă drăgăstoasă.
În timp ce săptămâna de linişte din cea de a şasea lună de Guadalcanal se
sfârşea, Regimentul 35 infanterie al colonelului Robert B. McClure ieşea din
perimetru pentru a prelua asediul puternicului punct „Gifu” şi a-i respinge pe
japonezi de pe colină – „Sea Horse” (Calul de mare) – la aproximativ 1.000 de yarzi
vest de „Gifu”. Acestea două erau singurele poziţii cu o apărare organizată din
timp pe care inamicul le deţinea la est de Matanikau. Japonezii de pe aceste
poziţii, elemente ale regimentelor 124 şi 228 infanterie, nu constituiau o
ameninţare serioasă pentru americani. Dar din amplasamentele lor de pe acest
teren dominant, japonezii puteau să desfăşoare incursiuni în spatele frontului, să
hărţuiască aprovizionarea şi coloanele de evacuare, să tragă cu armele cu lunetă şi
în general să provoace neplăceri americanilor.
Era de dorit, în mod evident, ca întâi să fie izolaţi de camarazii lor aflaţi la vest
de râu şi apoi să fie lichidaţi. Generalul american spera să realizeze acest din urmă
scop prin capitularea apărătorilor. Dacă ei n-ar fi acceptat, trebuia să li se
răspundă printr-un bombardament metodic, continuu, de exterminare. Pentru
îndeplinirea rapidă a acestor misiuni a fost repartizat regimentul colonelului
McClure. În timp ce elementele alese pentru a începe atacul spre vest intrau în
poziţie, unul din batalioanele sale înainta pentru a comprima „Gifu”, iar altele
răzbateau cu greu în dispozitiv pentru a ataca „Sea Horse“ dinspre sud.
Japonezii pe care se pregăteau să-i atace, se aflau într-o situaţie jalnică. La
dispoziţia lui Hyakutake nu mai era decât o armată scheletică. Toţi, inclusiv
generalul şi şeful statului său major, erau flămânzi. Dispuneau însă de gloanţe şi
hotărâre. Ei vor lupta, în continuare, până când nu vor mai avea putere să împingă
în lăcaşuri încărcătoarele mitralierelor Nambus, să lase să cadă minele pe ţevile

398
Expresia aparţine lui Robert Sherrod.
399
Aici autorul foloseşte cuvântul „head“ care în funcţie de context poate însemna „cap“ dar şi „fortificaţie“.
Iar în limbajul argotic al soldaţilor înseamnă „latrină” sau „femeie tânără ușor accesibilă” (n. tr.)
aruncătoarelor şi să armeze închizătoarele. Sunt de admirat ofiţerii şi soldaţii din
această armată rău schilodită, dar în niciun caz demoralizată 400.
Împotriva acestor oameni, care se aşteptau să moară în amplasamentele lor,
generalul maior Patch a lansat, în dimineaţa zilei de 10 ianuarie 1943, Corpul XIV
armată.

Corpul de armată şi-a început atacul pe flancul din stânga (interior) la ora 5,50
a.m. când şase diyizioane de artilerie au tras 6.000 de proiectile asupra unui teren
aflat la vest de Matanikau, numit „Galloping Horse“ (Calul care galopează). Acest
bombardament intens a durat exact 30 de minute. Imediat după ce ultimele obuze
au explodat, 12 avioane de vânătoare au lansat, fiecare, câte o bombă de un sfert
de tonă asupra presupuselor amplasamente japoneze. Această escadrilă a fost
urmată de alte 12 avioane SBD care, în picaje succesive, au aruncat 30 de
încărcături de câte 325 de livre împotriva poziţiilor inamice pe care aruncătoarele
le marcaseră cu mine conţinind fosfor alb.
Batalionul 1 din Regimentul 27 infanterie a înaintat rapid şi nu a avut probleme
în cucerirea primului obiectiv al poziţiei „Galloping horse”. La stânga sa, Batalionul
3 a întâmpinat o rezistenţă sporadică, atingând totuşi, către sfârşitul după-amiezii,
obiectivul stabilit. În dimineaţa următoare, după un bombardament preliminar,
cele două batalioane au atacat din nou. Dar Batalionul 3 a avut necazuri. Soldaţii
nu mai aveau apă proaspătă şi niciun transport nu a ajuns la ei până către mijlocul
zilei. Între timp, câteva zeci de oameni arşi de soare, deshidrataţi şi epuizaţi, se
prăbuşeau sub un soare de alamă. Batalionul a reuşit să facă un mic progres, şi pe
la jumătatea după-amiezii, comandantul său, locotenent colonelul George E. Bush,
a hotărât să retragă elementele avansate în spatele unor poziţii care puteau fi
apărate. Această zi, în întregime nesatisfăcătoare pentru batalionul lui Bush, a
atins punctul culminant când aruncătoarele japoneze de 90 mm au bombardat
câteva grupuri de soldaţi în retragere.
În dimineaţa următoare, Batalionul 2 a înlocuit Batalionul 3 şi a atacat, imediat,
de-a lungul unei culmi acoperite cu kunai ţepos, o poziţie japoneză bine camuflată
400
Miller, op. cit., p. 254. Nu este, în schimb, de acord cu cifra de 23.000 arătată pe graficul efectivului la p. 51
din 17th Army Opns. Aceasta indică faptul că japonezii suferiseră pierderi de aproape 7.000 de morţi în luptă
şi din cauza bolilor, începând de la jumătatea lui noiembrie când rapoartele lor privind efectivele dădeau o
cifră de aproximativ 30.000. Această cifră este greu de acceptat, deoarece nu au avut loc lupte de mare
amploare pe uscat între data indicată şi jumătatea lui ianuarie. Pe de altă parte „dacă ar fi să luăm pierderile
lui Shoji drept punct de referinţă cifrele pot fi corecte. Forţa sa de 3.000 de oameni fusese redusă, la Gavaga
de raiderii lui Carlson şi ca urmare a eforturilor, la circa 1.000, din care doar o mică parte erau apţi pentru
acţiuni ofensive.
şi puternic apărată aflată la capătul sudic al crestei cunoscută sub numele „Cota
53“. Batalionul nu putea să ştie, în momentul în care companiile sale începeau
atacul, că lupta sa izolată de pe această culme dezolantă îi va aduce o meritată
distincţie pentru el, regiment şi Divizia 25.
Pe toată desfăşurarea sa, campania de la Guadalcanal s-a divizat într-o serie de
acţiuni de pluton, companie şi batalion. În afară de solicitarea focului de artilerie,
luarea de măsuri pentru executarea atacurilor aeriene sau angajarea rezervei sale,
comandantul de regiment sau chiar comandantul de batalion – putea să exercite
un control minim asupra luptei angajate. Astfel, tinerii ofiţeri – comandanţi de
companii, de plutoane – şi subofiţerii înzestraţi cu capacitatea de a pregăti
combinaţii tactice pline de imaginaţie, fiind şi în măsură să le conducă, aveau o
mare posibilitate să-şi pună în aplicare talentele. Dar talentele nu erau în număr
aşa de mare cum se crede în mod frecvent. Oricum, acţiunile desfăşurate pentru
creasta sudică a poziţiei „Galloping Horse” aveau să se transforme în ziua de 13
ianuarie tocmai într-o astfel de luptă, care să fie dusă şi decisă, în ultimă instanţă,
la o atât de mică distanţă încât grenadele de mână erau aruncate de o parte şi de
cealaltă de la mai puţin de 20 de yarzi.
Prima problemă cu care s-au confruntat locotenent-colonelul Herbert V.
Mitchell, locţiitorul său, căpitanul Charles W. Davis şi statul său major, a fost să
descopere centrul rezistenţei de unde mitralierele uşoare şi grele trăgeau asupra
oricărui soldat care se expunea. Două companii, una pe fiecare parte a crestei, au
încercat, în timpul acelei zile fierbinţi, să se apropie de mai multe ori de vârful
sudic al crestei. Dar de fiecare dată ele au fost oprite şi, pe la amiază, soldaţii, cu
îmbrăcămintea înnegrită de sudoare şi noroi, cu gâturile uscate ca glaspapirul,
erau în pragul epuizării. Dar o patrulă formată din trei ofiţeri, condusă de căpitanul
Davis a descoperit în obiectivul fixat lui Mitchell, „Cota 53“, amplasamentele
japoneze care se sprijineau reciproc. Davis era sigur că ar putea să-l ocupe pe cel
mai important dintre ele numai cu o mică patrulă.
Pe 13 ianuarie, înainte de prânz, el şi patrula sa formată din cinci oameni aşa au
şi făcut; mai întâi s-au târât pină la zece yarzi de poziţia duşmană, apoi i-au potopit
pe japonezi cu grenade de mână şi în cele din urmă luând cu asalt poziţia au ucis
cea mai mare parte a inamicilor aflaţi acolo. Câţiva soldaţi buimăciţi au ieşit din
amplasamentul de luptă împiedicându-se şi au fugit spre junglă. Această „acţiune
îndrăzneaţă” fost urmărită de sute de soldaţi de pe culmile învecinate; succesul i-a
îndemnat să atace şi să invadeze poziţiile japoneze rămase sub controlul acestora
din zona „Galloping Horse“401. Flancul stâng al Corpului XIV armată era acum în

401
Miller, op. cit., p. 270. Căpitanului Davis i s-a decernat mai târziu Medalia de Onoare.
mod ferm ancorat la aproape 4.500 de yarzi de ţăimul mării, iar Collins avea
spaţiul de manevră necesar.
Japonezii şi-au dat seama imediat că un efort decisiv era în curs de realizare,
dar tot ceea ce Hyakutake putea să facă era să-şi îndemne trupele sale să reziste.
El nu avea rezerve nici pentru a contraataca, nici pentru a opri pătrunderile
americane. La 10 ianuarie, prima zi a atacului, Armata 17 şi-a ars dosarele secrete,
pregătindu-se să-şi mute statul-major la Tassafaronga402.
Ultimul lot de provizii care a ajuns la aceşti oameni dârji, care apărau puternicul
punct „Gifu“, a fost livrat la 13 ianuarie, când un mic detaşament de transport a
reuşit să-şi facă drum printre liniile americane. În acelaşi timp, Armata 17 a
ordonat ca poziţia să fie abandonată. Este foarte posibil ca japonezii izolaţi să fi
ignorat în mod deliberat acest ordin sau că ofiţerul cel mai mare în grad, aflat la
comanda acestor rămăşiţe de subunităţi, să fi crezut că încercarea de retragere nu
avea sorţi de izbândă. Indiferent de motiv, ei au rămas şi au continuat timp de
câteva zile să respingă fiecare atac declanşat împotriva lor de Batalionul 2 din
Regimentul 35 infanterie403.
La 14 ianuarie, contraamiralul Koniji Koyanagi, care-l înlocuise la 29 decembrie
pe Tanaka la comanda Forţei de întărire, a trimis un important „Express” prin
strâmtoarea „The Solt“404. Noaptea era întunecoasă, vizibilitatea slabă şi
distrugătoarele s-au apropiat încet de Capul Esperance. După descărcarea
pasagerilor şi a materialelor cu iuţeala obişnuită, navele au început o retragere în
mare viteză. Dar japonezii nu erau singuri în aceste ape biciuite de intermitente
rafale de ploaie. Şapte vedete torpiloare îi aşteptau. „Focurile de artificii” au durat
doar câteva minute; timp în care comandanţii navelor japoneze au trăit momente
critice, reuşind totuşi să scape teferi din încurcătură. În pofida faptului că două,
şalupe torpiloare au fost avariate în încăierare, echipajele acestor mici nave de
luptă au câştigat o bine meritată laudă de la japonezi: „Duşmanul a folosit
vedetele torpiloare în mod agresiv… din cauza lor multe din navele noastre au avut
de înghiţit câte o pastilă amară – sunt multe exemple despre modul în care
vedetele lor au făcut transportul proviziilor mai mult decit dificil" 405.
402
Seventeenth Army Operations. P. 150.
403
Miller, op. cit., p. 293 şi p. 293 n, spune despre colonelul Oka, comandantul regimentului (al cărui stat
major se afla în pădurile care înconjurau cursul superior al râului Matanikau), că potrivit unor relatări „ar fi
părăsit trupele sale în jurul datei de 14 ianuarie”. În realitate, colonelului Oka i s-a ordonat la acea dată, să se
retragă pe noi poziții. Când el a acţionat în acest sens purtătorul drapelului regimentului nu l-a însoţit și a fost
ucis. Ulterior colonelul a aflat că drapelul regimentului fusese părăsit. A mers personal sa-l recupereze. În timp
ce se întorcea cu drapelul, a fost ucis pe drumul de coastă în cursul unui atac aerian. Oka a fost înaintat post-
mortem la gradul de general-maior așa cum fusese şi colonelul Ichiki „Corespondenţa Miyazaki”.
404
Contraamiralul Morison, după câte se pare, nu cunoştea că aceasta schimbare la comandă fusese
efectuată; el consideră că Tanaka era conducătorul acţiunii respective. (Morison, op cit p 339).
405
Citat de Morison, op. cit., p. 363-369.
 Un grup de atac decolat în zori de pe Henderson i-a descoperit pe japonezi în
largul coastei Noii Georgii, dar nu a reuşit, aşa cum s-a întâmplat şi cu vedetele
torpiloare, să deraieze cursa „Expresului”. Totuşi, ziua de 15 ianuarie 1943 urma să
fie una memorabilă în analele aviaţiei infanteriei marine, pentru că, în acea zi, Foss
a doborât trei avioane japoneze şi a devenit primul pilot din istoria aviaţiei
americane cu 21 de avioane inamice distruse în luptă406.
În aceeaşi zi, un prim eşalon al Regimentului 2 infanterie marină a spus, în cele
din urmă, adio insulei. Evacuarea unităţii respective a redus Divizia 2 infanterie
marină la două unităţi combatante, dintre care una, Regimentul 8, avea nevoie de
odihnă. Generalul Pateh a retras-o în perimetru şi a creat o divizie mixtă compusă
din unităţi ale armatei de uscat şi infanteriei marine, numită Composite Army
Marine Division (CAM), alcătuită din statul major al Diviziei 2 infanterie marină,
Regimentul 6 infanterie marină, Regimentul 182 infanterie şi Regimentul 147
infanterie. Această divizie improvizată urma să atace de-a lungul ţărmului în cea
de-a doua ofensivă a acestui an nou, programată să înceapă la 22 ianuarie 1943.

Sarcina neplăcută de a-i preda lui Hyakutake ordinul lui Imamura de a evacua
insula „KA“ şi de a-i explica planurile, fusese încredinţată locotenent-colonelului.
Kumao Imoto407. El împreună cu câţiva ofiţeri din secţia de operaţii a Armatei 8
Zonale şi o echipă de soldaţi au debarcat la Capul Esperance la 14 ianuarie, cu
câteva minute înainte de miezul nopţii. După un scurt răgaz au pornit spre punctul
de comandă al Armatei 17. Fiecare ofiţer şi soldat transporta un pachet cântărind
aproximativ 100 livre care conţinea „darurile de consolare” – mici sticle de
whiskey, peşte uscat şi ţigări.
Imediat după apariţia zorilor, avioanele americane au sosit să bombardeze şi să
mitralieze drumul de coastă. Colonelul şi tovarăşii săi s-au adăpostit în spatele
arborilor căzuţi. Pe timpul marşului către râul Bonegi, ei au observat cadavrele
„multor soldaţi care muriseră din cauza foametei şi a bolilor şi au remarcat că

406
Un pilot al infanteriei marine, un pilot al forţelor navale şi cinci piloţi ai forţelor aeriene au depăşit mai
târziu acest record. Expresia „în luptă” este un calificativ esenţial aici, deoarece forţele aeriene considerau un
avion inamic ca fiind „distrus“ chiar şi atunci când pilotul american îl lovea la sol. Flota şi Corpul de infanterie
marina luau în considerare doar avioanele duşmane distruse în lupta aeriană. (Sherrod, op. cit, p. 121 n 23 24).
Lui Foss i s-a decernat Medalia de onoare şi este acum (noiembrie 1962) membru al Comisiei de conducere a
Ligii de Fotbal american. EI a declarat de câteva ori că această funcţie îi cauzează mai multe neplăceri decât i-
au creat piloții japonezi.
407
Aceste citate referitoare la predarea ordinelor de evacuare mi-a fost furnizată de generalul-locotenent (în
retragere) Kumao Imoto, cel care le-a predat, și căruia îi sunt foarte îndatorat.
posibilităţile de spitalizare erau deplorabile”. Călătoria deprimantă şi frecvent
întreruptă de-a lungul coastei a necesitat 18 ore.
Când detaşamentul a ajuns istovit la gura râului Bonegi, scurtul crepuscul
tropical dispărea în noapte. Deasupra capetelor, avioanele huruiau îndreptându-se
spre Henderson. Un ghid a apărut pentru a-i conduce pe vizitatori de la gura râului
în susul apei către zona statului-major. Aici ei au fost somaţi, au răspuns, s-au
legitimat şi au cerut să fie conduşi la şeful de stat-major. În timp ce bâjbâiau pe
drumul ce ducea spre cortul generalului Miyazaki, acesta l-a strigat adresându-i-se
lui Imoto pe nume. Imoto a intrat în cortul slab luminat de o lumânare care se
topea.
Colonelul Haruo Konuma, ofiţerul cel mai înalt în grad din statul-major al
Armatei 17, era întins pe un pat făcut din nuiele. Miyazaki a stins lumânarea şi în
bezna cortului, Imoto a început să explice misiunea sa. Cei doi ofiţeri, uluiţi, îl
ascultau într-o tăcere apăsătoare. Amândoi, în mod evident, se aşteptau ca el să fi
adus ordine pentru o nouă ofensivă. Când Imoto a terminat, Miyazaki a spus
apăsat, „armata nu poate să se retragă în împrejurările de faţă, indiferent de
ordin”. Imoto asculta în timp ce şeful de stat-major şi locţiitorul său explicau în
detaliu situaţia armatei.
„Dacă – a spus Miyazaki – noi trecem la ofensivă după ce ne vom fi întărit şi
aprovizionat în mod suficient, s-ar putea schimba situaţia. Dar dacă armata nu
poate fi întărită şi suficient aprovizionată, atunci nu ne mai rămâne altă alegere
decât de a ne tăia drum prin liniile duşmanului pentru a aduce drapelelor noastre
ultima picătură de glorie“. Aceasta fusese hotărârea la care ajunsese Hyakutake şi
ofiţerii săi superiori. Să te retragi, a încheiat şeful de stat major, ar fi „mai dificil
decât să străbaţi mările furioase". Discuţia a durat până când soarele a răsărit. Cu
lumina zilei au venit avioanele, patrulând pe cer „precum şoimii care caută
vânatul" şi de la est veneau „sunete continue şi înăbuşite de tiruri violente de
artilerie". Câteva minute mai târziu, Imoto a fost chemat pentru a-l întâlni pe
generalul comandant.
„L-am găsit şezând pe o pătură într-o cavitate care fusese săpată sub rădăcinile
unui arbore mare. I-am înmânat ordinul de retragere şi planurile referitoare la
aceasta, precum şi o scrisoare personală de la generalul Imamura. El a ascultat
explicaţiile mele cu ochii închişi, iar când am terminat, a spus foarte rar: Problema
este foarte gravă. Vreau să reflectez puţin asupra ei, în linişte, şi singur. Te rog să
mă laşi singur până te chem eu”.
La amiază, Imoto a fost convocat la adăpostul lui Hyakutake. Generalul a vorbit
rar:
 „Este o sarcină foarte dificilă pentru armată să se retragă în actualele
împrejurări. Cu toate acestea, ordinele Armatei zonale, bazate pe ordinele
Împăratului, trebuie să fie aduse la îndeplinire cu orice preţ. Prin urmare, mă
supun cu respect condiţiilor ordinului”.

Era acum sarcina sa de a explica ordinul ofiţerilor superiori şi inferiori din statul-
major. El a avut de înfruntat o audienţă ostilă. Când a terminat, unul dintre ei a
spus: „Nu este într-adevăr nimic altceva de făcut decât să ne facem drum printre
liniile inamicului şi să murim cu onoare”. Imoto a remarcat că nu acesta era
obiectul acţiunii propuse. După o discuţie generală care a durat câtva timp, toţi cei
prezenţi s-au angajat „să depună toate eforturile pentru a realiza coordonarea
necesară”.
În acea după-amiază, colonelul Konuma a mers pe front pentru a explica
generalilor maiori Maruyama şi Sano ordinele primite. El s-a reîntors în seara
următoare, pe data de 18 ianuarie, cu ştirea că şefii celor două divizii „deciseseră
să respecte hotărârea generalului comandant al Armatei 17“408.

În aceeaşi zi. Corpul XIV armată ocupa un teren dominant la 1.000 de yarzi vest
de Matanikau. Aici infanteriştii marini ai lui Carre şi soldaţii lui Collins erau ocupaţi
cu consolidarea poziţiilor pe crestele accidentate, care se întindeau de la ţărm,
4.500 de yarzi în interior, către extremitatea cea mai de sud a punctului „Galloping
Horse”. Mulţi dintre aceşti americani şi mai mulţi japonezi aveau să moară în mod
violent în cursul ultimelor două săptămâni ale acestei bătălii finale de pe „Insula
Morţii”.
Aici, ofensiva care înghiţise mai înainte Malaya, Guam, Filipinele, Hong Kong,
Indiile olandeze şi arhipelagul Bismarck atinsese punctul ei final. Aici, pentru prima
dată în cel de-al doilea război mondial, o armată japoneză, care a controlat şi a
deţinut un teritoriu, a fost oprită, ţinută în loc şi împiedicată să-şi atingă obiectivul,
se pregătea să abandoneze câmpul de bătaie. Dar nu fără a riposta.
Comandantul său, care nu a făcut-o de ocară, se pregătea acum să salveze ceea
ce nu mai putea fi salvat din Armata 17 şi să treacă cu ea „peste mările
furtunoase”.

408
Aceste citate, împreună cu acelea în paragrafe precedente, sunt extrase din scrisorile generalului Imoto.
 EPILOG

Faptul că armata executa o repliere pregătitoare, înainte de a se retrage de pe

insulă, era ţinut în secret pentru toţi, cu excepţia comandanţilor superiori şi
principalilor lor ofiţeri de stat-major. Soldaţilor de rând li s-a spus că trupele
urmau să fie reamplasate în vederea unei viitoare ofensive 409. Sosirea unui
batalion proaspăt de la Rabaul pe data de 15 ianuarie, urmată imediat de
desfăşurarea companiilor sale pe poziţiile cele mai ameninţate ale liniei frontului
confirma, în aparenţă, acest lucru. Între timp, mici detaşamente, compuse din
oameni într-o condiţie fizică relativ mai bună decât cei mai mulţi dintre cei aflaţi
pe linia frontului, se infiltrau în faţă, pentru a înlocui acum soldaţii aşa de slăbiţi,
încât abia puteau să-şi tragă picioarele. Toate aceste manevre erau făcute
noaptea.
Instrucţiuni detaliate au fost emise pentru îngroparea sau distrugerea în ultimul
moment a pieselor de artilerie, camioanelor şi tractoarelor. Toată muniţia – cu
excepţia celei necesare armamentului individual – pentru mitraliere uşoare sau
grele, aruncătoare, tunuri antitanc şi obuziere urma să fie scufundată în mare sau
îngropată în junglă. Raţiile de urgenţă debarcate de pe distrugătoare, au fost
stocate la Kokumbona, Tassafaronga, Esperance şi Kamimbo. Bolnavii erau adunaţi
în vecinătatea Capului Esperance. Urmau să fie abandonaţi aceia dintre ei care nu
aveau şanse de supravieţuire. Era poate o măsură crudă, dar salvarea a ceea ce se
mai putea salva din Armata 17 era de o importanţă supremă.
Pe măsură ce japonezii se retrăgeau încet, Corpul XIV înainta spre vest. În
fiecare zi, concentrări masive de artilerie izbeau poziţiile japoneze; în fiecare zi,
avioanele de vânătoare şi bombardierele în picaj mitraliau şi bombardau crestele
din interiorul insulei şi drumul de coastă: în fiecare zi americani şi japonezi
mureau. Pe flancul stâng (de sud) două regimente de infanterie înaintau rapid de-a
lungul crestelor şi, în ziua de 22 ianuarie, batalionul 1 din Regimentul 27 infanterie
privea în vale spre Kokumbona. În această fază a ofensivei corpului de armată,
divizia lui Collins pierdea exact 300 de oameni 410. Între timp, Divizia CAM, atacând
cu flancul drept rezemat pe drumul de coastă, a luat cu asalt o serie de poziţii pe
care japonezii le-au apărat până la ultimul soldat. Aici, un comandant de companie
cu o mustaţă fioroasă, căpitanul Henry P. Crowe, a determinat un nou atac al
409
Seventeenth Army Operations, vol. II, p. 16.
410
74 ucişi în luptă, 226 răniţi în luptă, Miller, op. cit., p. 335.
infanteriştilor marini care fuseseră respinşi de japonezi, adresându-li-se cu
următoarele cuvinte: „Ridicaţi-vă, voi pui de căţea! Niciodată n-o să fiţi decoraţi cu
Inima de Purpură411 zăcând în aceste blestemate de tranşee“412.
Şi acum, în ultimele zile ale lui ianuarie 1943, în timp ce „vulturii de mare"
pregăteau o nouă ofensivă aeriană împotriva aerodromurilor de pe Guadalcanal,
coastwatcherii raportau din nou despre concentrările de nave de luptă din
Simpson Harbor şi din insulele Shortland, şi că Flota Combinată iar ieşea din Truk.
Aceste semne au fost interpretate de amiralul Halsey şi generalul Patch ca indicii
clare ale unui nou efort japonez pentru întărirea poziţiilor din Guadalcanal. Patch a
suspendat ofensiva şi a chemat înapoi Divizia 25 pentru a apăra aerodromurile
împotriva unui atac dinspre mare.
Acţiunea aceasta a fost obiectul unei critici aspre, dar care nu era pe de-a-
ntregul întemeiată. Din punct de vedere psihologic, japonezii îi împinseseră pe
americani, exact unde ei doreau. Poate că greşeala a fost determinată de faptul că
cei doi comandanţi responsabili au încergat din nou să ghicească intenţiile
inamicului fără ca să-i analizeze posibilităţile. Americanii se temeau că, având
grosul efectivelor de infanterie angajate în vest, inamicul ar fi putut lovi unul din
punctele lor vitale. Probabil o comandă mai îndrăzneaţă ar fi jucat situaţia pe
ambele cărţi. Dar aici Halsey şi Patch au considerat că prudenţa este
recomandabilă.

La ora 9,30 p.m., în noaptea de 1 februarie 1943, primii din cei 2.316 ofiţeri şi
soldaţi epuizaţi, toţi câţi au mai rămas din cei aproape 8.000 câţi a adus generalul
maior Tadayoshi Sano pe insulă, se târau cu greu prin apă, în tăcere, către rampele
şalupelor puse cu prova pe uscat lângă Capul Esperance. În mai puţin de două ore,
formele neclare ale distrugătoarelor ce formau „Express-ul” contraamiralului
Tomiji Koyanagi se îndepărtau de acest „Cap al Nădejdii” devenit atât de familiar
loc de debarcare pentru comandanţii care luptaseră sub comanda amiralului
Tanaka413.
Trei nopţi mai tirziu, nucleul principal al Diviziei Sendai, comandată de
Maruyama, s-a îmbarcat fără incidente, în acelaşi timp, generalul Hyakutake şi
411
„Purple Heart" (Inimă de Purpură); decoraţie ce se acordă celor răniţi în luptă (n. tr.)
412
Pierderile Diviziei 2 infanterie marină: 278 ucişi şi dispăruţi în luptă; 932 răniţi. Aproape 50 la sută din
pierderi au fost suferite de către Regimentul 2 infanterie marină. Johnston, op. cit, p. 81. First MarDiv Final
Report, anexa X.
413
Aşa cum s-a observat anterior, Tanaka fusese înlocuit la comanda Forţei de întărire. La 29 decembrie 1942
s-a întors în Japonia pentru o perioadă de odihnă.
ofiţerii superiori ai statului său major, urcau cu un aer obosit schela care scârţâia şi
zăngănea ritmic lovindu-se de bordajul pătat al distrugătorului Hamakaze.
Generalul a răspuns în grabă salutului comandantului navei şi s-a dus imediat spre
cabina sa, fără a mai privi înapoi. În ziua de 7 februarie, ariergarda colonelului
Matsuda, cu puţin mai mult de 3.000 de oameni, a plecat din Kamimbo.
În aceste trei nopţi, marina a transportat de pe insulă aproape 11.000 ofiţeri şi
soldaţi. În urma sa, armata lăsa circa 21.000 de morţi 414. Mulţi zăceau neîngropaţi
acolo unde proiectilele de artilerie sau avioanele de bombardament i-au secerat.
Alţii, obosiţi şi flămânzi, se îngrămădeau unii peste alţii în ţesătura protectoare a
rădăcinilor copacilor uriaşi. Aici ei strângeau cu mâinile osoase, peste care pielea
pergamentoasă era întinsă la maximum, ţevile ruginite ale puştilor cu care nu vor
mai putea trage niciodată. Capătul de vest al insulei devenise un amfiteatru tăcut
al morţii în putrefacţie, unde singurele lucruri vii erau păsările din junglă şi
harnicele batalioane de furnici. Din totalul efectivului japonez, 8.500 au fost ucişi
în luptă, iar mai mult de 12.300 au murit din cauza rănilor, bolilor şi a foametei.
Dintre cei evacuaţi, şase sute au murit înainte ca ei să fi putut primi o îngrijire
medicală adecvată; alţi 3.000 au fost recuperaţi, cu greutate, în spitalele din
zonele din spatele frontului.
Că acest mic Dunkirk415 caracterizat de către şeful statului-major al Armatei 17
ca un „miracol rar“, a fost dus la bun sfârşit fără a pierde un om, este un omagiu
remarcabil adus modului meticulos de planificare al japonezilor, priceperii şi
îndemânării deosebite a marinarilor lor. Singurul lucru de care se temeau mai
înainte de toate japonezii, la sfârşitul lui ianuarie, era că americanii îi vor presa
puternic şi că vor transforma o retragere organizată într-o debandadă sângeroasă.
Dar posibilitatea de a distruge armata lui Hyakutake a fost ratată şi 10.000 de
veterani ai armatei japoneze de uscat şi ai trupelor din Forţa de debarcare au trăit
pentru a lupta într-o altă zi.

Din perspectiva rece a istoriei, importanţa relativă a unei campanii militare nu

trebuie judecată prin statistici. Că un număr mai mare sau mai mic de oameni au
fost ucişi sau mutilaţi, sau că atât de multe nave au fost scufundate, că atâtea
avioane au fost doborâte, sau că atâţia prizonieri au fost luaţi sunt criterii desigur,
dar acestea sunt efectul final pe care bătălia, sau seriile de bătălii laolaltă, îl

414
„Corespondenţa Miyazaki”. Aceste cifre sunt extrase (scrie generalul Miyazaki) din izvoarele cele mai
demne de încredere care există şi i-au fost accesibile în Japonia.
415
Forma englezească a lui Dunkerque. (n. tr.)
exercită asupra ducerii sau rezultatului războiului şi tocmai acest efect trebuie luat
în consideraţie.
Bătălia pentru Guadalcanal a durat aproape şase luni. În acest interval s-au dat
şase bătălii navale şi şaizeci şi cinci de nave de luptă au fost scufundate 416.
Pierderile aviaţiei japoneze au fost uluitoare; cu toate că cifrele exacte n-au fost
niciodată calculate, între 7 august 1942 şi 7 februarie 1943, forţele aeriene ale
marinei au pierdut mai bine de 800 de avioane şi 2.362 de piloţi şi membri ai
echipajelor417. Forţele terestre japoneze, după spusele generalului-maior
Kawaguchi, nu erau singura categorie de forţe armate „îngropată în cimitirul de la
Guadalcanal”.
Această bătălie, îndelungată şi amară, a subminat bastionul aroganţei care
împiedica înaltul comandament japonez de a lua contact cu o realitate neplăcută.
Pentru prima dată, câţiva ofiţeri superiori din Tokyo şi comandanţi ai unor unităţi
combatante au încercat, în mod serios, să evalueze perspectivele de viitor. Cel
puţin, acum, câţiva ştiau că visele înşelătoare ale imperiului veşnic, înglobând
insule ciudate, mereu calde, luxuriante din mările sudului, nu vor deveni niciodată
realitate. După Guadalcanal, ei puteau să spere doar că această ultimă bătălie nu
va fi fatală. Pe această „neînsemnată insulă, locuită doar, de băştinaşi” aceia care
nu erau orbi cu totul înţeleseseră că nu pot câştiga:

„Fără îndoială că soarta Japoniei fusese pecetluită o dată cu terminarea bătăliei

de la Guadalcanal”
Raizo Tanaka.

La rândul lor americanii au învăţat că jungla poate fi prieten sau duşman, că

războiul insular va cere tot ceea ce soldaţii, marinarii, infanteriştii marini şi
aviatorii puteau să dea. Că drumul spre victorie asupra Imperiului japonez va fi
lung şi sângeros. Guadalcanalul le-a înlăturat toate îndoielile. Acolo ei au
demonstrat, în mod convingător, că pot să câştige.
Nu trebuie decât să priveşti harta vastului Pacific de Sud şi central pentru a-ți da
seama că cucerirea şi apărarea cu succes a Guadalcanalului avea o mare

416
Nu toate, desigur, în bătălii navale. Cifra include şaptesprezece transportoare de desant, din care
şaisprezece erau japoneze. Morison, op. cit., p. 372, nu include transportoarele, dar trece pe listă două nave
de linie, trei portavioane, douăsprezece crucişătoare, douăzeci şi cinci de distrugătoare şi şase submarine.
Submarinele erau toate japoneze.
417
Kawaguchi, op. cit.; Tanaka, op. cit., p. 831, menţionează „mai bine de o sută de avioane”. Cifra este, în
mod evident, o greşeală de tipar. Documentele oficiale japoneze arată că ei au pierdut numai la Santa Cruz 69
de avioane. Alte surse japoneze dau pierderile de avioane în primele trei zile (7, 8, 9 august), de la 25 la 30.
Kawaguchi dă 893 pentru întreaga campanie, o cifră care probabil include avioanele pierdute din motive
tehnice şi în cursul luptelor.
importanţă strategică pentru cauza aliată. Nu numai că această victorie a
îndepărtat ameninţarea ce plana asupra lungilor linii de comunicaţie spre Australia
şi Noua Zeelandă, dar forţele aliate bazate pe insulă aveau flancul pe linia Palau-
Truk-Insulele Marshall, linia exterioară a apărării imperiului, în spatele căreia se
adăposteau insulele Mariane. De la Guadalcanal, Divizia 1 infanterie marină avea
să plece într-o zi pentru a cuceri insulele Palau; Divizia 3 infanterie marină, mai
întâi va scoate duşmanul din Bougainville, şi apoi va recuceri insula Guam. De pe
aerodromurile din Guadalcanal, avioanele au zburat, în 1943, pentru a sprijini
direct operaţiile împotriva Noii Georgii şi Bougainville. Şi de pe aceste aerodromuri
au fost organizate atacurile aeriene susţinute care au redus la neputinţă baza
japoneză de la Rabaul.
Într-o zi, spuneau băştinaşii, americanii se vor întoarce. Atunci nu vor mai veni
cu tunuri, ci vapoare încărcate cu tutun negru, tare, răsucit şi cupoane de pânză
din bumbac pentru cămăşi lava-lava.
La 7 august 1962, sergentul-major Vouza a trimis următorul mesaj Asociaţiei
Diviziei 1 infanterie marină:

„Spuneţi-le că îi iubesc pe toţi. Sunt un om bătrân acum şi nu mai arăt bine. Dar
n-am să uit niciodată”.