Rezistența franceză

După ce tancurile lui Guderian au traversat fluviul Meuse, pe 13 mai 1940,

Franța a fost supusă de germani în doar patru să ptă mâni. Englezii au putut
să se retragă dincolo de Canalul Mânecii, însă francezii au fost forțați să se
retragă :dezastrul nu a fost doar al armatei, ci și al populației civile – 10
milioane de refugiați au fugit din fața armatei invadatoare. Era cel mai
mare exod de populație din Europa în câteva secole.

Pe 16 iunie, noul șef al statului, Mareșalul Pétain, cerea armistițiul, decizie

care a adus ușurarea multor francezi. Mareșalul, în vârstă de 84 de ani,
înconjurat de mitul victoriei de la Verdun din Primul Ră zboi Mondial, a
fost vă zut atunci ca omul care a salvat Franța de un coșmar. A ajuns să fie
comparat cu Ioana d'Arc, iar portretul lui a fost atârnat în multe biserici.
Nu avea să treacă însă mult timp până când Pétain va fi hulit pentru
politica de colaboraționism cu naziștii.

Potrivit armistițiului, Franța era împă rțită în 2 zone, iar Pétain și-a stabilit
guvernul în zona neocupată , la Vichy, oraș balnear ales pentru că
numeroasele hoteluri de aici îi puteau gă zdui pe miniștri. De acolo,
regimul de la Vichy a lansat o ofensivă împotriva tuturor elementelor
republicane din Franța, într-o mișcare de renaștere a naționalismului
extremist cunoscut ca Revoluția Națională . Era, în cuvintele lui Charles
Maurras – teoreticianul acestei Franțe de extremă dreaptă , „triumful
adevă ratei Franțe” în fața socialiștilor, comuniștilor, evreilor,
francmasonilor, precum și în fața tradițiilor democratice și parlamentare,
acuzate că ar fi precipitat înfrângerea Franței și că ar fi condus țara că tre
catastrofă .

Franța regimului de la Vichy a că utat să -și gă sească locul într-o Europă a

nazismului care, credeau unii, era iminentă , asta dacă nu devenise deja o
realitate. Prin intermediul premierilor Pierre Laval și Darlan, regimul a
că utat o înțelegere cu ocupantul german, iar Pétain însuși a recunoscut că a
fost vorba de colaboraționism. La început, s-au că utat aranjamente reciproce
și obținerea de beneficii, însă s-a ajuns la acceptarea – sau chiar anticiparea –
cererilor germane. Punctul culminant al acestei politici a fost acțiunea noii
Miliții – asemă nă toare cu Gestapo-ul nazist – care i-a persecutat pe evreii
francezi și i-a urmă rit și ucis pe membrii Rezistenței, în colaborare cu poliția
germană .

De partea cealaltă , Rezistența franceză respingea armistițiul,

colaboraționismul, politica extremistă a regimului de la Vichy și, nu în
ultimul rând, statutul mitic și popularitatea lui Pétain, lucru nu tocmai ușor
având în vedere că nimeni nu putea uita că Pétain – cel care colabora acum
cu germanii – îi învinsese pe aceștia în bă tă lia de la Verdun. Rezistența
franceză nu a luptat doar pentru eliberarea ță rii, ci și pentru mințile și
inimile francezilor. Mulți membri ai Rezistenței aveau să declare mai târziu
că , cel puțin în primii doi ani, cea mai grea misiune a lor a fost înfrângerea
„Pétainismului”, a încrederii și sprijinului de care se bucura Mareșalul.
Sarcina a fost  mai ușoară după noiembrie 1942, când germanii ocupă
întreaga țară , iar Pétain a ră mas la conducerea a ceea ce se transformase într-
un regim supus Berlinului. Cu toate acestea, simpatizanții lui Pétain nu au
dispă rut complet. Există și astă zi francezi care nu acceptă demitizarea lui
Pétain și condamnarea acestuia drept colaboraționist.

Nașterea Rezistenței
Diferența dintre cele două zone, ocupată și neocupată , a fost prima variabilă
semnificativă în istoria Rezistenței. Prezența germanilor în nord și în vest a
fost atât un imbold, cât și un factor limitativ pentru Rezistență . În schimb,
absența germanilor din sud a fost un factor vital – aici, rezistența anti-Vichy a
cunoscut o mult mai bună organizare și o bogă ție a publicațiilor clandestine.

S-a înregistrat de asemenea o diferență între zonele urbane și cele rurale.

Inițial, mișcarea de rezistență a fost prin excelență una urbană . În primul
rând, pentru că aici germanii erau mult mai prezenți; apoi, toate facilitățile
pentru tipă rirea ziarelor și manifestelor se aflau în orașe. De asemenea, la
oraș erau mult mai pronunțate tradițiile politicii revoluționare, ale
liberalismului din licee și centre universitare. Însă pe mă sură ce tot mai mulți
francezi au început să resimtă povara Ocupației, iar mulți au fost deportați în
Germania pentru a asigura forța de muncă a Reich-ului, din ce în ce mai
mulți membri ai Rezistenței s-au retras că tre zonele rurale ale Franței, iar
comunitățile ță ră nești au devenit vitale pentru supraviețuirea membrilor
Rezistenței în 1943-1944.

În plan militar, Rezistența a depins permanent de armele și munițiile trimise

de Aliați. Însă Aliații aveau propriile idei cu privire la importanța strategică a
fiecă rei regiuni franceze în parte, și în funcție de asta alegeau ce grupuri ale
Rezistenței să înarmeze. Spre exemplu, grupurile formate din comuniști sau
cele care erau departe de principalele artere de comunicații aveau șanse
puține să primească provizii.

Toate aceste variabile au afectat natura și forța Rezistenței, și pentru a

înțelege mai bine acest fenomen este nevoie de o analiză a elementelor de
clasă , profesie și personalitate a membrilor Mișcă rii.

Apariția Mișcării de Rezistență

Primii membri neoficiali ai Rezistenței au fost cei care au refuzat să accepte
Armistițiul drept sfârșitul ră zboiului pentru Franța. Îi putem numi pe De
Gaulle, aflat la Londra, sau pe cei aflați în Franța: Edmond Michelet, Jean-
Moulin, Henri Frenay, Bertie Albrecht, Lucie Aubrac ș.a. E vorba de indivizi
izolați care au încercat să gă sească modalită ți de a continua conflictul în
pofida situației dezastruoase. Acestora li s-au adă ugat dușmanii ideologici ai
nazismului: comuniștii, socialiștii, catolicii de stânga și protestanții. Toți
aceștia simțeau că trebuie să facă ceva pentru a-și marca opoziția față de
inerția guvernului, care-i sfă tuia pe francezi să -și vadă de viețile lor și să lase
deciziile importante în mâna lui Pétain și Laval.