Sunteți pe pagina 1din 9

Coma

Ce este coma?

Coma este o stare prelungita de pierdere a constientei. In timpul comei, o persoana este neresponsiva la
mediul sau. In cazul comei, persoana este in viata si arata ca si cum ar dormi profund. Totusi, spre
deosebire de un somn adanc, persoana nu poate fi trezita indiferent de stimuli, nici chiar de catre cei
durerosi.

Ce determina coma?

Coma este determinata de o leziune a creierului. Leziunea cerebrala poate fi determinata de o presiune
crescuta, sangerare, lipsa de oxigen, sau acumularea unor toxine. Leziunea poate fi temporara si
reversibila. De asemeni exista cazuri in care poate fi permanenta. Mai mult de 50% dintre come au
legatura cu traumatismele craniene sau disfunctii ale sistemului circulator cerebral.

Tipuri de coma

Tipurile de coma includ:

1. Encefalopatia toxic - metabolica

Aceasta este o conditie medicala acuta a disfunctiei cerebrale cu simptome de confuzie si/sau delir.
Cauzele encefalopatiei toxic-metabolice sunt variate. Acestea includ boli sistemice, infectii, insuficiente
de organ si alte afectiuni;

2. Leziunile cerebrale anoxice

Aceasta este o conditie determinata de lipsa totala de oxigen la nivelul creierului. Lipsa oxigenului
pentru cateva minute determina moarte celulara in tesutul cerebral. Leziunile cerebrale anoxice pot
rezulta in urma unui infarct miocardic (stop cardiac), traumatism cerebral, inec, supradoze de droguri
sau otravire;

3. Starea vegetativa prelungita

Aceasta este o stare de inconstienta majora. Persoana nu este constienta de mediul sau si este
incapabila de miscari voluntare. Cu o stare vegetativa persistenta, un pacient poate progresa spre stare
de constienta dar fara functionare superioara a creierului. In cazul starii vegetative persistente, persoana
are respiratie, circulatie si cicluri somn-veghe;

4. Sindomul „incuiat”

Aceasta este o afectiun neurologica rara. Persoana este complet paralizata cu exceptia miscarilor
oculare, dar ramane treaza si alerta si cu o functionare mintala normala;

5. Moartea cerebrala
Encefalita

Encefalita e o inflamatie a creierului care rezulta de obicei in urma unei infectii virale.

Cauze :

Cea mai frecventa cauza este virusul herpes simplex, acelasi virus care cauzeaza ranile care apar la frig si
herpesul genital.

Alte virusuri care sunt implicati frecvent in producerea encefalitei includ virusuri care determina aparitia
oreionului, rubeolei, rujeolei, gripei si a mononucleozei (virusul Epstein-Barr). Aceste virusuri pot
determina maladii grave, dar rareori pot infecta creierul si determina encefalita.

Alt grup de virusuri, numite arbovirusuri, pot imprastia encefalita mai ales prin muscaturile tantarilor si
ale capuselor.

Majoritatea celor muscati de capuse sau de tantari infectati, nu dezvolta simptome si numai un numar
mic de oameni care dezvolta simptome in urma muscaturii dezvolta encefalita. Encefalita cauzata de
arbovirusuri are tendinta sa apara mai frecvent vara si toamna timpuriu, cand capusele si tantarii musca
oamenii care petrec mai mult timp afara.

Desi e foarte rara, infectia cu virusul rabic (virusul turbarii) poate de asemenea duce la encefalita, care
este mortala daca tratamentul nu este instituit inaintea aparitiei simptomelor.

Simptome

Este important sa se solicite consult medical de urgenta daca se suspecteaza encefalita. Simptomele
cheie sunt febra, cefaleea (durerea de cap) severa si confuzia.

Alte simptome care pot apare, pot include:

-sensibilitate anormala la lumina (fotosensibilitate)

-greata si varsaturi

-rigiditatea cefei si a spatelui

-lipsa energiei, incetineala (letargie)

-ameteala.

Se pot dezvolta si simptome mai grave, care includ:

-convulsii sau tremor

-schimbari ale personalitatii

-pierderi ale memoriei

-dificultati la invatare si in intelegere

-neliniste, nervozitate
Fractura

Fractura nu este numai un simplu accident traumatic cu repercusiuni locale, ci un proces de patologie
complex care antrenează întreg organismul. Fractura este o boală generalizată cu dereglări post-
traumatice generale.

Tipuri de fracture:

Fracturile se pot clasifica astfel:

În funcţie de felul în care acţionează forţa determinantă:

Fractura directă se produce la nivelul la care acţionează forţa, reprezentată prin zdrobire, compresiune
sau şoc violent. Acestea sunt fracturi apărute la marile accidente, care se asociază cu leziuni mai mult
sau mai puţin grave ale părţilor moi.

Fractura indirectă se produce în alt loc decât acolo unde a acţionat agentul traumatic. Aceste fracturi
sunt cele mai numeroase şi după modul de aplicare a traumatismului, se pot produce diferite tipuri
anatomo-patologice de fracturi. În fracturile indirecte, traumatismele pot acţiona prin unul din
următoarele 4 mecanisme:

Simptomatologia fracturilor :

Fractura, împreună cu leziunile ce se produc în părţile moi, inclusiv hematomul local sau difuz - la
distanţă - constituie focarul de fractură. Acest focar de fractură este centrul de unde pleacă toate
tulburările care dau tabloul clinic al fracturii.

Deosebim în acest tablou semne generale şi locale. Bolnavul traumatizat cu fractură are stare generală
mult mai puţin alterată, de obicei indispoziţie generală, frisoane şi temperatură ce poate ajunge chiar la
valori ridicate (39°C). Uneori poate fi subfebril de tip aseptic. Aceste fenomene dispar în scurt timp fără
să fie necesar un tratament special.

Tulburarea stării generale este urmarea resorbţiei din focarul de fractură. Semne locale pot fi de
probabilitate si de certitudine. Cele de probabilitate sunt importante si trebuie cercetate atent.

Durerea este un semn constant şi valoros. Ea poate să apară şi după un traumatism care nu a produs
fractura, se datorează excitării proprietăţilor existenţi în focarul de fractură. La examinarea bolnavului
durerea poate localiza destul de exact sediul fracturii. Durerea poate fi un element socogen important
care să declanşeze prin ea însăşi şocul traumatic.

Echimoza, apare la scurt timp după ce s-a produs fractura în cazul fracturii oaselor superficiale şi mai
târziu, atunci când fractura se găseşte într-un segment de os acoperit de mase musculare puternice
(difuzarea sângelui spre suprafaţă se face mai greu).
Entorsa

Entorsa – simptome

Entorsele apar cel mai frecvent la nivelul gleznei şi al genunchilor şi include simptome precum:

- Umflarea rapidă, uneori însoţită de modificarea culorii pielii;

- Alterarea funcţiei unei articulaţii sau o senzaţie de instabilitate;

- Durere şi sensibilitate în zona afectată;

- Un sunet ca o pocnitură;

- Dificultate în utilizarea articulaţie

Tipuri de entorse

În general, cu cât durerea este mai puternică, cu atât leziuna este mai severă. Entorsele au diverse grade
de gravitate, de la minore sau severe:

Entorsa uşoară - apare când fibrele ligamentelor se supraîntind sau se rup uşor. Puteţi simţi durere
uşoară sau considerabilă şi sensibilitate când atingeţi sau mişcaţi articulaţia. Nu există umflătură sau
aceasta este mică. De obicei, articulaţia susţine greutatea iar radiografia este normală. Entorsele minore
repetate pot duce la slăbirea articulaţiei. În majoritatea cazurilor, o articulaţie cu o entorsă uşoară va fi
capabilă să susţină greutatea în circa 24 de ore şi va fi complet vindecată în aproximativ două săptămâni.

Entorsa moderată - apare când fibrele ligamentelor se rup, dar fără să ducă la o ruptură completă.
Durerea şi sensibilitatea sunt moderate ca intensitate, dar este recomandat să evitaţi folosirea
articulaţiei lezate, mai ales că există un sentiment de instabilitate. Puteţi prezenta un grad de umflare şi
colorare în albastru-negru a zonei.

Entorsa severă - apare atunci când unul sau mai multe ligamente se rup complet iar zona este
dureroasă, umflată şi colorată albastru-negru. Pacientul nu poate mişca normal articulaţia iar dacă
încearcă să facă acest lucru va sesiza că articulaţia este instabilă iar mobilitatea este pusă în pericol.

Tratament pentru entorsele minore:

PROTECŢIE – imobilizaţi zona afectată pentru a produce vindecarea şi protejaţi-o de accidente


suplimentare. Utilizaţi pansamente elastice, benzi, atele, cârje sau baston dacă este nevoie.

REPAUS – evitaţi activităţile care produc durere sau umflare. Repausul este esenţial pentru începerea
vindecării ţesuturilor din zona afectată, dar încercaţi să mişcaţi părţile neafectate pentru a preveni
pierderea semnificativă a condiţiei.

COMPRESIE – umflătura poate duce la pierderea mobilităţii în articulaţia afectată. Pentru a controla
umflătura, comprimaţi zona afectată cu benzi sau bandaje elastice până când acest proces se opreşte.
Cancer pulmonar

În stadii incipiente, cancerul la plămâni nu prezintă simptome. De obicei, acestea apar în stadii
avansate ale bolii. Simptomele cancerului la plămâni pot fi:

 tuse persistentă
 tuse diferită de cea a fumătorului cronic
 tuse cu sânge
 senzația ca nu poți să respiri
 dureri în piept
 răgușeală
 respirație șuierătoare
 pierdere în greutate
 dureri de oase
 dureri de cap

Cancerul la plămâni (cancerul pulmonar). Tipuri


 cancerul la plămâni cu celule mici (cancerul pulmonar cu celule mici): apare doar la
fumători și este mai rar întâlnit
 cancerul la plămâni cu celule mari (cancerul pulmonar cu celule mari): include mai
multe forme de cancer pulmonar, cum ar fi carcinom cu celule scuamoase,
adenocarcinom, carcinom cu celule mari

Cancerul la plămâni (cancerul pulmonar). Stadii


 stadiul I: cancerul este prezent exclusiv la nivelul plămânului și nu a ajuns la nodulii limfatici;
tumora este de obicei mai mică de 5 cm în diametru
 stadiul II: tumora este mai mare de 5 cm sau este o tumoră mai mică sau implică și structurile
învecinate, cum ar fi peretele toracic, diafragma sau pleura (membrana care învelește plămânii);
e posibil să fie implicați și nodulii limfatici apropiați
 stadiul III: tumora este foarte mare, iar cancerul a invadat și alte organe învecinate; tumora
poate fi mai mică, dar există celule cancerigene în noduli limfatici aflați la distanță de plămâni
 stadiul IV: cancerul s-a extins la ambii plămâni sau în zone îndepărtate din corp

Cancerul la plămâni (cancerul pulmonar). Factori de risc


 fumatul: riscul de cancer pulmonar crește o dată cu numărul de țigări fumate zilnic și de
numărul de ani în care persoana în cauză a fumat
 expunerea la fumul de țigară: chiar dacă nu fumezi, riscul de cancer pulmonar crește dacă ești
expus la fumul de țigară
 expunerea la radon: acest gaz radioactiv se poate acumula în orice clădire sau locuință; poți
testa aerul din casă cu ajutorul unui detector al nivelului de radon
 expunerea la substanțe chimice periculoase: azbest, arsenic, crom, nichel,
Emfizem pulmonar

Cauze - Acestea raman adesea necunoscute, dar varsta inaintata este un factor favorizant; in
formele varstei de aproximativ 40 ani, zise "juvenile", emfizemul este cauzat de o anomalie a
proportiilor de enzime prezente in plamani. emfizemul centrolobular este o complicatie a
bronsitei cronice, ea insasi consecutiva unui fumat excesiv. Emfizemul profesional este provocat
de unele boli pulmonare: tuberculoza, pneumoconioze (silicoza, de exemplu).

Simptome si evolutie - Emfizemele pulmonare se traduc printr-o jena respiratorie. Ele risca sa
evolueze catre o insuficienta respiratorie cronica cu rasunet asupra functionarii inimii
(insuficienta cardiaca).

Tratament - Daca emfizemul pulmonar este legat de o bronsita cronica sau de o dilatare a
bronhiilor, tratamentul ei consta mai intai in prevenirea agravarii afectiunii: incetarea fumatului,
tratamentul precoce al oricarei infectii bronhopulmonare. Restul tratamentului vizeaza ingrijirea
simptomelor: kineziterapie respiratorie, administrare de bronhodilatatoare ca teofilinele si beta-
2-simpatomimeticele, inhalatii zilnice de oxigen.
Adenomul de prostate

Din punct de vedere clinic, adenomul de prostata poate evolua in 3 etape:

 Faza de prostatism
 Faza de retentie incompleta fara distensie vezicala
 Faza de retentie incompleta cu distensie vezicala

1. Faza de prostatism.
Adenomul de prostata poate conduce la hipertrofia musculaturii vezicale, care se poate manifesta
prin:

 Polakiurie nocturna (urinari dese in timpul noptii)


 Scaderea fortei jetului urinar

2. Faza de retentie incompleta fara distensie vezicala.


Datorita mentinerii obstacolului subvezical (adenomul de prostata) se produce atrofierea
musculaturii vezicale si aparitia reziduului vezical (capacitatea de stocare a vezicii urinare).
Pacientul poate avea urmatoarele simptome:

 Polakiurie diurna (urinari dese in timpul zilei)


 Disurie (urinare cu dificultate)

3. Faza de retentie incompleta cu distensie vezicala.


Datorita cresterii reziduului vezical (peste 300 ml) apare distensia vezicii, iar pacientul poate
avea urmatoarele simptome:

 Disurie marcata
 Polakiurie noctura si diurna intense
 Incontinenta urinara prin prea plin – capacitatea de urina produsa depaseste capacitatea de
depozitare a vezicii urinare

Tratamentul adenomului de prostata

Planul de tratament al adenomului de prostata consta intr-o serie de etape:

 Supraveghere prin examen urologic anual – watchful waiting


 Tratament medicamentos cu: alfablocante, inhibitori de 5 alfa-reductaza, antimuscarinice,
fitoterapie
 Tratament chirurgical. Fie se apeleaza la chirurgia deschisa – rezervata astazi doar adenoamelor
mai mari de 90 gr, fie la chirurgia endoscopica – pentru adenoamele mai mici de 90 gr.
Metode Contraceptive

Metode hormonale, cum ar fi pilula contraceptiva, injectii hormonale cu efect contraceptiv,


patch-uri (plasturi) hormonale cu fixare pe piele si inele vaginale contraceptive. Dispozitivul
intrauterin Mirena (DIU), contine de asemenea hormoni (in acest caz progesteron). Contraceptia
prin folosirea metodelor hormonale are rezultate foarte bune, previne sarcina prin stoparea
productiei lunare de ovule (celule sexuale feminine) si poate, de asemenea, sa atenueze
manifestarile neplacute care apar in timpul menstruatiei (dureri abdominale, crampe,etc).

Dispozitivele contraceptive intrauterine (sterilet). Un astfel de dispozitiv se introduce prin vagin


si cervix (colul uterin) pana in uter. Poate opri sperma in drumul acesteia catre ovul si poate
stopa, de asemenea, implantarea ovulului deja fertilizat. Dispozitivele intrauterine au o
eficacitate foarte buna pentru 5 pana la 10 ani de la implantare si prezinta o eficacitate si
siguranta mult mai mare decat prezentau acum cateva decenii. Dispozitivul intrauterin Mirena
poate ajuta si in cazul disconfortului din timpul menstruatiilor.

Metodele de bariera, precum, prezervativele, diafragmele, calotele (capisoanele) cervicale,


buretii si spermicidele. In general, aceste metode nu sunt la fel de eficiente precum dispozitivele
intrauterine sau metodele contraceptive hormonale. Pentru a creste eficienta unei metode de
bariera, este indicata asocierea unui spermicid, care omoara spermatozoizii inainte ca acestia sa
treaca de cervix. Posibilitatea ca partenerul sexual sa fie purtatorul unei boli cu transmitere
sexuala (venerica), face necesara utilizarea prezervativului.

Planningul familial (contraceptia prin metoda calendarului) este eficient doar in cazul utilizarii
atente. Nu este recomandata utilizarea acestei metode in cazul in care se doreste o contraceptie
sigura. Metoda calendarului necesita cunoasterea amanuntita a zilelor fertile de pe parcursul
ciclului menstrual (studierea semnelor de fertilitate, temperatura corporala, pentru cel putin 2
luni consecutive). Este interzis contactul sexual neprotejat in zilele fertile ale ciclului menstrual.
In cazul adolescentelor active sexual, nu este indicata aceasta metoda, datorita dificultatii in
determinarea exacta a perioadei fertile.

Contraceptia permanenta, precum vasectomia sau ligatura chirurgicala a trompelor uterine,


confera o protectie permanenta impotriva unei sarcini nedorite (totusi, foarte rar aceste metode
pot fi ineficiente). Aceste metode contraceptive se realizeaza doar in cazul in care persoana in
cauza este sigura ca nu mai vrea copii niciodata.
In momentul alegerii unei metode contraceptive este foarte important sa se ia in considerare daca
aceasta se potriveste persoanei in cauza si stilului de viata al acesteia.