În accepţiunea largă a celor două cuvinte şi concepte – persuasiunea şi respectiv

manipularea, vom constata unele aspecte comune dar şi diferenţierile majore. Ceea ce le
apropie prin înţelesul acestora este faptul că fiecare în parte desemnează o acţiune dar şi o
metodă. Prin persuasiune vom înţelege acea acţiune, dar sau putere de a convinge pe cineva
(sau o masă de oameni) să creadă, să gândească sau să facă un anumit lucru. De regulă,
noţiunea este strâns legată de disciplina care studiază «arta vorbirii» şi anume retorica. A fi
persuasiv nu înseamnă altceva decât a fi convingător sau elocvent şi a câştiga astfel
adeziunea celor din jur. Al doilea element sau concept avut în vedere – manipularea, în mod
obişnuit înseamnă acţiunea de a mânui sau a manevra (diverse obiecte). Într-un alt înţeles,
destul de uzual astăzi vom înţelege prin manipulare acea acţiune de manevrare a unei
persoane sau a maselor, ori a unui grup, cu scopul vădit de impunere a unor idei sau măsuri
de către cineva, care devine astfel manipulator.
Asocierea dintre persuasiune şi manipulare are darul de a pune în evidenţă caracterul şi
tehnicile manipulării. Cei care vor să manipuleze masele sau opinia publică au o mare
trebuinţă tocmai de persuasiune pentru a-şi atinge scopurile şi interesele personale sau de
grup. În acest sens, persuasiunea devine mijloc de realizare a manipulării. Prin urmare, voi
insista mai mult asupra acţiunii de manipulare pe care, în acord cu filosofia lui Kant, o voi
cataloga drept imorală. Omul nu trebuie să devină un mijloc, o unealtă mânuită de către
alţii, indiferent de «măiestria» manipulatorului.
Trebuie să recunoaştem că în prezent cea mai mare putere de convingere este exercitată
prin mijloacele de informare ale mass-mediei şi în special prin televiziune. Astăzi când
oamenii resimt lipsa unor modele vrednice de urmat (dar şi greu de găsit!), mass-media a
devenit o forţă colosală şi modelatoare, şi mult mai puternică decât realitatea
înconjurătoare. Informaţiile primite de noi însă, sunt de cele mai multe ori sărace în
conţinut; ele nici nu educă dar nici nu documentează. Prin urmare, se ajunge la o
manipulare a informaţiei, aceasta neavând un rol constructiv, să zicem educativ sau de
documentare autentică.
Potrivit teoriilor lui Charles U. Larson, există cu adevărat manipulare prin intermediul
ştirilor, fie că apar la televiziune sau în presă iar menirea ştirilor este să facă afaceri în
primul rând (obţinând un profit din succesul clienţilor şi consumatorilor). Iar „rezultatul
constă într-un program, şi nuo difuzare a ştirilor. Acestea sunt manipulate, selectate,
modelate şi transmise pentru a atrage cea mai mare parte a audienţei – trebuie să placă
majorităţii şi să deranjeze cât mai puţin.“
Modalităţile de a manipula ştirile sunt în cartea autorului citat mai devreme mai multe:
simpla lor ignorare, favorizarea finanţatorului, pseudoevenimentul (atracţie pentru
evenimente bizare sau melodramatice), punerea într-o lumină discutabilă a unei persoane
(sau candidat în alegeri ), caracterul tendenţios (prin scoaterea lor din context ori citarea
lacunară a sursei) etc. Pentru a ne sustrage unei astfel de manipulări, putem diversifica
numărul programelor de ştiri, de ziare şi reviste ori posturi de televiziune. Astfel „ne putem
proteja de consecinţele persuasive ale media începând să privim dincolo sensul aparent al
mesajelor.“ În general, este bine să evităm capcana oricărui tip de propagandă, ţinând
seama că aceasta este în principal ideologică şi încearcă de regulă prin mass-media să vândă
„un ansamblu de păreri saudogmă“. Această propagandă poate îmbrăca unele forme,
putând fi de natură religioasă, politică sau economică.
Trebuie iarăşi reţinut faptul că „Propaganda urmăreşte
uniformizareapărerilor, atitudinilor şi comportamentelor receptorilor [...] Propaganda
obstrucţionează procesul gândirii. În general, propaganda se adresează sufletului publicului,
şi nu raţiunii acestuia. Dacă le-ar avea în vedere pe ambele, membrii audienţei ar judeca
raţional şi efortul propagandistic ar eşua. Pentru a ocoli gândirea logică, propaganda se
foloseşte de informaţii tendenţioase menite a stimula emoţional publicul, «forţând»
orientarea acestuia către o părere ori o concluzie bine cunoscută propagandistului. De pildă,
evangheliştii din cadrul programelor televizate (în SUA) utilizează propriile surse
(tendenţioase) pentru a prelucra temerile, pasiunile, urile şi celelalte sentimente ale
auditoriului, conducându-l spre o concluzie inevitabilă (cum ar fi: căinţa, oferirea de donaţii
sau convertirea altora).“
Din punct de vedere al diferenţierilor dintre ele, dacă prin arta vorbirii (sau retorica)
înţelegem bunăoară un mijloc ori o acţiune de convingere (dar în sens pozitiv), putem
aprecia că manipularea reprezintă în sine o deturnare a acesteia, încercând să convingă mai
degrabă prin alte mijloace sau printr-o metodă subtilă de inducere în eroare (chiar prin
minciună). Manipularea este un mijloc fraudulos de condiţionare şi de «adaptare» a
individului la interesele unui grup deţinător de putere. Manipularea condiţionează însăşi
masele de a crede în ideile şi în promovarea intereselor celor care urmăresc să acceadă la
putere sau să o conserve perpetuând astfel politica lor, mai degrabă impusă decât acceptată
şi înţeleasă ca atare. Iar mijlocul de manipulare cel mai eficient pentru a impune aceste idei
(şi interese) în rândul maselor este tocmai mass media aservită cauzei celor care doresc să
deţină controlul absolut.
Se mai poate aprecia că manipularea maselor nu este de dată relativ recentă. Ea a apărut
încă din antichitate iar cel mai concludent exemplu este cel al marelui orator roman Cicero,
care şi-a condiţionat lupta împotriva lui Catilina tocmai prin convingerea şi manipularea
senatului roman pentru a-l elimina pe acest adversar politic. În Evul Mediu, este grăitor
exemplul lui Niccolò Machiavelli, care în celebra sa carte „Principele” descrie printre altele
tehnici de manipulare şi modul în care poate fi cucerită puterea. Graţie acestor scrieri,
cultura europeană modernă a preluat asemenea idei în modul de a concepe politica şi statul.
Pentru Machiavelli, politica este arta atingerii scopului cu mai multă uşurinţă: „Căci, pe
lângă cele spuse aici, trebuie să ştim că firea omului e schimbătoare şi că e uşor să-l convingi
de ceva, dar e mai greu să-l ţii în această convingere. De acea e bine ca totul să fie rânduit în
aşa fel, încât, atunci când oamenii n-or să mai creadă, să fie posibil să-i obligi s-o facă [...]
Aşadar, cel care crede că are nevoie să-şi asigure noul principat împotriva duşmanilor,
trebuie să-şi câştige prieteni, să învingă ori prin forţă, ori prin înşelăciune, să se facă iubit şi
temut de oameni [...] Cruzimea e bine întrebuinţată (dacă se poate spune «bine» despre
«rău») când e comisă o singură dată din nevoia de a-ţi asigura puterea, când nu stărui în
aplicarea ei.”
În timpurile moderne, începând cu secolul al XVII-lea, manipularea devine treptat un mijloc
tot mai eficace de luptă şi de constrângere a maselor. Conducătorii joacă un rol considerabil
în acest sens iar cel mai adesea nu sunt aleşi din rândul cugetătorilor ci din rândul
oamenilor de acţiune. În acest sens, Gustave Le Bon stăruia asupra misiunii conducătorilor
în raport cu masele: „Să insufle credinţă, indiferent că e vorba de credinţă religioasă,
politică sau socială [...] aceasta este, mai ales rolul marilor conducători. [...] A-i da omului o
credinţă înseamnă a-i înzeci forţele.” Mijloacele lor de convingere sunt: forţa exemplului
(afirmaţia), repetiţia lucrului afirmat şi imitaţia (adoptarea modelelor după care se conduce
mulţimea). În viziunea lui Gustave Le Bon retorica este strâns legată de politică: „Oratorul
care ştie cum să le folosească (cuvintele şi formulele) dirijează mulţimile după bunul său
plac [...] Într-o adunare parlamentară, succesul unui discurs depinde aproape în întregime
de prestigiul oratorului şi nicidecum de argumentele pe care le oferă. Un orator necunoscut,
care vine cu un discurs plin de argumente îndreptăţite, dar numai de argumente, nu are nici
cea mai mică şansă de-a fi ascultat.“
Iar metoda manipulării a ajuns ca auxiliar şi argument al forţei în timpul dictaturilor.
Napoleon Bonaparte s-a folosit el însuşi de manipulare, în haosul revoluţionar, ca să poată
obţine puterea supremă în stat şi apoi, să fondeze un imperiu. Benito Mussolini, promotorul
fascismului italian aduce în prim plan forţa manipulării ca argument politic hotărâtor.
Marşul asupra Romei a fost rodul dezinformarii şi punerii în interesul personal a
manipulării.
Loviturile de stat au putut fi perfecţionate de către Lenin şi Troţki, care şi-au pus în practică
manipularea şi propaganda bolşevică. Se ştie doar că aşa – zisa revoluţie din octombrie a
fost de fapt rodul manipulării maselor şi expresia ei. Hitler şi Stalin, care au avut un aparat
de informare şi de propagandă impresionant, au fost fără îndoială cei mai mari artizani ai
manipulării maselor folosind manipularea drept mijloc principal de cucerire şi de
conservare a puterii.
Adolf Hitler, s-a remarcat de la început ca orator, folosindu-se din plin de acest dar şi
reuşind să convingă poporul german să i se alăture necondiţionat în lupta lui personală
pentru «puritatea rasei» şi hegemonia ei mondială. La baza manipulării unor asemenea
lideri a stat exploatarea sentimentului naţionalist. Într-o manieră asemănătoare, dar nu cu
aceeaşi intensitate şi eficienţă, Horthy în Ungaria, Franco în Spania şi Salazar în Portugalia
au apelat şi ei la manipularea în masă şi prin forţă au reuşit să-şi pună în aplicare propriile
idei. Trebuie reţinut însă faptul că persuasiunea angajată în exercitarea forţei nu durează
decât atâta timp cât există teroarea.
De asemenea, Stalin nu a fost nici el străin de tehnicile manipulării. El şi-a creat un vast
aparat de propagandă, cu ajutorul căruia a izbutit să convingă o populaţie de peste 150 de
milioane de oameni că el este persoana potrivită pentru a decide destinul Rusiei. Considerat
mai târziu a fi „cel mai mare criminal al tuturor timpurilor “, el totuşi a reuşit să exercite o
influenţă formidabilă dar nefastă asupra multor contemporani, care chiar l-au adulat, şi
care după moartea lui s-au trezit din această ,,vrajă’’ şi s-au dezis de acesta, condamnând
abuzul de putere şi cultul personalităţii lui. Printre aceştia, s-a numărat şi Nicolae
Ceauşescu, dar care n-a mai ajuns să-l renege, ci din contra s-a străduit să-l imite.
Nici America de Sud nu a dus lipsă de dictatori, atât în trecut cât şi în prezent, care să nu
apeleze la manipularea maselor. Există nenumărate exemple şi în alte părţi ale lumii.
Secolul XXI perfecţionează tehnicile manipulării printr-o propagandă asiduă pentru a
stăpâni întru totul masele şi a le manevra cu uşurinţă. Aceste tehnici sunt astăzi concertate
în direcţia obţinerii puterii la scară globală, continuându-se în felul acesta visul
comunismului.
Manipularea a fost nu o dată asociată cu tehnica loviturii de stat ,,mascate’’. Orice lovitură
de stat de acest tip implică tehnica manipulării – ca mijloc subversiv şi eficient de dobândire
a puterii. De regulă, pentru a câştiga credibilitate manipularea exploatează sentimentele
naţionaliste, în numele creării unei identităţi false, care nu corespunde desigur cu realitatea.
Alteori, se bazează pe frustrările şi aşteptările populaţiei pe nemulţumirile unei anumite
părţi a populaţiei şi a celor de la putere (ori numai aspiranţi la ea). În consecinţă, se poate
spune că manipularea are succes cu atât mai mult atunci când îmbină argumentele logice cu
cele sentimentale.
Comunismul a ridicat manipularea pe culmi nebănuite, aceasta nefiind altceva sau fiind
înainte de toate «exacerbarea minciunii». Propaganda comunistă a avut în vedere mereu
«măreţele realizări» şi deformarea gravă a realităţii. Un exemplu de manipulare şi de
mistificare, de dezinformare şi intoxicare a opiniei publice este mai ales cel din Republica
Moldova, unde în urma eşecului proiectului de rusificare s-a născut proiectul moldovenesc
iar ideea aceasta a moldovenismului antiromânesc a fost ridicată la rangul de «ideologie de
stat, ideologie profund ostilă spiritului eminescian».
Se poate spune mai mult, că: „nicăieri însă, în republicile sovietice tragedia rusificării nu a
dus la suferinţe mai mari decât în Basarabia [...] Neexistând fondul unei superiorităţi
funciare, ca să se impună ruşii au recurs la artificii opresive, a căror istorie ar necesita sute
de pagini. Între acestea, în prim plan s-a situat inocularea statornică, în doze paralizante şi
cu efecte de lungă durată, a otrăviri unui «complex de inferioritate» al băştinaşilor,
constând în sentimentul ruşinii de a fi moldovean sau român“.
Autorul citat – Theodor Codreanu, precizează că „a existat în Basarabia renăscută etnic un
entuziasm, o dezlănţuire a sentimentelor care a culminat în 1990 cu celebrele poduri de
flori care au adunat numai la Albiţa, lângă Huşi, în jur de 300 000 de români de pe ambele
maluri ale Prutului. Mai mult în timpul «podului de flori» la Vaslui, pe locul unde Ştefan cel
Mare dobândise o strălucită victorie antiotomană, în ianuarie 1475, s-a petrecut un lucru
uluitor pe care nimeni ne mai vrea să-l ia în consideraţie sau nu-i sesizează perfidia: ca o
contrapondere la podul de flori, în aceeaşi zi, premierul Petre Roman a organizat o
manifestaţie în urma căreia s-a adoptat Declaraţia de la Podul Înalt, o diversiune menită să
abată atenţia de la singurul eveniment miraculos al momentului. Nici unul dintre oamenii
politici importanţi n-a participat la aceste poduri de flori (şi nici presa nu s-a arătat
interesată prea mult de acest eveniment irepetabil şi extraordinar)”.
În opinia lui Bogdan Ficeac „principalul scop al liderilor unui sistem totalitar nu este de a
stăpâni prin forţă sau de a-şi distruge adversarii, ci de a-şi determina supuşii să gândească
aşa cum vor ei, conducătorii (uniformizarea gândirii). Noul sistem social (creat de dictatori
are ca unitate reprezentativă «omul nou», cu o gândire total diferită de a predecesorilor.
Forţa este ca auxiliar, în cadrul unui sistem de recreare a conştiinţelor, sistem în care
manipularea, în principal prin controlul informaţional, are un rol de determinant [...]
Minciunile din sfera concepţiilor sunt cel mai minuţios elaborate, deoarece menirea lor este
să confere ideologiei totalitare acest caracter de sacralitate, de adversar final, dincolo de
orice îndoială”. Comunismul a introdus cenzura ca tehnică de manipulare şi de
obstrucţionare a informaţiilor. Populaţiei i se serveau numai informaţiile pozitive ale
«epocii de aur». Poporul nu avea voie să afle ceea ce se petrecea în culisele puterii sau
informaţiile ce ar fi prejudiciat imaginea partidului sau a liderului comunist. Dar „chiar şi
după colapsul comunismului, foarte mulţi oameni au rămas prinşi în capcana fostei
ideologii, limitându-se la discutarea efectelor nocive asupra societăţii pe care le-a avut
minciuna, demagogia şi megalomania foştilor lideri comunişti, fără a încerca să clarifice
dacă bazele întregii doctrine erau adevărate sau false. Iar această lipsă a dorinţei de
clarificare se datorează tocmai sistemului de promovare a «ştiinţei sacre», care avea ca
principală menire dezobişnuirea oamenilor de a pune şi de a-şi pune
întrebări fundamentale ”.
R. J. Lifton identifică opt căi principale de acţiune pentru remodelarea gândirii sau metode
de manipulare a conştiinţelor, a căror variaţiuni sunt întâlnite în majoritatea sistemelor
totalitare. Acestea sunt: controlul comunicaţiilor umane, «manipularea mistică», cerinţa de
puritate, cultul confesiunii, «ştiinţa sacră», remodelarea limbajului, doctrina mai presus de
oameni şi delimitarea socială. În toate aceste direcţii, minciuna joacă un rol primordial.
Adeverind o constatare recentă din domeniul psihologiei sociale, care revelă faptul că
remodelarea minţii umane nu se face prin forţă sau prin îndoctrinare excesivă, comuniştii
nu au reuşit să schimbe mentalitatea ci doar să-i forţeze pe cei ostili să accepte ideologia
comunistă”. În perioada «destinderii» din România de după 1965 „manipularea
conştiinţelor a trecut la acţiuni subtile”: „Persecuţiile violente au încetat , lagărele au fost
desfiinţate, torturile şi prigoana au scăzut considerabil în intensitate şi, în paralel, a început
dezvoltarea «politicii» de şantaj”. Dacă individul se conforma ideologiei, putea promova în
carieră, putea avea unele privilegii, putea duce o viaţă liniştită şi, chiar cu unele satisfacţii.
[...] faptul că în România regimul ceauşist a căzut printr-o revoluţie (ulterior confiscată) s-a
datorat într-o mare măsură neglijării acestei tactici în ultimii ani de domnie a lui Ceauşescu.
Presiunile asupra cetăţenilor au devenit mult prea puternice pentru a le mai da senzaţia
unei libertăţi de alegere.”
Vorbind mai ales despre istoria colaboraţionismului românesc, scriitorul Eugen Negrici
remarca etapele distincte ale acestuia precum şi „categorii de cedări şi convertiri şi
numeroase cazuri particulare de adeziune (trădare stipendiată sau nu, autosugestionări,
colaborări benevole sau dictate, adeziuni precoce sau tardive, parţial motivate sau cu totul şi
totul gratuite). Dar în spatele acestei diversităţi a «răspunsurilor la stimuli»se află
aceleaşi principii ale manipulării inspirate din tehnicile dresajului prin momeli şi pedepse
date la timp. Perfecţionate de decenii în URSS, predate viitoarelor cadre de conducere la
universitatea Lomonosov şi cuprinse şi în setul de directive oferit de NKVD noilor
conducători ai democraţiilor populare, aceste principii şi aceste tehnici au devenit un fel
de manual al stăpânirii şi supunerii. În ceea ce îi priveşte pe scriitori, acesta dovedea o
cunoaştere adâncă a ambiţiilor, nevoilor şi slăbiciunilor lor.” Despre noile metode de
manipulare ne vorbeşte un sciitor grec – K. KapoyΣOY: „Acum, pe lângă vechile metode de
manipulare a maselor se utilizează şi parapshihologia, care nu este altceva decât ridicarea la
rang de ştiinţă a vechilor practici magice. Atât de intensă este această manipulare, începută
încă de la naşterea omului, încât noi fără să ne dăm seama devenim sclavii acelei minorităţi
care conduce din umbră. Sclavia ajunge să devină parte integrantă din viaţa noastră.
Începem să nu ne simţim bine decât dacă suntem sclavi. Ni s-a inhibat, prin mijloace oculte,
magice şi parapshihologice gena gândirii, acţiunile noastre scăzând spre limita reflexelor
condiţionate. Se lucrează consecvent la îndobitocirea omenirii. Nimic exagerat!”
Putem afirma cu certitudine că manipularea s-a rafinat tot mai mult în zilele noastre, prin
moduri subtile de convingere ce depăşesc adeseori capacitatea şi puterea noastră de
imaginaţie: manipularea electorală (prin cumpărarea voturilor), dezinformarea în masă,
diversiunea cu scopurile ei bine definite de autori, prezentarea tendenţioasă a informaţiilor,
şantajul economic şi altele asemenea. Este dacă vreţi acea metodă potrivită de a lovi
adversarul sub centură, potrivit principiului machiavelic „scopul scuză mijloacele.“
Manipularea este metoda care ne transformă în sclavi convinşi de libertatea noastră deplină,
dar care, de fapt nu există. De aceea, în opinia mea manipularea este o «modalitate
individualistă» de atingere a unor scopuri personale sau de grup, care în sine este profund
antidemocratică şi imorală, şi ca atare trebuie condamnată din toate punctele de vedere.
Manipularea opiniei publice este poate practica cea mai nesănătoasă, care dăunează la
nivelul întregii societăţi, mai ales când ea este angajată pe drumul unor reforme structurale.
Manipularea este strâns legată de informaţie, datorită faptului că informaţia înseamnă
astăzi putere, ea creează şi întreţine puterea. De aceea serviciile secrete sunt atât de
puternice, şi mă refer aici în primul rând la cele ale marilor puteri. Este dureros faptul că în
secolul trecut dar şi în lumea contemporană „sistemele totalitare au redus chintesenţa
existenţei umane de la celebra teză carteziană «cuget, deci exist», la o constatare mult mai
practică: «mă supun, deci exist»”. În consecinţă, astăzi când încă constatăm că
supravieţuiesc rămăşiţe ale trecutului prin toate mentalităţile şi practicile comuniste, şi ne
pândeşte perfid pericolul globalizării totale şi definitive, mă întreb atunci şi vă întreb: unde
este libertatea despre care s-a vorbit la noi atât de mult? Iată de ce, în opinia d-lui Octavian
Paler, ratarea libertăţii ar constitui un lucru înfricoşător.