Sunteți pe pagina 1din 10

Politica monetar-creditara

Conceptul de larga circulatie „politica” este voluminos si multilateral. Mai


mult, aria lui se extinde in legatura cu referirea la diferite domenii cum ar fi
cel social, economic, etc. Cea mai raspîndita este aceea care explica
notiunea prin actiune, activitate. În forma cea mai generala si mai simpla se
poate spune ca „politica ” este o activitate de realizare a intereselor într-un
anumit domeniu. Desigur aceasta nu reprezinta o oarecare activitate
abstracta, ci una destul de concreta, care are subiectele, obiectele,
scopurile, metodele, instrumentele, principiile si regulile sale.

În domeniul economiei, autoritatile publice promoveaza politica lor, ce


difera de politica în alte domenii, mai cu seama dupa metode si scopuri.
Principalele obiective economice si sociale are autoritatilor publice,
mijloacele si masurile aplicate în vederea realizarii lor sunt stabilite în
programul de activitate a Guvernului. Acest program defineste obiectivele
sociale, economice si de alta masura care trebuie sa fie realizate,
mijloacele si masurile aplicate în acest scop.

Politica economica a autoritatilor publice este orientata la:


-Ritmul cresterii economice
-Directiile si volumul investitiilor de capital
-Dimensiunea consumului
-Relatiile dintre sectorul public si cel privat
-Indicele preturilor si tarifelor
-Nivelul somajului
-Evolutia salariilor, pensiilor, burselor
-Actiunile social-culturale
-Protectia sociala.

Realizarea obiectivelor prevazute presupune asigurarea cu resurse


financiare necesare, interventia statului în economie cu ajutorul pîrghiilor si
instrumentelor economico-financiare prin intermediul institutiilor, organelor
si reglementarilor financiare.

Principala componenta a politicii economice este politica financiara.


Politica financiara a autoritatilor publice este activitatea de influentare a
proceselor economice si sociale prin metode si instrumente de natura
financiara, în vederea realizarii scopurilor macroeconomice si obtinerii
echilibrului general adecvat în economie.

Principalele domenii de manifestare ale politicii financiare


sunt urmatoarele:
- Emisiunea monetara
- Cursul valutei nationale
- Creditul si dobînda
- Cheltuieli publice
- Resursele financiare publice
- Balanta de plati externa
- Privatizarea si nationalizarea
- Asigurarile si asistenta sociala
- Asigurarile de bunuri, persoane si raspundere civila

Politica financiara urmareste patru scopuri macroeconomice principale:


ocuparea fortei de munca, stabilitatea preturilor, o rata adecvata a
schimbului valutar si o rata înalta a cresterii economice.

Politica financiara are doua componente principale: politica monetar –


creditara si politica bugetar –fiscala.

Politica monetar–creditara ca parte integranta a politicii financiare,


reprezinta activitatea de influentare a proceselor social-economice prin
oferta de bani în vederea realizarii principalelor scopuri macroeconomice si
obtinerii echilibrului general adecvat în economie.
Politica monetar –creditara este elaborata si promovata de catre Banca
Nationala a tarii. Fiind unicul organ împuternicit prin lege cu functiile de
realizare a politicii monetar –creditare, Banca Nationala independent de
alte verigi ale puterii executive, pune în functie instrumentele politicii
monetar –creditare.

Banca Nationala nu emite acte normative prin care sa oblige firmele si


menajele sa-si mareasca sau sa-si reduca necesitatile de bani sau alte
optiuni economice. Ea modifica oferta de bani si rezervele bancare,
impunîndu-i în acest mod publicului sa-si m modifice suma si structura
cheltuielilor.

În aceste scopuri Banca Nationala are în arsenalul sau un


sir de instrumente, inclusiv:
-Operatiuni pe piata deschisa cu hîrtiile de valoare emise de Guvern (open
market operations --OMO)
-Rata de baza a Bancii Nationale sau rata de refinantare
-Rata rezervelor obligatorii
-Cursul valutar

Aceste instrumente, cu anumite particularitati, conditionate de traditii,


preferinte, sunt folosite în majoritatea tarilor cu economie de piata.

I. Operatiunile pe piata deschisa (OMO) reprezinta cumpararea-vînzarea


de catre Banca Centrala a hîrtiilor de valoare emise de Guvernul tarii si
urmareste scopul reducerii sau maririi cantitatii de bani din circulatie. Acest
instrument este pe larg folosit în SUA , dar mai putin folosit în tarile
europene. Operatiunea de „open market" este de natura contractuala, nu
reglementara. Ea se realizeaza pe o anumita piata, unde se formeaza un
anumit pret, si anume pe piata monetara. Pe aceasta piata, unde se
schimba pe titluri : lichiditatile create de banca centrala, aceasta din urma
initiaza vânzarea sau cumpararea unor titluri, generând, astfel, o cerere
sau o oferta de moneda legala. Initiativa respectiva nu întâlneste însa
adeziunea la schimb a celeilalte parti decât la un anumit nivel al pretului, a
carui variatie reflecta starea lichiditatii pietei.

Ca rezultat al operatiunii de „open market" este evident: banca centrala


cumpara sau vinde titluri pe piata monetara, titluri pe care, în modul acesta,
le monetizeaza sau demonetizeaza. Rezultatul acestor tranzactii este,
dupa caz, cresterea cantitatii de moneda legala în circulatie (cumpararea
de titluri) sau scaderea acestei cantitati (vânzarea de titluri). Or, moneda
bancii centrale este o moneda fundamentala („high-powered money") în
raport cu moneda bancilor comerciale, iar ca urmare, variatiile cantitatii de
moneda legala se traduc, prin jocul multiplicatorului creditelor, prin variatii
ale întregii mase monetare.

Consecintele exacte ale acestor operatiuni efectuate pe piata monetar sunt


însa diferite, dupa cum banca centrala tranzactioneaza titluri cu bancile
comerciale sau cu agentii din sectorul nebancar.

Sâ presupunem ca banca centrala cumpara titluri. În cazul în care titlurile


sunt cumparate de la bancile comerciale, operatiunea respectiva determina
cresterea lichiditatii în moneda legala a acestora din urma cu o suma egala
cu valoarea titlurilor achizitionate si, in consecinta, cresterea la multiplu a
posibilitatilor bancilor comerciale de a acorda noi credite. în-cazul în care
titlurile sunt cumparate de la agentii din sectorul nebancar, va creste
lichiditatea „ în moneda legala a agentilor nebancari, si nu lichiditatea
bancilor comerciale. Exista, deci, o deosebire esentiala fata de politica de
rescont, care nu face altceva decât sa însoteasca pasiv cresterea masei
monetare.

Analizînd impactul pe care-l au operatiunile pe piata


deschisa asupra scopurilor politicii financiare putem
conchide:
1. Cumpararea hîrtiilor de valoare guvernamentale conduce la cresterea
ofertei de bani, care la rîndul ei duce la descresterea ratei dobînzii, ce
poate sa influenteze pozitiv investitiile (scadere de somaj), însa persista
pericolul de crestere a preturilor (inflatie). Situatia data este caracteristica
politicii monetare expansioniste.
2. Vinderea hîrtiilor de valoare a guvernului conduce la diminuarea ofertei
de bani, rata dobînzii creste, rentabilitatea investitiilor în productie scade,
pe fondul stabilitatii preturilor creste somajul.

II. Un alt instrument de realizare a politicii monetar-creditare este rata de


baza a dobînzii bancare.

Bancile pot sa-si mareasca rezervele creditare prin:


a) Atragerea de noi depuneri
b) Contractarea de credite de la alte banci comerciale
c) Procurarea de resurse creditare de la Banca Centrala.

Ultima sursa este cea mai importanta cantitativ si cea mai dirijabila atît
administrativ, cît si economic. De aceea, Banca Nationala, stabilind rata
dobînzii la resursele creditare acordate bancilor comerciale la un anumit
nivel, indica de fapt, nivelul dobînzii din economie.

În Republica Moldova bancile comerciale procura resurse creditare la


licitatia creditara interbancara, unde cel mai mare furnizor de resurse
creditare este Banca Nationala. Prin mecanismul licitatiei, propunînd oferte
mari sau mici de resurse creditare pentru vînzare, Banca Nationala
influenteaza rata dobînzii bancare.

Efectele modificarii ratei dobînzii de asemenea pot fi


observate analizînd piata monetara:
a. Scaderea ratei dobînzii stimuleaza investitiile si cresterea ocupatiei, pe
fondul unei anumite tendinte de crestere a preturilor
b. Cresterea ratei dobînzii conduce la diminuarea investitiilor si aparitia
tendintei de crestere a somajului. Pe fondul anumitei stabilitati a preturilor
se dezvolta procesele de stagnare

III. Al treilea instrument important de realizare a politicii monetar-creditare


este modificarea ratei rezervelor obligatorii.

Pe parcursul dezvoltarii activitatii bancare s-a stabilit ordinea, care ulterior


a fost confirmata prin lege, conform careia o parte din depozitele bancare si
mijloacele primite din alte surse trebuie sa se pastreze în Banca Centrala.
Aceasta cerinta în primul rînd contribuie la asigurarea bancii si protejarea
intereselor clientelei. În al doilea rînd, Banca Centrala, marind sau
micsorînd rata rezervelor obligatorii influenteaza direct volumul creditelor
acordate de bancile comerciale si, ca rezultat, mareste sau micsoreaza
oferta de bani.
Politica de credit

Politica de credit reflecta politica bancii centrale dintr-o tara care urmareste
asigurarea echilibrului general economic prin intermediul creditului si cu
ajutorul unor instrumente specifice.

Obiectivele politicii de credit vizeaza utilizarea deplina a fortei de munca,


stabilitatea preturilor, echilibrul balantei de plati dar si îmbunatatirea
structurii diverselor sectoare de activitate. Scopul politicii de credit este de
a influenta fluxul cheltuielilor prin sporirea mijloacelor lichide ale bancilor
comerciale si deci, capacitatii acestora de creditare, în vederea cresterii
capacitatii de plata a agentilor economici creditati.
Prin politica de credit nu se realizeaza o influentare directa a fluxului
cheltuielilor; ea nu poate dirija singura evolutia economiei pentru
urmatoarele doua motive:
-În primul rând, politica de credit poate modifica doar volumul cheltuielilor
globale pe economie, pe ramuri, dar nu poate modifica repartitia
cheltuielilor între diferite entitati economice;
-În al doilea rând, trebuie spus ca exista inevitabil un anumit decalaj între
masurile de politica de credit si efectele lor vizibile asupra cheltuielilor.

În aceste conditii, politica de credit creeaza doar un cadru mai favorabil sau
mai putin favorabil cresterii economice, la care trebuie adaugate însa
initiativa si deciziile agentilor economici, ca si conditiile legate de politica
fiscala a statului sau alte constrângeri administrative.

Instrumentele uzuale ale politicii de credit sunt plafonate creditelor, politica


dobânzilor si a taxelor de rescont. Prin intermediul acestor instrumente se
poate stimula sau descuraja multiplicarea creditului atât la nivelul bancilor,
cât si al optiunilor agentilor economici. Tot ca un instrument de politica de
credit – dar de asta data interbancara – poate fi înteleasa atitudinea bancii
centrale de majorare sau dimensionare a rezervelor bancilor comerciale
tinute în cont la banca centrala. Marind sau micsorând pretentiile la
existenta unor astfel de rezerve se influenteaza asupra lichiditatii bancilor
comerciale si prin urmare, asupra posibilitatilor lor de creditare a agentilor
economici
Evaluarea situatiei financiare a agentului economic pentru
acordarea unui credit

Acordarea creditelor este functia de baza a bancilor comerciale. La


majoritatea din ele conturile creditare constituie nu mai putin de jumatate
din totalul activelor si 2/3 din venituri. Deci în cazul când la banci apar
probleme financiare ele, de obicei, sunt cauzate de creditele acordate fara
analiza profunda a situatiei financiare a clientului si deciziile pripite la
momentul acordarii creditului. Pentru determinarea gradului de risc pe care
si-l asuma banca si a marimii creditului care poate fi acordat este necesar
de a evalua situatia financiara a agentul economic.

Înainte de a încredinta clientului suma solicitata e necesar sa-l cunoasca.


Aceste informatii bancile le acumuleaza studiind darile de seama si
analizând rezultatele activitatii economice a agentului economic,
convingându-se de starea financiara buna a lui, de nivelul responsabilitatii
si competenta managerilor agentului economic dat. Important este de a
evidentia corect gradul de credibilitate a agentului economic.

Surse principale de asigurare a creditului la întreprinderi


sunt:
-Beneficiul agentului economic;
-Activele gajate în calitate de asigurare a creditului;
-Bilant lichid, în care se includ active usor realizabile si capital propriu;
-Garantiile, prezentate de agentul economic.

La primirea deciziei pe lânga sursele potentiale pentru


rambursarea creditului e necesara analiza darii de seama
financiara. Dare de seama financiara include:
- Bilantul contabil
-Contul de profit si pierdere;
-Raportul fluxului mijloacelor banesti, ce este prevazut de standardele
mondiale ale evidentei contabile si care devine practic în orice activitate
financiara.

Ca regula bancherii solicita în calitate de sursa de baza pentru


rambursarea creditului evidenta fluxul de numerar.
Insuficienta numerarului reflecta o înrautatire a starii financiare a
întreprinderii si a relatiilor cu creditorii.

Din punct de vedere al contabilitatii fluxul de numerar se


determina în felul urmator:
Beneficiu net + amortizarea + marirea creditoare – marimea stocurilor
valorilor materiale – cresterea creantelor.

Bilantul reflecta starea financiara a întreprinderii la un


moment dat si se determina ca:

Suma activelor=obligatiunile + capitalul social

Analiza bilantului ne permite sa determinam:


-Active existente la întreprindere;
-Lichiditatea activelor;
-Parte activelor finantata de catre creditori si parte finantata de catre
fondatori;
-Tipurile de datorii;
-Modificarea pe parcursul perioadei analizate.

Alta sursa este „Darea de seama, privind rezultatele financiare si utilizarea


lor”.
Spre deosebire de bilant ea reflecta activitatea
întreprinderii pe anumite perioade de gestiune si reflecta
veniturile si pierderile agentului economic provenite:
- Din activitatea de baza;
-Din alte activitati;
-Cheltuieli efectuate;
- Beneficiile si pierderile;

Venitul net = venituri –cheltuieli

-Are clientul probleme financiare?


-E posibil de ai acorda credit?
-Este credibil sau nu?

Raspuns la aceste întrebari putem primi în urma efectuarii analizei situatiei


financiare a agentului economic – client bancar.

Aceasta analiza include aprecieri pe urmatoarele directii:


-Lichiditatea bilantului contabil;
-Rentabilitatea;
-Capacitatea financiara;
-Utilizarea capitalului;
-Nivelul auto finantarii;

Pe fiecare din aceste directii, de regula, se determina un sir de indicatori


care caracterizeaza anumite laturi ale activitatii agentului economic. În
practica, pentru a aprecia capacitatea de plata a clientului, bancile
utilizeaza numai unele din aceste compartimente.

Banca Nationala pentru aprecierea starii financiare a


agentului economic recomanda urmatorii coeficienti:
-Coeficientul lichiditatii absolute
-Coeficientul lichiditatii imediate;
-Coeficientul de acoperire;
-Coeficientul echilibrului financiar;
-Coeficientul de autonomie sau coeficientul de auto finantare a activelor
circulante.

Însa coeficientii recomandati nu cuprind toate compartimentele analizei


financiare. Prin urmare nu permit bancilor direct sa determine gradul de risc
pe care sunt gata sa si-l asume si marimea creditului, ceea ce e foarte
important la etapa data, deoarece majoritatea întreprinderilor se gasesc
într-o stare financiara grea si aprecierea numai a unor indicatori nu permite
de a primi decizii corecte.

Scopurile politicii monetar-creditare:


Politica monetar creditara are 6 scopuri principale si
acestea sunt:

1. Rata înalta a angajrii în cîmpul muncii.


Rata de angajare înalta este un scop foarte pretuit din doua motive: 1. o
situatie alternativa, rata somajului înalta cauzeaza mult mizeria umana, în
aceasta situatie familiile foarte mult au de suferit necazuri financiare, îsi
pierd respectul personal de sine si rata criminalitatii se mareste (în acest
mod aceasta ultima dovada este foarte mult controversata), si 2. cînd rata
somajului este mare, economia nu numai are lucratori inutili , dar si resurse
inutile (fabrici si uzine închise, si echipament nefolosit ), tot acesta duce la
o pierdere de produse finite (ceea ce de fapt este micsorare în PIB).

Deasemenea este foarte clar ca rata angajarii este dorita în orice


economie. Multi spun ca este foarte bine ca într-o economie sa fie rata
somajului egala cu 0, dar este imposibil sa nu fie somaj, caci exista asa tip
de somaj ca fictiv unde se caracterizeaza ca exista si asa persoana care
doresc sa-si gaseasca alt post de lucru, mai bun decît pe cel care îl are,
apoi o sa existe si asa companii care cauta noi angajati.

Scopul pentru rata angajarii mare este ar trebui nu sa caute rata somajului
egala cu 0, ci aceasta sa fie mai la un nivel putin mai mare de 0, unde
cererea de posturi de munca sa fie egal cu oferta de locuri de munca.
Aceasta rata se numeste Rata naturala a somajului. Se estimeaza ca rata
naturala a somajului sa fie de 5-6%, dar chiar aceasta estimare este
subiect al unei afaceri bune de nestabilitate si dezacord. Plus la aceasta,
aceasta este posibila cînd politica guvernamentala apropiata, asa ca
provizia de informatie mai buna despre vacansii-le de locuri de munca , sau
unele programe de training ar putea descreste rata naturala a somajului.

2. Cresterea economica
Scopul unei cresteri economice ferme este foarte apropiat relatat cu scopul
angajarii înalte, deoarece investitorii si companiile doresc mai mult sa
investeasca în echipament capital pentru a creste productivitatea si a
obtine o crestere economica cînd rata somajului este mica. Controversat
daca rata somajului este mare si fabricile sunt inutile, aceasta nu va duce
la o investire din partea firmelor în plantatii aditionale si echipament.
Deasemenea aceste doua scopuri sunt foarte mult apropiate una de alta,
politicile au scopuri de a promova crestere economica prin metoda de a
încuraja direct firmele pentru a investi, sau prin încurajarea oamenilor de a
economisi bani, ceea ce asigura mai multe fonduri pentru firme pentru
investire. De fapt aceasta este un scop al statului a numita partea –
ofertanta a politicii economice , care intentioneaza sa împinga cresterea
economica prin promovarea de stimulente de taxe pentru business pentru
a investi în echipament si facilitati, si de asemenea pentru platitorii de taxe
de a salva mai multi bani.

3. Stabilitatea pretului
O stabilitate a preturilor este oarecum dorita deoarece nivelul de crestere a
presului (inflatia) creeaza o oarecare nesiguranta în societate, si aceasta
poate cauza la o crestere înceata a economiei. De exemplu, o inflatie
determinata de preturile bunurilor si serviciilor este mai greu de interpretat
cînd nivelul la toate preturi se schimba, aceasta complica luarea de decizii
de catre consumatori, firme si chiar guverne. Un exemplu clar în ceea ce
priveste hyperinflatia este situatia din ultimii ani care a fost în Brazilia si
Argentina. Multi specialisti considera ca cauza principala a cresterii
economice în aceste tari într-un ritm încet se datoreaza hyperinflatiei. Rata
inflatiei de asemenea face dificil de a planifica business-ul pentru viitor. De
exemplu, este mai dificil de a decide, într-un perioada cînd inflatia este
mare, cîti bani ar trebui de pus deoparte pentru a-i plati un elev sau student
plata pentru studii. Mai tîrziu inflatia poate sa strice structura sociala a
societatii: conflicte pot aparea ca rezultat al situatiei cînd fiecare grup dintr-
o societate concureaza cu alte grupuri pentru a fi siguri ca venitul lor se
mentine cu nivelul cresterii preturilor.

4. Stabilitatea ratei dobânzii


Stabilitatea ratei dobînzii este de asemenea dorita deoarece fluctuatiile
ratei dobînzii pot crea instabilitati în societate si pot face mai greu ca
antreprenorii sa planuiasca activitatea lor pentru viitor. De exemplu,
fluctuatiile ratei dobânzii care afecteaza dorinta cumparatorilor de a procura
case, face ca sa fie mai greu de a decide cînd sa procure acea casa , si
pentru o firma care construieste case, va fi greu sa decida cîte case sa
construiasca.

5. Stabilitatea pietei financiare


Crizele financiare pot interveni cu capacitatea pietei financiare de a dirija
fondurile catre populatie cu oportunitati investitionale productive, în acest
mod aceasta situatie duce la contrare ascutita în activitatea economica.
Promovarea a unui sistem financiar mai stabil unde crizele financiare sunt
evitate, in acest mod este un scop important pentru banca centrala

Stabilitatea pietei financiare este prevazuta de stabilitatea ratei dobânzii,


deoarece fluctuatiile ratei dobânzii creeaza mare instabilitate pentru
institutiile financiare. O oarecare crestere a ratei dobânzii ar duce la
pierderi enorme de capital la obligatiuni pe termen lung si la ipoteca,
pierderi ce ar cauza insuccese companiilor ce le detin. În ultimii ani,
fluctuatiile mai pronuntate ale ratei dobânzii au devenit o problema severa
atît pentru asociatiile de economii si împrumut cît si pentru bancile mutuale
de economii.