03/04/2017

Al Doilea Război Mondial

Rezistenţă antinazistă în Europa

Mişcările de rezistenţă au fost întâlnite aproape în toate ţările ocupate de trupele Axei în
ciuda diferenţelor datorate naturii proprii fiecărei mişcări, acestea au avut pe ansamblu o evoluţie
aproape identică. Desigur, de la bun început, aceste mişcări trebuiau înarmate de către aliaţi, iar
Churchill a înţeles bine importanţa acestora în lupta contra Axei şi a creat în acest sens un
serviciu special care să echipeze, să sprijine şi să coordoneze rezistenţa denumit SOE. Acesta a
fost destinat în special acţiunilor subversive din ţările ocupate şi a fost creat în iulie 1940
încetându-şi activitatea la începutul lui 1946 şi dispunea în 1944 de un personal de 10.000 de
bărbaţi şi 3.000 de femei.

Vestea că francezii liberi conduşi de de Gaulle rezistaseră la Birhakeim atacurilor date de

către Afrika Korps a trezit speranţe francezilor aflaţi sub ocupaţie. Pe de altă parte, britanicii nu
au încurajat războiul clandestin decât sub forma hărţuirii executate de mai multe grupuri mici în
teritoriile ocupate. În privinţa SUA aceasta s-a adaptat mult mai greu la noua formă, chiar dacă a
întreţinut un focar de rezistenţă în Filipine şi chiar dacă începând din 1943 a reprezentat
principala sursă de materiale pentru rezistenţa europeană. În general, miltiarii de carieră au fost
neîncrezători faţă de luptele de guerilla. În Europa Occidentală, britanicii au fost cei care au
înarmat şi au utilizat micările de rezistenţă. De exemplu, în Norvegia, rezistenţa a fost de
inspiraţie militară, având o conducere militară şi ea a acţionat prin sabotaje, cel mai răsunător
fiind cel asupra uzinei germane care producea apă grea.

Pasivă timp de mai mulţi ani, rezistenţa daneză s-a manifestat începând din 1943, în
special prin organizarea de greve care să paralizeze sistemul economic. În Olanda s-a organizat o
vastă acţiune de solidaritate cu victimele ocupantului şi au fost create reţele de informaţii pe care
însă germanii au reuşit să le neutralizeze pentru multă vreme. În Belgia existau puternice reţele
de evadare, completate cu cele de informaţii şi de sabotaj. Una dintre cele mai importante
mişcări de rezistenţă a fost organizată în Franţa, acolo acţiunile clandestine au fost mult mi
complicate întrucât teritoriul fusese împărţit în zone cu statute diferite (Vichy şi cel de ocupaţie),
în privinţa componenţei mişcării, discreditarea vechilor partide politice, făcute vinovate de
înfrângerea Franţei în 1940 a favorizat formarea de grupuri noi, participante la rezistenţă, apoi
evoluţia generală s-a desfăşurat în sensul unirii mişcării sub conducerea generalului de Gaulle
prin intermediul misiunii lui Jean Molen, trimis de general să unifice rezistenţa. Astfel s-a format
în martie 1943 Consiliul Naţional al Rezistenţei care avea servicii originale, agenţii de presă,
chiar o armată secretă, oferind asistenţă socială şi un comitet de studiu. Consiliul Naţional al
Rezistenţei a recunoscut autoritatea generalului de Gaulle şi la sfârşitul războiului, în timp ce
regimul de la Vichy se prăbuşea, un guvern francez credibil format din grupările rezistenţei
prelua conducerea Franţei eliberate. Rezistenţa clandestină care unea toate curentele tradiţionale
ale opinie publice a fost înzestrată cu o veritabilă armată internă FFI, călită în lupta de partizani
şi pregătind în paralel cu eliberarea teritoriului, transformarea instituţiilor şi a structurilor sale în
instituţii de stat.

În estul Europei, principalele grupări de rezistenţă au fost cele din Grecia ocupată, fiind
alcătuite dintr-o grupare subordonată partidului comunist şi cealaltă guvernului din exil. În fost
Iugoslavie întâlnim o situaţie identică, respectiv gruparea comunistă condusă de către Tito şi cea
de către col. Mihaliovic subordonată guvernului regal de la Londra. În ambele cazuri, spre
sfârşitul războiului, grupările s-au aflat în conflict pentru preluare conducerii politice în Grecia şi
Iugoslavie eliberate.

O altă caracteristică importantă a constat în faptul că grupările de rezistenţă europene se

consolidează, devenind importante în lupta contra nazismului, în partea a doua a războiului,
începând din 1943. În ansamblu, rezistenţa nu a fost decât o forţă de sprijin, în epoca războiului
maşinilor, ea a arătat însă că forme de luptă mai simple pot să subziste cu şanse de succes, pe de
altă parte, consecinţele acţiunilor de rezistenţă au fost mai importante şi mai durabile în plan
politic prin faptul că într-o serie de state, ele au ajuns la putere. O formă aparte a luptei contra
pericolului Germaniei naziste a reprezentat-o Anglia, unde a avut loc în timpul bătăliei aeriene în
special o mobilizare exemplară a poporului. Astfel, s-au realizat înrolări în masă în rândurile
voluntarilor apărării locale sau garda internă, din aceasta făcând parte un milion şi jumătate de
bărbaţi. Treptat, garda internă a preluat unele sarcini de bază de la armată. Un rol important în
Bătălia Angliei l-au avut şi pompierii şi astfel, Hitler s-a confruntat pentru prima, dar nu ultima
oară, cu curajul unui popor decis să-şi apere ţara indiferent de preţ. Au fost constituite serviciile
civile engleze precum Serviciul Măsurilor de Precauţie în caz de raiduri aeriene înfiinţat în anul
1937 şi care a devenit unul dintre cele mai eficiente servicii ale apărării civile. Astfel, gardienii
supravegheau adăposturile, puneau în aplicare regulile camuflajului, avertizau populaţia asupra
unui atac aerian iminent, efectuând şi măsuri de salvare în timpul raidurilor aeriene sau după
terminarea acestora. La începutul războiului forţele auxiliare de pompieri erau formate din
militari ajutaţi de circa 60.000 de voluntari dintre care mulţi au intrat apoi în rândurile forţelor
armate, în special la început, echipamentele erau adeseori improvizate, iar celebrele taxiuri
londoneze vopsite în gri au fost folosite ca maşini de pompieri. Un alt serviciu, cel de ambulanţe
a avut un rol deosebit de important, fiind organizate posturi mobile de prim-ajutor formate dintr-
un doctor şi trei infirmiere. Şoferiii ambulanţelor auxiliare erau majoritatea lor femei şi care
activau în condiţii adeseori periculoase (După cum se ştie un imbold în mobilizara populaţiei
angliei a avut-o familia regală, membrii familiei regale se aflau într-una în locurile critice).

Rezistenţa Franceză; membrii rezistenţei franceze au fost preţioşi aliaţilor din două
motive: în primul rând: în special în partea a II-a arăzboiului, ei au fost numeroşi şi în al doilea
rând, datorită valorii informaţiilor furnizate aliaţilor. Astfel, frânturi de informaţii erau adunate şi
puse cap la cap de către serviciile de informaţii britanice, ajutând astfel la formarea unei imagini
credibile a dispoziţiilor trupelor germane din Franţa ocupată şi a fortificaţiilro acestora.
Rezistenţa franceză nu a fost de la început un corp unitar sub o comandă unică şi astfel să aibă o
poziţie avantajoasă din care să poată prelua puterea politică în Franţa eliberată. Însă în lunile de
dinaintea debarcării aliate în Normandia, în toată ţara dar mai ales în nord, grupurile de rezistenţă
au aruncat în aer poduri, au deviat trenurile germane şi au asasinat ofiţeri germani. Adeseori
aceste acţiuni au fost coordonate de către agenţi britanici sau francezi din zona liberă care
fuseseră paraşutaţi sau debarcaţi împreună cu arme şi provizii. Desigur, figura centrală a
rezistenţei franceze a reprezentat-o generalul de Gaulle, un militar de profesie, teoretician şi
susţinător în perioada interbelică al războiului blindatelor.

În momentul prăbuşirii Franţei a respins categoric argumentele partizanilor armistiţiului

subliniind că Franţa nu era singură, iar războiul în desfăşurare era un război mondial şi susţinând
continuarea lui în coloniile franceze. Subsecretar de Stat în minsiterul apărării în ultimul guvern
francez, de Gaulle fuge la Londra şi de la microfoanele BBC-ului, prin ajutorul lui Churchill a
lansat celebrul apel la rezistenţă, dar la început generalul nu a obţinut decât ralieri foarte limitate.
Bombardarea la 3 iulie 1940 de către o escadrilă britanică a unei părţi a flotei franceze în rada
portului Mers-El-Kebir pentru a evita trecerea acesteia sub control german a sporit izolarea
francezilor liberi care eşuaseră în septembire în faţa Dakarului. Dar în acelaşi timp de Gaulle a
obţnut şi primele succese, respectiv ralierea Africii Ecuatoriale Franceze, a Camerunului, a Noii
Caledonii şi a Insulelor Franceze din Pacific, el dispunând astfel de suportul indispensabil pentru
a afirma independenţa Franţei libere în faţa Angliei şi mai ales a SUA, apoi generalul şi-a
constituit primele instituţii politice în Brazzaville creând consiliul de Apărare a Imperiului urmat
în septembrie 1941 de constituirea Comitetului Naţinal Francez care asigura exerciţiul provizoriu
al Franţei libere şi care era alcătuit din comisari. Astfel, Franţa liberă s-a dotat cu structuri
statale.

Veniţi din orizonturi politice foarte diferite, francezii liberi sunt uniţi prin voinţa de a
continua lupta contra ocupantului prin refuzul uzurpării practicate de către guvernul de la Vichy
şi prin fidelitatea faţă de de Gaulle. Mişcările de rezistenţă Franceze organizate începând cu
toamna lui 1940 în Franţa ocupată ca şi în Franţa neocupată, independent de Franţa liberă, nu vor
recunoaşte decât progresiv autoritatea lui de Gaulle. Acesta trimite în misiune în zona ocupată pe
fostul prefect Jean Molen cu scopul de a desăvârşi unitatea rezistenţei. Începând cu 14 iulie 1942
înlocuirea prin termenii de Franţa combatantă a celor de Franţa Liberă evidenţiază adeziunea
rezistenţei interne la de Gaulle în ciuda unor conflicte şi a unor tensiuni care au mai persistat. Un
episod extrem de important pentru mişcarea de rezistenţă franceză l-a reprezentat debarcarea
aliată în Africa de Nord. Atitudinea lui Petain din acel moment a dus la pierderea sprijinului a
celor părţi ale populaţiei care sperau că mareşalul va reintroduce Franţa în război. De Gaulle a
refuzat continuarea spiritului de la Vichy în Africa de Nord şi în câteva luni el a reuşit să
răstoarne situaţia existentă în colonii. Liderul rezistenţei i-a reproşat geneeralului Giraud că nu
restabilea legile republicii propunându-i stabilirea unei puteri centrale provizorii. În demersul
său, de Gaulle a avut sprijinul rezistenţei, astfel Consiliul Naţional al Rezistenţei constituit la
Paris sub preşedinţia lui Molen i-a reunit pe reprezentanţii mişcărilor de rezistenţă ai partidelor
politice şi ai sindicatelor. S-a cerut formarea la Alger a unui guvern provizoriu prezidat de De
Gaulle. Acesta a sosit la Alger la chemarea lui Giraud şi s-a constituit comitetul francez al
eliberării naţional cu iniţiale CFLN ai săror co-preşedinţi au fost De Gaulle şi Giraud dar destul d
repede acesta din urmă a pierdut orice autoritate politică. Totodată s-a alcătuit o adunare
consultativă formată din reprezentanţi ai rezistenţei şi din foşti parlamentari ce şi-a avut sediul la
Alger începând din noiembrie 1943. De Gaulle a lărgit comitetul francez al eliberării naţionale
cu reprezentanţi de diverse orientări politice, făcând să intre în el la 4 aprilie 1944 doi comisari
comunişti.

Comitetul naţional al eliberării a fost de fapt un guvern veritabil care s-a transforrmat la 3
iulie 1944 în guvernul provizoriu al Republicii Franceze cu iniţialele GPRF şi a pregătit
instalarea noilor puteri politice în momentul eliberării. De asemenea, armata din Africa de Nord
şi francezii liberi veniţi din Chad au luat parte la bătălia de la Tunisia, apoi la debarcarea aliată
din Italia înainte ca să fie asociaţi la debarcarea din Normandia. În acelaşi timp guvernul de la
Vichy şi-a pierdut puţin câte puţin susţinerile la Valle, el cedând tot mai mult exigenţelor
germane (Valle), el a acceptat în vara 1942 deportarea evreilor, regimul sprijindu-se începând de
la 30 ianuarie 1943 pe un organism represiv denumit miliţie care a luptat alături de germani
împotriva rezistenţei. Tot începând cu 1943, mişcarea de rezistenţă a luat amploare, iar
participanţii la aceasta au format în anumite regiuni de munte aşa numitele maguys, îngroşate de
tinerii francezi care voiau să scape de serviciul muncii obligatorii în Germania. În privinţa
viitorului politic al Franţei eliberate este foarte important discursul ţinut la Alger de către De
Gaulle la 14 iunie 1943 când generalul a precizat că Franţa nu putea reveni la regimul vinovat de
căderea ei sau să păstreze un sistem de opresiune. Liderul francez s-a pronunţat pentru
instaurarea unui sistem democratic arătând voinţa unor profunde reforme politice şi sociale după
eliberare.

În momentul debarcării alaite din Normandia De Gaulle a fost sigur pe sprijinul populaiei
şi a impus astfel autoritatea reprezentanţilro guvernului provizoriu. În aceste condiţii, după
eliberarea Parisului de la 25 august 1944 şi formarea unui guvern de unitate naţională, GPRF-ul a
fost recunoscut oficial către aliaţi, dar în perioada care a urmat, De Gaulle a trebuit să determine
acceptarea autorităţii sale de către puterile locale născute din rezsitenţă. Astfel, numai după
câteva luni aşa numitele miliţii patriotice alcătuite din comunişti au fost dizolvate, respectiv în
octombrie 1944, guvernul punând astfel capăt unei situaţii care se apropai uneori de anarhie. De
asemenea De Gaulle s-a cofnruntat în ultima parte a războiului cu procesul masiv de epurare
spontană care a însoţit eliberarea şi care a fost marcat prin arestări arbitrare, prin peste 9000 de
execuţii sumare, victimele fiind cei acuzaţi de colaborare cu naziştii. În aceste condiţii, ministrul
justiţiei a creat la 15 septembrie 1944 curţile speciale de justiţie care au pronunţat circa 38.266
de condamnări dintre care 2853 de condamnări la moarte, iar în 76 de cazuri acestea au fost
exeutate. Au fost date pedepse de degradare civilă care au lvoit numeroşi colaboratori, în total
fiind date aproximativ 50.000, miniştrii guvernului de la Vichy au compărut în faţa Înaltei Curţi
de Justiţie care i-a condamnat la moarte pe Laval şi pe Petain cărora de Gaulle le-a comutat
pedepsele în detenţie pe viaţă.

Militar, de Gaulle a ţinut ca Franţa să fie prezentă la luptele finale ale războiului.

Raporturile dintre rezistenţa franceză şi anglo-americană; la începutul războiului,

mişcarea lui de Gaulle a fost întâmpinată cu ironie, milă de către alianţii occidentali, în special de
către americani. Situaţia a început să se schimbe în iarna lui 1942, problema punându-se în
special asupra formei de guvernământ după eliberarea Franţei. SUA a tratat mişcarea cu
indiferenţă şi răceală, menţinând pentru o bună bucată de timp legăturile diplomatice cu guvernul
de la Vichy, sau contactul cu cei mai importanţi generali francezi din Africa de Nord de la care
avea aşteptarea să nu acţioneze în momentul debarcării aliate. La începutul lui mai 1941 au
început tratativele dintre Franţa liberă şi reprezentanţii americani, SUA fiind interesată în
stabilirea de baze militare în Africa franceză, în noile Hebride şi Noua Caledonie. De Gaulle era
dispus să cedeze baze pentru americani în Camerun, Chad şi Congo, în schimbul armamentului
american. Dar relaţiile nu au reuşit să se normalizeze între cele două părţi şi în plus la 13
decembrie 1941 americanii au rechiziţionat o serie de vase franceze fără a consimţi să trateze sau
să-i anunţe pe francezii din mişcarea lui De Gaulle. Nici la negocierile şi semnarea pactului
naţiunilro unite de către 27 de guverne, generalul n-a fost invitat. Totodată au avut loc incidente
americano-franceze cu prilejul ralierii a două insule la Franţa liberă deoarece Washingotnul a
tratat cu Petain neutralizarea acestora sub garanţii americane. De asemenea SUA avea interesul
în stabilirea unor relaţii de cooperare cu Franţa liberă pentru insulele libere din Pacific, dar de
Gaulle era de acord cu condiţia respectării suveranităţii franceze şi a autorităţii sale în zona
respectivă. În primăvara lui 1942 SUA a reucunoscut dreptul Franţei libere în Africa Ecuatorială.
În privinţa Angliei, părerile au fost împărţite, astfel ministrul de externe Eden se pronunţa pentru
o colaborare sinceră cu De Gaulle în timp ce majoritatea Foreign Office-ului era neîncrezătoare,
la toate acestea s-au adăugat ambiţia colonialiştilor britanici, ideile preconcepute ale militarilor
sau intrigile serviciului secret. În aceste condiţii, Chruchill nu s-a decis, nedorind însă să aibă o
părere diferită de cea a Washingtonului.

Au existat diferende în cursul războiului şi asupra controlului, asupra Siriei şi asupra

Libanului. În privinţa debarcării în Africa de Nord, la Londra, ca şi la Washington exista ferma
convingere că generalul francez Giraud va putea aduce armata franceză din Africa de nord în
tabăra aliaţilor şi în acest sens a avut loc evadarea lui Giraud din Sudul Franţei şi purtarea de
negocieri cu Eisenhower. Tratativele au eşuat datorită pretenţiei lui Giraud de a prelua comanda
supremă a forţelor aliate din Africa de Nord, lucru inacceptabil pentru anglo-americani. În ciuda
acestor situaţii, Giraud a plecat în Alger şi a lansat proclamaţia ca forţele frnaceze să înceteze
lupta cu aliaţii dar apelul său a fost primti de compatrioţi cu răceală. În momentul debarcării
alaite din Africa de Nord, la Alger se afla una dintre personalităţile cele mai importante ale
guvernului de la Vichy, amiralul Darle. Aliaţii au fost dispuşi să negocieze cu acesta ca trupele
franceze să treacă de partea lor dar cu două excepţii, comandanţii francezi n-au fost de acrod să
treacă de partea aliaţilro fără ordinul superior venit de la Petain sau de la Darle. Trupele franceze
din colonii nu erau pro-germane dar ofiţerii susţineau că în calitatea lor de militari au depus un
jurământ i trebuiau să-l respecte. La 10 noiembrie 1942, Darle a fost convins să dea ordin pentru
încetarea focului dar imediat Petain a dezavuat ordinul dat, destituindu-l pe amiral. În faţa acestei
situaţii germanii au invadat sudul Franţei, iar Darle a declarat că Berlinul a vioalt armistiţiul din
1940 şi în consecinţă el era gata să conlucreze de bunăvoie cu americanii. Giraud şi-a oferit
serviciile lui Darle şi s-a hotărât ca Darlen să conducă regiunea.

În acel moment, populaţia arabă era favorabilă guvernului de la Vichy care îi privase pe
evreii din Africa de Nord de toate drepturile. O răscoală a arabilor pe care germanii se străduiau
să o pună la cale ar fi constituit un dezastru pentru aliaţii occidentali. În privinţa lui De Gaulle,
autorităţile locale din Africa de nord precum şi miltiarii nu îl agreau, atât din partea autorităţilro
coloniale cât şi idn partea Franţei libere, având loc atacuri reciproce. Pentru a se ajunge la o
reconciliere, aliaţii au impus cenzura asupra autorităţilor franceze africane pentru a nu-l mai
ataca pe De Gaulle. În aceste condiţii la conferinţa anglo-americană de la Casablanca a avut loc
ntâlnirea De Gaulle – Giraud pentru reconciliere. Trebuie precizat şi faptul că la pregătirea
planului de debarcare în Africa de Nord atât americanii cât şi britanicii s-au opus ca De Gaulle să
fie informat, cele două puteri credeau că eşecul de la asaltul Dakarului se datora unei indiscreţi ia
cartierului general al lui De Gaulle. Roosevelt a fost sceptic pe tot parcursul războiului în
posibilitatea Franţei de a redeveni puterea de dinaintea lui 1940, preşedintele fiind preocupat de
găsirea unor metode de a controla anumite puncte strategice din Imperiul colonial francez pe care
metropola nu mai avea şanse să le controleze. Dintre personalităţile politice şi militare franceze
pe Roosevelt l-au interesat Giraud, De Gaulle, Flanden. Roosevelt s-a pronunţat pentru
furnizarea cantităţilor de arme pe care francezii le solicitau cu condiţia ca aceştia să accepte
punctele de vedere americane în legătură cu strategia în Europa, cu utilizarea bazelor franceze şi
cu treptata înlocuire a personalităţilro oficiale pe care guvernul american le considera
necorespunzătoare. Au existat şi neînţelegeri în legătură cu debarcarea în Normandia, de Gaulle
dorind ca SUA şi Anglia să-l recunoască în mod categoric fără echivoc drept şeful statului
francez. În acest sens, doar el avea dreptul de a da francezilor ordinul de a ocnlucra cu forţele
aliate. Roosevelt a respins acest lucru subliniind că poporul francez era suveran să aleagă după
eliberare conducătorul şi noul guvern. Eisenhower a fost conştient că De Gaulle se bucura de o
autoritate mare în Franţa în rândurile luptătorilor de rezistenţă, generalul american arăta că
trebuia să i se atraga atenţia liderului francez că după război, poporul francez prin alegeri libere
va desemna guvernul şi preşedintele. Desigur, forţele Franţei libere au fost de o valoare
inestimabilă în prăbuşirea forţelor germane în Franţa, spre ifnalul războiului au mai existat două
neînţelegeri între De Gaulle şi anglo-americani în privinţa strasbourgului şi Stuttgartului.

Problema Strasbourgului a fost de ordin strategic, în momentul ofensivei germane din

Ardennes de la sfârşitul lui 1944 şi începutul lui 1945, câmpia din nordul Alsaciei şi oraşul,
trebuiau abandonate temporar de către armata I Franceză în viziunea anglo-americanilor,
francezii au replicat că erau decişi să apere Strasborugului arătând ăc era un oraş simbol, iar
abandonarea lui chiar temporară ar duce la o demoralizare a populaţiei. În aceste ocndiţii de
gaulle arată că va apăra oraşul independent de aliaţi şi în rpeilcă Eisenhower a ameninţat că dacă
nu se va supune ordinelor, nu vor mai primi ajutoarele aliate în muniţie şi alimente. Pnă la urmă
s-a ajuns la un compromis, De Gaulle fiind satisfăcut în parte, americanii nedorind în acel
moment să aibă disensiuni cu Franţa. În privinţa Stuttgartului, acesta a fost ocupat de către
armata franceză, dar americanii l-au cerut. Francezii nu au dorit să elibereze oraşul şi în aceste
ocndiţii SUA a trecut din nou la ameninţări cu sistarea ajutoarelor în armament. Parisul în cele
din urmă a cedat americanilor oraşul Stuttgart.