TEORIA CONCEPTELOR NEDETERMINATE

Pornindu-se de la constatarea ca anumite notiuni(interes public, serviciu public, oridine publica,

securitate publica, bunuri publice) au un caracter relativ-determinat, in doctrina germana a fost
fundamentata ​teoria conceptelor nedeterminate​. Ea sustine ca:
1. stabilirea la un moment dat a continutului concret al acestor notiuni depinde de scopurile
puterii politice, sensul lor putandu-se modifica odata cu schimbarea conceptiilor politice.
2. atunci cand se regasesc in cadrul unor texte legale, aceste notiuni confera celui chemat sa
aplice norma juridica o anumita marja de apreciere atat in ceea ce priveste identificarea situatiei
concrete care se incadreaza in sfera de cuprindere a notiunii respective cat si cu privire la mijloacele de
actiune necesare pentru atingerea scopului fixat de legiutor.

De la aceasta idee s-a fundamentat conceptul de ​putere discretionara a administratiei publice sau
puterea/ dreptul de apreciere a administratiei publice potrivit terminologiei utilizate in doctrina
franceza.
Puterea discretionara​: libertatea de decizie si actiune a administartiei publice in limitele legii.
Aceasta marja de apreciere a administratiei publice nu este nelimitata ci se exercita in conditiile
si limitele stabilite prin lege. Dincole de aceste limite, administratia va actiona cu exces de putere care
poate fi cenzurat de instanta judecatoreasca competenta.
In doctrina germana se sustine ca locul administratiei in cadrul sistemului puterilor publice este
dat tocmai de sfera puterii sale discretionare, aceasta reprezentand fundamentul idee potrivit careia
administratia publica este o functie autonoma. Administratia publica are o putere discretionara
deoarece ii este aplicabil un regim juridic exorbitant de la dreptul comun( dreptului comun ii este
specific un regim juridic bazat pe egalitatea de vionta juridica a partilor).
Regimul juridic aplicabil administratiei deroga de la dreptul comun in sensul ca foloseste ca
metoda de reglementare a relatiilor sociale decizia unilaterala bazata pe inegalitatea partilor in cadrul
raportului juridic. Asadar, administratia are acea putere exorbitanta de a-si impune vointa si in acelasi
timp o putere discretionara. Aceasta putere presupune posibilitatea recunoscuta acesteia de a putea
alege intre mai multe posibilitati legale. Discretionar inseamna a te manifesta legal, in sensul de a
putea alege intre mai multe posibilitati pe care legea le confera.
Puterea discretionara nu se confunda cu arbitrariul care presupune depasirea granitelor
conferite de catre lege. Puterea discretionara este dreptul pe care il are acesta de a aprecia
oportunitatea ca beneficiu conferit de lege, aflat in puterea administratiei.

Dreptul administrativ si normele de drept administrativ

Dreptul administrativ: acea ramura a dreptului public ce reglementeaza relatiile sociale din sfera
administratiei publice precum si pe cele de natura conflictuala dintre autoritatile publice sau structurile
private, investite cu prerogative de putere publica, pe de o parte, si cei vatmati in drepturile lor prin
actele administrative ale acestor autoritati, pe de alta parte.
Din definitie rezulta ca dreptul administrativ reglementeaza in esenta 2 categorii de relatii
sociale: relatii din sfera administratiei publice fiind vorba, de fapt, de acele relatii sociale referitoare la
aplicarea legii precum si la prestarea in limitele legii a serviciilor publice (Administratia ACTIVA) si
relatiile care privesc solutionarea litigiilor dintre autoritatile publice si cei vatamati prin actele
adminsitrative ale acestor autoritati(Administratia CONTENCIOASA).

1
 TRASATURI:
- ramura a dreptului public: dreptul administrativ urmareste, in general, ocrotirea interesul
public;
- reglementeaza relatiile sociale dintre autoritatile publice dar si dintre acestea si particulari;
- in cadrul raporturilor de drept administrativ cel putin unul dintre participanti actioneaza in
regim de putere publica, ceea ce determina o pozitie de inegalitate intre parti.
Dreptul administrativ reprezinta acea ramura a dreptului public care cuprinde norme juridice ce
reglementeaza principalele raporturi din sfera administratiei publice.

​Norma juridica ​este definita ca o regula de conduita generala, impersoanala, predictata de

catre stat si adusa la indeplinire, de regula, in mod voluntar si la nevoie, prin forta coercitiva a statului.
Normativitatea juridica reprezinta o compenenta a normativitatii sociale, ceea ce diferentiaza normele
dreptului de normele relatiilor etice, morale.
Normele de drept administrativ se caracterizeaza printr-o mare varietate, aceasta trasatura este
determinata de sfera vasta a administratiei publice aceasta cuprinzand domenii si sectoare de activitate
diversa.
Normele dreptului administrativ au caracter imperativ, alcatuiesc un regim juridic specific, au
o mare mobilitate.
Mobilitatea normelor de drept administrativ este determinata de specificul administratiei
publice, caracterizata prin transformari rapide si permanente care impun schimbari corespunzatoare in
domeniul juridic.

IZVOARELE DREPTULUI ADMINISTRATIV

- in sens material: ansamblul factorilor de natura economica, sociala, politica, culturala,

ideologica, care determina aparitia si continutul normelor juridice.
- in sens formal: formele de exprimare, de exteriorizare ale normelor juridice in cadrul sistemului
de drept.
Dupa modalitatea de exprimare a normelor juridice, izvoarele sunt:
- scrise: actele juridice normative;
- nescrise: cutuma, jurisprudenta.
In statele care au optat pentru sistemul de drept romano-germanic, rolul preponderent revine
izvoarelor scrise, cutuma si jurisprudenta avand un rol subsidiar.
In statele care au optat pentru sistemul de drept anglo-sexon, jurisprudenta si cutuma au in
continuare un rol deosebit de important alaturi de legea scrisa.

Izvoarele formale ale dreptului administrativ: forme de exprimare, de exteriorizare a normelor de

drept administrativ, scrise sau nescrise.

Izvoarele dreptului administrativ roman

a. acte normative care imbraca forma legii: Constitutia, care ocupa o pozitie distincta in
ierarhia legilor, legile constitutionale, organice, ordinare.
b. Acte normative cu putere de lege: decrete-lege, adoptate pana in 1990, in masura in care
mai sunt in vigoare, cele mai multe au fost abrogate, ordonantele de Guvern.

2
 c. Acte normative subordonate legii: hotararile de Guvern, actele ministerelor, ordinele
prefectilor, hotararile Consiliilor Judetene si Locale, dispozitiile primarilor si ale presedintilor
consiliilor judetene.

I. Izvoare scrise
1. CONSTITUTIA​: este izvor al dreptului administrativ deoarece aceasta cuprinde
dispozitii ce reglementeaza relatii sociale din sfera administratiei publice. In acest sens pot fi retinute:
prevederile din titlul III referitoare la Presedinte, Guvern, Administratia Centrala de specialitate,
Administratia Publica Locala, si unele dispozitii ale titlului II referitoare la drepturile si obligatiile
fundaentale(art 51, 52).
Aceste norme juridice au o dubla natura: de drept administrativ intrucat reglementeaza relatii
sociale din sfera administratiei publice si de drept constitutional intrucat sunt prevazute in Constitutie.
2. LEGILE: constituionale, organice, ordinare- sunt izvoare ale dreptului administrativ
numai in masura in care reglementeaza relatii din sfera administratiei publice.
Legile constitutionale sunt izvoare ale dreptului administrativ numai daca cuprind norme de
drept administrativ. Ex: legea de revizuire a Constitutiei nr.429/2003 cuprinde dispozitii ce vizeaza
institutia sefului de stat, Guvernul, Administratia publica locala, contenciosul administrativ.
Dintre ​legile organice​, unele constituie izvoare ale dreptului adminsitrativ: legea 90/2001 privind
organizarea si functionarea Guvernului si a ministerelor, modificata si completata ulterior, Legea
215/2001 a administratiei publice locale, modificata si completata ulterior, Legea 554/2004 a
contenciosului administrativ.
Notiunea de lege organica poate avea urmatoarele semnificatii:
- lege care reglementeaza un domeniu de relatii sociale de o importanta deosebita;
- lege care se refera la organizarea si functionarea unor autoritati publice. In Romania,
legile organice au un domeniu de reglementare specific, strict delimitat de Constitutie si sunt supuse
unei proceduri specifice de adoptare, ceea ce le confera o pozitie distincta in ierarhia legislativa,
situandu-se intre Constitutie şi legile ordinare.

3. Legile ordinare-​dintre acestea reprezinta izvoare ale dreptului administrativ: legea 52/2003
privin transparenta decizionala in administratia publica, Legea 571/2004 privind infiintarea,
organizarea, functionarea politiei comunitare, Legea 315/2004 privind dezvoltarea regionala in
Romania.
Legile ordinare reprezinta regula in raport cu legile organice, acestea reglementand prin
excludere orice categorie de relatii sociale cu exceptia celor ce tin de domeniul legii organice; s-ar
putea spune ca e vorba de relatii sociale pe care constituantul nu le-a considerat atat de importante
incat sa le treaca in domeniul de reglementare al legii organice.

3. Ordonantele de Guvern​: sunt expresia unei competente legislative delegate, fiind acea
categorie de acte normative prin intermediul careia Guvernul, in anumite situatii si cu respectarea unor
conditii, reglementeaza relatii sociale ce tin de domeniul legii.
Ordonantele de Guvern pot fi simple/legale si de urgenta/constitutionale.
Ordonantele simple ​sunt adoptate intotdeauna in temeiul unei legi speciale de abilitare din partea
Parlamentului si nu sunt supuse, de regula, aprobarii Parlamentului;intervin numai in domeniul legii
ordinare.

3
 Ordonantele de urgenta intervin in situatii extraordinare a caror reglementare nu poate fi
amanata, se supun intotdeauna aprobarii Parlamentului; acestea pot interveni atat in domeniul legii
ordinare cat si al legii organice. De regula, ordonantele Guvernului sunt izvoare ale dreptului
administrativ ceea ce nu exclude posibilitatea de a fi izvoare si pentru alte ramuri de drept.

4. Actele internationale sunt izvoare ale dreptului administrativ in masura in care sunt
respectate cumulativ 3 conditii:
- au fost ratificare potrivit dispozitiilor constitutionale;
- sunt de aplicabilitate directa:cuprind dispozitii susceptibile sa reglementeze in mod direct
relatii sociale concrete;
- reglementeaza relatii sociale din sfera administratiei publice.

Ex: Carta Europeana a autonomiei locale

Conventia Europeana a Drepturilor Omului
Tratatul de Aderare a Romaniei la Uniunea Europeana.

5. Actele normative subordonate legii​: hotararile Guvernului, actele administratiei

ministeriale si extraministeriale, actele autoritatilor administrative centrale autonome, actele
adminsitratiei publice locale-sunt emise/ adoptate in vederea punerii in executare a prevederilor legale.
Asadar, au forta juridica inferioara legii, ca act al Parlamentului.
Este vorba despre acte administartive care pot avea, dupa caz, caracter normativ sau individual.
Toate aceste categorii de acte administrative constituie izvoare ale dreptului administrativ numai daca
au caracter normativ.

O discutie se impune referitor la calificarea decretelor Presedintelui Romaniei ca izvoare ale

dreptului administrativ. In acest sens s-au conturat 2 opinii:
- decretele prezidentiale au intotdeauna caracter individual- acestea nu pot fi izvoare ale
dreptului administrativ;
- desi, de regula, decretele prezidentiale au caracter individual, in exercitarea anumitor atributii
ale sale, Presedintele Romaniei ar putea emite si decrete cu caracter normativ: declararea mobilizarii
totale/ partiale a fortelor armate, respingerea agresiunii armate, instituirea starii de asediu/urgenta.

II. IZVOARE NESCRISE

1. Obiceiul juridic/cutuma​:o practica sociala indelungata recunoscuta ca regula de conduita

obligatorie. Pentru a fi in prezenta cutumei, trebuie intrunite 2 conditii:

a. conditia obiectiva/materiala: presupune degajarea unei reguli de conduita dintr-o practica

sociala indelungata si constanta.
b. Conditie subiectiva/psihologica: se refera la formarea convingerii atat din partea
membrilor grupului social, cat mai ales din partea puterii de stat, asupra caracterului obligatoriu al
acestei reguli de conduita.
Exista doua modalitati prin care statul confera obiceiului caracter juridic:
- autoritatile statale competente stabilesc in cuprinsul unor acte normative, situatie in care
se recunoaste caracetrul obligatoriu al obiceiului;

4
 - instantele judecatoresti, cu prilejul solutionarii diferitelor cauze identifica existenta unei
reguli obisnuielnice si recunosc caracterul obligatoriu al acesteia.

2. Jurisprudenta/practica judiciara​: totalitatea hotararilor, solutiilor pronuntate de catre

instantele judecatoresti de toate gradele. In sistemele de drept de tip romano-germanic, desi se
recunoaste importanta jurisprudentei in dezvoltarea dreptului, se considera, in general, ca aceasta nu
este izvor de drept, plecandu-se de la premisa ca rolul instantelor este de a aplica legea la cazuri
concrete si nu de a crea norme juridice.

Hotararile judecatoresti solutionand litigii concrete, cuprind, in general, dispozitii de speta si

nu reguli de conduita generala, insa regulile de conduita generala si obligatorie se degaja dintr-o
jurisprudenta constanta a instantelor judecatoresti fara a fi consacrata ca atare intr-un text scris.
In Romania, desi se spreciaza ca jurisprudenta instantelor de contencios administrativ
dobandeste o importanta tot mai mare, aceasta nu e recunoscuta in mod oficial ca izvor al dreptului
administrativ.

3. Doctrina juridica in sens de cercetare stiintifica este ansamblul opiniilor de specialitate

dintr-un anumit domeniu de activitate. Doctrina juridica: analizele, investigatiile, interpretarile
specialistilor asupra fenomenului juridic(stiinta juridica).

In prezent, desi doctrina juridica nu constituie izvor de drept, aceasta poate in concret sa
exercite o anumita influenta atat asupra autoritatilor competente , sa editeze norme juridice cat si
asupra instantelor judecatoresti constituindu-se intr-o importanta sursa de inspiratie.

STRUCTURA NORMEI DE DREPT ADMINISTRATIV

Normele de drept adminsitrativ: acea categorie de norme juridice ce reglementeaza raporturile

sociale ce apar intre autoritatile administratiei publice in realizarea sarcinilor executive si intre acestea
si particulari.
Structura normei juridice imbraca doua aspecte:
1. structura interna, logico-juridica
2. structura externa, tehnico-legislativa/juridica.
Structura interna cuprinde​: ipoteza, dispozitia, sanctiunea.

Ipoteza normei juridice de drept administrativ: acel element al normei juridice care stabileste
imprejurarile, conditiile in care se aplica dispozitia precum si subiectele la care aceasta se refera.
Ipoteza normei de drept adminsitrativ este, de regula, mai dezvoltata intrucat necesitatea realizarii
interesului public impune, adeseori, precizarea detaliata, riguroasa a imprejurarilor in care se prescrie
o anumita conduita subiectelor vizate.
Dupa modul de determinare, ipotezele se impart in: strict/absolut determinate si relativ
determinate.
- Ipotezele strict determinate​: imprejurarile in care se aplica dispozitia sunt conturate cu
precizie;
- Ipotezele relativ determinate​: imprejurarile in care se aplica dispozitia sun prevazute
generic.

5
 Dispozitia: continutul, fondul normei juridice-indicand conduita prescrisa subiectelor care se afla
in imprejurarile prevazute de ipoteza. Dispozitia normei de drept administrativ este imperativa
deoarece relatiile sociale din sfera adminsitratiei publice intervin in procesul de realizare a puterii
publice.
Dupa modul de determinate, dispozitiile sunt: strict/absolut determinate si relativ determinate.
Dispozitia strict determinata​: drepturile si obligatiile subiectelor vizate sunt stabilite in mod
precis, detaliat;
Dispozitia relativ determinata​: drepturile si obligatiile ce revin subiectelor vizate nu sunt precis
formulate-se prevad variante sau limite ale conduitei urmand ca subiectul sa aleaga una dintre ele sau,
dupa caz, in cadul limitelor stabilite, sa aleaga conduita dorita.
In principiu, dispozitiile strict determinate fundamenteaza competenta legala a autoritatilor
adminsitratiei publice in timp ce dispozotiile relativ determinate confera autoritatii publice o anumita
putere discretionara.
Dupa caracterul conduitei prescrise, dispozitiile normelor de drept administrativ sunt:
A. imperative
B. permisive

Dispozitia imperativa: subiectelor li se impune o anumita conduita de la care acestea nu se pot

abate. Dispozitiile imperative sunt de doua feluri: onerative si prohibitive.
Dispozitia onerativa impune subiectelor se realizeze o anumita actiune.
Dispozitia prohibitiva obliga subiectelor vizate la inactiune.

Dispozitia permisivia: subiectelor vizate li se confera libertatea de a alege conduita de urmat.

3.Sanctiunea:​ consecintele nerespectarii dispozitiei normei juridice.

Dupa gradul de determinare: sanctiuni strict determinate si relativ determinate.

Sanctiunea strict determinata : este precis stabilita, organul competent sa o aplice neavand nici o
marja de apreciere in ce priveste determinarea in concret a sanctiunii.
Sanctiunea relativ determinata – gradul de precizie al formularii este mai scazut, ceea ce permite
organului competent sa stabileasca sanctiunea concreta dintr-un cadru mai larg intre anumite limite.

Dupa criteriul formelor raspunderii administrative care se realizeaza prin aplicarea sanctiunilor
normelor de drept administrativ se distinge intre:
A. Sanctiuni administrativ disciplinare: mustrare, destituirea din functie
B. Sanctiuni contraventionale: amenzi, servicii in folosul comunitatii
C. Sanctiuni administrativ patrimoniale: obligarea la despagubiri

Dupa cum textul legal prevede una sau mai multe urmari nefavorabile:
A. Sanctiuni unice – prevede o singura consecinta nefavorabila
B. Sanctiuni multiple – doua sau mai multe consecinte nefavorabile

6
 RAPORTUL DE DREPT ADMINISTRATIV

Notiune si trasaturi

Raportul juridic – o relatie sociala reglementata de norme juridice

Raportul juridic de drept administrativ - o relatie sociala reglementata de norme de drept
administrativ

Premisele fundamentale ale existentei raportului de drept administrativ sunt:

A.norme juridice de drept administrativ
B.subiecte
C.fapte juridice administrative

Dintre aceste premise rolul determinant revine normei de drept administrativ deoarece:
- nu se poate vorbi de raporturi juridice in lipsa unei norme juridice;
-norma de drept determina subiectele, continutul raportului de drept administrativ precum si
imprejurarile in care acesta se declanseaza, se modifica;
Raportul de drept administrativ este principalul mijloc de realizare al normei de drept
administrativ, motiv pentru care se sustine ca aceste reprezinta norma de drept administrativ in
actiune.

Trasaturi:
-cel putin unul dintre subiectele raportului de drept administrativ apare ca purtator al autoritatii
publice;
-sunt raporturi de putere reglementate de normele dreptului administrativ.

Elemente constitutive:

1.Subiectele raporturilor de drept administrativ – participantii la aceste raporturi, care apar ca

titulari de drept si obligatii.
In cadrul raporturilor de drept administrativ este investit cu prerogative de putere publica: organ
al administratiei publice, institutia publica, o alta autoritate publica care desfasoara si o activitate de
natura administrativa subsecventa, o structura nestatala autorizata sa functioneze si sa presteze o
activitate de interes public; celalalt subiect poate fi tot un organ al administratiei publice, o autoritate
publica din sfera altei puteri sau un particular.
Subiectele investite cu autoritate publica au capacitate juridica speciala, adica nu pot participa la
orice raporturi de drept administrativ, ci numai la acele raporturi necesare pentru realizarea
competentei lor.

2. Continutul raportului de drept administrativ​-ansamblul drepturilor si obligatiilor ce revin

subiectelor acestor raporturi.

​3. Obiectul raportului juridic de drept administrativ​- acele actiuni si inactiuni ce se

realizeaza in sfera administratiei publice fiind prin natura lor foarte numeroase si diverse. Este vorba

7
despre diferite actiuni si ianctiuni ale subiectelor raporturilor de drept administrativ(de executare a
actelor juridice, a unor lucrari de prestari de servicii publice, de control, de coordonare, de indrumare).

CLASIFICARE
Existenta normei juridice si a subiectelor raportului juridic nu este suficienta pentru nasterea unui
raport juridic. Scanteia acestuia este reprezentata de faptul juridic ca manifestare de vointa sau
imprejurare generatoare a raportului juridic.
Dupa criteriul pozitiei subiectului raportului juridic in cadrul raportului de drept administrativ:
A. raporturi de subordonare
B. raporturi de colaborare

A. Raporturi de subordonare- ​pozitie de inegalitate intre subiecte, subiectul supraordonat

dispunand cu privire la conduita celuilalt subiect subordonat, in consecinta, nasterea acestor raporturi
este determinata, in principiu, de vointa unilaterala a organului supraordonat.
- subiectul supraordonat este, de regula, o autoritate a administratiei publice, dar poate fi si o alta
autoritate publica sau o structura nestatala autorizata sa desfasoare activitati in regim de putere
publica;
- subiectul subordonat poate fi fie purtator al autoritatii publice sau un simplu particular(PF,PJ).
In acest context se va face distinctia intre:
- raporturi de subordonare care se formeaza in institutiile administratiei publice: intre autoritati,
organe, institutii publice din sfera administratiei publice;
- raporturi de subordonare care se stabilesc intre un subiect care apartine sistemului
administratiei publice si un subiect aflat in afara acestui sistem(particular).

In ceea ce priveste raporturile de subordonare care se formeaza in institutiile administratiei

publice, se face mai departe distinctia intre subordonarea administrativa in sens organic si cea in sens
functional.
​Subordonarea organica – organul subordonat depinde organic sub toate aspectele activitatii
sale de organul ierarhic superior. Prerogative:
- dreptul de infiintare si organizare a autoritatii inferioare;
- dreptul de a conduce, indruma si coordona activitatea organelor subordonate;
- dreptul de numire a conducatorilor autoritatii subordonate;
- dreptul de control general al activitatii cu posibilitatea de anulare a actelor;
- dreptul de a trage la raspundere prin aplicarea unor sanctiuni administrativ-disciplinare.

​ ubordonarea functionala evoca ideea de activitate in sensul ca organul subordonat nu depinde

S
in totalitate de organul supraordonat, ci numai cu privire la anumite aspecte ale activitatii sale.
Subordonarea functionala este limitata, deci, sub doua aspecte:
1. subordonarea functioanala nu vizeaza intreaga activitate a oragnului subordonat, ci numai
anumite aspecte ale acestuia, deci exercitiul anumitor atributii;
2. subordonarea functioanala cuprinde numai anumite elemente ale subiectelor organice:
- dreptul de indrumare si coordonare a activitatii organului subordonat;
- sprijinirea organelor subordonate in vederea realizarii atributiilor;
- dreptul de supraveghere permanenta a activitatii.

8
 B.raporturi de colaborare​- subiectele se afla pe pozitie de egalitate juridica, nasterea,
modificarea sau stingerea acestora fiind determinate de vointa ambelor subiecte. Asemenea
raporturiapar, de regula, in sfera administartiei publice intre autoritati publice care actioneaza
impreuna, fiecare exercitandu-si competenta in vederea realizarii unui scop comun.
Raporturile de colaborare se pot stabili si intre un subiect din sfera administratiei publice si
unul din afara acestui sistem.

Alaturi de cele doua categorii de raporturi de drept adminsitrativ evocate anterior unii autori
incearca sa fundamenteze si o a treia categorie de ​raporturi de participare care se caracterizeaza, in
esenta, prin aceea ca subiectele participa la exercitarea unor atributii pe care legea le da in competenta
unui organ colegial, fata de care subiectul in cauza, se afla, de regula, in ​raporturi de subordonare​.
Aceste categorii de raporturi sunt privite, in prezent, cu rezerve de unii specialisti.
De asemenea, in doctrina, s-au conturat si alte categorii de raporturi de drept administrativ:
- raporturi juridice de utilizare a serviciilor publice: subiectele active actioneaza in calitatea lor
de servicii publice infiintate pentru realizarea unor activitati cu caracter prestator;
- raporturi de natura procesuala ce privesc solutionarea conflictelor juridice dintre autoritatile
administartiei publice si alte structuri administrative sau particulare.

ACTUL ADMINISTRATIV

Actul administrativ​, ca produs de bază al administratiei publice, reprezintă o

varietate a actului juridic cu privire la noţiunea de act va trebui să avem în vedere faptul
că îi pot fi atribuite 2 sensuri: un sens de act, ca manifestare de voinţă juridică
producătoare de consecinţe juridice (sensul de „negotium”) şi un sens de „instrumentum”
care se referă la actul juridic ca înscris.
Actul administrativ este intrumentul fundamental cu ajutorul căruia administraţia
publică îşi îndeplineşte prerogativele de dispiziţie, dar şi de prestaţie.

Trăsături sprecifice actului administrativ

● actul administrativ este un act juridic, adică produce modificări în ordinea
juridică, dă anaştere sau stinge aporturi juridice;
● ca act juridic, actul administrativ reprezintă un fapt juridic, izvor al
raporturilor juridice de drept administrativ;
● actul administrativ, ca act juridic, poate îmbrăca uneori forme specifice
fiind vorba de refuzul manifest al administraţiei de a soluţiona un drept
sau tăcerea administraţiei prin care, în fapt, pretenţii justificate nu sunt
satisfăcute;
● uneori, lipsa manifestării de voinţă în sensul unor drepturi conferite de
lege reprezintă ea însăşi o atitudine capabilă să producă consecinţe
juridice, reprezintă un act administrativ. Legea contenciosului
administrativ sancţionează şi împotriva tăcerii, a refuzului manifest al
administraţiei. Competenţa conferită administraţiei trebie înţeleasă ca
drept al acesteia, dar şi ca obligaţie. De aceea tăcerea administraţiei
înseamnă în fapt manifestarea unei voinţe cu consecinţe juridice. Aşadar,
actul administrativ, ca act juridic, poate să îmbrace forma unei manifestări

9
 exprese de voinţă şi uneori forma refuzului sau al tăcerii administraţiei
publice;
● actul administrativ reprezintă o manifestare unilaterală de voinţă. Ca
manifestare unilaterală de voinţă juridică actul administrativ trebuie înţeles
ca exprimând atitudinea unei singure părţi, ca exprimând voinţa unei părţi
a raporturilor juridice impusă celeilalte părţi a acestuia. Cu alte cuvinte,
actul administrativ ca manifestare unilaterală de voinţă nu trebuie înţeles
numai ca exprimând voinţa unei singure persoane; uneori actul
administrativ poate să fie rodul mai multor voinţe individuale concordante.
Este cazul actelor adoptate de entităţi administrative clegiale: actul
consiliului;
● voinţa juridică cuprinsă în actul administrativ este supusă unui regim
juridic specific. Actele administrative se supun unor regului de formă şi
fond specifice ... regimul juridic administrativ. Aceste reguli se referă la
pregătirea emiterii, emiterea actelor, adoptarea acestora sau la executarea
actelor administrative;
● actul administrativ este emis în temeiul şi pentru realizarea puterii publice
transpusă în lege. Actele administrative sunt instrumente de bază concrete,
prin care administraţia publică îşi îndeplineşte prerogativele. Prin
intermediul actelor administrative se realizează acţiunile de dispoziţie şi,
uneori, acţiunile de prestaţie care dau conţinut administraţiei publice;
● actul administrativ are un caracter executoriu. Actele administrative sunt
executorii din oficiu. Ele pot fi puse în aplicare ca atare nefiind necesară
investirea lor cu vreo formulă executorie de către vreo instanţă. Acetele
administrative pot fi aplicate aşa cum sunt ele emise sau adoptate din
momentul intrării lor în vigoare;
● actele administrative se bucură de ​prezumţii​:
a) prezumţia de legalitate – este prezentată a fi în concordanţă cu legea
pe care trebuie să o pună în aplicare. Prezumţia este relativă, ea putând
fi răsturnată prin dovada încălcării actelor administrative al legii. Cu
alte cuvinte, prezumţia de legalitate nu împiedică şi nu se opune
declanşării controlului care să stabilească conformitatea actelor cu
legea.
b) prezumţia ​de autenticitate – actul administrativ are forţă probantă
deplină, el este un act autentic;
c) prezumţia de veridicitate ​– actul administrativ este prezumat a
supune adevărul, este o prezumţie relativă şi poate fi răsturnată.
Prezumţiile ţin de regimul juridic specific atribuit actelor administraţiei în vederea
realizării. Executării în regim de putere publică a unor sarcini generale.
Vom reţine aşadar, ca elemente de bază ale actului administrativ obiectul actului,
conţinutul acestuia, manifestarea de voinţă juridică pe care actul administrativ o cuprinde,
ea fiind producătoare de transformări în ordinea , în realitatea juridică.
Actul administrativ este doar o specie a actului juridic. Pentru a-l înţelege mai
bine ar trebui să-l comparăm cu alte categorii de acte juridce.

10
 O primă comparaţie – ​actul administrativ şi lege​, reprezintă manifestări
unilaterale de voinţă. Nici legea nu este rezultat al negocierii dintre părţi. Numai că, legea
reprezintă principalul instrument juridic prin care îşi exprimă voinţa., puterea legiuitoare
în stat, în timp ce actul administrativ este instrumentul de realizare a puterii executive.
Forţa juridică atribuită legii este superioară celei a actului administrativ. Legea
reglementează primar relaţii sociale, în timp ce actul administrativ are întotdeauna un
caracter „secundum legem”, prin el organizându-se executarea sau executându-se în
concret dispoziţiile legii.
Regimul juridic aplicabil celor 2 categorii de cate juridice este diferit. Legea se
proiectează, este emisă, adoptată, pusă în aplicare după reguli constituţionale sau după
regulamentele celor 2 camere ale parlamentului; actul administrativ parcurge proceduri
specifice specifice de elaborare, emitere, adoptare, aplicare prevăzute în lege.
O a doua comparaţie – ​actul administrativ şi hotarârea judecătoarească​.
Ambele acte reprezintă o manifestare unilaterală de voinţă, juridică, numai că, prin
hotărârea judecătorească se înfăptuieşte puterea judecătorească în stat, iar prin actul
administrativ se înfăptuieşte puterea administrativă
Hotărârea judecătorească este actul juridic prin care se soluţionează litigii în faţa
instanţei, litigii între particulari ori de acte de putere. Puterea judecătorească reprezintă o
decizie de speţă, are un caracter individual, ea soluţionând un litigiu determinat în timp ce
actele administrative pot avea uneori caracter normativ, pot cuprinde norme generale şi
impersonale. Puterea judecătorească trebuie investită cu formule executorie.
O a treia comparaţie – ​contractul administrativ şi contractul​. Contractul este o
convenţie realizată între două sau mai multe părţi, ea fiind instrumentul prin care se
realizează instrumente ale particularilor. Contractul este un act bilateral, o dublă
manifstare de voinţă, este supus unui regim juridic de drept comun, de drept privat şi nu
de drept public cum este actul administrativ.
Contractul este legea părţilor, are forţa pe care acestea doresc să i-o ofere.
Contractul comun realizează interesele particularilor şi nu scopurile administraţiei şi a
intereselor generale pe care administraţia le promovează.

Clasificarea actelor administrative

Pentru a clasifica actele administrative utilizăm următoarele criterii:

1. după întinderea efectelor juridice produse​:

- acte individuale = ​reprezintă aplicarea normei generale la o situaţie
concretă, determinată.
- acte normative ​= ​cuprind norme cu caracter general impersonal
aplicabile în număr nedeterminat de cazuri.
2. după conţinutul acestora:
- acte administrative prin care se stabilesc drepturi şi obligaţii
determinate pentru diverse persoane;
- acte administrative prin care se crează un statut detreminant unei
persoane;

11
 - actele administrative de sanţionare a unor abateri de la normele
legale ​( actul prin care agentul administraţiei constantă o contravenţie,
identifică persoana responsabilă şi propune / aplică sanţiunea legală);
- acte administrative jurisdicţionale – sunt cele prin care administraţia
soluţionează litigii generate de actele proprii (soluţionează în sfera
administraţiei financiare = litigii privind actele de impunere fiscală);
Administraţia îşi constituie o jurisdicţie specială prin care , după reguli şi o
procedură cvasijudiciară soluţionează litigii.
Procedura de emitere a unor astfel de acte, ca actul de soluţionare a litigiului, se
bazează pe contradialitate, presupune o oarecare dezbatere, iar actul emis se bucură de
stabilitate. Acest act se bucură de stabilitate, poate fi modifiat numai de instanţe.
3. după criteriul emitentului:
- actele administrative ale guvernului ​(hotărâri de guvern)
- actele administraţiei ministeriale ​(decizii, instrucţiuni, ordine ale
miniştrilor)
- acte administrative la nivelul statului în teritoriu (prefectul emite
ordine, serviciile deconcentrate ale ministerelor emit decizii, etc)
- acte administrative în sfera administraţiei locale ​(hotărârile
consiliilor judeţene, orăşeneşti, municipale, comunale; dispoziţii emise
de către primar, etc.).
4. după numărul manifestărilor de voinţă pe care actul administrativ le
cuprinde:
- acte care cuprind o singură manifestare de voinţă ​(hot. De guvern)
- acte complexe - ​actele rezultat al manifestării unui concurs al
competenţelor; actul prin care 2 ministere adotă norme metodologice.

Actul administrativ – definiţie, trăsături, condiţii de valabilitate

Regimul juridic presupune ansamblul regulilor de fond şi de formă care dau

particularitate unor acte juridice în circuitul juridic.
În cazul actelor administrative avem în vedere condiţiile de valabilitate/validitate ale
acestora, elementul central reprezentându-l legalitatea care este analizată în mod
diferit de doctrină în raport cu oportunitatea. Astfel, pot fi identificate două curente:
● Curentul de gândire susţinut de Şcoala de la Cluj - conform căruia legalitatea
este calificată ca o condiţie de valabilitate a actelor administrative, alături de
oportunitate
● Curentul de gândire susţinut de Şcoala de la Bucureşti – conform căruia
oportunitatea este ea însăşi o condiţie de legalitate
A.Iorgovan defineşte ​legalitatea (doar a actelor administrative, s.n.) ca fiind
obligativitatea conformării actelor administrative cu dispoziţiile constituţionale,
cu legile adoptate de Parlament şi cu toate actele normative ce au o forţă juridică
superioară. ​Pe de altă parte​, oportunitatea, ​precizează doctrina occidentală​, se
regăseşte chiar în puterea discreţionară de care dispune administraţia şi constă
în acea marjă de libertate, de apreciere lăsată la latitudinea funcţionarului public
12
de a alege între mai multe căi posibil de urmat pentru a ajunge la scopul stabilit
de legiuitor.
Aşadar, dacă în ceea ce priveşte legalitatea actelor administrative, aprecierea acesteia
se face prin raportarea actului în cauză la actul juridic având o forţă juridică
superioară, inclusiv legea, în ceea ce priveşte aprecierea caracterului oportun, un
asemenea criteriu lipseşte cu desăvârşire.
Doctrina postbelică a considerat că noţiunea de oportunitate este o caracteristică a
actului juridic care defineşte o trăsătură specifică a acestuia numită şi ​actualitate​,
aceasta din urmă exprimând deplina concordanţă , în cadrul şi în limitele legii, a
actului cu sarcinile care revin organelor administrative.
Ţinând cont de actuala Constituţie, de legislaţia în materie în vigoare, cât şi de
doctrina occidentală şi românească, precum şi de practica instanţelor, putem aprecia
că, indiferent cum privim oportunitatea in raport cu legalitatea, judecătorul în
contencios administrativ are dreptul să verifice dacă administraţia publică nu a
acţionat abuziv, contrar interesului public, aşa cum rezultă acesta din legea pe care se
întemeiază actul administrativ atacat. Prin urmare, dintr-o asemenea perspectivă,
condiţia oportunităţii ​va apărea ca un subsistem al condiţiilor de legalitate, în sensul
larg al termenului, iar excesul de oportunitate va fi stabilit de judecător tocmai prin
raportare la scopul legii .
Menţionând distincţia dintre cele două puncte de vedere, cel fundamentat la Cluj,
potrivit căruia strict necesară este respectarea ​condiţiilor de legalitate, ​şi cel
fundamentat la Bucureşti, potrivit căruia, strict necesară este şi respectarea ​condiţiei
oportunităţii, ​înţeleasă ca o consecinţă a aprecierii organului administraţiei publice, V.
Prisăcaru este de părere că această condiţie a oportunităţii apare, de regulă, în legătură
cu ​actele administrative normative, ​nu şi cu ​actele administrative individuale. Se
susţine astfel că, în privinţa emiterii actelor administrative individuale, aprecierea
autorităţii emitente este ţinută de îndeplinirea condiţiilor cerute de lege, de către
solicitant ori de către cel căruia îi este destinat actul, şi nu de alţi factori.
În ceea ce priveşte ​condiţiile de legalitate ale actelor administrative​, ​acestea
sunt extrem de numeroase şi variate, fiind de multe ori prevăzute expres pentru actul
administrativ în cauză sau pentru categoria din care acesta face parte.
Se va putea, astfel, distinge între ​condiţii generale de legalitate ​şi ​condiţii specifice de
legalitate, ​pe ​considerente de oportunitate​.
● În sfera ​condiţiilor generale de legalitate​ ​pot fi reţinute:
a) actul administrativ să fie emis în conformitate cu dispoziţiile constituţionale, cu
legile adoptate de Parlament, cu toate actele normative cu forţă juridică superioară
b) actul administrativ să fie emis de autoritatea competentă şi în limitele competenţei
sale;
c) actul administrativ să fie emis în forma şi cu procedura prevăzute de lege.
Din această enumerare, se poate lesne constata că, în timp ce prima condiţie reprezintă
o ​condiţie de fond, ​ultimele două sunt ​condiţii formale ​ale actelor administrative.
Un autor din doctrina postbelică, Tudor Drăganu, a sesizat că aceste condiţii nu
reprezintă în totalitate decât elemente ale unei singure condiţii, care se exprimă în
obligaţia ca aceste acte să fie emise cu respectarea dispoziţiilor legale in vigoare​.

13
 ● În sfera ​condiţiilor specifice de legalitate, ​pe ​considerente de oportunitate,
vom înţelege ​interesul public ocrotit de lege, fără a pune semnul egalităţii
între ​scopul legii ​şi ​spiritul acesteia. ​Scopul legii reprezintă "limita legală" a
dreptului de apreciere (a oportunităţii), limită la care se raportează judecătorul
în contencios administrativ pentru a stabili caracterul ilegal al unui act
administrativ, adică excesul de putere.
Astfel, doctrina franceză consideră că ​scopul legii - interesul public este un element
ce ţine de legalitate, iar mijloacele pentru atingerea acestui scop sunt aspecte ce ţin de
oportunitate.
Limitele ​dreptului de apreciere ​de care beneficiază autorităţile administraţiei publice
cu ocazia elaborării actelor administrative sunt determinate chiar de lege şi de
celelalte acte normative pe care trebuie să le aplice. Prin urmare, un act ilegal, dar
oportun, nu este valabil. Este posibil totodată ca un act juridic superior să fie legal şi
oportun dar, un act inferior, deşi emis pe baza celui superior, să fie inoportun.
În ​esenţă,sub forma chiar a unei definiţii​, oportunitatea vizează: momentul în care
se adoptă actul administrativ, locul şi condiţiile concrete în care urmează să se
aplice un act administrativ, conformitatea cu scopul legii, mijloacele, durata,
calitatea vieţii şi interesul public​.
Vom analiza, pe rând condiţiile generale de legalitate ale actelor administrative.
a) ​În ceea ce priveşte prima ​condiţie generală de legalitate, conformitatea actului
administrativ cu Constituţia, legile şi celelalte acte nonnative cu forţă juridică
superioară, ​vom putea observa, în primul rând că este vorba de un principiu
tradiţional, unanim recunoscut, aplicabil administraţiei publice​.
Astfel, nu trebuie uitată importanţa acordată ​principiului legalităţii ​şi, în primul rând,
a ​supremaţiei Constituţiei, ​principiu plasat, cu ocazia revizuirii din octombrie 2003, la
finalul art. 1 din Constituţia, revizuită şi republicată. Avantajul consacrării în chiar
primul articol al Constituţiei, constă în faptul că, pe lângă o obligaţie fundamentală a
cetăţenilor, principiul supremaţiei Constituţiei se întemeiază pe poziţia sa
supraordonată în vârful piramidei sistemului juridic, generând supralegalitatea
constituţională, aplicabilă întregului sistem, astfel încât legea însăşi exprimă voinţa
generală numai cu respectarea normei constituţionale. Este vorba despre obligaţia care
trebuie să se regăsească nu doar în comportamentul persoanelor fizice, ci şi în
activitatea oricăror subiecte de drept public sau privat, de unde necesitatea unui
comportament constituţional din partea autolităţilor publice, a oricărui subiect de drept
public sau privat.
În principal, se pune problema conformităţii actului administrativ cu ipoteza,
dispoziţia şi sancţiunea normei juridice cuprinse în lege sau celelalte acte normative în
vigoare şi pe care urmează să le aplice. În plus în stabilirea conformităţii conţinutului
actelor admi·nistrative cu legea şi alte acte normative trebuie avută în vedere şi forţa
juridică ​diferită de care se bucură categoriile de acte normative, aceasta fiind
determinată, în principiu, de locul pe care autoritatea emitentă îl ocupă in sistemul
organelor administraţiei publice.
În sfârşit, în analiza acestei importante ​condiţii de legalitate, ​nu trebuie uitată o
precizare care se regăseşte de altfel şi în doctrina postbelică, şi anume aceea ca actul

14
administrativ să fie emis nu numai cu respectarea ​textului legal, ​ci şi a ​scopului
urmărit de legiuitor, ​un act care nu realizează acest scop neputând fi considerat legal.
b) Condiţia ​emiterii actului adrninistrativ de autoritatea competentă şi în limitele
competenţei sale ​este indisolubil legată de problema ​competenţei ​autorităţilor
administraţiei publice, privită ca ansamblul atribuţiilor stabilite de Constituţie sau de
lege ce conferă drepturi şi obligaţii pentru a desfăşura, în nume propriu şi în realizarea
puterii publice, o anumită activitate de către autoritatea respectivă. Depăşirea
limitelor competenţei, în emiterea unui act administrativ are drept consecinţă ​excesul
de putere, ​înţeles ca depăşirea limitelor ​dreptului de apreciere ​aparţinând autorităţilor
administraţiei publice, autorităţilor publice în general, în realizarea scopului propus de
legiuitor.
c) Pentru dreptul administrativ, probleme deosebite ridică însă condiţia referitoare la
şi procedura emiterii actului administrativ, ​de care ne vom ocupa mai în detaliu
ulterior.
c.1. Astfel, actului administrativ i se aplică o ​formă specifică, înţelegându-se atât
aspectul exterior, ​cât şi ​aspectele interioare ale mecanismului adoptării sale​.
● Astfel, actele administrative nu sunt, în principiu, consensuale, datorită
caracterului lor de ​acte autentice, acte emise în numele şi cu autoritatea
statului în realizarea puterii publice.
În doctrina postbelică, condiţia ​formei scrise pentru actele administrative a fost
privită ca o dimensiune a legalităţii.
Actele administrative normative ​sunt elaborate întotdeauna în ​formă scrisă,
Constituţia şi reglementările legale în vigoare prevăzând ​obligativitatea publicării lor.
Actele administrative individuale ​sunt elaborate, de regulă, în ​formă scrisă, ​cu unele
excepţii, când ele pot îmbrăca şi forma orală în condiţiile prevăzute de lege. Spre
exemplu, ​avertismentul, ​cea mai uşoară sancţiune contravenţională, se aplică şi oral,
potrivit art. 7 din ​Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al
contravenţiilor, ​avertismentul constând în ​atenţionarea verbală ​sau ​scrisă ​a
contravenientului asupra pericolului social al faptei săvârşite, însoţită de
recomandarea de a respecta dispoziţiile legale.
Ori de câte ori legea prevede necesitatea formei scrise, aceasta va trebui socotită o
condiţie de valabilitate a actului administrativ individual, independent de existenţa
unei dispoziţii care să sancţioneze cu nulitatea lipsa formei scrise. În plus şi pe deplin
întemeiat, se poate afirma că actele organelor colegiale ale administraţiei publice vor
trebui întotdeauna să îmbrace forma scrisă, chiar şi atunci când aceste acte au caracter
individual, deoarece numai aşa se poate distinge hotărârea adoptată de opiniile diverse
exprimate în şedinţă.
Marea majoritate a doctrinei consideră că, actele administrative, fără distincţie,
indiferent că sunt ​acte normative ​sau ​individuale ​ar trebui să fie emise în mod
obligatoriu în ​formă scrisă, ​propunere care se regăseşte de altfel şi în proiectul
Codului de procedură administrativă, ​forma scrisă fiind prevăzută ca o regulă a
elaborării actului administrativ
De altfel, chiar şi în perioada postbelică, a fost subliniată ​utilitatea formei scrise, ​fiind
aduse ca argumente următoarele:
- cunoaşterea exactă a conţinutului actului

15
 - posibilitatea de a fi executat de către toţi cei care cad sub incidenţa efectelor
sale
- posibilitatea de a se dovedi în caz de litigiu existenţa şi efectele pe care trebuie
să le producă, servind astfel ca dovadă
- posibilitatea de a i se putea stabili legalitatea lui şi de a fi sancţionaţi cei care
nu l-au respectat sau executat
- posibilitatea de a se putea realiza rolul său educativ.
Această ultimă idee a rolului educativ al actului trebuie întărită cu ideea ​motivării
actului ​şi a ​transparenţei administraţiei publice, ​elemente ale ​dreptului la informaţie
prevăzut de art. 31 din Constituţie.
De altfel, o parte tot mai consistentă a legislaţiei occidentale a consacrat un principiu
în largă măsură evocat de doctrină şi jurisprudenţă, legat de condiţiile de formă
exterioară, şi anume principiul ​motivării actelor administrative.
Referitor la ​forma actelor administrative​, ​în doctrina postbelică au fost identificate
două categorii care au fost preluate ca atare şi de doctrina actuală:
o o primă categoria o constituie ​condiţiile de formă exterioară mai
importante​, ​a căror nerespectare poate atrage ​nulitatea ​sau doar
anulabilitatea ​actului administrativ (modalităţi de încetare a produceri
de efecte juridice a actelor administrative), precum: autoritatea de la
care emană; antetul autorităţii; data emiterii; data la care ar urma să
intre în vigoare, dacă este o dată ulterioară publicării (pentru actele
normative) sau comunicării (pentru actele individuale); sigiliul
(ştampila) instituţiei emitente; semnătura conducătorului instituţiei
emitente, precum şi numărul sub care a fost adoptat sau emis etc.
o a doua categorie de cerinţe o constituie cele ​de ​ordin tehnic de
redactare​, ​de o importanţă mai redusă, nerespectarea lor neducând
automat la sancţiunea nulităţii, cum ar fi cerinţele ca actul să fie
redactat în termeni simpli, precişi şi clari, să întrebuinţeze termenii
tehnici strict necesari etc.
Constituirea acestor categorii de condiţii nu este valabilă absolut pentru toate actele
administrative, unele din aceste condiţii făcând parte dintr-o grupă sau alta, în funcţie
de actul administrativ în cauză.
Fiind vorba de cerinţe exprimate de regulă prin norme de recomandare, datele
problemei se schimbă în cazul în care legea, şi, în ​primul rând, legea fundamentală
impune un anumit limbaj, o anumită terminologie. Spre exemplu - un act elaborat de o
autoritate a administraţiei publice în altă limbă decât limba română este inexistent, el
încălcând dispoziţiile art. 13 din Constituţie referitoare la limba oficială a statului.
c.2. În ce priveşte ​procedura de elaborare a actelor administrative​, ​aceasta cunoaşte
mai multe forme, de la cele mai simple, la cele mai complicate. Uneori, ea se reduce
la un minim de condiţii, alteori ea constă într-un complex de formalităţi.
Această procedură are în vedere, afirma prof. T. Drăganu, activităţile care "premerg şi
pregătesc elaborarea actului care va produce efecte juridice, fără a produce ele însele
efecte juridice şi care sunt realizate fie chiar de către autoritatea emitentă, fie de către
un alt organ al administraţiei publice”.

16
Unii autori sunt de părere că anumite forme procedurale produc prin ele însele efecte
juridice, în timp ce alţi autori dau un răspuns negativ la această întrebare.
Astfel, în raport de ​momentul emiterii actului administrativ, ​condiţiile procedurale
se pot delimita în trei categorii: ​anterioare, concomitente ​şi ​ulterioare ​emiterii
actului:
o Operaţiunile procedurale anterioare ​emiterii actului administrativ sunt
activităţi care nu produc ele însele efecte juridice, dar care premerg elaborarea
actului producător de efecte juridice.
Dintre aceste ​operaţiuni procedurale ​putem aminti: expertize, referate,sesizări,
propuneri, anchete, procese-verbale, rapoarte etc., însă, probleme teoretice şi practice
ridică ​avizele ​şi ​acordul prealabil.
Avizele reprezintă opiniile pe care o autoritate a administraţiei publice le solicită
altei autorităţi a administraţiei publice într-o problemă sau mai multe pentru a se
informa şi a decide în cunoştinţă de cauză.
Avizul ​poate fi:
- ​facultativ, ​atunci când ​organul care urmăreşte să emită un act este liber să-l ceară,
iar în cazul în care l-a cerut i se conformează sau nu, după cum consideră de cuviinţă
- consultativ ​atunci când organul emitent este obligat să ceară avizul, dar nu este
obligat să-l respecte
- ​conform ​atunci când trebuie obligatoriu cerut de către organul emitent, iar
conţinutul său trebuie obligatoriu respectat.
Avizele pot proveni de la o structură internă a autorităţii emitente a actului
administrativ ​(avize interne) ​sau de la o altă autoritate decât cea care urmează să emită
actul juridic ​(avize externe).
Deşi concretizează o voinţă a unei autorităţi a administraţiei publice, ele nu sunt
acte administrative de sine stătătoare, ci doar ​operaţiuni administrative foarte
importante​.
Acordul ​exprimă consimţământul altui organ administrativ dat pentru emiterea unui
act de un alt organ poate fi: prealabil, concomitent sau posterior emiterii unui act
administrativ.
Acordul poate fi cerut fie organului ierarhic superior, fie unui organ situat pe o poziţie
cel puţin egală cu cea a emitentului. Acordul nu obligă organul care emite actul
administrativ să-I pună în executare, nu acoperă viciile actului administrativ la care se
referă, iar în cazul acţiunii în anulare, în litigiu va trebui să figureze ca pârât atât
organul emitent, cât şi cel care şi-a dat acordul.
o Dintre o ​ peraţiunile procedurale concomitente ​emiterii actului, cel mai
des întâlnite în practică şi analizate în doctrină sunt: ​cvorumul, majoritatea
cerută de lege pentru adoptarea actului ​şi ​motivarea.
Primele două operaţiuni procedurale concomitente emiterii ectelor administrative au
în vedere doar ​organele colegiale din administraţia publică, ​cum sunt: Guvernul,
consiliile locale şi consiliile judeţene, şi nu organele unipersonale ca de exemplu,
primarul, prefectul etc.
Cvorumul presupune ​numărul de membri, raportat la totalul membrilor unui organ
colegial, care trebuie să fie prezenţi pentru ca deliberările acestuia să fie valabile​.

17
Majoritatea cerută de lege ​pentru adoptarea actului se referă la ​numărul de voturi
necesar pentru ca hotărârea să fie valabilă şi obligatorie.
Atât cvorumul cerut pentru ca o şedinţă să se desfăşoare legal, cât şi majoritatea c
erută de lege pentru ca un act să fie legal adoptat se exprimă printr-o majoritate ce
poate fi :relativă, absolută şi calificată. Majoritatea relativă reprezintă majoritatea
celor prezenţi, majoritatea absolută reprezintă majoritatea membrilor unui organ
colegial, iar majoritatea calificată reprezintă o majoritate mai mare decât cea absolută,
de regulă, două treimi sau un alt procent din totalul membrilor unui organ colegial.
Cvorumul ​nu trebuie confundat cu ​majoritatea necesară pentru adoptarea unui act
juridic, ​pentru că ​primul vizează numărul de membri necesar pentru ca o autoritate
publică cu caracter colegial să lucreze valabil, în timp ce cel de-al doilea priveşte
numărul de membri necesar pentru ca un act administrativ să fie adoptat în mod
valabil.
La aceste două condiţii procedurale concomitente​, ​caracteristice doar organelor
colegiale, unii autori adaugă şi condiţia ​semnării ​şi, respectiv, a ​contrasemnării
(doar în cazul celor normative) actelor administrative emise atât de organele de
conducere unipersonală, cât şi de organele de conducere colegială. Astfel, în cazul
decretelor Preşedintelui României putem sublinia necesitatea ​semnării ​acestora de
către Preşedinte şi a ​contrasemnării, ​doar în cazul exercitării anumitor categorii de
atribuţii, de către primul-ministru
După semnare, actul administrativ trebuie ​să fie ştampilat, să primească un număr de
ordine ​şi să fie menţionată ziua, luna şi anul, adică ​să fie datat​.
Motivarea ​actelor administrative​, ​mai concret ​extinderea acestei obligaţii dincolo
de sfera actelor administrativ-jurisdicţionale, este apreciată în doctrina actuală ca o
operaţiune benefică, constituind o garanţie suplimentară de legalitate şi de ocrotire
efectivă a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Utilitatea motivării deciziilor prezintă un triplu interes, şi anume: aducerea la
cunoştinţă a rnotivelor ceea ce înseamnă a explica decizia şi deci a evita conflictele
posibile dintre administraţie şi administraţii pe care îi serveşte;
Condiţiile procedurale ulterioare ​emiterii actului administrativ cele mai
frecvente sunt: ​comunicarea ​sau ​publicarea, aprobarea, confirmarea şi ratificarea.
Acestea au valoare juridică diferită, nu numai de la o categorie la alta, dar chiar în
cadrul aceleiaşi categorii.
Comunicarea ​reprezintă ​operaţiunea prin care autoritatea emitentă a unui act
administrativ individual îl aduce la cunoştinţa celui căruia actul i se adresează​.
Publicare ​reprezintă ​operaţiunea prin care un act administrativ ce conţine reguli
generale şi impersonale, având deci un caracter normativ, este adus la cunoştinţa
cetăţenilor fie prin imprimare, fie prin afişare într-un loc public sau prin alte
mijloace de difuzare scrisă.
Aprobarea ​este de regulă privită ca o manifestare de voinţă a unui organ
superior prin care se declară de acord cu un act deja emis de un organ inferior,
act care, fără această manifestare de voinţă ulterioară lui, nu ar produce
conform legii, efecte juridice​.
Pe lângă această ​aprobare propriu-zisa, ​doctrina a reţinut şi aşa-numitele ​aprobări
improprii​ şi ​aprobări substitutive.

18
Aprobarile substitutive ​se caracterizează prin următoarele trăsături principale: organul
inferior este obligat să pună în executare actul aprobat; aprobarea nu acoperă viciile
esenţiale ale actului aprobat; acţiunea în justiţie, in baza ​Legii contenciosului
administrativ ​se introduce împotriva organului superior care a aprobat actul.
Aprobările improprii ​sunt ​folosite pentru aprobarea unor cereri sau propuneri adresate
unor organe ale administraţiei publice, situaţii în care, aceste organe nu se pronunţă
asupra unui act administrativ prealabil, deoarece, în realitate, emit un act administrativ
pe baza cererii sau propunerii celui interesat .
Prin ​procedura aprobării tacite ​se înţelege ​procedura prin care autorizaţia este
considerată acordată dacă autoritatea adnlinistraţiei publice nu răspunde
solicitantului în termenul prevăzut de lege pentru emiterea respectivei autorizaţii.
Noţiunea de ​confirmare​ ​prezintă în dreptul administrativ mai multe sensuri.
Într-o primă accepţiune, ​prin ​confirmare ​se înţelege actul prin care o autoritate a
administraţiei publice încunoştinţează subiectul de drept interesat că înţelege să-i
menţină un act administrativ anterior, situaţie care nu atrage vreun nou efect juridic,
actul confirmat nedobândind statutul de ​act complex.
Într-o a ​doua accepţiune, ​prin ​confirmare, ​o autoritate a administraţiei publice
urmăreşte să acopere un viciu al propriului său act emis anterior sau să acopere un
viciu de care era lovit un act inferior. Această confirmare este în realitate un act
administrativ distinct de cel confirmat, care contribuie la valabilitatea acestuia.
Într-o a ​treia accepţiune, confirmarea ​este întrebuinţată pentru a desemna, de fapt, o
aprobare dată de autoritatea administraţiei publice ierarhic superioară, fără de care,
potrivit legii, un act juridic anterior nu poate fi pus în executare.
Formele procedurale stabilite de lege cu ocazia elaborării actelor administrative au
importanţă diferită.
Unele dintre ele, denumite ​esenţiale, ​urmăresc asigurarea legalităţii şi oportunităţii
actelor administrative, iar neîndeplinirea lor atrage ​nulitatea ​sau ​anulabilitatea ​acestor
acte. Dimpotrivă, altele, denumite ​neesenţiale, ​au ca scop doar asigurarea
operativităţii activităţii administrative sau o anumită tehnică de elaborare a actului
administrativ, nerespectarea lor neinfluenţând valabilitatea actului.

19